HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
12 septembrie 2007(*)
„Ajutoare de stat − Legislație care prevede măsuri urgente pentru protecția forței de muncă în cazul întreprinderilor în dificultate − Decizie care declară schema de ajutor incompatibilă cu piața comună și dispune recuperarea ajutorului vărsat”
În cauzele conexate T‑239/04 și T‑323/04,
Republica Italiană, reprezentată de domnul D. Del Gaizo, în calitate de agent,
reclamantă în cauza T‑239/04,
Brandt Italia SpA, cu sediul în în Verolanuova (Italia), reprezentată de domnii M. van Empel, C. Visco și S. Lamarca, avocați,
reclamantă în cauza T‑323/04,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii V. Di Bucci, C. Giolito și de doamna E. Righini, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2004/800/CE a Comisiei din 30 martie 2004 privind schema de ajutor de stat pusă în aplicare de Italia în legătură cu dispozițiile urgente referitoare la forța de muncă (JO L 352, p. 10),
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera întâi),
compus din domnii R. García‑Valdecasas, președinte, J. D. Cooke și doamna I. Labucka, judecători,
grefier: doamna C. Kantza, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 septembrie 2006,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
Reglementarea italiană
1 Decretul‑lege nr. 23 din 14 februarie 2003 privind măsuri urgente referitoare la forța de muncă (GURI nr. 39, 17 februarie 2003), devenit, după modificare, Legea nr. 81 din 17 aprilie 2003 (GURI nr. 91, 18 aprilie 2003), prevede, în cadrul articolului 1 alineatul 1, următoarele:
„Pentru a face față crizei grave privind forța de muncă ce a afectat întreprinderile care făceau obiectul procedurii de administrare extraordinare, în cazurile prevăzute la articolul 63 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 270 din 8 iulie 1999, în ceea ce privește întreprinderile supuse respectivelor proceduri și având peste 1 000 de salariați, ministrul muncii și politicilor sociale poate acorda angajatorilor achizitori, în limită de maximum 550 lucrători, avantajele menționate la articolul 8 alineatul 4 și la articolul 25 alineatul 9 din Legea nr. 223 din 23 iulie 1991, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) achizitorul nu prezintă caracteristicile menționate la articolul 8 alineatul 4‑bis din Legea nr. 223 din 23 iulie 1991;
b) transferul lucrătorilor este prevăzut de o convenție colectivă încheiată la 30 aprilie 2003 cu Ministerul muncii și politicilor sociale, care permite reinserția lucrătorilor.”
2 Articolul 63 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 270 din 8 iulie 1999 privind noua reglementare a administrării extraordinare a întreprinderilor mari aflate în stare de insolvență (GURI nr. 185, 9 august 1999), în cazul vânzării unei părți sau a întregii întreprinderi controlate de întreprinderi mari și care face obiectul unei proceduri de administrare extraordinare, prevede cele ce urmează:
„În cadrul consultărilor referitoare la transferul de întreprinderi prevăzute la articolul 47 din Legea nr. 428 din 29 decembrie 1990, comisarul extraordinar, achizitorul și reprezentanții lucrătorilor pot conveni transferul numai al unei părți a lucrătorilor la achizitor și modificări ulterioare ale condițiilor de muncă în conformitate cu dispozițiile în vigoare în materie.”
3 Articolul 8 din Legea nr. 223 din 23 iulie 1991 privind normele în materie de șomaj tehnic, mobilitate, indemnizații de șomaj, punere în aplicare a directivelor comunitare, plasare a forței de muncă și alte dispoziții referitoare la piața muncii (Supplemento ordinario alla GURI nr. 175, 27 iulie 1991, denumită în continuare „Legea nr. 223/91”), ce reglementează Intervento straordinario d’integrazione salariale (Casa de integrare salarială specială, denumită în continuare „CIGS”), completat de articolul 2 din Decretul‑lege nr. 148 din 20 mai 1993 (GURI nr. 116, 20 mai 1993), include anumite dispoziții ce urmăresc să favorizeze încadrarea lucrătorilor în schema specială de mobilitate. Printre altele, se prevede în cadrul acesteia:
„ 1. În scopul încadrării lucrătorilor în schema specială de mobilitate, se aplică dreptul de prioritate la angajare […]
4. Se acordă angajatorului care, fără a fi obligat în temeiul alineatului 1, angajează cu normă întreagă și pe o durată nedeterminată lucrătorii înscriși pe lista de mobilitate, pentru fiecare salariu lunar plătit lucrătorului, o subvenție lunară egală cu 50 % din indemnizația de mobilitate care ar fi fost plătită lucrătorului. Subvenția menționată nu poate fi acordată pentru mai mult de douăsprezece luni și, pentru lucrătorii în vârstă de peste 50 de ani, nu poate fi acordată pentru mai mult de 24 de luni […]
4‑bis Dreptul la avantajele economice menționate la alineatele precedente nu se aplică în cazul lucrătorilor încadrați în schema de mobilitate, în cursul celor șase luni precedente, de o întreprindere din același sector de activitate sau dintr‑un alt sector care, la data concedierii, are, în esență, aceiași proprietari ca și întreprinderea care angajează sau care se dovedește a fi controlată de aceasta din urmă ori legată de aceasta. Întreprinderea care angajează declară, pe propria răspundere, la momentul formulării cererii de angajare, că obstacolele sus‑menționate nu există.”
4 Potrivit articolului 25 alineatul 9 din Legea nr. 223/91:
„Pentru fiecare lucrător înscris pe lista de mobilitate, angajat pe o durată nedeterminată, partea din cotizații care se află în sarcina angajatorului corespunde, în primele 18 luni, sumei prevăzute pentru ucenici de Legea nr. 25 din 19 ianuarie 1955, cu modificările ulterioare.”
5 Mai mult, articolul 1 alineatul 1 din Legea nr. 223/91 prevede:
„Dispozițiile referitoare la [CIGS] se aplică numai întreprinderilor care au angajat, în medie, mai mult de cincisprezece persoane în cursul primului semestru ce precedă data de introducere a cererii menționate la alineatul 2. În ceea ce privește cererile introduse înainte de expirarea perioadei de șase luni de la data transferului întreprinderii, această condiție se aplică noului angajator în cursul perioadei ulterioare datei transferului respectiv […].”
6 În temeiul articolului 1 alineatul 2 din Legea nr. 223/91, cererea pentru a beneficia de schema CIGS trebuie să conțină programul, redactat după un model stabilit, pe care întreprinderea intenționează să îl pună în aplicare și trebuie să menționeze eventualele măsuri prevăzute pentru a face față consecințelor pe plan social. Articolul 2 din Legea nr. 223/91 precizează, în plus, că dreptul de a beneficia de o asemenea schemă se acordă prin decret al ministrului muncii și politicilor sociale italian, după aprobarea programului de către Comitato interministeriale per il coordinamento della politica industriale [Comitetul interministerial pentru coordonarea politicii industriale (CIPI)] și că acordarea indemnizației depinde de punerea în aplicare în mod corect a acestui program.
7 Pe de altă parte, articolul 4 din Legea nr. 223/91 prevede, printre altele:
„1. Întreprinderea căreia i s‑a acordat dreptul de a beneficia de schema [CIGS] care consideră, în cursul aplicării programului menționat la articolul 1, că nu este în măsură să garanteze tuturor lucrătorilor suspendați că îi va angaja din nou și că nu are posibilitatea să recurgă la alte măsuri, poate declanșa procedurile de mobilitate în sensul prezentului articol.
2. Întreprinderile care intenționează să utilizeze posibilitatea menționată la alineatul 1 sunt obligate să precizeze acest lucru în prealabil și în scris reprezentanților sindicali din întreprindere.
3. Comunicarea menționată la alineatul 2 trebuie să conțină indicații referitoare la: motivele care au determinat excedentul; motivele tehnice, organizaționale și de producție pe baza cărora întreprinderea consideră că nu va putea adopta măsurile de natură să remedieze situația sus‑menționată și să evite, în întregime sau în parte, schema de mobilitate; numărul, poziția în întreprindere și profilurile profesionale ale lucrătorilor în număr excedentar, precum și ale personalului angajat în mod obișnuit; calendarul programului de mobilitate; eventualele măsuri prevăzute pentru a face față consecințelor sociale ale aplicării respectivului program; metoda de calcul a tuturor plăților, altele decât cele care rezultă din legislația în vigoare și din negocierile colective. Comunicarea este însoțită de o copie a dovezii de plată către [Instituto Nazionale della Previdenza Sociale (INPS)], cu titlu de avans din suma menționată la articolul 5 alineatul 4, a unei sume egale cu indemnizația maximă a [CIGS] înmulțită cu numărul lucrătorilor considerați ca fiind în număr excedentar [...].”
8 Articolul 4 din Legea nr. 223/91 prevede, de asemenea:
„5. În termen de șapte zile de la data primirii comunicării menționate la alineatul 2, la cererea organizațiilor sindicale din întreprinderi și a asociațiilor respective, părțile organizează împreună o analiză a cauzelor care au contribuit la excedentul de lucrători și posibilitățile altor repartizări ale întregului personal sau ale unei părți a acestuia în cadrul aceleiași întreprinderi, inclusiv prin contracte de solidaritate și printr‑o gestionare flexibilă a timpului de lucru […]
[...]
7. În lipsa unui acord, directorul Ufficio provinciale del lavoro e della massima occupazione convoacă părțile pentru a reexamina aspectele menționate la alineatul 5, inclusiv formulând propuneri pentru a ajunge la un acord. În orice caz, respectiva examinare trebuie încheiată într‑un termen de 30 de zile de la data primirii de către Ufficio provinciale del lavoro e della massima occupazione a comunicării întreprinderii prevăzute la alineatul 6.
[...]
9. În urma acordului sindical sau a încheierii procedurii menționate la alineatele 6, 7 și 8, întreprinderea poate încadra în schema de mobilitate angajații, muncitorii și cadrele în număr excedentar, comunicând rezilierea contractului, în scris, fiecăruia dintre aceștia, cu respectarea termenelor de preaviz. […]
[...]
13. Lucrătorii cărora li se acordă dreptul de a beneficia de [CIGS] se vor întoarce în cadrul întreprinderii la finalul perioadei în care beneficiază de această schemă.
[...]”
9 În sfârșit, articolul 5 alineatele 4 și 5 din Legea nr. 223/91 prevede:
„4. Pentru fiecare lucrător încadrat în schema de mobilitate, întreprinderea este obligată să achite caselor de intervenție pentru asistență și de sprijin al organismelor de securitate socială […], în 30 de rate lunare, o sumă egală cu de șase ori valoarea indemnizației plătite lucrătorului în cadrul schemei de mobilitate. Această sumă este redusă la jumătate atunci când declarația privind excedentul menționat la articolul 4 alineatul 9 a făcut obiectul unui acord sindical.
5. Întreprinderea care potrivit procedurilor definite de Commissione regionale per l’impiego (Comisia regională de muncă) prezintă oferte de muncă pe durată nedeterminată având caracteristicile menționate la articolul 9 alineatul 1 litera b) nu este obligată să achite sumele restante pentru lucrătorii care pierd dreptul de a beneficia de schema de mobilitate, întrucât au refuzat aceste oferte, sau pentru întreaga perioadă în care au fost angajați, întrucât au acceptat ofertele întreprinderilor. Nu beneficiază de acest drept întreprinderile care se află în raporturi precum cele menționate la articolul 8 alineatul 4‑bis cu întreprinderea care este dispusă să angajeze.”
Măsura în cauză și procedura administrativă
10 Prin scrisoarea din 12 februarie 2003, autoritățile italiene au notificat Comisiei schema de ajutor instituită prin Decretul‑lege nr. 23/2003 (denumită în continuare „măsura în cauză”).
11 Măsura în cauză a intrat în vigoare la 18 februarie 2003, fără a se aștepta decizia Comisiei în ceea ce privește compatibilitatea acesteia cu piața comună. Măsura respectivă a fost deci înscrisă în registrul ajutoarelor nenotificate, la numărul NN 7/2003.
12 Prin scrisoarea din 12 martie 2003, Comisia a solicitat Republicii Italiene informații complementare privind măsura în cauză. Printre altele, a solicitat să i se indice întreprinderile mari a căror cesiune era prevăzută în temeiul acestei măsuri, precum și noii achizitori și criteriile în baza cărora aceștia din urmă fuseseră selecționați. După ce a solicitat și a obținut o prelungire a termenului care îi fusese acordat pentru a răspunde, Republica Italiană a comunicat informațiile respective Comisiei, prin scrisoarea din 20 mai 2003.
13 Prin scrisoarea din 15 octombrie 2003, Comisia a informat Republica Italiană cu privire la decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 18 decembrie 2003 (JO C 308, p. 5). Prin scrisoarea din 22 decembrie 2003, Republica Italiană a transmis observațiile sale Comisiei. În cadrul acesteia, a indicat, în esență, pe de o parte, că pe toată durata de aplicare a măsurii în cauză o singură întreprindere fusese cedată conform modalităților prevăzute de aceasta, și anume ramura de activitate a întreprinderii Ocean SpA din Verolanuova (Brescia), cedată întreprinderii Brandt Italia SpA (denumită în continuare „Brandt”). Pe de altă parte, potrivit Republicii Italiene, Brandt a achiziționat Ocean la prețul pieței, fără a beneficia de vreun avantaj economic direct din aplicarea măsurii în cauză.
14 Cu toate acestea, prin scrisoarea din 19 ianuarie 2004, Comisia a solicitat Republicii Italiene informații complementare, în special să confirme că, în realitate, singura întreprindere care beneficiase de măsura în cauză era Brandt, precum și diverse alte informații privind valoarea ajutoarelor vărsate în acest cadru. La 11 februarie 2004, Republica Italiană a furnizat Comisiei informațiile solicitate.
15 La 30 martie 2004, Comisia a adoptat Decizia 2004/800/CE privind schema de ajutor de stat pusă în aplicare de Italia în legătură cu dispozițiile urgente referitoare la forța de muncă (JO L 352, p. 10, denumită în continuare „decizia atacată”), care a fost notificată Republicii Italiene la 1 aprilie 2004.
Decizia atacată
16 Prin decizia atacată, Comisia constată, mai întâi, că măsura în cauză constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.
17 Potrivit Comisiei, în primul rând, măsura în cauză favorizează categorii speciale de întreprinderi, și anume, pe de o parte, achizitorii întreprinderilor în dificultate, care fac obiectul unei proceduri de administrare extraordinare și au cel puțin 1 000 de angajați, care au încheiat o convenție colectivă cel mai târziu la 30 aprilie 2003 cu Ministerul muncii și politicilor sociale italian pentru aprobarea transferului lucrătorilor și, pe de altă parte, întreprinderile în dificultate care fac obiectul unei proceduri de administrare extraordinare, care au cel puțin 1 000 de angajați și fac obiectul unei cesiuni. Această măsură ar conferi un avantaj economic respectivelor întreprinderi, prin reducerea costurilor pe care le suportă în mod normal și prin îmbunătățirea situației lor financiare în raport cu alte întreprinderi concurente care nu beneficiază de aceeași schemă. Caracterul selectiv al măsurii în cauză ar fi, în plus, confirmat de faptul că aceasta nu a fost aplicată decât într‑un caz.
18 În al doilea rând, măsura în cauză ar fi acordată din resursele statului, pe de o parte, deoarece ar fi finanțată prin intermediul unor finanțări publice nerecuperabile și, pe de altă parte, deoarece statul ar renunța la o parte din contribuțiile sociale datorate în mod normal.
19 În al treilea rând, măsura în cauză ar putea afecta schimburile comerciale dintre statele membre și ar putea denatura concurența prin îmbunătățirea situației financiare a anumitor întreprinderi în raport cu întreprinderile concurente.
20 Potrivit Comisiei, măsura în cauză este deci, în principiu, interzisă de articolul 87 alineatul (1) CE și nu poate fi considerată compatibilă cu piața comună decât dacă poate beneficia de una dintre derogările prevăzute de tratat.
21 În continuare, Comisia regretă că autoritățile italiene nu și‑au îndeplinit obligația care le revine în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, întrucât au pus în aplicare măsura în cauză înainte ca aceasta să fi fost autorizată de Comisie.
22 Pe de altă parte, în ceea ce privește compatibilitatea măsurii în cauză cu piața comună, Comisia exclude posibilitatea ca aceasta să beneficieze de derogările prevăzute de tratat.
23 În sfârșit, Comisia apreciază compatibilitatea măsurii în cauză în lumina Orientărilor comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 1999, C 288, p. 2), a Regulamentului (CE) nr. 2204/2002 al Comisiei din [12] decembrie 2002 de aplicare a articolelor 87 [CE] și 88 [CE] în raport cu ajutoarele de stat pentru ocuparea forței de muncă (JO L 337, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 155) și a Orientărilor privind ajutoarele de stat regionale (JO 1998, C 74, p. 9).
24 În primul rând, în ceea ce privește compatibilitatea măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Comisia consideră că aceasta este exclusă, întrucât măsura în cauză se aplică întreprinderilor cu mai mult de 1 000 de angajați, adică întreprinderilor mari, în timp ce respectivele orientări permit schemele de ajutor pentru salvare și restructurare numai în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii.
25 În al doilea rând, în contextul Regulamentului nr. 2204/2002, Comisia respinge, printre altele, argumentul Republicii Italiene potrivit căruia avantajele acordate în cadrul măsurii în cauză ar fi aceleași cu cele acordate în cadrul schemei privind șomajul tehnic, care nu a fost niciodată considerată un ajutor de stat.
26 În al treilea rând, deși Republica Italiană a susținut că, presupunând chiar că măsura în cauză ar constitui un ajutor de stat, aceasta ar fi compatibilă cu piața comună, în sensul articolului 4 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 2204/2002, în calitate de ajutor pentru crearea de locuri de muncă, Comisia arată că ajutoarele pentru crearea de locuri de muncă în regiunile neasistate sunt autorizate numai în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii, în timp ce măsura în cauză privește întreprinderi mari.
27 În ceea ce privește aprecierea compatibilității măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Orientările privind ajutoarele de stat regionale, Comisia consideră că măsura în cauză nu intră în sfera de aplicare a Orientărilor privind ajutoarele de stat regionale, dat fiind că aceasta se aplică pe întreg teritoriul național și mai ales că singurul caz în care măsura în cauză a fost aplicată privește o întreprindere care se află într‑o regiune care nu beneficiază de derogările prevăzute la articolul 87 alineatul (3) literele (a) și (c) CE.
28 Având în vedere cele constatate, Comisia consideră că măsura în cauză constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, care a fost pus în aplicare în mod nelegal, prin încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE. Comisia concluzionează că această măsură este incompatibilă cu piața comună și dispune ca decizia să fie pusă în aplicare de îndată, ceea ce implică recuperarea ajutoarelor incompatibile. Comisia precizează totuși că decizia atacată nu aduce atingere posibilității ca ajutoarele individuale acordate în cadrul măsurii să fie considerate ulterior, în baza unei decizii a Comisiei, total sau parțial compatibile cu piața comună având în vedere caracteristicile lor specifice.
Procedura și concluziile părților
29 Prin cererile depuse la grefa Tribunalului la 11 iunie și la 4 august 2004, înregistrate cu numerele T‑239/04 și T‑323/04, Republica Italiană și Brandt au formulat prezentele acțiuni.
30 Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 19 iulie 2006, după ascultarea părților, cele două cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
31 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 19 septembrie 2006.
32 În cauza T‑239/04, Republica Italiană pune concluzii prin care solicită Tribunalului:
– declararea deciziei nulă și neavenită;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
33 În cauza T‑323/04, Brandt pune concluzii prin care solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– în subsidiar, în ipoteza în care Tribunalul ar confirma incompatibilitatea măsurii în cauză cu articolele 87 CE și 88 CE, declararea nulității parțiale a deciziei atacate, în ceea ce privește Brandt, limitată la articolul 3 din aceasta, cu alte cuvinte nulitatea părții în care Republica Italiană este obligată să recupereze ajutorul acordat în mod nelegal;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.
34 În cauza T‑239/04, Comisia pune concluzii prin care solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de judecată.
35 În cauza T‑323/04, Comisia pune concluzii prin care solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată;
– obligarea Brandt la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la admisibilitate
Argumentele părților
36 Problema admisibilității acțiunii formulate de Brandt împotriva deciziei atacate a fost ridicată de Comisie în cauza T‑323/04. Deși, având în vedere mai ales faptul că Republica Italiană a atacat aceeași decizie la Tribunal în cadrul cauzei T‑239/04, Comisia a renunțat, în final, să mai invoce inadmisibilitatea acestei acțiuni printr‑un act distinct, aceasta continuă totuși să considere că Brandt nu poate invoca niciun interes individual în anularea deciziei atacate și solicită deci Tribunalului respingerea acțiunii acesteia ca inadmisibilă.
37 Făcând referire mai ales la concluziile avocatului general Jacobs în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 13 decembrie 2005, Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum (C‑78/03 P, Rec., p. I‑10737, I‑10741, punctele 138-142), Comisia arată că jurisprudența referitoare la admisibilitatea acțiunilor formulate de întreprinderi concurente împotriva deciziilor adoptate în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE este departe de a fi uniformă și că argumente întru totul similare se aplică în ceea ce privește acțiunile formulate de beneficiarii ajutoarelor acordate în cadrul unei scheme de ajutor împotriva deciziei prin care schema în cauză este declarată incompatibilă cu piața comună și prin care se dispune recuperarea ajutoarelor deja vărsate în acest temei. Comisia adaugă că, în pofida variațiilor jurisprudenței, nu există totuși niciun motiv pentru a considera că decizia Comisiei prin care respectiva schemă este declarată incompatibilă cu piața comună îi privește în mod individual pe toți beneficiarii ajutoarelor acordate în cadrul unei scheme de ajutor, în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE, din moment ce Comisia a analizat, cu acea ocazie, o reglementare națională generală și abstractă, fără a examina cazurile individuale.
38 Comisia consideră, în plus, că, din moment ce Republica Italiană a conceput și a notificat o schemă generală și abstractă, a putut să examineze măsura în cauză ca atare, chiar dacă aceasta nu urma, de fapt, să se aplice decât unei singure întreprinderi, și anume Brandt. Comisia adaugă că tocmai pentru acest motiv decizia atacată privește măsura în cauză ca atare, fără a mai analiza situația specială a întreprinderii Brandt, iar acțiunea acesteia din urmă trebuie deci declarată inadmisibilă.
39 Brandt consideră că este îndreptățită să solicite anularea deciziei atacate. Deși admite că decizia atacată a fost adresată în mod formal Republicii Italiene, Brandt consideră, de fapt, că o privește în mod direct și individual. Pe de o parte, decizia atacată ar avea un impact direct asupra situației în care se află Brandt, întrucât obligația care îi este impusă Republicii Italiene, în cadrul acesteia, de a recupera ajutorul ar determina, pentru Brandt, un prejudiciu economic sigur (Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Dreyfus/Comisia, C‑386/96 P, Rec., p. I‑2309, punctul 43). Pe de altă parte, decizia atacată ar privi în mod individual întreprinderea Brandt, întrucât potrivit afirmațiilor Comisiei aceasta este beneficiara ajutorului pretins și este obligată la restituirea valorii acestuia în temeiul articolului 3 din decizia atacată.
Aprecierea Tribunalului
40 În primul rând, Tribunalul arată că, în cauza T‑239/04, în cadrul căreia decizia atacată este contestată de Republica Italiană, Comisia susține că măsura în cauză nu prezintă caracter general, ci constituie o intervenție limitată la un caz specific, care nu produce avantaje decât unei singure întreprinderi, și anume Brandt, derogând de la condițiile prevăzute de legislația generală.
41 În plus, în cadrul cauzei T‑323/04, Brandt are interese proprii care se deosebesc de cele ale Republicii Italiene, în sensul criteriilor care au fost aplicate în Hotărârea Curții din 10 iulie 1986, DEFI/Comisia (282/85, Rec., p. 2469, punctul 16). De fapt, prin adoptarea măsurii în cauză, care este la originea deciziei atacate și, prin urmare, a celor două acțiuni analizate în cadrul prezentelor cauze conexate, Republica Italiană a vrut să evite o criză socială care ar fi putut fi provocată de concedierea unui mare număr de lucrători din întreprinderi în dificultate, facilitând transferul acestora de la Ocean la Brandt. Din punctul de vedere al Brandt, această tranzacție era o opțiune comercială, facilitată de măsura în cauză.
42 Mai mult, chiar dacă măsura în cauză nu identifică întreprinderile în favoarea cărora va fi vărsat ajutorul, Brandt a fost menționată în cursul dezbaterilor parlamentare care au precedat adoptarea măsurii în cauză, care sunt citate de Comisie. În sfârșit, Comisia recunoaște, în mai multe rânduri, în decizia atacată, că, pe toată durata de aplicare a măsurii în cauză, o singură întreprindere a fost cedată conform modalităților prevăzute de aceasta, și anume Ocean, cedată întreprinderii Brandt.
43 În al doilea rând, Tribunalul amintește că, în temeiul unei jurisprudențe constante, admisibilitatea acțiunii în anulare formulate de o persoană fizică sau juridică este supusă condiției ca aceasta să justifice un interes de a exercita acțiunea (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 22 noiembrie 2001, Mitteldeutsche Erdöl‑Raffinerie/Comisia, T‑9/98, Rec., p. II‑3367, punctul 32 și jurisprudența citată). În speță, dacă decizia atacată ar fi anulată, este evident că situația juridică a întreprinderii Brandt s‑ar schimba, în măsura în care recuperarea ajutorului dispusă prin articolul 3 din aceasta nu ar mai avea temei legal. Rezultă că Brandt are un interes de a exercita acțiunea pentru a obține anularea deciziei atacate (a se vedea, în acest sens, Ordonanța președintelui Tribunalului din 2 august 2001, Saxonia Edelmetalle/Comisia, T‑111/01 R, Rec., p. II‑2335, punctul 17).
44 În al treilea rând, în ceea ce privește problema dacă decizia atacată afectează în mod direct și individual întreprinderea Brandt, Tribunalul arată că, în măsura în care articolul 3 din aceasta impune Republicii Italiene obligația de a recupera de la beneficiari ajutorul acordat în temeiul măsurii în cauză, trebuie considerat că decizia privește în mod direct și individual Brandt (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curții din 19 octombrie 2000, Italia și Sardegna Lines/Comisia, C‑15/98 și C‑105/99, Rec., p. I‑8855, punctele 35 și 36). În plus, Tribunalul menționează că serviciile securității sociale italiene au dispus suspendarea plății ajutorului în valoare de aproximativ 500 000 de euro.
45 Având în vedere cele ce precedă, acțiunea formulată de Brandt este admisibilă.
Cu privire la fond
46 În cadrul celor trei motive invocate în cauza T‑239/04, Republica Italiană formulează următoarele critici:
– încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE și încălcarea normelor fundamentale de procedură;
– în subsidiar, nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE și a normelor fundamentale de procedură;
– tot în subsidiar, încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE, a Orientărilor comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate și a Regulamentului nr. 2204/2002, precum și încălcarea normelor fundamentale de procedură, întemeiată pe diverse vicii de procedură și pe lipsa unor motivări.
47 În cauza T‑323/04, Brandt invocă cinci motive:
– încălcarea tratatului, în special a articolului 87 CE, și încălcarea unei norme fundamentale de procedură, în special încălcarea articolului 253 CE;
– abuzul de putere din partea Comisiei;
– încălcarea articolului 88 CE și încălcarea unei norme fundamentale de procedură;
– încălcarea tratatului, în special a articolelor 88 CE și 89 CE, încălcarea Regulamentului (CE) nr. 994/98 al Consiliului din 7 mai 1998 de aplicare a articolelor [87 CE] și [88 CE] anumitor categorii de ajutoare de stat orizontale (JO L 142, p. 1) și a Regulamentului nr. 2204/2002, precum și încălcarea unor norme fundamentale de procedură, în special încălcarea articolului 253 CE;
– nevaliditatea articolului 3 din decizia atacată, ca urmare a încălcării articolului 88 CE și a principiilor generale de drept, în special a principiului protecției încrederii legitime, precum și încălcarea unor dispoziții imperative de natură procedurală, în special a articolului 253 CE.
48 Întrucât multe dintre motivele și argumentele invocate de reclamante în cauza T‑239/04 și, respectiv, în cauza T‑323/04 se întrepătrund în mare măsură, Tribunalul consideră oportun să le analizeze împreună, în următoarea ordine:
– calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat;
– calificarea măsurii în cauză drept ajutor existent;
– conformitatea deciziei atacate cu articolul 88 alineatul (3) CE, cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate;
– încălcarea unor norme fundamentale de procedură, în special a articolului 253 CE;
– nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește aplicarea condiției de selectivitate;
– nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește identificarea beneficiarului ajutorului acordat în temeiul măsurii în cauză;
– nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește efectele negative ale măsurii în cauză asupra schimburilor comerciale comunitare și asupra concurenței;
– motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate în ceea ce privește aprecierea compatibilității măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate;
– nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește recuperarea ajutorului.
– recuperarea ajutorului:
– încălcarea Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41);
– încălcarea principiului protecției încrederii legitime.
49 Având în vedere natura argumentelor invocate de Brandt în susținerea unui pretins abuz de putere din partea Comisiei, Tribunalul consideră că acest motiv trebuie să fie recalificat ca fiind un motiv referitor la motivarea insuficientă și contradictorie a deciziei atacate în ceea ce privește anumite aspecte. Prin urmare, acesta trebuie analizat în cadrul aprecierii motivării acestei decizii.
Cu privire la calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat
Argumentele părților
50 Republica Italiană susține că măsura în cauză constituie o măsură generală de protecție a forței de muncă. În această calitate, aceasta nu ar denatura și nici nu ar amenința să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producției anumitor bunuri și, prin urmare, nu ar constitui un ajutor de stat. Această măsură ar fi extins sfera de aplicare a schemei CIGS și a schemei de mobilitate, existente deja anterior, la anumite situații speciale, prin atribuirea, sub rezerva anumitor condiții, a acelorași avantaje angajatorilor achizitori ai întreprinderilor care fac obiectul unei proceduri de administrare extraordinare. Adevărații beneficiari ai sistemului instaurat prin măsura în cauză ar fi salariații, și Comisia însăși ar fi recunoscut că cele două scheme citate anterior nu constituie prin ele însele ajutoare de stat.
51 Republica Italiană pretinde că această problemă nu a fost analizată de Comisie în cadrul examinării preliminare a existenței unui ajutor de stat, ci a fost abordată numai în cadrul analizării măsurii în cauză în temeiul Regulamentului nr. 2204/2002.
52 Brandt susține că efectele economice ale măsurii în cauză sunt absolut neutre în ceea ce o privește. Această concluzie ar reieși dintr‑o examinare comparativă între măsura în cauză și Legea nr. 223/91, pe care Comisia ar fi trebuit să o efectueze. În lipsa măsurii în cauză, Brandt ar fi putut obține același rezultat economic convenind cu Ocean un transfer al unei părți a lucrătorilor de la unitatea din Verolanuova, conform legislației generale existente. În consecință, Brandt consideră că măsura în cauză sprijină salariații întreprinderii care face obiectul unei proceduri de administrare extraordinare (și anume, în speță, salariații întreprinderii Ocean), prin favorizarea transferului acestora la achizitor, fără să fie încadrați în schema CIGS sau înscriși pe listele de mobilitate. Brandt deduce că, dacă Tribunalul ar confirma decizia atacată și, în special, obligația care îi este impusă, în cadrul acesteia, Republicii Italiene de a recupera ajutoarele deja vărsate, aceasta s‑ar afla într‑o situație în mod clar mai puțin favorabilă decât cea în care s‑ar fi aflat dacă măsura în cauză nu ar fi fost niciodată adoptată.
53 Brandt amintește, în plus, că, pentru ca articolul 87 CE să fie aplicabil, beneficiarul unei măsuri trebuie să fi obținut din aceasta un avantaj de natură economică sau financiară. Brandt remarcă în această privință că a achiziționat întreprinderea Ocean aflându‑se în concurență cu alți achizitori potențiali și că prețul pe care l‑a plătit era deci prețul pieței. În plus, această achiziție ar fi privit nu numai activitățile industriale ale ramurii, ci ar fi cuprins și toate datoriile acesteia din urmă. Brandt insistă asupra faptului că nu a obținut niciun avantaj din măsura în cauză, mai ales pentru că niciun avantaj – fie indirect și parțial și care rezulta deja din aplicarea legislației generale existente – nu ar fi putut compensa costurile suplimentare pe care Brandt a trebuit să le suporte ca efect al respectivei măsuri.
54 În plus, făcând referire la punctul 31 din decizia atacată, Brandt pretinde că există o contradicție evidentă între afirmația Comisiei potrivit căreia avantajele acordate de măsura în cauză sunt identice cu cele care erau deja prevăzute în cadrul schemei CIGS și al schemei de mobilitate, pe de o parte, și refuzul acesteia de a considera măsura în cauză ca fiind o parte integrantă a acestor scheme. Brandt insistă asupra faptului că măsura în cauză nu a introdus niciun avantaj nou și că produce aceleași efecte ca și cele care erau deja prevăzute de dispozițiile legislației generale existente, și anume cele ale Legii nr. 223/91. Măsura în cauză ar fi, în acest sens, în totalitate conformă spiritului și economiei globale a sistemului italian de cotizații sociale. Brandt amintește, în această privință, că potrivit jurisprudenței Curții o degrevare parțială de cotizațiile sociale ce incumbă întreprinderilor dintr‑un sector industrial special constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă scopul acestei măsuri este să scutească parțial aceste întreprinderi de cotizațiile pecuniare ce rezultă din aplicarea normală a sistemului general de securitate socială, fără ca această scutire să se justifice prin natura sau prin economia acestui sistem (a se vedea Hotărârea Curții din 5 octombrie 1999, Franța/Comisia, C‑251/97, Rec., p. I‑6639, punctul 36 și jurisprudența citată).
55 Dintr‑un punct de vedere general, Comisia indică faptul că a examinat măsura în cauză în cadrul aprecierii privind existența unui ajutor de stat pe care a efectuat‑o la punctele 30 și 31 din decizia atacată.
56 Prezentând, global, aceleași argumente în ambele cauze, Comisia arată că măsura în cauză nu are caracter general, această constatare fiind confirmată nu numai de extrasele din lucrările pregătitoare și din dezbaterile parlamentare care au precedat adoptarea măsurii în cauză, ci și de faptul că măsura a fost aplicată într‑un caz. În plus, Comisia subliniază că, așa cum reiese din scrisoarea ministrului muncii și al politicilor sociale din 7 februarie 2003, comunicată Comisiei prin scrisoarea din 12 februarie 2003, autoritățile italiene notificaseră, mai întâi, măsura în cauză ca fiind un ajutor de stat, chiar dacă în scrisoarea următoare acestea ar fi susținut, în final, contrariul.
57 Comisia amintește că faptul că măsura în cauză urmărește să protejeze forța de muncă nu are niciun efect asupra calificării acesteia drept ajutor de stat, întrucât potrivit unei jurisprudențe foarte bogate articolul 87 alineatul (1) CE definește măsurile naționale în funcție de efectele acestora, și nu în funcție de cauzele sau obiectivele lor.
58 În plus, nu ar fi relevant că întreprinderii Brandt i‑au fost acordate, în cadrul altor proceduri și la o dată ulterioară, avantaje diferite prevăzute de alte dispoziții italiene, indiferent dacă acestea constituie sau nu ajutoare de stat. Potrivit Comisiei, singurul aspect care contează este faptul că măsura în discuție i‑a acordat avantaje specifice.
59 Pe de altă parte, faptul că Brandt a furnizat o contraprestație pentru ajutoarele primite nu ar modifica în niciun fel calificarea acestora (Hotărârea Franța/Comisia, citată anterior). Potrivit Comisiei, teoria ajutorului pur dezvoltată de Brandt potrivit căreia existența unei contraprestații ar anula avantajul și deci ajutorul, nu poate fi, de fapt, conciliată cu scopul controlului ajutoarelor de stat. În orice caz, calculele prezentate de Brandt în faza procedurii scrise nu ar fi fost deloc invocate în cursul procedurii administrative și, potrivit unei jurisprudențe constante, nu ar putea, din acest motiv, să fie luate în considerare în scopul aprecierii legalității deciziei atacate.
60 Menționarea de către Brandt a jurisprudenței care exclude existența unui avantaj specific și deci a unui ajutor, atunci când scutirea de prelevările obligatorii se justifică prin natura sau prin economia sistemului fiscal și contributiv, ar fi, de asemenea, neîntemeiată în speță. Comisia indică, în această privință, că statul membru este cel căruia îi incumbă să efectueze o asemenea demonstrație (Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Țările de Jos/Comisia, C‑159/01, Rec., p. I‑4461, punctul 43) și observă că Republica Italiană nu a invocat niciodată un asemenea argument. Pe fond, măsura justificată astfel ar trebui să corespundă logicii interne a sistemului fiscal în general (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2002, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑127/99, T‑129/99 și T‑148/99, Rec., p. II‑1275, punctul 164, și Hotărârea Tribunalului Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑92/00 și T‑103/00, Rec., p. II‑1385, punctul 60 și jurisprudența citată), ceea ce ar fi puțin probabil în cazul unei scutiri temporare.
61 Potrivit Comisiei, beneficiul creat de măsura în cauză constă în faptul că avantajele care țin de securitatea socială, în loc să fie acordate la finalul unor proceduri complexe – precum cea prevăzută pentru a beneficia de schema CIGS sau cea prevăzută pentru aplicarea schemei de mobilitate – sunt acordate imediat angajatorului care achiziționează întreprinderea. Mai mult, sistemul stabilit de măsura în cauză ar fi asigurat continuitatea funcțională între Ocean și Brandt, acordând acesteia din urmă posibilitatea de a angaja lucrători ai întreprinderii Ocean chiar înainte ca aceștia să fie concediați. Întrucât numai întreprinderile care îndeplinesc criteriile stabilite de măsura în cauză pot profita de aceste avantaje care țin de securitatea socială, toate celelalte întreprinderi fiind excluse, acest fapt ar fi el însuși suficient pentru a concluziona că este vorba despre o măsură selectivă.
62 În sfârșit, contrar celor afirmate de reclamante, Comisia indică faptul că schema CIGS și schema specială de concediere nu au fost niciodată analizate de Comisie în raport cu normele referitoare la ajutoarele de stat. Nu s‑ar putea deci exclude posibilitatea ca acestea să constituie, prin ele însele, ajutoare de stat, iar această apreciere ar fi a fortiori valabilă în ceea ce privește extinderea selectivă a acestora.
Aprecierea Tribunalului
63 Mai întâi, Tribunalul arată că, în mod contrar celor susținute de Republica Italiană, problema referitoare la existența unui ajutor de stat în speță a fost analizată de Comisie la punctul 5 din decizia atacată, precum și, în ceea ce privește Regulamentul nr. 2204/2002, la punctele 30 și 31 din această decizie.
64 În continuare, Tribunalul consideră că trebuie admisă argumentația Comisiei potrivit căreia beneficiul creat de măsura în cauză constă în faptul că avantajele privind securitatea socială, în loc să fie acordate la finalul unor proceduri complexe – precum cea prevăzută pentru a beneficia de schema CIGS sau cea prevăzută pentru aplicarea schemei de mobilitate – sunt acordate imediat angajatorului care achiziționează întreprinderea care face obiectul unei proceduri de administrare extraordinare. Nu poate fi acceptat argumentul expus de Brandt potrivit căruia obligația de a urma oricare dintre procedurile referitoare la încadrarea lucrătorilor în schema de mobilitate nu îi incumbă achizitorului. Presupunând chiar că aceste proceduri ar fi declanșate de cedent, acestea sunt destinate încheierii unui contract de drept civil, benefic, în principiu, ambelor părți. Într‑adevăr, potrivit sistemului stabilit, achizitorul este cel care beneficiază de prestații și de dreptul de a plăti cotizații sociale reduse. Acesta are deci, în mod incontestabil, un interes de a obține rapid și cu ușurință avantajele prevăzute.
65 În plus, măsura în cauză a permis să fie asigurată continuitatea funcțională între Ocean și Brandt, acordându‑i acesteia din urmă posibilitatea de a angaja lucrătorii chiar înainte ca aceștia să fie concediați, ceea ce oferă, în sine, un avantaj concurențial.
66 În ceea ce privește caracterul selectiv al măsurii în cauză, Tribunalul amintește că măsura în cauză a fost adoptată la 14 februarie 2003, în cadrul unei proceduri de urgență. Avantajele prevăzute de măsura în cauză erau subordonate existenței unei convenții colective, care trebuia încheiată la 30 aprilie 2003. Acestea erau deci accesibile pe o perioadă de 2 luni și 17 zile. Avantajele prevăzute de măsura în cauză sunt cele prevăzute de legislația generală existentă. Cu toate acestea, în cadrul măsurii în cauză, nu mai este necesar să fie urmate procedurile complexe care condiționează obținerea avantajelor respective în cadrul legislației generale existente, iar sfera de aplicare a acestei scheme generale este redusă în mod considerabil, mai ales prin limitarea dreptului de a beneficia de măsura în cauză numai la întreprinderile care au mai mult de 1 000 de angajați, spre deosebire de minimumul de 15 angajați impus în cadrul schemei generale. Rezultă din aceasta că măsura în cauză nu a fost aplicată decât într‑un caz. În plus, stenogramele dezbaterilor parlamentare care au precedat adoptarea măsurii în cauză, prezentate de Comisie în cursul procedurii scrise, indică în mod expres că cesiunea întreprinderii Ocean se află la originea adoptării măsurii în cauză. În consecință, Tribunalul consideră că este dovedit caracterul selectiv al măsurii în cauză.
67 Pe de altă parte, Tribunalul constată că părțile sunt de acord în ceea ce privește faptul că avantajele corespunzătoare măsurii în cauză sunt acordate din resursele statului.
68 În ceea ce privește efectul măsurii în cauză asupra schimburilor comerciale comunitare și asupra concurenței, Tribunalul consideră că în mod corect Comisia constată la punctul 20 din decizia atacată că măsura în cauză amenință să denatureze concurența în sensul că îmbunătățește situația financiară a anumitor întreprinderi în raport cu întreprinderile concurente și în special amenință să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale atunci când beneficiarii se află în concurență cu produse care provin din alte state membre, chiar dacă nu exportă ei înșiși producția pe care au realizat‑o (Hotărârea Curții din 17 septembrie 1980, Philip Morris, 730/79, Rec., p. 2671, punctele 11 și 12, și Hotărârea Curții din 17 iunie 1999, Belgia/Comisia, C‑75/97, Rec., p. I‑3671, punctele 47 și 48). În plus, Tribunalul arată că Brandt, beneficiară a măsurii în cauză, aparține grupului ElcoBrandt, al cincilea grup ca mărime din sectorul electromenajer în Europa, sector expus în mod special concurenței, ceea ce întărește concluzia potrivit căreia măsura în cauză poate afecta schimburile comerciale dintre statele membre și poate denatura sau poate amenința să denatureze concurența în acest sector (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑171/02, Rec., p. II‑2123, punctul 87).
69 Pe de altă parte, Tribunalul consideră că faptul că măsura în cauză urmărește să protejeze forța de muncă nu are efect asupra calificării acesteia drept ajutor de stat, întrucât articolul 87 alineatul (1) CE nu diferențiază intervențiile statului în funcție de cauzele și de obiectivele acestora, ci le definește în funcție de efectele lor [a se vedea Hotărârea Tribunalului din 5 august 2003, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, T‑116/01 și T‑118/01, Rec., p. II‑2957, punctul 112 și jurisprudența citată]. Mai mult, nu este pertinent nici argumentul potrivit căruia ar fi fost acordate întreprinderii Brandt aceleași avantaje, în cadrul altor proceduri și la o dată ulterioară, în temeiul altor dispoziții italiene, din moment ce criteriul decisiv în prezenta speță constă în faptul că măsura în cauză constituie o extindere selectivă a acestor scheme generale, acordând avantaje specifice anumitor întreprinderi prin îmbunătățirea situației lor financiare în raport cu întreprinderile concurente.
70 Având în vedere cele ce precedă, Tribunalul consideră că măsura în cauză constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.
Cu privire la calificarea măsurii în cauză drept ajutor existent
Argumentele părților
71 Brandt susține că în mod greșit Comisia nu a considerat măsura în cauză un ajutor existent întrucât, în opinia sa, măsura în cauză intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 2204/2002. Brandt susține că, în această privință, Comisia s‑a limitat la a afirma că măsura în cauză nu intra în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 2204/2002. În aceste condiții, deși Regulamentul nr. 2204/2002 nu îi acorda nicio competență specifică în domeniu, Comisia și‑ar fi arogat posibilitatea de a retrage dreptul de a beneficia de schema de ajutor existentă prevăzută de acest regulament. În plus, procedând în acest mod, Comisia nu ar fi justificat în ce temei avea competența de a retrage, printr‑o decizie individuală, un asemenea drept și, astfel, nu și‑ar fi îndeplinit cel puțin obligația de motivare adecvată.
72 Comisia susține că Brandt formulează anumite ipoteze fără să verifice temeiurile acestora, fără să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a Regulamentului nr. 2204/2002 sau să respingă raționamentul expus de Comisie la punctele 29-33 din decizia atacată, care ar demonstra exact contrariul.
73 În ceea ce privește contestarea competențelor Comisiei în acest domeniu, Comisia susține că, dacă – așa cum ar rezulta de la punctul 99 și următoarele din cererea introductivă – Brandt consideră că nu este competentă să aplice Regulamentul nr. 2204/2002 și, mai general, regulamentele de exceptare de la deciziile individuale pe care le adoptă, atunci teoria sa este în mod evident greșită. Pe de o parte, considerentul (4) al Regulamentului nr. 2204/2002 ar acorda statelor membre posibilitatea de a notifica ajutoarele pentru ocuparea forței de muncă și impune Comisiei obligația de a evalua aceste notificări, în special din punctul de vedere al criteriilor prevăzute în Regulamentul nr. 2204/2002 și în Regulamentul (CE) nr. 70/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea articolelor 87 [CE] și 88 [CE] la ajutoare de stat pentru întreprinderile mici și mijlocii (JO L 10, p. 33, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 98) sau în conformitate cu orientările sau cadrele comunitare aplicabile. Pe de altă parte, ar fi mai mult decât evident că, în scopul examinării compatibilității unui ajutor, Comisia este obligată să aplice toate textele ce pot fi relevante, fie că este vorba despre orientări, cadre sau regulamente. Potrivit Comisiei, dacă nu ar exista această posibilitate, nu ar putea adopta niciodată decizii negative, întrucât nu ar avea competența de a exclude ipoteza ca ajutorul să fie compatibil cu piața comună în raport cu un regulament de exceptare.
74 Comisia adaugă că, dacă, dimpotrivă, Brandt pretinde că în mod greșit Comisia a considerat că măsura în cauză nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 2204/2002, articolul 21 din Statutul Curții de Justiție și articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură i‑ar impune obligația să dezvolte acest motiv.
Aprecierea Tribunalului
75 Mai întâi, Tribunalul amintește că Regulamentul nr. 994/98 prevede la articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (iv) și litera (b) că, prin intermediul regulamentelor adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 din acesta și cu articolul 87 CE, Comisia poate declara că ajutoarele pentru ocuparea forței de muncă și formare, precum și ajutoarele care respectă harta aprobată de Comisie pentru fiecare stat membru privind acordarea ajutoarelor regionale sunt compatibile cu piața comună și nu sunt supuse obligației de notificare prevăzute la articolul 88 alineatul (3) CE.
76 Comisia a exercitat această competență adoptând Regulamentul nr. 2204/2002. Pentru a beneficia de exceptarea prevăzută de acest regulament, un ajutor trebuie să respecte condițiile de aplicare a acestuia, fapt care – astfel cum se constată la punctele 93-96 de mai jos – nu este îndeplinit în speță.
77 În continuare, în ceea ce privește argumentul expus de Brandt prin care pretinde că măsura în cauză nu este decât o variantă neînsemnată a schemei CIGS și a schemei de mobilitate, care, în opinia sa, sunt ele însele scheme de ajutor existente, Tribunalul consideră că nici acesta nu poate fi acceptat. În temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 659/1999, un ajutor existent poate desemna mai multe situații. Conform acestei dispoziții, constituie într‑adevăr un ajutor existent:
– în primul rând, orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a tratatului în statul membru respectiv;
– în al doilea rând, ajutorul autorizat, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale care au fost autorizate de Comisie sau de Consiliu;
– în al treilea rând, ajutorul considerat a fi fost autorizat în cazul în care Comisia nu a adoptat o decizie în termen de, în principiu, două luni din ziua următoare primirii notificării complete, termen de care aceasta dispune pentru a efectua o examinare preliminară;
– în al patrulea rând, orice ajutor pentru care a expirat termenul de prescripție de zece ani prevăzut pentru recuperare;
– în al cincilea rând, ajutorul considerat ajutor existent, deoarece se poate dovedi că, în momentul punerii în aplicare, nu reprezenta un ajutor și că a devenit ajutor ulterior, datorită evoluției pieței comune și fără să fi fost modificat de statul membru.
78 În speță, Tribunalul arată că cea mai veche dintre legile italiene care stabilesc schemele de ajutor la care se face referire datează din anul 1991. În consecință, prima situație în care un ajutor poate fi considerat un ajutor existent este exclusă în cazul de față.
79 În plus, astfel cum a fost subliniat la punctul 62 de mai sus, Comisia a indicat că schema CIGS și schema de mobilitate nu i‑au fost niciodată notificate și că nu le‑a examinat niciodată în raport cu normele referitoare la ajutoare de stat. Nici a doua și nici a treia situație în care o măsură de ajutor poate fi considerată un ajutor existent nu se regăsesc deci în speță.
80 Pe de altă parte, în cadrul deciziei atacate, Comisia se limitează la a dispune ca Republica Italiană să adopte toate măsurile necesare pentru a recupera ajutorul acordat în temeiul măsurii în cauză. Nici a patra situație în care o măsură de ajutor poate fi considerată un ajutor existent nu este identificată în speță.
81 În sfârșit, Tribunalul arată că părțile nu au expus argumente prin care să demonstreze că măsura în cauză nu reprezenta un ajutor, în momentul punerii în aplicare, și că nu ar fi dobândit caracteristicile unui ajutor decât în urma evoluției pieței comune. Nici a cincea și nici ultima situație în care o măsură de ajutor poate fi considerată un ajutor existent nu sunt deci identificate în speță.
82 Având în vedere cele ce precedă, trebuie considerat că măsura în cauză nu constituie un ajutor existent.
83 Prin urmare, acest motiv trebuie respins.
Cu privire la conformitatea deciziei atacate cu articolul 88 alineatul (3) CE, cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate
Cu privire la încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE
– Argumentele părților
84 Republica Italiană susține că, în mod contrar celor indicate la punctul 22 din decizia atacată, pretinsa nelegalitate a măsurii în cauză – întrucât aceasta a fost pusă în aplicare înaintea deciziei Comisiei – nu există, dată fiind urgența. Potrivit Republicii Italiene, neaplicarea acestei măsuri în cursul procedurii administrative ar fi lipsit‑o de efect.
85 Comisia amintește că articolul 88 alineatul (3) CE impune obligația notificării prealabile a tuturor proiectelor de ajutoare și interzice punerea în aplicare a măsurilor preconizate înainte de pronunțarea unei decizii finale în procedura de examinare. Un stat membru nu ar fi autorizat să încalce în mod unilateral asemenea obligații invocând urgența, întrucât stabilirea unui termen de două luni pentru a efectua examinarea preliminară corespunde deja acestei cerințe (Hotărârea Curții din 15 februarie 2001, Austria/Comisia, C‑99/98, Rec.,p. I‑1101, punctul 73).
– Aprecierea Tribunalului
86 Tribunalul amintește că articolul 88 alineatul (3) CE stabilește în mod clar și neechivoc că statul membru interesat nu poate pune în aplicare măsurile preconizate înainte de pronunțarea unei decizii finale în procedura de examinare preliminară.
87 În plus, această dispoziție este completată de articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, care prevede, pentru adoptarea unei decizii la finalul examinării preliminare a măsurii notificate, un termen care este, în principiu, de două luni începând cu ziua următoare primirii notificării.
88 În ceea ce privește acest termen de două luni, care fusese inițial stabilit de jurisprudență, Curtea a decis, în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Austria/Comisia, citată anterior (punctul 73), că, inspirându‑se din articolele 230 CE și 232 CE și evaluând astfel termenul maxim la două luni, Curtea a intenționat să evite orice insecuritate juridică, ce ar fi fost în mod evident contrară scopului etapei de examinare preliminară a ajutoarelor de stat, instituită prin articolul 88 alineatul (3) CE. Într‑adevăr, astfel cum precizează Curtea, un asemenea scop – și anume acela de a oferi statului membru securitatea juridică necesară, informându‑l în mod rapid cu privire la compatibilitatea cu tratatul a unui ajutor care poate avea caracter urgent – ar fi compromis dacă termenul ar fi considerat orientativ. Mai mult, insecuritatea juridică ce ar rezulta din aceasta ar putea fi agravată în cazul prelungirii artificiale a etapei de examinare preliminară.
89 În consecință, trebuie admis că termenul prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999 este obligatoriu pentru toate părțile la procedura de examinare preliminară. Statul membru interesat nu este deci autorizat să îl încalce invocând urgența. În plus, așa cum indică în mod corect Comisia, stabilirea unui termen de două luni pentru a finaliza examinarea preliminară corespunde deja acestei cerințe.
90 Având în vedere cele ce precedă, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.
Cu privire la încălcarea Regulamentului nr. 2204/2002
– Argumentele părților
91 Republica Italiană contestă decizia atacată, în măsura în care este indicat în cadrul acesteia, la punctele 32 și 33, că măsura în cauză nu poate fi considerată compatibilă cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002, în special pentru că se aplică pe întreg teritoriul național și privește cesiunea întreprinderilor care au mai mult de 1 000 de angajați, cu alte cuvinte în principal cesiunea întreprinderilor mari. Chiar dacă ajutoarele pentru crearea de locuri de muncă în regiunile neasistate sunt autorizate numai în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii, acest fapt nu ar putea permite Comisiei, în orice caz, să stabilească incompatibilitatea totală a măsurii pe baza regulamentului, întrucât nu ar putea fi exclusă posibilitatea ca achiziționarea de întreprinderi de acest tip să intereseze și întreprinderi mici și mijlocii.
92 Comisia susține că Republica Italiană are o percepție greșită a controlului ajutoarelor de stat și în special a schemelor de ajutor. Pentru ca o schemă să fie considerată compatibilă, nu ar fi suficient să fie respectate criteriile de compatibilitate în anumite cazuri potențiale de aplicare. Ar fi, în schimb, necesar ca ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor să respecte aceste criterii în toate situațiile. Acest principiu ar fi preluat în mod expres la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2204/2002. În speță, potrivit Comisiei, măsura în cauză nu exclude posibilitatea ca ajutoarele să fie acordate unei întreprinderi mari într‑o regiune neasistată și, în consecință, Comisia a concluzionat în mod corect că acestea nu îndeplinesc condițiile stabilite de Regulamentul nr. 2204/2002.
– Aprecierea Tribunalului
93 Tribunalul subliniază că reiese chiar din cuprinsul articolului 4 din Regulamentul nr. 2204/2002 că numai întreprinderile mici și mijlocii pot beneficia de ajutoare pentru crearea de locuri de muncă în afara zonelor eligibile pentru acordarea ajutoarelor de stat regionale. Din moment ce măsura în cauză este aplicabilă oricărei întreprinderi și pe întreg teritoriul național, această condiție nu este îndeplinită, așa cum este indicat la punctele 32 și 33 din decizia atacată. În plus, singurul caz de aplicare a măsurii în cauză privește întreprinderi mari într‑o zonă neasistată și, în consecință, chiar examinat ca atare, ajutorul nu este compatibil.
94 Mai mult, Tribunalul consideră că, așa cum Comisia constată în mod corect, pentru ca o schemă să fie considerată compatibilă cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002, nu este suficient să fie îndeplinite, în anumite cazuri potențiale de aplicare, condițiile pe care le stabilește. Este necesar ca ajutoarele acordate în temeiul acestei scheme să îndeplinească aceste condiții în toate situațiile. Acest principiu este consacrat în mod expres la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2204/2002. În speță, măsura în cauză nu exclude posibilitatea ca ajutoarele să fie acordate unei întreprinderi mari într‑o regiune neasistată. În consecință, Comisia a decis în mod corect că măsura în cauză nu îndeplinește condițiile stabilite de Regulamentul nr. 2204/2002.
95 În plus, Tribunalul arată că decizia atacată privește măsura în cauză în întregime și prevede în mod expres, la punctul 38, că măsura în cauză nu aduce atingere posibilității ca ajutoarele acordate în cadrul schemei pe care aceasta o stabilește să fie considerate ulterior, în baza unei decizii a Comisiei, total sau parțial compatibile cu piața comună ținând cont de caracteristicile lor specifice.
96 Având în vedere cele ce precedă, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie, așadar, respins.
Cu privire la încălcarea Orientărilor comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate
– Argumentele părților
97 Republica Italiană susține că potrivit punctului 101 din Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Comisia trebuie să examineze compatibilitatea cu piața comună a oricărui ajutor pentru salvare și restructurare acordat fără autorizare și cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE. Republica Italiană respinge, în această privință, argumentul expus de Comisie, prin care aceasta invocă absența elementelor necesare pentru a efectua o examinare individuală a cazului de aplicare a măsurii în cauză și indică faptul că, în loc să se limiteze la evocarea posibilității unei notificări individuale, Comisia ar fi trebuit să solicite în mod oficial autorităților italiene informațiile de care avea nevoie.
98 Comisia susține că reiese de la punctul 64 din Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate că schemele de ajutor pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate nu pot fi autorizate decât în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii în sensul definiției comunitare. Contrar celor afirmate de Republica Italiană, punctul 101 din respectivele orientări nu ar impune Comisiei obligația de a examina compatibilitatea cu piața comună a oricărei măsuri de ajutor destinate salvării și restructurării întreprinderilor aflate în dificultate, care a fost acordată fără autorizarea Comisiei. Nu ar fi vorba decât despre o dispoziție ce reglementează aplicarea în timp a diferitelor norme care s‑au succedat în domeniu, care în niciun caz nu obligă Comisia să analizeze în mod individual toate cazurile de aplicare a unor scheme nenotificate.
– Aprecierea Tribunalului
99 Tribunalul arată că potrivit Orientărilor comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, pot fi autorizate de Comisie două tipuri de măsuri de ajutor pentru salvare și restructurare, dacă sunt îndeplinite condițiile definite în cadrul acestora: pe de o parte, ajutoarele pentru salvare și restructurare notificate în mod individual Comisiei pentru toate întreprinderile, indiferent de mărimea acestora (punctele 22-63 din orientările menționate), pe de altă parte, schemele de ajutor pentru salvare și restructurare, numai pentru întreprinderile mici și mijlocii (punctele 64-69 din orientările menționate).
100 În speță, conform Decretului‑lege nr. 23/2003, măsura în cauză se aplică tuturor întreprinderilor, indiferent de mărimea acestora. În plus, singurul caz în care aceasta a fost aplicată a constat în achiziționarea unei întreprinderi mari, și anume Ocean, de o altă întreprindere, și anume Brandt.
101 Astfel cum a fost deja indicat în legătură cu Regulamentul nr. 2204/2002 la punctul 94 de mai sus, pentru ca o schemă să poată fi considerată compatibilă cu piața comună, nu este suficient să fie îndeplinite, în anumite cazuri potențiale de aplicare, condițiile pe care le stabilește. Este necesar ca ajutoarele acordate în temeiul acestei scheme să îndeplinească aceste condiții în toate situațiile. În consecință, în speță, posibilitatea pur teoretică în care, în contextul măsurii în cauză, cedentul potențial este o întreprindere mică sau mijlocie nu este suficientă pentru a considera că ajutorul notificat astfel este compatibil cu piața comună în raport cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate.
102 Dat fiind că măsura în cauză nu îndeplinește condițiile referitoare la domeniul de aplicare stabilite de Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, nu este necesar să se verifice dacă au fost respectate condițiile procedurale prevăzute în cadrul acestora.
103 În consecință, al treilea aspect al primului motiv trebuie respins.
104 Având în vedere cele ce precedă, Tribunalul decide că măsura în cauză nu poate fi considerată compatibilă cu piața comună în temeiul niciunuia dintre textele comunitare invocate. Prin urmare, acest motiv trebuie respins în întregime.
Cu privire la încălcarea articolului 253 CE
105 În ceea ce privește nemotivarea deciziei atacate invocată de reclamante referitor la calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat, Tribunalul consideră că motivarea expusă la punctul 5 din decizia atacată este clară și suficientă pentru a justifica poziția Comisiei, întrucât raționamentul care este urmat la punctul respectiv coincide cu cel adoptat de Tribunal la punctele 63-70 de mai sus.
Argumentele părților
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește aplicarea condiției de selectivitate
106 Republica Italiană susține că Comisia nu a motivat aprecierea formulată la punctul 18 din decizia atacată, potrivit căreia măsura în cauză nu ar prezenta un caracter general, ci ar conferi un avantaj economic unor întreprinderi specifice, prin reducerea costurilor pe care le suportă în mod normal și prin îmbunătățirea situației lor financiare în raport cu alți concurenți care nu beneficiază de aceleași măsuri, acest aspect fiind confirmat, în plus, de faptul că măsura nu a fost aplicată decât într‑un caz. Republica Italiană consideră că această apreciere rezultă dintr‑o aplicare greșită a condiției de selectivitate prevăzute de tratat, care impune ca măsura să favorizeze anumite întreprinderi sau producția anumitor bunuri. Într‑adevăr, această condiție nu ar fi îndeplinită, deoarece, la fel ca și în speță, măsura în cauză nu are nici ca obiect și nici ca efect favorizarea anumitor întreprinderi sau a producției anumitor bunuri determinate, întrucât s‑ar aplica unor persoane identificate potrivit unor criterii obiective, fără nicio posibilitate de a modifica în mod discreționar sfera sa de aplicare. În ceea ce privește durata limitată și singurul caz de aplicare a măsurii în cauză, care potrivit Comisiei ar dovedi caracterul selectiv al acesteia, Republica Italiană subliniază că ceea ce contează, în realitate, este caracterul general și abstract al textului care o instituie, care, în cadrul unui control a priori, cum ar trebui să fie cel realizat de Comisie, nu ar fi trebuit să permită Comisiei să excludă aplicarea măsurii în cauză altor beneficiari care îndeplinesc condițiile impuse.
107 Comisia arată că, chiar dacă o măsură definește domeniul său de aplicare în temeiul unor criterii obiective, aceasta avea totuși caracter selectiv (Hotărârea din 6 martie 2002, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑127/99, T‑129/99 și T‑148/99, citată anterior, punctul 163, și hotărârea Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑92/00 și T‑103/00, citată anterior, punctul 58). Menționarea detaliată a criteriilor de aplicare a măsurii, precum durata foarte scurtă de executare a acesteia, care a determinat aplicarea limitată la un singur caz, ar demonstra natura pur superficială a caracterului general și abstract al măsurii în cauză, invocat de Republica Italiană. În plus, dat fiind că decizia atacată privește măsura în cauză în întregime, ar fi suficient ca aceasta să se dovedească selectivă numai pentru una dintre cele două categorii de beneficiari. Mai mult, răspunzând observațiilor formulate de Republica Italiană cu privire la relevanța jurisprudenței citate, Comisia amintește că nu este necesar ca un avantaj să fie acordat în mod discreționar pentru a considera că acesta este selectiv. Caracterul selectiv al acestuia ar putea efectiv să rezulte dintr‑o aplicare a criteriilor prevăzute pentru atribuirea sa automată (Hotărârea Belgia/Comisia, citată anterior, punctele 27-31). Comisia arată, în sfârșit, că faptul că măsura în cauză nu a fost aplicată decât o singură dată confirmă caracterul selectiv al acesteia.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește identificarea beneficiarului ajutorului acordat în temeiul măsurii în cauză
108 Republica Italiană afirmă că, de asemenea, decizia atacată este viciată de o nemotivare, în măsura în care include printre beneficiarii măsurii în cauză întreprinderile în dificultate supuse unei proceduri de administrare extraordinare, care au cel puțin 1 000 de angajați și fac obiectul unei cesiuni, bazându‑se numai pe constatarea că beneficiarul efectiv al măsurii în cauză depinde, de fapt, de o serie de factori care nu au fost specificați de autoritățile italiene, și procedează în acest mod fără a preciza care ar fi relevanți pentru o asemenea identificare și nici pentru ce motiv.
109 Comisia atrage atenția asupra faptului că măsura în cauză ar putea în mod efectiv să constituie un ajutor, chiar dacă numai cedentul sau numai achizitorul ar fi beneficiarul. Comisia amintește în această privință jurisprudența Curții potrivit căreia beneficiarii unei măsuri nu corespund în mod necesar persoanelor cărora statul le acordă în mod direct prestații pozitive sau reduceri (Hotărârea Curții din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, Rec., p. I‑6857, punctele 22-28). În speță, ar fi, de exemplu, cu adevărat posibil ca o întreprindere care face obiectul unei proceduri de administrare extraordinare și al cesiunii uneia dintre ramurile sale de activitate să continue să exercite alte activități. În acest caz, măsura ar reduce costurile pe care această întreprindere ar trebui să le suporte în mod normal, și anume salariile și indemnizațiile legate de concedieri și celelalte cotizații diverse, mai ales cele plătite pentru gestiunea CIGS. Alte avantaje ar putea, în sfârșit, decurge din faptul că o măsură adoptată de stat permite cesionarea unei întreprinderi care, în caz contrar, nu s‑ar putea realiza sau s‑ar putea realiza în condiții diferite, la un preț superior, de exemplu.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește efectele negative ale măsurii în cauză asupra schimburilor comerciale comunitare și asupra concurenței
110 Republica Italiană consideră că decizia atacată nu este motivată nici în ceea ce privește aprecierea celei de a treia și a celei de a patra condiții de aplicare a articolului 87 alineatul (1) CE, referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și, respectiv, la efectele negative asupra concurenței, întrucât, la punctul 20 din decizia atacată, Comisia s‑ar fi limitat la a face o afirmație apodictică cu privire la aceste aspecte.
111 Brandt formulează aceleași critici susținând că, la punctul 20 din decizia atacată, Comisia face trimitere, în termeni foarte generali, la îmbunătățirea situației financiare a anumitor întreprinderi în raport cu întreprinderile concurente. Comisia nu ar evalua și nici nu ar demonstra impactul măsurii în cauză asupra comerțului dintre statele membre, de asemenea, nici prejudiciul pe care această măsură l‑ar cauza concurenței. Astfel, Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligația, menționată în Hotărârea Curții din 13 martie 1985, Țările de Jos și Leeuwarder Papierwarenfabriek/Comisia (296/82 și 318/82, Rec., p. 809, punctele 22-24), de a susține cu un minimum de indicații utile motivele deciziilor pe care le‑a adoptat, astfel încât să permită cel puțin să fie determinate piața relevantă, poziția pe piață a întreprinderilor interesate, desfășurarea schimburilor comerciale dintre statele membre cu privire la produsele în cauză și exporturile întreprinderii despre care se pretinde că ar fi beneficiara ajutorului.
112 Comisia susține că, întrucât ajutoarele au fost acordate în mod nelegal, nu este obligată să demonstreze efectul real al acestor ajutoare asupra concurenței și asupra schimburilor comerciale dintre statele membre [Hotărârea Curții din 14 februarie 1990, Franța/Comisia, C‑301/87, Rec., p. I‑307, punctul 33, Hotărârea Tribunalului din 29 septembrie 2000, CETM/Comisia, T‑55/99, Rec., p. II‑3207, punctul 103, și Hotărârea Tribunalului P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, citată anterior, punctul 142].
– Cu privire la motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate în ceea ce privește aprecierea compatibilității măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate
113 Republica Italiană susține, în paralel cu argumentele care au fost deja expuse la punctele 91 și 97 de mai sus, că nu a fost motivată în mod corespunzător decizia atacată de către Comisie atunci când a exclus posibilitatea ca măsura în cauză să fie considerată compatibilă cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate.
114 Comisia se limitează la a răspunde preluând argumentele deja expuse la punctele 92 și 98 de mai sus privind inaplicabilitatea în cazul de față a Regulamentului nr. 2204/2002 și a Orientărilor comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește recuperarea ajutorului
115 Brandt susține că decizia atacată este viciată de o motivare foarte insuficientă, în măsura în care nu au fost indicate de către Comisie motivele pentru care Republica Italiană era obligată să adopte toate măsurile necesare pentru a recupera ajutorul acordat întreprinderii Brandt. În opinia sa, într‑un context legislativ și de fapt în care legalitatea unei asemenea acțiuni apărea ca fiind cel puțin îndoielnică, Comisia ar fi trebuit să explice acest aspect din decizia atacată, pentru a permite Tribunalului și părților interesate să își exprime propriile puncte de vedere.
116 Comisia susține că nu a motivat în mod special, în ceea ce privește întreprinderea Brandt, somația adresată Republicii Italiene de a recupera ajutorul acordat acestei întreprinderi în temeiul măsurii în cauză, întrucât recuperarea ar constitui o consecință normală și generală a declarației de incompatibilitate cu piața comună a unui ajutor ilegal și întrucât, astfel, Comisia nu ar fi fost obligată să analizeze cazul individual al întreprinderii Brandt.
Aprecierea Tribunalului
117 Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare reprezintă o normă fundamentală de procedură care trebuie deosebită de temeinicia motivării, aceasta din urmă reprezentând un aspect care ține de legalitatea pe fond a actului în litigiu (Hotărârea Curții din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, Rec., p. I‑2481, punctul 35, și Hotărârea Tribunalului din 18 ianuarie 2005, Confédération nationale du Crédit mutuel/Comisia, T‑93/02, Rec., p. II‑143, punctul 67).
118 Motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s Franța, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată).
119 Din aceste principii rezultă în special că revine Comisiei obligația de a demonstra că măsura constituie un ajutor de stat și că este incompatibilă cu piața comună. În schimb, Comisia nu este obligată să răspundă punct cu punct argumentelor lipsite de pertinență, invocate de autoritățile naționale interesate sau de terții intervenienți (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2006, Asociación de Estaciones de Servicio de Madrid și Federación Catalana de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑95/03, Rec., p. II‑4739, punctul 108).
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește aplicarea condiției de selectivitate
120 În ceea ce privește prima pretinsă nemotivare a deciziei atacate, Tribunalul consideră că informațiile amintite la punctul 66 de mai sus, care figurează în decizie, sunt, împreună, suficiente și clare pentru a dovedi caracterul selectiv al măsurii în cauză.
121 În consecință, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește identificarea beneficiarului ajutorului acordat în temeiul măsurii în cauză
122 Tribunalul arată, mai întâi, că decizia atacată indică la punctul 18 cele două categorii de beneficiari potențiali ai măsurii în cauză, și anume:
– achizitorii întreprinderilor în dificultate, care fac obiectul unei proceduri de administrare extraordinare și au cel puțin 1 000 de angajați, care au încheiat o convenție colectivă cel mai târziu la 30 aprilie 2003 cu Ministerul muncii și politicilor sociale italian pentru aprobarea transferului lucrătorilor și/sau;
– pe de altă parte, întreprinderile în dificultate care fac obiectul unei proceduri de administrare extraordinare, care au cel puțin 1 000 de angajați și fac obiectul unei cesiuni.
123 Tribunalul consideră, în continuare, că, în mod contrar celor susținute de Republica Italiană, Comisia nu era obligată să identifice în cadrul deciziei sale un beneficiar precis al ajutorului acordat în temeiul măsurii în cauză și că, așa cum a făcut la punctul 18 din decizia atacată, putea să se limiteze la a indica cele două categorii specifice de beneficiari. În plus, Tribunalul amintește că, în cadrul singurului caz de aplicare a măsurii în cauză, ajutorul acordat avea drept obiect facilitarea cesiunii unei întreprinderi aflate în dificultate. În acest fel, a facilitat o tranzacție economică voluntară între două părți. Tribunalul amintește, în această privință, jurisprudența potrivit căreia beneficiarii unei măsuri nu corespund în mod necesar persoanelor cărora statul le acordă în mod direct prestații pozitive sau reduceri (Hotărârea Germania/Comisia, citată anterior, punctul 28).
124 Dat fiind faptul că măsura în cauză a fost examinată de Comisie întemeindu‑se numai pe informațiile prezentate de autoritățile italiene, care nu conțineau documente specifice singurului caz de aplicare a acesteia, Tribunalul apreciază, astfel, că sunt suficiente toate indicațiile care figurează la punctul 18 din decizia atacată, inclusiv enumerarea – care nu este exhaustivă – a factorilor de care poate depinde identificarea beneficiarului efectiv.
125 În consecință, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie respins.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește efectele negative ale măsurii în cauză asupra schimburilor comerciale comunitare și asupra concurenței
126 Tribunalul amintește că jurisprudența este constantă în sensul că, deși, în anumite cazuri, poate rezulta chiar din împrejurările în care a fost acordat ajutorul că acesta este de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să amenințe să denatureze concurența, îi incumbă Comisiei cel puțin să evoce aceste împrejurări în motivele deciziei sale (a se vedea Hotărârea Italia și Sardegna Lines/Comisia, citată anterior, punctul 66 și jurisprudența citată, și Hotărârea Regione autonoma della Sardegna/Comisia, citată anterior, punctele 73 și 74).
127 Cu toate acestea, Comisia nu este obligată să demonstreze efectul real al unor ajutoare ilegale asupra concurenței și a schimburilor comerciale dintre statele membre. Într‑adevăr, obligația impusă Comisiei de a furniza o asemenea probă ar determina favorizarea statelor membre care acordă ajutoare încălcând obligația de notificare prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE, în defavoarea celor care notifică ajutoarele în stadiul de proiect (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 1998, Vlaamse Gewest/Comisia, T‑214/95, Rec., p. II‑717, punctul 67, Hotărârea Tribunalului din 30 ianuarie 2002, Keller și Keller Meccanica/Comisia, T‑35/99, Rec., p. II‑261, punctul 85 și jurisprudența citată). Această jurisprudență este, de altfel, confirmată de cuprinsul articolului 87 alineatul (1) CE potrivit căruia sunt compatibile cu piața comună nu numai ajutoarele care „denaturează” concurența, ci și cele care „amenință” să o denatureze (Hotărârea Keller și Keller Meccanica/Comisia, citată anterior, punctul 85).
128 În speță, Tribunalul arată că, la punctul 20 din decizia atacată, Comisia formulează următoarele constatări:
„În temeiul celei de a treia și a celei de a patra condiții de aplicare a articolului 87 alineatul (1) [CE], măsura trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale intracomunitare. Schema examinată amenință să denatureze concurența în sensul că îmbunătățește situația financiară a anumitor întreprinderi în raport cu întreprinderile concurente. În special, aceasta amenință să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale atunci când beneficiarii se află în concurență cu produse care provin din alte state membre, chiar dacă nu exportă ei înșiși producția pe care au realizat‑o. Dacă întreprinderile beneficiare nu exportă, producția națională este avantajată datorită faptului că, astfel, sunt reduse posibilitățile întreprinderilor situate în alte state membre de a‑și exporta produsele pe piața respectivă.” [traducere neoficială]
129 Tribunalul amintește, pe de altă parte, că, așa cum a statuat la punctele 86-90 de mai sus, Comisia a considerat în mod corect la punctul 22 din decizia atacată că autoritățile italiene nu și‑au îndeplinit obligația care le revine în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, întrucât au pus în aplicare măsura în cauză înainte ca aceasta să fi fost autorizată de Comisie.
130 În consecință, conform jurisprudenței citate anterior, Tribunalul consideră că motivarea ce figurează la punctul 20 din decizia atacată este corespunzătoare și suficientă.
131 Având în vedere cele ce precedă, al treilea aspect al prezentului motiv trebuie respins.
– Cu privire la motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate în ceea ce privește aprecierea compatibilității măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Regulamentul nr. 2204/2002 și cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate
132 În ceea ce privește această pretinsă nemotivare a deciziei atacate, Tribunalul consideră că motivarea prezentată la punctele 5.4 și 5.5 din decizia atacată este clară și suficientă pentru a justifica poziția Comisiei, raționamentul urmat la aceste puncte fiind identic cu cel adoptat de Tribunal la punctele 93-96 și 99-103 de mai sus.
– Cu privire la nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește recuperarea ajutorului
133 Tribunalul amintește că potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui ajutor ilegal prin recuperarea acestuia, precum și a dobânzilor aferente este consecința logică a constatării incompatibilității acestuia cu piața comună (Hotărârea Curții din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 66, Hotărârea Curții din 14 ianuarie 1997, Spania/Comisia, C‑169/95, Rec., p. I‑135, punctul 47, și Hotărârea Curții din 29 iunie 2004, Comisia/Consiliul, C‑110/02, Rec., p. I‑6333, punctul 41).
134 În speță, Comisia a constatat, la articolul 1 din decizia atacată, că măsura în cauză este incompatibilă cu piața comună, ceea ce a fost confirmat de Tribunal la punctul 104 de mai sus.
135 În consecință, conform jurisprudenței citate și având în vedere faptul că – după cum se statuează la punctele 140-145 de mai jos – Comisia nu era obligată să analizeze cazul individual al Brandt, Tribunalul consideră că a fost îndeplinită de Comisie și obligația care îi revenea, de motivare a deciziei atacate cu privire la acest aspect.
136 Având în vedere cele ce precedă, al patrulea aspect al prezentului motiv trebuie respins.
137 Prin urmare, acest motiv trebuie respins în întregime.
Cu privire la recuperarea ajutorului
Cu privire la încălcarea Regulamentului nr. 659/1999
– Argumentele părților
138 Brandt arată că decizia Comisiei prin care se dispune adoptarea de către Republica Italiană a tuturor măsurilor necesare pentru a recupera ajutorul primit de Brandt cu titlu individual în temeiul măsurii în cauză se bazează numai pe examinarea acestei măsuri, pe care însă a calificat‑o drept schemă generală. În schimb, Comisia nu ar fi efectuat o examinare adecvată a cazului concret de aplicare a pretinsului ajutor. Brandt consideră, astfel, că, impunând Republicii Italiene obligația de a recupera de la aceasta ajutorul – care s‑ar fi putut, într‑adevăr, dovedi compatibil cu piața comună în urma unei examinări de rutină efectuate conform Regulamentului nr. 659/1999 – Comisia a încălcat, printre altele, dispozițiile acestui regulament (Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, Boussac, 22/80, Rec., p. 3427, și Concluziile avocatului general Alber în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 22 martie 2001, Franța/Comisia, citată anterior, Rec., p. I‑2484, punctul 40). Dacă ar fi avut intenția să dispună o recuperare a pretinsului ajutor de la întreprinderea Brandt, Comisia ar fi trebuit să respecte procedura prevăzută la articolul 11 din Regulamentul nr. 659/1999.
139 Comisia arată că decizia atacată nu conține nicio somație de a recupera în mod provizoriu ajutorul, în sensul articolului 11 din Regulamentul nr. 659/1999. Recuperarea ar fi fost dispusă numai în temeiul deciziei atacate, conform articolului 14 din respectivul regulament, astfel încât nu ar fi trebuit luate în considerare condițiile de fond și de formă prevăzute la articolul 11 din regulament. Acest mod de a proceda ar fi perfect legitim, astfel cum rezultă din numeroasele hotărâri care au confirmat decizii negative referitoare la scheme de ajutor și în cadrul cărora Comisia prevăzuse tocmai recuperarea ajutoarelor acordate în temeiul unor asemenea scheme (Hotărârea Curții din 17 iunie 1999, Belgia/Comisia, citată anterior, punctul 64 și următoarele, Hotărârea Curții Germania/Comisia, citată anterior, punctul 112 și următoarele, Hotărârea Curții din 7 martie 2002, Italia/Comisia, C‑310/99, Rec., p. I‑2289, punctul 98 și următoarele, Hotărârea Curții din 19 septembrie 2002, Spania/Comisia, C‑114/00, Rec., p. I‑7657, punctul 107 și următoarele, Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., p. I‑4087, punctul 86 și următoarele, care confirmă Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2000, Alzetta și alții/Comisia, T‑298/97, T‑312/97, T‑313/97, T‑315/97, T‑600/97-T‑607/97, T‑1/98, T‑3/98-T‑6/98 și T‑23/98, Rec. p. II‑2319, precum și Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Grecia/Comisia, C‑278/00, Rec., p. I‑3997, punctele 103-108).
– Aprecierea Tribunalului
140 În ceea ce privește afirmația întreprinderii Brandt potrivit căreia Comisia ar fi fost obligată să analizeze cazul său în mod individual, Tribunalul amintește, mai întâi, că, prin scrisoarea din 12 februarie 2003, autoritățile italiene au notificat măsura în cauză. Ca răspuns la solicitarea de informații complementare privind măsura în cauză, care îi fusese adresată de către Comisie, și pe durata întregii proceduri administrative, Republica Italiană și‑a menținut poziția, conform căreia măsura în cauză era o schemă specială ce presupune un singur caz de aplicare, și anume achiziționarea întreprinderii Ocean de către întreprinderea Brandt. Cu toate acestea, Republica Italiană nu i‑a comunicat Comisiei nicio informație privind cazul individual al Brandt, precum, de exemplu, planul de restructurare.
141 Tribunalul arată, în continuare, că, așa cum a fost amintit la punctul 13 de mai sus, decizia Comisiei de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 18 decembrie 2003. Deși decizia fusese publicată, Brandt nu a considerat necesar să formuleze observații cu ocazia procedurii oficiale de investigare. Potrivit însă unei jurisprudențe constante, publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial constituie mijlocul adecvat pentru a aduce la cunoștința tuturor celor interesați deschiderea unei asemenea proceduri [Hotărârea Curții din 14 noiembrie 1984, Intermills/Comisia, 323/82, Rec., p. 3809, punctul 17, Hotărârea Tribunalului din 11 mai 2005, Saxonia Edelmetalle/Comisia, T‑111/01 și T‑133/01, Rec., p. II‑1579, punctul 48, precum și Hotărârea Tribunalului din 31 mai 2006, Kuwait Petroleum (Nederland)/Comisia, T‑354/99, Rec., p. II‑1475, punctul 81]. Deși decizia fusese publicată, Brandt nu a intervenit în procedura oficială de investigare și nu i‑a prezentat Comisiei nicio observație suplimentară.
142 În consecință, Tribunalul consideră că, întrucât se afla în posesia notificării măsurii în cauză, Comisia dispunea de informații suficiente pentru a o examina. Deși Tribunalul admite că putea exista o îndoială cu privire la faptul că măsura în cauză poate constitui un ajutor individual, trebuie totuși să se considere că nu se afla la dispoziția Comisiei nicio informație concretă care să îi permită acesteia să ajungă la o asemenea concluzie, bazându‑se pe faptul că Republica Italiană a admis că măsura în cauză nu determinase decât un caz de aplicare. Tribunalul amintește, în această privință, că, în cazul unei scheme de ajutor, Comisia se poate limita la studierea caracteristicilor generale ale schemei în cauză, fără a fi obligată să analizeze fiecare caz de aplicare în parte pentru a verifica dacă această schemă conține elementele unui ajutor (Hotărârea Curții Italia și Sardegna Lines/Comisia, citată anterior, punctul 51, Hotărârea Curții Grecia/Comisia, citată anterior, punctul 24, și Hotărârea Curții din 15 decembrie 2005, Unicredito Italiano, C‑148/04, Rec., p. I‑11137, punctul 67).
143 Tribunalul arată, pe de altă parte, că decizia atacată indică în mod clar, la punctul 38, că privește măsura în cauză și cazurile de aplicare a acesteia, însă nu aduce atingere posibilității ca ajutoarele individuale acordate în cadrul schemei să fie considerate ulterior, în baza unei decizii a Comisiei, total sau parțial compatibile cu piața comună în baza caracteristicilor lor specifice.
144 În consecință, Tribunalul consideră că în mod corect Comisia a examinat măsura în cauză astfel cum aceasta i‑a fost notificată de Republica Italiană și că, prin urmare, Comisia nu a cauzat întreprinderii Brandt niciun prejudiciu procedural.
145 Având în vedere cele ce precedă, primul aspect al prezentului motiv trebuie, așadar, respins.
Cu privire la încălcarea principiului protecției încrederii legitime
– Argumentele părților
146 În ceea ce privește ordinul de recuperare, Brandt invocă, în esență, principiul protecției încrederii legitime și pretinde că obligația de motivare nu a fost respectată.
147 Comisia arată că, înainte chiar de adoptarea Regulamentului nr. 659/1999 și independent de existența unei dispoziții exprese cu privire la acest aspect, Curtea admisese că anularea unui ajutor ilegal prin recuperarea ajutorului vărsat, precum și a dobânzilor aferente, este consecința logică a constatării incompatibilității acestuia cu piața comună (Hotărârea Curții din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, citată anterior, punctul 66, Hotărârea Curții din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia, C‑278/92-C‑280/92, Rec., p. I‑4103, punctul 75, Hotărârea Curții din 14 ianuarie 1997, Spania/Comisia, citată anterior, punctul 47, Hotărârea Curții din 7 martie 2002, Italia/Comisia, citată anterior, punctul 98, precum și Hotărârea Curții Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 41).
148 Articolul 14 din Regulamentul nr. 659/1999 ar impune, din acel moment, în mod expres Comisiei să prevadă recuperarea ajutorului de la beneficiar, mai puțin în cazul în care aceasta ar contraveni unui principiu general de drept comunitar, precum principiul protecției încrederii legitime.
149 Cu toate acestea, Comisia susține că potrivit unei jurisprudențe constante, întreprinderile beneficiare ale unui ajutor nu ar putea avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului decât dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE. Într‑adevăr, ar trebui ca un operator economic diligent să fie, în mod normal, în măsură să se asigure că această procedură a fost respectată, chiar dacă nelegalitatea deciziei de acordare a ajutorului este imputabilă statului în cauză într‑o asemenea măsură, încât revocarea sa apare ca fiind contrară principiului bunei‑credințe (Hotărârea Curții din 20 septembrie 1990, Comisia/Germania, C‑5/89, Rec., p. I‑3437, punctul 14, și Hotărârea Curții din 20 martie 1997, Alcan Deutschland, C‑24/95, Rec., p. I‑1591, punctul 25).
150 Deși Comisia recunoaște, pe de altă parte, posibilitatea ca beneficiarii unui ajutor să invoce împrejurări excepționale pe care și‑au întemeiat încrederea legitimă cu privire la legalitatea ajutorului și deci să se opună restituirii acestuia, Comisia subliniază că, potrivit jurisprudenței, într‑o asemenea situație, îi revine judecătorului național – sesizat eventual – competența de a aprecia împrejurările respective, dacă este cazul, după ce i‑a adresat Curții întrebări preliminare cu privire la interpretare (Hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 16, și Hotărârea din 7 martie 2002, Italia/Comisia, citată anterior, punctul 103).
151 Comisia constată că, în speță, măsura în cauză a fost instituită printr‑un decret‑lege aplicabil de îndată. Ar fi, așadar, evident că Republica Italiană – deși notificase această măsură și admisese, cu această ocazie, că era vorba despre o schemă de ajutor – nu a respectat obligația prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE și că a pus în aplicare măsura în mod nelegal, întrucât Comisia nu se pronunțase încă referitor la compatibilitatea acesteia cu piața comună. În plus, Comisia susține că tocmai scrisoarea de notificare din 7 februarie 2003 o invita să aprecieze compatibilitatea măsurii în cauză cu piața comună în raport cu Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate.
152 Ar fi fost deci clar, chiar de la început, că măsurile de aplicare a măsurii în cauză erau de natură să constituie ajutoare de stat și că articolul 88 alineatul (3) CE fusese astfel încălcat. Potrivit Comisiei, acest fapt este suficient, de la bun început, pentru a exclude orice posibilitate de încredere legitimă.
– Aprecierea Tribunalului
153 Astfel cum rezultă din situația de fapt și cum s‑a statuat la punctele 70 și 104 de mai sus, măsura în cauză este incompatibilă cu piața comună, întrucât a fost adoptată cu încălcarea normelor comunitare, atât de fond, cât și de formă, referitoare la ajutoarele de stat.
154 Tribunalul consideră că este imposibil, în speță, ca un operator economic diligent precum Brandt să fi ignorat caracterul nelegal al măsurii în cauză. Tribunalul amintește, în această privință, că jurisprudența este constantă în sensul că, având în vedere caracterul imperativ al controlului ajutoarelor de stat realizat de Comisie în temeiul articolului 88 CE, întreprinderile care beneficiază de un ajutor nu ar putea avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului decât dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii (Hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 14, și Hotărârea Alcan Deutschland, citată anterior, punctul 25). Într‑adevăr, ar trebui ca un operator economic diligent să fie, în mod normal, în măsură să se asigure că această procedură a fost respectată, chiar dacă nelegalitatea deciziei de acordare a ajutorului este imputabilă statului în cauză într‑o asemenea măsură, încât revocarea sa apare ca fiind contrară principiului bunei‑credințe (Hotărârea Alcan Deutschland, citată anterior, punctul 41, și Hotărârea Tribunalului din 14 ianuarie 2004, Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., p. II‑127, punctul 135).
155 Tribunalul amintește, în sfârșit, că jurisprudența este constantă în sensul că, dacă, la fel ca și Brandt, beneficiarul ajutorului consideră că există împrejurări excepționale pe care și‑a putut întemeia încrederea legitimă cu privire la legalitatea ajutorului, îi revine judecătorului național – sesizat eventual – competența de a aprecia legalitatea, dacă este cazul, după ce a adresat Curții întrebări preliminare cu privire la interpretare (Hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 16, Hotărârea din 7 martie 2002, Italia/Comisia, citată anterior, punctul 103, și Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, citată anterior, punctul 136).
156 În consecință, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie, de asemenea, respins.
157 Având în vedere cele ce precedă, acest motiv trebuie respins în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
158 În temeiul articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În cauza T‑239/04, întrucât Republica Italiană a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată conform concluziilor Comisiei. În cauza T‑323/04, întrucât Brandt a căzut, de asemenea, în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunile.
2) Republica Italiană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauza T‑239/04.
3) Brandt Italia SpA suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauza T‑323/04.
García‑Valdecasas | Cooke | Labucka |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg la 12 septembrie 2007.