HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
9 iulie 2015(*)
„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 101 TFUE – Articolul 53 din Acordul privind SEE – Piața mondială a ecranelor cu cristale lichide (LCD) – Stabilirea prețurilor – Amenzi – Orientări privind calcularea cuantumului amenzilor (2006) – Punctul 13 – Determinarea valorii vânzărilor în legătură cu încălcarea – Vânzări interne ale produsului în cauză în afara SEE – Luarea în considerare a vânzărilor de produse finite care integrează produsul în cauză către terți în SEE”
În cauza C‑231/14 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 8 mai 2014,
InnoLux Corp., fostă Chimei InnoLux Corp., cu sediul în Miaoli County (Taiwan), reprezentată de J.‑F. Bellis, avocat, și de R. Burton, solicitor,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de A. Biolan, de F. Ronkes Agerbeek și de P. Van Nuffel, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnii M. Ilešič, președinte de cameră, A. Ó Caoimh (raportor), doamna C. Toader, și domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund, judecători,
avocat general: domnul M. Wathelet,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 februarie 2015,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, InnoLux Corp., fostă Chimei InnoLux Corp. (denumită în continuare „InnoLux”), solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene InnoLux/Comisia (T‑91/11, EU:T:2014:92, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta, pe de o parte, a reformat Decizia C(2010) 8761 final a Comisiei din 8 decembrie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 101 [TFUE] și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (cazul COMP/39.309 – LCD), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 7 octombrie 2011 (JO C 295, p. 8, denumită în continuare „decizia în litigiu”), stabilind la 288 000 000 de euro cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată la articolul 2 din această decizie, și, pe de altă parte, a respins în rest acțiunea formulată de aceasta, prin care solicita anularea în parte a deciziei menționate, în măsura în care o privește, precum și reducerea cuantumului acestei amenzi.
Cadrul juridic
2 Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) prevede la articolul 23 alineatele (2) și (3):
„(2) Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:
(a) încalcă articolul [101 TFUE] sau articolul [102 TFUE] […]
[…]
Pentru fiecare întreprindere […] care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.
[…]
(3) La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”
3 Punctul 13 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările privind calcularea amenzilor”) prevede, sub titlul „Determinarea valorii vânzărilor”:
„Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă […] cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul [Spațiului Economic European (SEE)] […]”
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
4 Istoricul cauzei și decizia în litigiu, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 1-27 din hotărârea atacată, pot fi rezumate după cum urmează.
5 Chi Mei Optoelectronics Corp. (denumită în continuare „CMO”) era societatea de drept taiwanez care controla un grup de societăți stabilite în lumea întreagă și care activau în sectorul producției de ecrane cu cristale lichide cu matrice activă („Liquid Crystal Displays”, denumite în continuare „LCD”).
6 La 20 noiembrie 2009, CMO a încheiat un acord de fuziune cu societățile InnoLux Display Corp. și TPO Displays Corp. În temeiul acestui acord, începând de la 18 martie 2010, TPO Displays Corp. și CMO au încetat să mai existe. Entitatea juridică rămasă și‑a schimbat denumirea în două rânduri, trecând, mai întâi, de la InnoLux Display Corp. la Chimei InnoLux Corp. și, în sfârșit, la InnoLux, recurenta din prezentul recurs.
7 În primăvara anului 2006, Samsung Electronics Co. Ltd (denumită în continuare „Samsung”), societate de drept coreean, a prezentat Comisiei Europene o cerere pentru obținerea unei imunități la amendă în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3). Cu această ocazie, Samsung a denunțat existența unei înțelegeri între mai multe întreprinderi, printre care și recurenta, cu privire la anumite tipuri de LCD.
8 La 23 noiembrie 2006, Comisia a acordat Samsung imunitate condiționată, conform punctului 15 din comunicarea menționată, în timp ce altui participant la înțelegere, LG Display Co. Ltd (denumită în continuare „LGD”), altă societate de drept coreean, i‑a refuzat‑o.
9 La 27 mai 2009, Comisia a inițiat procedura administrativă și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, care se adresa unui număr de 16 societăți, printre care CMO și două filiale europene deținute în proporție de 100 % de aceasta din urmă, și anume Chi Mei Optoelectronics BV și Chi Mei Optoelectronics UK Ltd. Această comunicare privind obiecțiunile expunea între altele motivele pentru care, în temeiul jurisprudenței Tribunalului, aceste două filiale ale CMO erau obligate să răspundă în solidar pentru încălcările săvârșite de aceasta din urmă.
10 Destinatarii comunicării privind obiecțiunile au făcut cunoscut Comisiei, în scris, punctul lor de vedere cu privire la obiecțiunile ridicate împotriva lor în termenul prevăzut. Pe de altă parte, mai mulți destinatari, printre care și recurenta, și‑au exercitat dreptul de a fi audiați oral în cursul audierii care a avut loc la 22 și la 23 septembrie 2009.
11 Prin cererea de informații din 4 martie 2010 și prin scrisoarea din 6 aprilie 2010, părțile au fost invitate în special să prezinte datele referitoare la valoarea vânzărilor care urmau să fie luate în considerare la calculul amenzilor și să își prezinte observațiile cu privire la această chestiune. CMO a răspuns la scrisoarea menționată la 23 aprilie 2010.
12 La 8 decembrie 2011, Comisia a adoptat decizia în litigiu. Aceasta se adresa unui număr de 6 dintre cele 16 societăți destinatare ale comunicării privind obiecțiunile, printre care și recurenta, LGD și AU Optronics Corp. (denumită în continuare „AUO”). În schimb, filialele recurentei nu mai sunt vizate.
13 În decizia în litigiu, Comisia a constatat existența unei înțelegeri între șase mari producători internaționali de LCD, printre care și recurenta, LGD și AUO, cu privire la următoarele două categorii ale acestor produse, cu dimensiune egală cu sau mai mare de 12 inchi: LCD pentru tehnologiile informației, cum ar fi cele pentru calculatoare portabile, precum și monitoarele de calculator și LCD pentru televizoare (denumite în continuare, împreună, „LCD care fac obiectul cartelului”).
14 Potrivit deciziei în litigiu, această înțelegere a luat forma unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”), care a avut loc cel puțin între 5 octombrie 2001 și 1 februarie 2006. În această perioadă, participanții la înțelegere au organizat numeroase reuniuni multilaterale, pe care le numeau „reuniuni Cristal”. Aceste reuniuni aveau un obiect clar anticoncurențial, întrucât dădeau ocazia participanților în special să stabilească prețuri minime pentru LCD care făceau obiectul cartelului, să discute prețurile preconizate pentru a evita diminuarea acestora și să coordoneze majorările prețurilor, precum și nivelurile de producție. În perioada încălcării, participanții la înțelegere s‑au întâlnit și la nivel bilateral și au schimbat în mod frecvent informații cu privire la subiectele dezbătute cu ocazia „reuniunilor Cristal”. Pe de altă parte, au luat măsuri pentru a verifica dacă deciziile adoptate cu ocazia acestor reuniuni erau aplicate.
15 Pentru stabilirea amenzilor aplicate prin decizia în litigiu, Comisia a recurs la Orientările privind calcularea amenzilor. În temeiul acestora, instituția menționată a definit valoarea vânzărilor de LCD care făceau obiectul cartelului vizate în mod direct sau indirect de încălcare. În acest scop, Comisia a stabilit următoarele trei categorii de vânzări efectuate de participanții la încălcare:
– categoria „vânzări directe în SEE”, care include vânzările de LCD care fac obiectul cartelului către altă întreprindere din cadrul SEE;
– categoria „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, care cuprinde vânzările de LCD care fac obiectul cartelului și care sunt integrate, în cadrul grupului din care face parte producătorul, în produse finite care sunt vândute unei alte întreprinderi din cadrul SEE, și
– categoria „vânzări indirecte”, care cuprinde vânzările de LCD care fac obiectul cartelului către o altă întreprindere situată în afara SEE, care ulterior încorporează aceste LCD în produse finite pe care le vinde în SEE.
16 Cu toate acestea, Comisia a apreciat că se putea limita să țină seama numai de primele două categorii menționate la punctul precedent, nefiind necesară includerea celei de a treia categorii pentru ca amenzile aplicate să poată atinge un nivel suficient de disuasiv.
17 Referitor la recurentă, Comisia a respins obiecțiunile acesteia cu privire la faptul că, mai întâi, valoarea vânzărilor relevante ar fi trebuit calculată fără să se țină seama de „vânzările [sale] directe în SEE prin produse prelucrate”.
18 Pe de altă parte, în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, Comisia a confirmat imunitatea totală acordată Samsung. În schimb, a considerat că cooperarea furnizată de recurentă nu îi dădea dreptul la nicio reducere a amenzii.
19 Ținând seama în special de aceste considerații, la articolul 2 din decizia în litigiu, Comisia a obligat recurenta la plata unei amenzi de 300 000 000 de euro.
Hotărârea atacată
20 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 februarie 2011, recurenta a formulat în fața acestuia o acțiune prin care solicita anularea în parte a deciziei în litigiu și reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată în temeiul acestei decizii.
21 În susținerea cererii formulate, recurenta invoca trei motive, dintre care, în special, primul era întemeiat pe faptul că Comisia ar fi aplicat o noțiune eronată din punct de vedere juridic, și anume „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, atunci când a determinat valoarea vânzărilor relevante pentru calculul amenzii și al treilea era întemeiat pe faptul că valoarea vânzărilor relevante reținută de Comisie în privința sa ar fi inclus în mod greșit și alte vânzări decât cele de LCD care fac obiectul cartelului.
22 În hotărârea atacată, Tribunalul a admis acest din urmă motiv și, în consecință, în exercitarea competenței sale de fond, a redus cuantumul amenzii recurentei la 288 000 000 de euro. În rest, Tribunalul a respins acțiunea.
Concluziile părților și procedura în fața Curții
23 Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții:
– anularea în parte a hotărârii atacate, în măsura în care prin aceasta a fost respinsă acțiunea sa în anularea în parte a deciziei în litigiu;
– anularea în parte a deciziei în litigiu și, în exercitarea competenței sale de fond, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată suportate, aferente procedurii atât în fața Curții, cât și în fața Tribunalului.
24 Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale
25 După prezentarea concluziilor avocatului general, Comisia a solicitat, prin actul depus la grefa Curții la 6 mai 2015, să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii. În susținerea acestei cereri, Comisia arată, în esență, că concluziile prezentate de avocatul general deformează unele dintre argumentele sale și se întemeiază pe fragmente din recurs care induc în eroare și sunt viciate de erori de fapt.
26 Trebuie amintit că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile să depună observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (a se vedea Hotărârea Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 30 și jurisprudența citată).
27 În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție, necesită intervenția sa. Nici concluziile avocatului general, nici motivarea pe care se întemeiază acestea nu sunt obligatorii pentru Curte (a se vedea Hotărârea Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 29 și jurisprudența citată).
28 În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 62).
29 În aceste condiții, după ascultarea concluziilor avocatului general, Curtea poate dispune oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, mai ales în cazul în care consideră că nu este suficient lămurită sau în cazul în care trebuie să soluționeze cauza pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților sau a părților interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție (Hotărârea Nordzucker, C‑148/14, EU:C:2015:287, punctul 24).
30 Această situație nu se regăsește în speță. Astfel, ca și recurenta, Comisia a expus, atât în cursul fazei scrise a procedurii, cât și în faza orală a acesteia, ansamblul argumentelor sale de fapt și de drept în susținerea pretențiilor sale. În consecință, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a statua și că aceste elemente au făcut obiectul dezbaterilor purtate în fața sa.
31 Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea apreciază că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
Cu privire la recurs
32 În susținerea recursului formulat, recurenta invocă două motive. Primul motiv este întemeiat pe erori de drept, în măsura în care, pentru calcularea cuantumului amenzii, Tribunalul, cu încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, a luat în considerare, prin utilizarea noțiunii „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, vânzările interne de produse vizate de încălcare realizate de recurentă în afara SEE, ca urmare a simplului fapt al încorporării acestor produse în produsele finite destinate vânzării către terți independenți în SEE. Al doilea motiv este întemeiat pe erori de drept, în măsura în care Tribunalul, aplicând noțiunea menționată fiecăruia dintre participanții la înțelegere integrați vertical, a încălcat principiul nediscriminării.
Cu privire la primul motiv, referitor la luarea în considerare pentru calcularea cuantumului amenzii a vânzărilor de produse finite care încorporează produsele vizate de încălcare
Argumentele părților
33 În primul rând, recurenta reproșează Tribunalului că a inclus în valoarea vânzărilor luate în considerare la calcularea amenzii, cu încălcarea punctului 13 din Orientările privind calcularea amenzilor, vânzările sale de produse finite în SEE, ca „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, deși aceste vânzări nu au legătură cu încălcarea, în sensul acestei dispoziții.
34 Astfel, potrivit recurentei, întrucât încălcarea constatată în decizia în litigiu nu acoperă decât ecranele LCD, iar nu produsele finite în care acestea sunt încorporate, singurele vânzări în SEE care au legătură cu încălcarea în sensul punctul 13 menționat sunt cele de LCD vândute unor terți sau furnizate în interiorul grupului unor clienți legați. Chiar dacă un LCD este o componentă a produsului finit, obiectul vânzării nu ar fi un LCD destinat să fie încorporat într‑un produs finit, ci produsul finit însuși. Or, vânzările de produse finite nu ar fi realizate pe piața vizată de încălcare. În consecință, vânzările de produse finite în SEE nu pot restrânge concurența de pe piața LCD în SEE. Prin urmare, aceste vânzări nu ar face obiectul încălcării constatate în decizia în litigiu.
35 Recurenta consideră de asemenea că Tribunalul a stabilit în mod eronat o distincție între livrările interne efectuate de participanți la înțelegere integrați vertical, după cum aceștia formează o întreprindere unică cu cumpărătorul de care sunt legați, corespunzătoare categoriei „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, sau după cum nu formează o asemenea întreprindere unică cu un asemenea cumpărător, corespunzătoare categoriei „vânzări directe în SEE”. Astfel, nimic din constatarea încălcării nu ar justifica o asemenea distincție, constatarea menționată cuprinzând vânzările intragrup.
36 În această privință, recurenta arată că Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctele 48 și 49 din hotărârea atacată, că alegerea de a ține seama de „vânzările directe în SEE prin produse prelucrate” se justifică cu atât mai mult cu cât din elementele de probă reiese că vânzările interne de LCD care fac obiectul cartelului dintre întreprinderile participante la înțelegere aveau loc la prețuri influențate de această înțelegere și că acestea știau că prețurile LCD care fac obiectul cartelului le afectau pe cele ale produselor finite în care erau încorporate. Aceste constatări ar viza, astfel, ansamblul participanților la înțelegere. Distincția dintre vânzările interne „reale”, care pot fi luate în considerare ca atare pentru calcularea amenzii, și cele care nu sunt „reale”, care pot fi ignorate și înlocuite cu vânzările „reale” către terți de ecrane LCD integrate într‑un produs finit, ar fi, în consecință, total artificială.
37 În al doilea rând, recurenta apreciază că Comisia nu a respectat jurisprudența Tribunalului rezultată din Hotărârea Europa Carton/Comisia (T‑304/94, EU:T:1998:89), confirmată de Curte prin Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363), în sensul că, în loc să examineze vânzările interne în același mod ca și vânzările către terți, această instituție a aplicat anumitor destinatari ai deciziei în litigiu un criteriu diferit pentru a stabili locul vânzărilor lor interne.
38 Potrivit recurentei, în cazul vânzărilor de LCD către terți, criteriul utilizat de Comisie este locul livrării LCD destinate încorporării în produsele finite, indiferent de locul de vânzare a produselor finite. În schimb, în ceea ce privește livrările interne de LCD efectuate de InnoLux, acest criteriu s‑ar referi la locul de livrare a produsului finit în care este încorporat LCD, indiferent de locul încorporării LCD în produsele finite. Comisia ar fi rezervat astfel un tratament diferit, mai puțin favorabil, livrărilor interne de LCD efectuate de anumiți destinatari integrați vertical. În realitate, întrucât înțelegerea se referea atât la vânzări interne, cât și la vânzări către terți, aplicarea corectă a Hotărârii Europa Carton/Comisia (T‑304/94, EU:T:1998:89) ar fi constat în luarea în considerare a tuturor livrărilor de LCD efectuate de orice participant la înțelegere în cadrul SEE, fie că au fost realizate în interiorul grupului, fie către terți.
39 În al treilea rând, recurenta arată că din Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120) rezultă că competența Uniunii Europene nu se extinde la orice vânzare realizată în cadrul SEE, ci numai la vânzările produsului în cauză realizate în SEE și care țin de acțiunea concertată care a făcut obiectul constatării încălcării. Or, în speță, încălcarea ar privi doar LCD, iar nu produsele finite din aval care le integrează pe acestea. În consecință, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat, la punctul 70 din hotărârea atacată, că Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120) permite luarea în considerare a livrărilor interne de LCD efectuate de recurentă în afara SEE, ca urmare a integrării lor în produse finite de către societăți care fac parte din aceeași întreprindere și a vânzării lor în SEE de către această întreprindere.
40 Recurenta apreciază de asemenea că Tribunalul, atunci când indică, la punctul 46 din hotărârea atacată, că vânzările de produse finite care încorporează LCD „afect[ează] în mod negativ concurența în SEE”, nu respectă criteriul enunțat în Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120). Astfel, aceste vânzări de produse finite nu ar fi realizate pe piața SEE vizată de încălcare. Prin definiție, vânzările menționate nu ar putea restrânge, în consecință, concurența pe această piață. Nu ar fi suficient să se identifice „vânzăril[e] care au legătură cu SEE” pentru a stabili competența Uniunii în temeiul criteriului enunțat în Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Commisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120). În schimb, ar trebui să se demonstreze existența vânzărilor, în SEE, ale produsului vizat de încălcare, și anume LCD.
41 În al patrulea rând, recurenta apreciază că este contrar punctului 33 din Hotărârea Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, EU:C:1974:18) să se considere că livrările interne de LCD către instalații de producție situate în SEE, precum în cazul Samsung, nu sunt vânzări în cadrul SEE atunci când produsele finite în care sunt încorporate LCD sunt vândute în afara SEE. Punctul de vedere potrivit căruia o vânzare internă în SEE de LCD ar restrânge concurența în interiorul acestui teritoriu doar atunci când produsul finit în care este încorporat LCD este vândut în SEE ar fi eronat.
42 În al cincilea rând, recurenta susține că criteriul utilizat de Comisie și de Tribunal care permite identificarea locului livrărilor sale interne determină un risc de sancțiuni concurente și de conflict de competență cu alte autorități din domeniul concurenței, întrucât poate determina ca aceeași tranzacție să conducă la constatarea unei încălcări și la o sancțiune din partea mai multor autorități din domeniul concurenței la nivel mondial. Astfel, în prezenta cauză, dacă Comisia aplică o amendă pentru o tranzacție privind o componentă livrată în afara SEE pentru motivul că un produs finit care încorporează această componentă a fost vândut în SEE, aceeași tranzacție ar putea fi sancționată în același timp în afara și în interiorul SEE.
43 Comisia apreciază că raționamentul pe care Tribunalul l‑a adoptat pentru a respinge argumentele recurentei nu este eronat în drept. În consecință, primul motiv ar fi lipsit de temei. Pe de altă parte, ultimul argument prezentat în cadrul acestuia ar fi nou și, prin urmare, inadmisibil, întrucât este invocat pentru prima dată în cadrul în prezentului recurs.
Aprecierea Curții
44 Prin intermediul primului motiv, recurenta arată, în esență, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a inclus în valoarea vânzărilor luate în considerare în calculul amenzii care i‑a fost aplicată, ca „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, vânzările sale în SEE de produse finite realizate, după încorporarea LCD care fac obiectul cartelului, de filialele sale situate în afara SEE și deținute de aceasta în proporție de 100 %, deși aceste vânzări nu sunt în legătură cu încălcarea. Procedând astfel, Tribunalul ar fi încălcat atât punctul 13 din Orientările privind calcularea amenzilor, cât și jurisprudența relevantă a Curții și a Tribunalului, precum și limitele competenței teritoriale a Comisiei.
45 Trebuie amintit că articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, pentru fiecare întreprindere și asociere de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.
46 Astfel cum Curtea a statuat deja, Comisia trebuie să aprecieze, în fiecare caz și ținând cont de context, precum și de obiectivele urmărite de regimul de sancțiuni instituit de regulamentul menționat, impactul urmărit asupra întreprinderii vizate, ținând cont în special de o cifră de afaceri care reflectă situația economică reală a acesteia în perioada în care a fost săvârșită încălcarea (Hotărârea Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, EU:C:2007:326, punctul 25, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 53, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 49).
47 Potrivit jurisprudenței constante a Curții, în vederea stabilirii cuantumului amenzii, este permis să se țină seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o indicație, chiar dacă aproximativă și imperfectă, privind dimensiunea și puterea sa economică, cât și de partea din această cifră ce provine din produsele care fac obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să furnizeze o indicație cu privire la amploarea acesteia (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, EU:C:1983:158, punctul 121, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 54, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 50).
48 Rezultă din jurisprudența Curții că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, deși acordă Comisiei o marjă de apreciere, limitează totuși exercitarea acesteia prin instituirea unor criterii obiective pe care aceasta este obligată să le respecte. Astfel, pe de o parte, valoarea amenzii care poate fi aplicată unei întreprinderi are un plafon cuantificabil și absolut, așa încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicat unei anumite întreprinderi poate fi determinat în avans. Pe de altă parte, exercitarea acestei puteri de apreciere este de asemenea limitată de normele de conduită pe care Comisia și le‑a impus ea însăși, în special în Orientările privind calcularea amenzilor (Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 55, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 51).
49 În conformitate cu punctul 13 din orientările menționate, „[p]entru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă […] cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE”. Aceleași orientări precizează, la punctul 6, că: „combinarea valorii vânzărilor care au legătură cu încălcarea cu durata [acesteia] este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare”.
50 Punctul 13 din Orientările privind calcularea amenzilor are, astfel, drept obiectiv să rețină ca punct de plecare pentru calculul amenzii aplicate unei întreprinderi un cuantum care reflectă importanța economică a încălcării și ponderea relativă a întreprinderii respective în cadrul acesteia (Hotărârea Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, EU:C:2013:464, punctul 76, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 57, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 53).
51 În consecință, noțiunea de valoare a vânzărilor prevăzută la punctul 13 înglobează vânzările realizate în SEE pe piața vizată de încălcare, fără a fi relevant să se determine dacă aceste vânzări au fost afectate în mod real de această încălcare, partea din cifra de afaceri care provine din vânzarea produselor care fac obiectul încălcării fiind cea mai în măsură să reflecte importanța economică a acestei încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, EU:C:2013:464, punctele 75-78, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctele 57-59, Hotărârea Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctele 148 și 149, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctele 53-58 și 64).
52 În speță, astfel cum rezultă în special din cuprinsul punctelor 73 și 90 din hotărârea atacată, este cert că vânzările recurentei luate în considerare în vederea stabilirii cuantumului amenzii pentru „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate” au fost realizate nu pe piața produsului vizat de încălcare, în speță piața LCD care fac obiectul cartelului, ci pe o piață de produse distinctă de aceasta, și anume piața în aval de produse finite care încorporează LCD care fac obiectul cartelului, aceste LCD făcând, într‑un asemenea caz, obiectul unei vânzări interne în afara SEE între recurentă și filialele sale integrate vertical.
53 Cu toate acestea, din cuprinsul punctului 45 din hotărârea atacată reiese că vânzările de produse finite în care sunt încorporate LCD care fac obiectul cartelului au fost luate în considerare nu până la concurența valorii lor totale, ci numai până la concurența fracțiunii din această valoare care putea corespunde valorii LCD care fac obiectul cartelului, încorporate în produsele finite, atunci când acestea din urmă au fost vândute de întreprinderea din care face parte recurenta unor terți independenți stabiliți în SEE. Această constatare nu a fost contestată.
54 Contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat, în special la punctul 47 din hotărârea atacată, că Comisia putea proceda la o asemenea luare în considerare a vânzărilor de produse finite pentru calcularea cuantumului amenzii.
55 Deși, desigur, noțiunea „valoarea vânzărilor” prevăzută la punctul 13 din Orientările privind calcularea amenzilor nu se poate extinde până la includerea vânzărilor realizate de întreprinderea în cauză care nu intră în niciun mod în domeniul de aplicare al înțelegerii imputate (a se vedea Hotărârea Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, EU:C:2013:464, punctul 76, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 57, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 53), ar fi contrar obiectivului urmărit de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ca participanții la o înțelegere care sunt integrați vertical să poată obține excluderea din calculul amenzii, ca urmare a simplului fapt că au încorporat produsele care fac obiectul încălcării în produse finite în afara SEE, a fracțiunii din valoarea vânzărilor acestor produse finite realizate în SEE care poate corespunde valorii produselor ce fac obiectul încălcării.
56 Astfel, după cum Tribunalul a arătat în esență la punctul 71 din hotărârea atacată și cum de asemenea Curtea a statuat deja, întreprinderile integrate vertical pot obține un beneficiu dintr‑un acord de stabilire orizontală a prețurilor încheiat cu încălcarea articolului 101 TFUE nu numai la vânzările către terți independenți pe piața produsului care face obiectul acestei încălcări, ci și pe piața în aval a produselor transformate în compunerea cărora intră aceste produse, iar aceasta în două moduri diferite. Fie aceste întreprinderi repercutează majorările prețului factorilor de producție care rezultă din obiectul încălcării asupra celui al produselor transformate, fie nu le repercutează, ceea ce înseamnă că li se conferă astfel un avantaj la nivel de cost în raport cu concurenții lor care își procură aceiași factori de producție de pe piața produselor care fac obiectul încălcării (Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 60).
57 În consecință, Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctele 70 și 71 din hotărârea atacată că, atunci când o întreprindere integrată vertical încorporează produsele care fac obiectul încălcării în produse finite în unitățile sale de producție situate în afara SEE, vânzarea în SEE de către această întreprindere a acestor produse finite către terți independenți poate afecta concurența pe piața acestor produse și, prin urmare, o asemenea încălcare poate fi considerată ca având repercusiuni în SEE, chiar dacă piața produselor finite în cauză constituie o piață distinctă de piața vizată de încălcarea menționată.
58 În această privință, Tribunalul a constatat de altfel, la punctele 48 și 49 din hotărârea atacată, pe de o parte, că din elementele de probă prevăzute în special în considerentul (394) al deciziei în litigiu, nerepus în discuție în fața acestei instanțe, reiese că vânzările interne de LCD care fac obiectul cartelului dintre întreprinderile participante la înțelegere aveau loc la prețuri influențate de aceasta și, pe de altă parte, că în special din considerentele (92) și (93) ale acestei decizii rezultă că participanții menționați știau că prețurile LCD care fac obiectul cartelului afectau aceste produse finite în care erau încorporate.
59 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele și, în principiu, să analizeze probele pe care le reține în susținerea acestor fapte. Astfel, în cazul în care aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale ale dreptului, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții (Hotărârea E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 64 și jurisprudența citată).
60 Or, deși recurenta arată, în susținerea primului său motiv, că elementele de probă reținute la punctele 48 și 49 din hotărârea atacată nu vizau doar întreprinderile integrate vertical pentru care Comisia a recurs la noțiunea „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate”, ci și alți participanți la înțelegere sau chiar totalitatea acestora, în schimb, ea nu reproșează Tribunalului că a denaturat aceste elemente de probă.
61 În aceste condiții, Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctele 46, 70 și 84 din hotărârea atacată, că vânzările de produse finite, deși nu au fost realizate pe piața produsului vizat de încălcare, au denaturat totuși concurența în SEE, cu încălcarea articolului 101 TFUE, în special în detrimentul consumatorilor. Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a considerat, în particular la punctele 47 și 87 din această hotărâre, că vânzările de produse finite aveau legătură cu încălcarea din SEE, în sensul punctului 13 din Orientările privind calcularea cuantumului amenzilor.
62 Este necesar, pe de altă parte, să se arate că excluderea acestor vânzări ar avea drept efect minimalizarea artificială a importanței economice a încălcării săvârșite de o anumită întreprindere, având în vedere că simplul fapt de a exclude luarea în considerare a unor asemenea vânzări afectate în mod real de înțelegerea din SEE ar conduce la aplicarea în cele din urmă a unei amenzi fără o legătură reală cu domeniul de aplicare al acestei înțelegeri pe acest teritoriu (a se vedea prin analogie Hotărârea Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, EU:C:2013:464, punctul 77, Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 58, precum și Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 54).
63 În special, astfel cum Tribunalul a constatat la punctele 46, 47, 71 și 74 din hotărârea atacată, neluarea în considerare a valorii acestor vânzări conduce în mod necesar la avantajarea, fără justificare, a întreprinderilor integrate vertical care, la fel ca recurenta, încorporează o parte semnificativă dintre produsele care fac obiectul încălcării în unităților lor de producție cu sediul în afara SEE, permițându‑le să evite o sancțiune proporțională cu importanța lor pe piața acestor produse și cu nocivitatea comportamentului lor pentru concurența din SEE.
64 În această privință, nu se poate reproșa Tribunalului că a stabilit o distincție între vânzările efectuate de participanții la înțelegere după cum aceștia formează sau nu formează o întreprindere unică cu societățile care procedează la încorporarea produselor vizate de încălcare în produsele finite.
65 Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de întreprindere, plasată în contextul dreptului concurenței, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea în special Hotărârea Hydrotherm Gerätebau, 170/83, EU:C:1984:271, punctul 11, precum și Hotărârea Arkema/Comisia, C‑520/09 P, EU:C:2011:619, punctul 37).
66 În consecință, astfel cum Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 90 din hotărârea atacată, participanții la înțelegere care, precum recurenta, formează o întreprindere unică, în sensul articolului 101 TFUE, cu unitățile de producție care procedează la încorporarea produselor vizate în produsele finite se află într‑o situație obiectiv diferită de participanții la înțelegere care, la fel ca recurentele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan (C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctele 46 și 47), formează o întreprindere distinctă, în sensul acestei dispoziții, de întreprinderea care procedează la încorporarea menționată. Astfel, în timp ce, în primul caz, vânzările produsului în cauză prezintă un caracter intern, în al doilea caz, vânzările menționate sunt realizate către întreprinderi terțe independente. Prin urmare, această diferență de situație obiectivă justifică faptul că aceste vânzări sunt tratate în mod diferit. Or, recurenta nu a contestat nicidecum, în cadrul prezentului recurs, considerațiile Tribunalului care figurează în special la punctele 70 și 90 din hotărârea atacată, privind caracterul unic al întreprinderilor care participă la înțelegere sau lipsa unui astfel de caracter.
67 Desigur, astfel cum a arătat recurenta, în Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 59), Curtea a statuat într‑un context intern SEE că, pentru a determina valoarea vânzărilor care trebuie luate în considerare pentru calcularea amenzilor aplicate pentru încălcarea articolului 101 TFUE, nu este necesar să se facă distincție între aceste vânzări după cum au fost efectuate față de terți independenți sau față de entități care aparțin aceleiași întreprinderi.
68 Nu rezultă însă din această hotărâre, contrar a ceea ce a susținut recurenta în ședință în fața Curții, că vânzările interne ar trebui să fie tratate în același mod ca vânzările către terți independenți, în sensul că, întrucât, în ceea ce le privește pe acestea din urmă, au fost luate în considerare doar cele care au fost realizate în SEE, în același mod, doar vânzările interne realizate în SEE ar trebui contabilizate pentru calculul amenzii.
69 Astfel cum Tribunalul a statuat în esență la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, din Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363) rezultă doar că valoarea vânzărilor care trebuie luate în considerare în vederea calculării amenzii aplicate unei întreprinderi integrate vertical trebuie să înglobeze, în principiu, toate vânzările referitoare la produsul vizat de încălcare în SEE, inclusiv vânzările interne ale acestui produs efectuate în cadrul acestei întreprinderi.
70 Nimic nu exclude, în schimb, în cazul în care, precum în speță, vânzările interne privind produsul vizat de încălcare au fost efectuate în cadrul unei întreprinderi integrate vertical în afara SEE, să se ia în considerare, pentru stabilirea cuantumului amenzii care trebuie aplicată unui participant la o înțelegere care face parte din această întreprindere, vânzările de produse finite realizate de aceasta în SEE către terți independenți. Dimpotrivă, astfel cum s‑a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, rezultă tocmai din cuprinsul punctului 60 din Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363) că aceste vânzări trebuie, în principiu, să fie luate în considerare întrucât au fost afectate în mod necesar de această încălcare.
71 În această privință, argumentele invocate de recurentă referitor la competența teritorială a Comisiei sunt lipsite de orice pertinență.
72 Desigur, astfel cum Tribunalul a amintit la punctul 58 din hotărârea atacată, rezultă din jurisprudența Curții că, atunci când întreprinderile care au sediul în afara SEE, dar care produc bunuri care sunt vândute terților în SEE, se concertează cu privire la prețurile pe care le acordă clienților lor stabiliți în SEE și pun în aplicare această concertare prin vânzări la prețuri coordonate în mod efectiv, participă la o concertare care are ca obiect și ca efect restrângerea concurenței pe piața internă, în sensul articolului 101 TFUE, și cu privire la care Comisia are competență teritorială de investigare (a se vedea în acest sens Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120, punctele 13 și 14).
73 În speță însă, este cert că Comisia era competentă să aplice articolul 101 TFUE înțelegerii în cauză, întrucât, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 42 și 66 din hotărârea atacată, participanții la aceasta, printre care și recurenta, au pus în aplicare această înțelegere de dimensiune mondială în SEE, realizând pe acest teritoriu vânzări din produsul vizat de încălcare către terți independenți.
74 Prezentul motiv de recurs privește, în schimb, un aspect distinct, și anume calculul cuantumului amenzii care trebuie aplicată recurentei pentru această încălcare a articolului 101 TFUE. În această privință, este necesar, conform jurisprudenței amintite la punctele 46-51 din prezenta hotărâre, să se determine valoarea vânzărilor care trebuie luate în considerare, pentru ca valoarea acestei amenzi să reflecte importanța economică a încălcării și ponderea relativă a recurentei în cadrul acesteia. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 52-70 din prezenta hotărâre, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că Comisia putea ține seama, în acest scop, atunci când vânzările interne ale produsului vizat de încălcare au fost realizate de recurentă în afara SEE, de vânzările de produse finite realizate de aceasta în SEE către terți independenți.
75 Referitor, în această privință, la susținerea recurentei potrivit căreia luarea în considerare a vânzărilor menționate pentru calculul unei amenzi aplicate pentru încălcarea articolului 101 TFUE poate determina ca același comportament anticoncurențial să dea naștere unor sancțiuni concurente aplicate de autoritățile concurenței dintr‑un stat terț, trebuie arătat că, contrar celor susținute de Comisie, această susținere este admisibilă în stadiul prezentului recurs din perspectiva articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, întrucât nu modifică nicidecum obiectul litigiului. Cu toate acestea, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum Curtea a statuat deja, nici principiul non bis in idem și nici un alt principiu de drept nu poate obliga Comisia să țină seama de procedurile judiciare și de sancțiunile aplicate unei întreprinderi în state terțe (a se vedea Hotărârea Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, EU:C:2006:431, punctele 52-58, Hotărârea SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, EU:C:2006:433, punctele 28-34, și Hotărârea SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, EU:C:2007:277, punctele 24-35).
76 În ceea ce privește argumentul recurentei întemeiat pe punctul 33 din Hotărârea Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, EU:C:1974:18), este suficient să se constate că această hotărâre nu prezintă nicio relevanță în cadrul prezentului motiv, întrucât acesta se referea, astfel cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctul 87 din hotărârea atacată, nu la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență prevăzute în Tratatul FUE, ci la condițiile de aplicare a interdicției folosirii abuzive a unei poziții dominante prevăzute la articolul 102 TFUE, în special la condiția referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre.
77 Având în vedere considerațiile precedente, este necesar să se respingă primul motiv ca neîntemeiat.
Cu privire la al doilea motiv, referitor la principiul nediscriminării
Argumentele părților
78 În primul rând, recurenta arată că distincția efectuată de Tribunal între întreprinderile integrate vertical după cum acestea formează sau nu formează o întreprindere unică cu entități legate nu este întemeiată pe nicio diferență pertinentă. Astfel, în Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia (T‑128/11, EU:T:2014:88), Tribunalul, pentru a respinge argumentul potrivit căruia vânzările de LCD către societățile-mamă ale reclamantelor din această cauză trebuiau excluse, nu ar fi invocat faptul că vânzările în discuție erau efectuate în cadrul unei întreprinderi unice. Dimpotrivă, la punctul 89 din această hotărâre, Tribunalul ar fi apreciat că vânzările în cauză erau în realitate vânzări către entități legate care, ca atare, făceau obiectul încălcării constatate, pentru simplul motiv că vânzările intragrup erau acoperite de înțelegere. Or, din acest punct de vedere, nu ar exista nici cea mai mică diferență între livrările intragrup efectuate de reclamantele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia (T‑128/11, EU:T:2014:88) și cele efectuate de recurentă, în discuție în prezenta cauză.
79 Potrivit recurentei, această distincție este de asemenea lipsită de obiectivitate și de coerență. La punctul 140 din Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia (T‑128/11, EU:T:2014:88), Tribunalul ar preciza că „s‑a considerat că societățile filiale deținute 100 % aparțin aceleiași întreprinderi ca participanții la înțelegere, în timp ce societățile care dețin o participație în acțiuni în cele care luau parte la înțelegere nu au fost considerate societăți‑mamă întrucât nu se demonstrase că erau îndeplinite condițiile prevăzute în acest scop de jurisprudență”. Logica unei distincții stabilite între societăți integrate vertical după cum vânzările pertinente sunt efectuate către filiale legate sau societăți‑mamă legate ar fi însă greu de înțeles.
80 În al doilea rând, recurenta apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când s‑a întemeiat, la punctele 93 și 94 din hotărârea atacată, pe principiul legalității pentru a respinge argumentele acesteia bazate pe principiul egalității de tratament. Astfel, din Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții (C‑628/10 P și C‑14/11 P, EU:C:2012:479) ar rezulta că numai atunci când o parte solicită beneficiul unei metode nelegale de calculare a amenzii principiul legalității ar putea fi invocat pentru a i se refuza acest beneficiu. Or, în cazul de față, recurenta ar fi fost privată de beneficiul unei metode perfect legale de calculare a amenzii. Metoda aplicată livrărilor intragrup de LCD efectuate de LGD și AUO ar fi astfel cea a cărei temeinicie Tribunalul și Curtea ar fi confirmat‑o în Hotărârile Europa Carton/Comisia (T‑304/94, EU:T:1998:89) și KNP BT/Comisia (C‑248/98 P, EU:C:2000:625). Tribunalul ar mai fi confirmat legalitatea acestei metode în Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia (T‑128/11, EU:T:2014:88) și, prin urmare, s‑ar contrazice în hotărârea atacată.
81 Comisia consideră că acest motiv este lipsit de temei și că trebuie, prin urmare, să fie respins.
Aprecierea Curții
82 Întrucât al doilea motiv urmărește, în esență, să pună în discuție distincția efectuată de Tribunal între participanții la înțelegere după cum aceștia formează sau nu formează o întreprindere unică cu societățile care procedează la încorporarea produselor vizate de încălcare în produsele finite, acesta trebuie respins ca fiind nefondat pentru aceleași motive cu cele expuse la punctele 64-66 din prezenta hotărâre, referitoare la primul motiv.
83 În orice caz, în măsura în care prezentul motiv vizează punctele 93 și 94 din hotărârea atacată, acesta trebuie respins ca fiind inoperant, întrucât privește motive superflue care nu pot conduce la anularea acestei hotărâri (a se vedea în special Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 148 și jurisprudența citată).
84 Astfel, la punctul 92 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, fără ca acest fapt să fie repus în discuție în cadrul prezentului recurs, că, presupunând că în mod greșit Comisia nu a considerat că LGD și AOU formau o întreprindere unică cu societățile de care erau legate, această împrejurare nu ar putea nicidecum să fie în avantajul reclamantei, întrucât aceste pretinse erori, chiar dacă ar fi dovedite, nu ar demonstra că noțiunea „vânzări directe în SEE prin produse prelucrate” este ea însăși eronată, definiția acestei noțiuni nedepinzând de cazurile în care a fost sau nu a fost aplicată. În consecință, întrucât Tribunalul a respins argumentele recurentei cu privire la acest aspect ca fiind inadmisibile pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea, considerațiile care figurează la punctele 93 și 94 din hotărârea atacată privind temeinicia acestor argumente nu au fost prezentate decât cu titlu subsidiar, astfel cum reiese de altfel din expresia „în orice caz” care precedă punctele menționate.
85 Având în vedere cele ce precedă, al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte nefondat și în parte inoperant.
86 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul trebuie respins în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
87 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
88 Întrucât Comisia a solicitat obligarea InnoLux la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Obligă InnoLux Corp. la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături