HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

7 martie 2007

Cauza T‑110/04

Paulo Sequeira Wandschneider

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Funcționari — Raport asupra evoluției carierei — Exercițiul de evaluare 2001/2002 — Acțiune în anulare — Motivare — Aprecierea meritelor — Elemente de probă — Acțiune în despăgubire”

Obiectul: Acțiune având ca obiect, pe de o parte, o cerere privind anularea deciziei din 23 aprilie 2003 prin care a fost întocmit raportul asupra evoluției carierei referitor la reclamant pentru perioada 1 iulie 2001-31 decembrie 2002 și, pe de altă parte, o cerere privind acordarea de daune interese

Decizia: Anulează decizia din 23 aprilie 2003 prin care a fost întocmit raportul asupra evoluției carierei referitor la reclamant pentru perioada 1 iulie 2001-31 decembrie 2002. Respinge acțiunea în despăgubiri. Obligă Comisia să suporte toate cheltuielile de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Evaluare — Raport de evaluare — Întocmire — Întârziere

(Statutul funcționarilor, art. 43)

2.      Funcționari — Evaluare — Raport de evaluare — Schimbarea metodei de evaluare

(Statutul funcționarilor, art. 43)

3.      Funcționari — Evaluare — Raport asupra evoluției carierei

(Statutul funcționarilor, art. 43)

4.      Funcționari — Drepturi și obligații — Obligația de a concilia spiritul independent de care trebuie dat dovadă cu organizarea ierarhizată a funcției publice

5.      Funcționari — Principii — Obligația de solicitudine ce revine administrației — Principiul bunei administrări

1.      Cu excepția existenței unor împrejurări excepționale, un raport de evaluare nu poate fi anulat numai pentru motivul că a fost întocmit cu întârziere. Chiar dacă întocmirea cu întârziere a unui raport de evaluare poate da naștere, după caz, unui drept al funcționarului în cauză de a obține despăgubiri, aceasta nu poate afecta validitatea raportului de evaluare și, în consecință, nu poate justifica anularea acestuia.

(a se vedea punctul 39)

Trimitere la: Tribunalul de Primă Instanță 7 mai 2003, den Hamer/Comisia, T‑278/01, RecFP, p. I‑6139 și II‑665, punctul 32 și jurisprudența citată

2.      Atunci când o instituție urmărește obiectivul de a diferenția și de a nuanța într‑o mai mare măsură aprecierile analitice realizate în ceea ce privește funcționarii, cu ocazia evaluării acestora, prin înlocuirea unei metode de apreciere cu o alta, o astfel de schimbare de metodă implică în mod necesar imposibilitatea efectuării corespondenței între noua metodă de evaluare și cea anterioară prin intermediul unui mecanism de corelare fix. Modificarea parametrilor de apreciere face, așadar, deosebit de dificilă o comparație între noua evaluare a unui funcționar și cea anterioară.

(a se vedea punctul 104)

Trimitere la: Tribunalul de Primă Instanță 22 februarie 1990, Turner/Comisia, T‑40/89, Rec., p. II‑55, publicare sumară, punctul 23; Tribunalul de Primă Instanță 13 iulie 2006, Vounakis/Comisia, T‑165/04, RecFP, p. I‑A‑2‑155 și II‑A‑2‑735, punctul 141

3.      Administrația are obligația de a motiva rapoartele de evaluare în mod detaliat și suficient. Comentariile cu caracter general care însoțesc aprecierile analitice trebuie să permită persoanei evaluate să aprecieze temeinicia acestora în deplină cunoștință de cauză și, dacă este cazul, trebuie să permită instanței comunitare să exercite controlul jurisdicțional și, în acest scop, este important să existe o coerență între aceste aprecieri și comentariile care au rolul de a le justifica.

În această privință, în cadrul sistemului de evaluare instituit de Comisie, aprecierile finale efectuate în raportul asupra evoluției carierei sunt cele care pot leza un funcționar și care, prin urmare, trebuie să fie motivate, iar nu fiecare dintre observațiile sau aprecierile formulate succesiv, în fiecare etapă a procedurii, de evaluator, de validator, de comitetul paritar de evaluare și de evaluatorul de apel.

Pe de altă parte, chiar dacă nu li se poate pretinde superiorilor ierarhici să expună, în minutele ședințelor, în procesele‑verbale, în notele de serviciu sau în alte documente, orice comportament sau orice atitudine care este criticabilă sau care îi poate fi reproșată unui funcționar, în lipsa oricărui element concret care să susțină o critică sau un reproș referitoare la comportamentul funcționarului evaluat, acesta nu poate să aprecieze existența efectivă a comportamentelor care îi sunt imputate sau temeinicia aprecierilor făcute, iar Tribunalul nu are posibilitatea să își exercite controlul, astfel încât această lipsă constituie o încălcare a obligației de motivare.

(a se vedea punctele 108, 110 și 117)

Trimitere la: Tribunalul de Primă Instanță 21 octombrie 1992, Maurissen/Curtea de Conturi, T‑23/91, Rec., p. II‑2377, punctul 41; Tribunalul de Primă Instanță 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, RecFP, p. I‑A‑81 și II‑389, punctul 27 și jurisprudența citată, Vounakis/Comisia, citată anterior, punctul 84

4.      Spiritul independent de care trebuie să dea dovadă funcționarul în cadrul îndeplinirii unora dintre sarcinile sale nu trebuie să se manifeste în contradicție cu faptul că acesta face parte dintr‑o echipă care are o structură ierarhizată și este obligat, în calitatea sa de funcționar, să urmeze instrucțiunile superiorilor săi ierarhici, cu excepțiile prevăzute în statut.

(a se vedea punctul 154)

5.      Atât obligația administrației de solicitudine față de agenții săi, care reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în ceea ce privește raporturile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public, cât și principiul bunei administrări impun ca, atunci când se pronunță în legătură cu situația unui funcționar, autoritatea ierarhică să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului în cauză.

(a se vedea punctele 184 și 185)

Trimitere la: Tribunalul de Primă Instanță 5 februarie 1997, Ibarra Gil/Comisia, T‑207/95, RecFP, p. I‑A‑13 și II‑31, punctul 75; Tribunalul de Primă Instanță 16 iulie 1998, Presle/Cedefop, T‑93/96, RecFP, p. I‑A‑387 și II‑1111, punctul 83; Tribunalul de Primă Instanță 16 martie 2004, Afari/BCE, T‑11/03, RecFP, p. I‑A‑65 și II‑267, punctele 42 și 217