HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)
7 iunie 2023(*)
„Marcă a Uniunii Europene – Procedură de revocare a hotărârilor sau de eliminare a înscrierilor – Revocarea unei decizii afectate de o eroare vădită imputabilă EUIPO – Articolul 103 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 – Lipsa unei erori vădite de apreciere”
În cauza T‑519/22,
Société des produits Nestlé SA, cu sediul în Vevey (Elveția), reprezentată de A. Jaeger‑Lenz, A. Lambrecht și A.‑C. Salger, avocați,
reclamantă,
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de V. Ruzek, în calitate de agent,
pârât,
cealaltă parte în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, intervenientă in fața Tribunalului, fiind
European Food SA, cu sediul în Păntășești (România), reprezentată de I. Speciac, avocată,
TRIBUNALUL (Camera a șasea),
compus din doamna M. J. Costeira, președintă, și domnii U. Öberg și P. Zilgalvis (raportor), judecători,
grefier: domnul V. Di Bucci,
având în vedere faza scrisă a procedurii,
având în vedere că nicio cerere de stabilire a unei ședințe de judecată nu a fost formulată de părți în termenul de trei săptămâni de la comunicarea terminării procedurii scrise și hotărând, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Société des produits Nestlé SA, solicită anularea Deciziei Camerei întâi de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 27 iunie 2022 (cauza R 894/2020-1) (denumită în continuare „decizia atacată”).
Istoricul cauzei
2 La data de 20 noiembrie 2001, reclamanta a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) pentru semnul verbal FITNESS, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare, înlocuit, la rândul său, prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].
3 Produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea fac parte din clasele 29, 30 și 32 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.
4 Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 3/2003 din 6 ianuarie 2003. Această marcă a fost înregistrată la 30 mai 2005 cu numărul 2470326.
5 La 2 septembrie 2011, intervenienta, European Food SA, a formulat o cerere de declarare a nulității mărcii contestate pentru toate produsele acoperite de aceasta.
6 Motivele invocate în susținerea opozițiilor au fost cele menționate la articolul 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 59 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001] coroborat cu articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din același regulament [devenit articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul 2017/1001].
7 La 18 octombrie 2013, divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității în totalitate.
8 La 16 decembrie 2013, intervenienta a formulat o cale de atac împotriva deciziei diviziei de anulare. În cursul procedurii căii de atac, intervenienta a prezentat noi dovezi în susținerea revendicării sale potrivit căreia termenul „fitness” avea un conținut descriptiv pentru produsele în cauză.
9 Prin Decizia din 19 iunie 2015 în cauza R 2542/2013-4 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a EUIPO a respins calea de atac. În special, aceasta a respins ca tardive, fără să le ia în considerare, o serie de probe prezentate pentru prima oară în fața sa.
10 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 august 2015, intervenienta a formulat o acțiune împotriva deciziei Camerei a patra de recurs.
11 Prin Hotărârea din 28 septembrie 2016, European Food/EUIPO – Société des produits Nestlé (FITNESS) (T‑476/15, denumită în continuare „prima hotărâre de anulare”, EU:T:2016:568), Tribunalul a anulat decizia Camerei a patra de recurs. Reiese din cele ce precedă că, prin faptul că a considerat că elementele de probă prezentate de intervenientă în fața camerei de recurs pentru prima dată nu trebuiau luate în considerare din cauza depunerii lor tardive, camera de recurs a săvârșit o eroare de drept.
12 EUIPO a declarat recurs împotriva primei hotărâri de anulare. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2018, EUIPO/European Food (C‑634/16 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2018:30), Curtea a respins recursul.
13 Prin Decizia din 6 iunie 2018 în cauza R 755/2018-2, Camera a doua de recurs a anulat decizia diviziei de anulare. În special, aceasta a considerat că din prima hotărâre de anulare și din hotărârea pronunțată în recurs rezulta că era obligată să examineze calea de atac în fața sa ținând seama de elementele de probă prezentate de intervenientă pentru prima dată în fața Camerei a patra de recurs în cauza R 2542/2013-4. Ținând seama de elementele menționate, camera de recurs a considerat că marca contestată era descriptivă și lipsită de orice caracter distinctiv.
14 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 septembrie 2018, intervenienta a formulat o acțiune împotriva deciziei Camerei a doua de recurs.
15 Prin Hotărârea din 10 octombrie 2019, Société des produits Nestlé/EUIPO – European Food (FITNESS) (T‑536/18, nepublicată, denumită în continuare „a doua hotărâre de anulare”, EU:T:2019:737), Tribunalul a anulat decizia Camerei a doua de recurs. În special, Tribunalul a statuat că Camera a doua de recurs a considerat în mod eronat că din prima hotărâre de anulare și din hotărârea pronunțată în recurs rezulta că era obligată să ia în considerare elementele de probă prezentate de intervenientă pentru prima dată în fața Camerei a patra de recurs.
16 Intervenienta a formulat recurs împotriva celei de a doua hotărâri de anulare. Prin Ordonanța din 18 martie 2020, European Food/EUIPO (C‑908/19 P, nepublicată, EU:C:2020:212), Curtea nu a admis recursul.
17 Prin decizia din 12 octombrie 2021 (denumită în continuare „decizia din 2021”), Camera întâi de recurs a EUIPO a respins calea de atac și a obligat intervenienta la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește elementele de probă prezentate în fața Camerei a patra de recurs, aceasta a considerat că intervenienta nu a justificat în mod adecvat prezentarea tardivă a elementelor menționate și că, în consecință, era obligată să își exercite puterea de apreciere în mod negativ și să nu le accepte.
18 La 24 decembrie 2021, intervenienta a introdus în fața Tribunalului o acțiune împotriva deciziei din 2021, înregistrată sub numărul T‑799/21.
19 Printr‑o comunicare din data de 15 februarie 2022, camera de recurs a informat părțile cu privire la intenția sa de a revoca decizia din 2021 în temeiul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001.
20 Prin decizia atacată, Camera întâi de recurs a revocat decizia din 2021. În primul rând, aceasta a apreciat că abordarea reținută în decizia menționată, potrivit căreia norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) se aplica prin analogie în cadrul unei proceduri de declarare a nulității întemeiate pe cauze de nulitate absolută, era vădit eronată, în măsura în care din hotărârea pronunțată în recurs reieșea că această dispoziție nu era aplicabilă în cadrul unei proceduri de declarare a nulității întemeiate pe cauze de nulitate absolută. În al doilea rând, camera de recurs a considerat că referirea, la punctele 57 și 58 din decizia din 2021, la Hotărârea din 22 septembrie 2011, Cesea Group/OAPI – Mangini & C. (Mangiami) (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), a fost de asemenea eronată, în măsura în care hotărârea menționată s‑a întemeiat pe norma 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95, care constituia o lex specialis ce se aplică în mod specific dovezii utilizării și care nu putea fi astfel transpusă în procedurile de declarare a nulității.
Concluziile părților
21 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.
22 EUIPO solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în cazul organizării unei ședințe.
23 Intervenienta solicită Tribunalului în esență respingerea acțiunii.
În drept
24 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 70 din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1), al doilea, pe încălcarea articolului 72 alineatul (6) din Regulamentul 2017/1001 și, al treilea, pe încălcarea articolului 94 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 70 din Regulamentul delegat 2018/625.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 70 din Regulamentul delegat 2018/625
25 Reclamanta susține că revocarea deciziei din 2021 în temeiul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 este nelegală. În această privință, citarea eronată de către camera de recurs a normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, precum și a jurisprudenței referitoare la norma 22 alineatul (2) din același regulament nu poate fi considerată o eroare vădită în sensul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 și nu ar justifica în sine revocarea Deciziei din 2021. Potrivit reclamantei, noțiunea de „eroare vădită” cuprinde două niveluri: aceasta trebuie să fie ușor perceptibilă și de o gravitate excepțională, astfel încât dispozitivul deciziei anterioare să nu fie plauzibil. Or, în speță concluziile camerei de recurs formulate la punctele 60-62 din Decizia din 2021 nu s‑ar întemeia pe o aplicare prin analogie a normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95. Citarea acestei dispoziții ar fi o eroare pur formală și fără incidență asupra temeiniciei sau asupra plauzibilității dispozitivului deciziei din 2021.
26 În plus, reclamanta apreciază că, la punctele 61 și 62 din decizia din 2021, camera de recurs insistase, în mod întemeiat, în special asupra justificării adecvate a prezentării tardive a probelor ca factor care prevala asupra considerațiilor în favoarea luării în considerare a probelor menționate. Cerința unei justificări adecvate nu ar fi legată nici de norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, nici de norma 22 alineatul (2) din același regulament. Această abordare ar fi conformă cu jurisprudența și în special cu punctul 44 din a doua hotărâre de anulare.
27 În sfârșit, reclamanta arată că motivarea dată de camera de recurs la punctul 29 din decizia atacată este mai degrabă lacunară. De asemenea, ea arată că există o divergență în enunțarea erorilor invocate între comunicarea camerei de recurs din 15 februarie 2022 și motivarea deciziei atacate. Comunicarea menționată ar fi sugerat că pretinsa eroare consta în „abordarea strictă a prezentării de noi elemente de probă”.
28 EUIPO apreciază că camera de recurs nu a încălcat articolul 103 din Regulamentul 2017/1001. Acesta susține că erorile vădite identificate în decizia atacată au afectat fondul examinării efectuate de camera de recurs în decizia din 2021 și că erau de asemenea natură încât nu permiteau menținerea dispozitivului acestei din urmă decizii fără o nouă analiză. Mai precis, potrivit EUIPO, aplicarea prin analogie a normelor în discuție a jucat un rol determinant în concluzia camerei de recurs, formulată la punctul 61 din Decizia din 2021, potrivit căreia era necesar să se adopte o abordare strictă în ceea ce privește prezentarea de noi elemente de probă pentru a oferi un grad suficient de securitate juridică și de previzibilitate procedurilor. Această concluzie ar constitui temeiul celorlalte concluzii ale camerei de recurs. În special, această „abordare strictă în ceea ce privește prezentarea de noi elemente de probă” ar fi determinat camera menționată să considere că era obligată să își exercite puterea de apreciere în mod negativ.
29 În ceea ce privește cerința justificării adecvate a prezentării tardive a elementelor de probă, EUIPO apreciază că intervenienta a furnizat o justificare, întrucât invocase necesitatea de a răspunde la concluziile diviziei de anulare, însă camera de recurs o respinsese în mod eronat la punctul 54 din decizia din 2021, întemeindu‑se pe jurisprudența referitoare la norma 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95. În ceea ce privește punctul 43 din hotărârea pronunțată în recurs, EUIPO apreciază că segmentul tezei potrivit căruia „revine părții care a depus probele pentru prima dată la camera de recurs să justifice motivele pentru care respectivele probe sunt introduse în această fază a procedurii, precum și să demonstreze imposibilitatea depunerii lor în cursul procedurii care s‑a aflat pe rolul diviziei de anulare” nu poate fi interpretat, în lumina jurisprudenței anterioare, în sensul că impune părții să demonstreze imposibilitatea de a prezenta elementele de probă în cauză într‑un stadiu anterior al procedurii. O astfel de abordare nu numai că ar priva articolul 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 de efectul său util, ci ar fi de asemenea ireconciliabilă cu considerațiile Curții din hotărârea pronunțată în recurs.
30 În sfârșit, EUIPO amintește, asemenea camerei de recurs, că prezenta cauză are o istorie deosebit de lungă care se datorează unor erori de procedură. Prin urmare, ar fi în interesul părților și în interesul procedurii să se remedieze eroarea săvârșită în decizia din 2021 mai degrabă decât să aștepte hotărârea Tribunalului, ceea ce ar întârzia și mai mult procedura.
31 Intervenienta susține că eroarea în discuție poate fi detectată cu ușurință și prezintă un caracter foarte evident. În opinia sa, în decizia din 2021, camera de recurs ar fi efectuat întreaga analiză plecând de la premisa că norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 era aplicabilă în speță. Din cauza acestei erori, camera de recurs s‑ar fi simțit obligată să își exercite puterea de apreciere în sensul inadmisibilității elementelor de probă, deși a considerat că acestea din urmă erau la prima vedere pertinente. Procedând astfel, camera menționată ar fi săvârșit o eroare de drept în măsura în care a limitat ipotezele în care poate să își exercite puterea de apreciere în sensul admisibilității elementelor de probă tardive la situațiile caracterizate prin împrejurări noi.
32 Potrivit articolul 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, atunci când ia o decizie care conține o eroare vădită care îi este imputabilă, EUIPO asigură revocarea acestei decizii.
33 În conformitate cu articolul 70 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2018/625, în cazul în care EUIPO constată că o decizie este supusă revocării în temeiul articolului 103 din Regulamentul (UE) 2017/1001, acesta informează partea afectată cu privire la revocarea prevăzută.
34 Reiese din jurisprudență că o eroare poate fi calificată drept vădită doar atunci când poate fi identificată în mod evident, în lumina criteriilor de care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea de către administrație a puterii sale de apreciere, și doar atunci când probele prezentate sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierea reținută de această administrație, fără ca respectiva apreciere să poată fi admisă ca justificată și coerentă [a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2021, Marina Yachting Brand Management/EUIPO – Industries Sportswear (MARINA YACHTING), T‑169/20, EU:T:2021:609, punctul 112 și jurisprudența citată].
35 În ceea ce privește aplicarea articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, s‑a statuat că caracterul „evident” sau flagrant al erorii care justifică adoptarea unei decizii de revocare a unei decizii anterioare se referea la erori care sunt atât de evidente încât nu permit menținerea dispozitivului acestei decizii anterioare fără o nouă analiză care va fi efectuată ulterior de instanța care a adoptat decizia menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2021, MARINA YACHTING, T‑169/20, EU:T:2021:609, punctul 111 și jurisprudența citată).
36 În speță, camera de recurs a prezentat două motive care justifică revocarea deciziei din 2021. În primul rând, aceasta a considerat, la punctele 26 și 27 din decizia atacată, că abordarea potrivit căreia era posibil să se întemeieze pe norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 și să se considere că această normă se aplica prin analogie în cadrul unei proceduri de declarare a nulității era vădit eronată, în măsura în care, astfel cum reieșea din cuprinsul punctelor 48 și 49 din hotărârea pronunțată în recurs, norma menționată nu era aplicabilă în cadrul unei proceduri de declarare a nulității. În această privință, camera de recurs a adăugat, la punctul 29 din decizia atacată, că era vorba despre o eroare vădită în sensul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, în măsura în care camera de recurs părea să fi ignorat hotărârea Curții în aceeași cauză, încălcând astfel principiul autorității de lucru judecat. În al doilea rând, camera de recurs a apreciat, la punctul 28 din decizia atacată, că era eronat, la punctele 57 și 58 din decizia din 2021, să se facă referire la Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mangiami (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), privind aplicarea normei 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95, care se aplica dovezii utilizării, și să se considere că această jurisprudență putea fi transpusă pe deplin în contextul nulității în cauză.
37 Este necesar să se aprecieze dacă, în lumina jurisprudenței amintite la punctul 35 de mai sus, împrejurările evidențiate de camera de recurs pot fi calificate drept erori vădite în sensul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.
38 În ceea ce privește, într‑o primă etapă, citarea, la punctul 40 din decizia din 2021, a normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, nu se contestă că această dispoziție nu este aplicabilă în cadrul unei proceduri de declarare a nulității întemeiate pe cauze de nulitate absolută, astfel cum a statuat Tribunalul și a confirmat Curtea (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 49, și prima hotărâre de anulare, punctul 60).
39 Cu toate acestea, nu reiese din decizia atacată, nici in fine din decizia din 2021 că referirea, de la punctul 40 din aceasta din urmă, la norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 ar fi influențat concluziile camerei de recurs în ceea ce privește posibilitatea de a accepta probele noi prezentate de intervenientă, așa încât eroarea săvârșită nu permitea menținerea dispozitivului deciziei din 2021 fără o nouă analiză.
40 Astfel, camera de recurs a ajuns, la punctul 62 din decizia din 2021, la concluzia potrivit căreia, în lipsa oricărei justificări acceptabile privind prezentarea tardivă a elementelor de probă, aceasta era obligată să își exercite puterea de apreciere în mod negativ și nu trebuia să accepte elementele de probă suplimentare. Or, această cerință, astfel cum reiese din criteriile menționate de camera de recurs la punctul 43 din decizia din 2021, decurge în special din cuprinsul punctului 44 din a doua hotărâre de anulare.
41 În ceea ce privește raționamentul care a condus‑o la concluzia menționată mai sus, camera de recurs s‑a referit mai întâi, la punctul 41 din decizia din 2021, la a doua hotărâre de anulare, din care reieșea în special că elementele de probă prezentate tardiv nu erau în mod automat admisibile și că revenea părții care prezenta aceste probe sarcina de a justifica motivele pentru care probele respective fuseseră depuse în acest stadiu al procedurii, precum și de a demonstra imposibilitatea unei astfel de prezentări în cursul procedurii în fața diviziei de anulare.
42 În continuare, după ce a precizat, la punctul 43 din decizia din 2021, criteriile care trebuie luate în considerare, camera de recurs a considerat, la punctul 47 din decizia menționată, că elementele prezentate pentru prima dată în stadiul căii de atac erau la prima vedere relevante. Cu toate acestea, potrivit camerei menționate, nimic nu dovedea că elemente de probă respective erau noi, întrucât nu erau disponibile sau nu fusese posibil să le prezinte în cursul procedurii de anulare. Camera de recurs a considerat, așadar, că elementele de probă suplimentare ar fi putut fi prezentate deja în fața diviziei de anulare.
43 În sfârșit, camera de recurs a considerat, la punctul 54 din decizia din 2021, că justificarea prezentării tardive a elementelor de probă în cauză de către intervenientă, și anume constatarea de către divizia de anulare a insuficienței elementelor de probă prezentate inițial, nu poate fi considerată un element nou care justifică prezentarea de probe suplimentare în stadiul căii de atac.
44 Rezultă că nu s‑a demonstrat că trimiterea eronată la norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 a avut un impact asupra raționamentului efectuat de camera de recurs sau asupra concluziei sale.
45 În ceea ce privește considerația de la punctul 61 din decizia din 2021, în ceea ce privește necesitatea de a adopta o abordare strictă privind prezentarea de noi elemente de probă, nu reiese în mod evident din raționamentul camerei de recurs că aceasta se întemeia pe norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95.
46 În ceea ce privește, într‑o a doua etapă, posibilitatea de a transpune în speță principiile enunțate la punctul 27 din Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mangiami (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), camera de recurs a apreciat, la punctul 57 din decizia din 2021, că admiterea unor probe suplimentare prezentate pentru prima dată în etapa căii de atac fără o justificare valabilă ar lipsi de efect norma 37 litera (b) punctul (iv) și norma 39 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95. Pentru a ajunge la această concluzie, camera menționată a considerat printre altele, la punctul 58 din decizia din 2021, că principiile enunțate în hotărârea menționată, intervenită în contextul dovezii utilizării, puteau fi transpuse pe deplin în contextul nulității.
47 În plus, camera de recurs s‑a referit de asemenea la Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mangiami (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), la punctele 43 și 54 din decizia din 2021. Pe de o parte, la punctul 43 din această decizie, citând punctul 24 din hotărârea menționată, camera de recurs a considerat că trebuia printre altele să se examineze dacă persoana care solicită declararea nulității se referea la elemente de fapt noi pentru a contesta caracterul înregistrabil al mărcii anterioare în cauză sau dacă probele suplimentare nu erau disponibile la momentul la care trebuiau prezentate, aceste împrejurări putând justifica în special prezentarea tardivă a unor probe suplimentare. Pe de altă parte, la punctul 54 din decizia din 2021, referindu‑se la punctele 26 și 27 din hotărârea menționată mai sus, camera respectivă a considerat că constatarea de către divizia de anulare a insuficienței elementelor de probă nu putea fi considerată un element care să justifice prezentarea unor probe suplimentare furnizate pentru prima dată în fața camerei de recurs. În consecință, aceasta a considerat că decizia diviziei de anulare nu era un element nou.
48 În această privință, trebuie arătat că, la punctele 26 și 27 din Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mangiami (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), s‑a statuat că raționamentul diviziei de anulare, care condusese la a se constata insuficiența dovezii utilizării mărcii anterioare, nu putea fi considerat, în sine, un element nou care să justifice prezentarea de probe suplimentare furnizate pentru prima dată în fața camerei de recurs. A admite că un astfel de raționament al diviziei de anulare ar fi constituit un element nou ar fi limitat considerabil domeniul de aplicare al termenului prevăzut la norma 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95. Tribunalul a statuat că acest lucru însemna că respectiva cameră de recurs, de fiecare dată când a considerat că divizia de anulare a apreciat în mod greșit că dovezile utilizării furnizate erau insuficiente, ar fi putut accepta dovezile suplimentare ale utilizării prezentate pentru prima dată în fața sa.
49 Or, presupunând că considerațiile referitoare la justificarea prezentării probelor suplimentare într‑un context de aplicare a normei 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 nu pot fi transpuse într‑o cauză reglementată de norma 37 litera (b) punctul (iv) și de norma 39 alineatul (3) din același regulament, eventuala eroare săvârșită de camera de recurs nu poate fi calificată drept vădită în sensul jurisprudenței citate la punctul 35 de mai sus.
50 În această privință, este necesar să se arate, în primul rând, că norma 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 nu a fost aplicată de camera de recurs într‑o procedură de declarare a nulității, ci s‑a referit prin analogie la o jurisprudență referitoare la aplicarea acestei dispoziții.
51 În al doilea rând, trebuie arătat, pe de o parte, că din norma 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 reiese că, în cazul în care persoana care a formulat opoziția trebuie să furnizeze dovada utilizării mărcii sau a existenței unor motive întemeiate pentru neutilizare, EUIPO o invită să furnizeze dovada într‑un termen pe care i‑l acordă. În cazul în care persoana care a formulat opoziția nu furnizează dovada înainte de expirarea termenului, EUIPO respinge opoziția. Pe de altă parte, din norma 37 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul nr. 2868/95 reiese că o cerere de decădere sau de declarare a nulității mărcii Uniunii Europene conține fapte, dovezi și observații prezentate în sprijinul cererii. La rândul său, norma 39 alineatul (3) din același regulament prevede că, atunci când o astfel de cerere nu respectă norma 37 din regulamentul menționat, EUIPO invită solicitantul să remedieze, în termenul pe care i‑l acordă, neregulile constatate și, în cazul în care neregulile respective nu sunt remediate în termenul acordat, EUIPO respinge cererea ca inadmisibilă.
52 Trebuie să se constate că este vorba despre două contexte procedurale, desigur distincte, dar totuși comparabile, în măsura în care EUIPO stabilește, în ambele contexte, un termen pentru prezentarea elementelor de probă și respinge cererile atunci când aceste probe nu sunt prezentate. Astfel, această diferență de proceduri nu poate constitui, în sine, un motiv suficient pentru a considera că jurisprudența referitoare la dovada utilizării ar fi în mod vădit inaplicabilă procedurilor de declarare a nulității. În această privință, trebuie arătat că anumite alte hotărâri la care s‑a referit camera de recurs, și anume Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI (C‑621/11 P, EU:C:2013:484), și Hotărârea din 29 septembrie 2011, New Yorker SHK Jeans/OAPI – Vallis K.-Vallis A. (FISHBONE) (T‑415/09, nepublicată, EU:T:2011:550), privesc de asemenea problema utilizării serioase.
53 În orice caz, trebuie arătat că referirea la Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mangiami (T‑250/09, nepublicată, EU:T:2011:516), care a afectat concluzia camerei de recurs în ceea ce privește justificarea prezentării tardive a elementelor de probă, se face la punctul 54 din decizia din 2021, iar nu la punctele 57 și 58 din aceasta.
54 Rezultă că simpla aplicare prin analogie a jurisprudenței referitoare la interpretarea normei 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 în speță nu poate constitui o eroare vădită în sensul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.
55 În ceea ce privește argumentul EUIPO potrivit căruia intervenienta ar fi furnizat justificarea prezentării tardive a elementelor de probă, și anume necesitatea de a răspunde la concluziile diviziei de anulare, însă camera de recurs ar fi respins-o în mod eronat, la punctul 54 din decizia din 2021, este suficient să se arate că această argumentație nu face parte dintre motivele pe care se întemeiază decizia atacată. Or, motivarea unei decizii trebuie să figureze chiar în corpul acesteia și nu poate fi făcută prin explicații ulterioare furnizate de EUIPO, cu excepția unor împrejurări excepționale, care, în lipsa oricărei urgențe, nu sunt întrunite. Rezultă că decizia trebuie, în principiu, să fie suficientă prin ea însăși, iar motivarea sa nu poate rezulta din explicații scrise sau orale formulate ulterior, în condițiile în care decizia în discuție face deja obiectul unei acțiuni în fața instanței Uniunii [a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2017, Sony Computer Entertainment Europe/EUIPO – Vieta Audio (Vita), T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 57 și jurisprudența citată].
56 Situația este aceeași în ceea ce privește celelalte argumente ale EUIPO, în special cele întemeiate pe faptul că prezenta cauză ar avea o istorie deosebit de lungă și că ar fi în interesul părților și al procedurii să remedieze eroarea săvârșită în decizia din 2021. În această privință, este suficient să se constate că niciuna dintre aceste circumstanțe invocate astfel nu poate constitui o eroare vădită în sensul articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.
57 Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se admită prezentul motiv și să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesară examinarea celorlalte argumente ale reclamantei și a celui de al doilea și a celui de al treilea motiv.
Cu privire la cheltuielile de judecată
58 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
59 În speță, EUIPO și intervenienta au căzut în pretenții. Cu toate acestea, reclamanta a solicitat numai obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată. În aceste condiții și ținând seama de faptul că decizia de revocare a deciziei din 2021 este imputabilă camerei de recurs, EUIPO va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de reclamantă, iar intervenienta va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea)
declară și hotărăște:
1) Anulează Decizia Camerei întâi de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 27 iunie 2022 (cauza R 894/2020-1).
2) EUIPO va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Société des produits Nestlé SA.
3) European Food SA va suporta propriile cheltuieli de judecată
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 iunie 2023.
Semnături