HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)
21 septembrie 2017(*)
„Recurs – Înțelegeri – Producători italieni de fier‑beton – Stabilirea prețurilor, precum și limitarea și controlul producției și vânzărilor – Încălcarea articolului 65 CO – Anularea deciziei inițiale de către Tribunalul Uniunii Europene – Decizie readoptată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 – Lipsa emiterii unei noi comunicări privind obiecțiunile – Lipsa unei audieri ca urmare a anulării deciziei inițiale – Termene suportate în procedura în fața Tribunalului”
În cauza C‑89/15 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 24 februarie 2015,
Riva Fire SpA, în lichidare, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată de M. Merola, de M. Pappalardo, de T. Ubaldi și de M. Toniolo, avvocati,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de L. Malferrari și de P. Rossi, în calitate de agenți, asistați de P. Manzini, avvocato, cu domiciliul ales în Luxemburg,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a noua),
compusă din domnul E. Juhász, președinte de cameră, și domnii C. Vajda (raportor) și C. Lycourgos, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna V. Giacobbo‑Peyronnel, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 octombrie 2016,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 8 decembrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Riva Fire SpA (denumită în continuare „Riva”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 9 decembrie 2014, Riva Fire/Comisia (T‑83/10, nepublicată, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2014:1034), prin care acesta a respins acțiunea având ca obiect anularea Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o încălcare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton armat – readoptare, denumită în continuare „Decizia din 30 septembrie 2009”), în versiunea sa modificată prin Decizia C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009 (denumită în continuare „decizia de modificare”) (Decizia din 30 septembrie 2009, astfel cum a fost modificată prin decizia de modificare, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
2 Istoricul litigiului este expus la punctele 16-21 din hotărârea atacată.
„16 În perioada octombrie‑decembrie 2000, Comisia a efectuat, conform articolului 47 CO, verificări la întreprinderile italiene producătoare de fier‑beton și la o asociație de întreprinderi siderurgice italiene. Aceasta le‑a adresat și solicitări de informații, în temeiul articolului 47 CO […]
17 La 26 martie 2002, Comisia a deschis procedura administrativă și a formulat obiecțiuni în temeiul articolului 36 CO (actul fiind denumit în continuare «comunicarea privind obiecțiunile») […] [Riva] a prezentat observații scrise referitoare la comunicarea privind obiecțiunile. La 13 iunie 2002 a avut loc o audiere […]
18 La 12 august 2002, Comisia a formulat obiecțiuni suplimentare (actul fiind denumit în continuare «comunicarea privind obiecțiunile suplimentare»), adresate destinatarilor comunicării privind obiecțiunile. În comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 și 82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a explicat poziția sa referitoare la continuarea procedurii, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. [Riva] a răspuns la comunicarea privind obiecțiunile suplimentare la 20 septembrie 2002. La 30 septembrie avut loc a doua audiere în prezența reprezentanților statelor membre […]
19 La finalul procedurii Comisia a adoptat Decizia C(2002) 5087 final din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton) (denumită în continuare «Decizia din 2002»), prin care a constatat că întreprinderile destinatare ale acesteia puseseră în aplicare o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană a fier‑betonului în bare sau în rulouri care avea ca obiect sau ca efect fixarea prețurilor și care condusese de asemenea la o limitare sau la un control concertate ale producției sau vânzărilor, contrar articolului 65 alineatul (1) CO […] În această decizie, Comisia a aplicat […] [Riva] o amendă în cuantum de 26,9 milioane de euro.
20 La 6 februarie 2003, [Riva] a formulat o acțiune la Tribunal împotriva Deciziei din 2002. Prin Hotărârea din 25 octombrie 2007, Riva Acciaio/Comisia (T‑45/03, [nepublicată, EU:T:2007:318]), Tribunalul a anulat Decizia din 2002. Tribunalul a arătat că, având în vedere în special faptul că Decizia din 2002 nu cuprindea nicio trimitere la articolul 3 și la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, această decizie era întemeiată exclusiv pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO […] Întrucât dispozițiile menționate expiraseră deja la 23 iulie 2002, Comisia nu mai putea avea competențe în temeiul lor, stinse la momentul adoptării Deciziei din 2002, pentru a constata o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru a aplica amenzi întreprinderilor care ar fi participat la respectiva încălcare […]
21 Prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Comisia a informat [Riva] și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a readopta o decizie, modificând temeiul juridic în raport cu cel care fusese ales pentru Decizia din 2002. Aceasta a precizat în plus că, ținând seama de domeniul de aplicare limitat al Hotărârii [din 25 octombrie 2007,] Riva Acciaio/Comisia [(T‑45/03, nepublicată, EU:T:2007:318)], decizia readoptată s‑ar întemeia pe dovezile prezentate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare. S‑a acordat un termen întreprinderilor menționate pentru a‑și prezenta observațiile […]”
3 În Decizia din 30 septembrie 2009, Comisia a considerat în special că Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) trebuia interpretat ca permițându‑i să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile în sectorul care intră în domeniul de aplicare al Tratatului CECO ratione materiae și ratione temporis. Ea a indicat că această decizie fusese adoptată conform normelor procedurale ale Tratatului CE, precum și ale regulamentului menționat și că dispozițiile materiale care nu mai erau în vigoare la data adoptării unui act puteau fi aplicate în temeiul principiilor care reglementează succesiunea normelor în timp, sub rezerva aplicării principiului general al lex mitior.
4 Articolul 1 din Decizia din 30 septembrie 2009 prevede printre altele că Riva încălcase articolul 65 alineatul (1) CO prin participarea în perioada cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 27 iunie 2000 la un acord continuu și/sau la practici concertate referitoare la fier‑beton în bare sau în rulouri, care aveau drept obiect și/sau drept efect fixarea prețurilor și limitarea și/sau controlul producției sau al vânzărilor în cadrul pieței comune. Prin intermediul articolului 2 din aceeași decizie, Comisia a aplicat Riva o amendă în cuantum de 26,9 milioane de euro.
5 Prin scrisorile trimise la 20 și la 23 noiembrie 2009, opt dintre cele unsprezece societăți destinatare ale Deciziei din 30 septembrie 2009, inclusiv Riva, au arătat Comisiei că anexa la această decizie, astfel cum a fost notificată destinatarilor săi, nu conținea tabelele care evidențiau variațiile de preț.
6 La 8 decembrie 2009, Comisia a adoptat decizia de modificare, care integra în anexă tabelele lipsă și corecta trimiterile numerotate la respectivele tabele în opt note de subsol.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
7 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 februarie 2010, Riva a introdus o acțiune prin care a solicitat Tribunalului, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu în totalitate sau în ceea ce o privește și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată. Aceasta a solicitat deopotrivă Tribunalului să desfășoare măsuri de investigare referitoare la procedura de adoptare a acestei decizii.
8 În susținerea acțiunii formulate, Riva a invocat opt motive întemeiate, în primul rând, pe lipsa de competență a Comisiei ca urmare a expirării Tratatului CECO și pe încălcarea Regulamentului nr. 1/2003, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 10 alineatele (3) și (5) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 14 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, în al treilea rând, pe încălcarea articolului 36 primul paragraf CO, în al patrulea rând, pe încălcarea articolelor 10 și 11 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 și 102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), precum și a dreptului la apărare al Riva, în al cincilea rând, pe nemotivare și pe contradicție în motivare în ceea ce privește definiția pieței geografice relevante și aplicarea principiului lex mitior, în al șaselea rând, pe denaturarea faptelor și pe încălcarea articolului 65 CO în ceea ce privește diferitele aspecte ale încălcării imputate Riva, în al șaptelea rând, pe lipsa investigării și pe nemotivare în ceea ce privește imputarea în sarcina Riva a încălcării în totalitate și pe poziția specifică a acesteia din urmă din perspectiva comportamentelor care îi erau imputate și, în al optulea rând, pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, pe încălcarea Comunicării Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4), pe încălcarea Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3), pe un abuz de putere, pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii.
9 Prin hotărârea atacată, Tribunalul a redus cuantumul amenzii aplicate Riva la 26 093 000 de euro și a respins acțiunea acesteia din urmă în rest.
Concluziile părților în fața Curții
10 Prin recursul formulat, Riva solicită Curții:
– cu titlu principal, anularea hotărârii atacate și, în consecință, anularea deciziei în litigiu;
– cu titlu subsidiar, anularea hotărârii atacate în măsura în care a stabilit reducerea amenzii care i‑a fost aplicată la 3 % și, în consecință, reducerea acestei amenzi cu o valoare mai mare sau trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal;
– cu titlu incidental, declararea nerespectării în cadrul procedurii în fața Tribunalului a principiului duratei rezonabile a procedurii și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
11 Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea Riva la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii
12 Faza orală a procedurii a fost închisă la 8 decembrie 2016, după prezentarea concluziilor avocatului general. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2017, depusă în aceeași zi la grefa Curții, Comisia a solicitat Curții să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii și să includă în dosar elementele de fapt prezentate în cererea sa, precum și documentele anexate la aceasta.
13 În susținerea acestei cereri, Comisia susține în esență că Curtea nu este suficient de lămurită cu privire la împrejurările de fapt referitoare la audierile din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002, pe care avocatul general își întemeiază concluziile, având în vedere că aceste împrejurări nu au fost dezbătute în mod specific între părți.
14 Articolul 83 din Regulamentul de procedură al Curții permite acesteia, după ascultarea avocatului general, să dispună oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument de drept care nu a fost pus în dezbaterea părților.
15 Trebuie amintit însă că obiectul recursului este în principiu definit prin motivele și argumentele invocate de părți. În speță, acestea din urmă au avut posibilitatea să dezbată în mod suficient aceste motive și aceste argumente în memoriile lor și în cadrul audierii comune din 20 octombrie 2016 în cauzele C‑85/15 P‑C‑89/15 P.
16 În consecință, Curtea, după ascultarea avocatului general, apreciază că nu se impune să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
Cu privire la recurs
17 În susținerea recursului formulat, Riva invocă patru motive, primul dintre acestea fiind cu titlu principal, iar celelalte cu titlu subsidiar. Aceste motive se întemeiază, în primul rând, pe o eroare de drept, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie în hotărârea atacată în ceea ce privește aprecierea unei încălcări a Regulamentului nr. 773/2004 și a dreptului la apărare, în al doilea rând, pe o eroare de drept, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie în ceea ce privește stabilirea cuantumului final al amenzii, în al treilea rând, pe o contradicție și pe o eroare de drept întrucât Tribunalul a calificat Riva drept „participantă” la acordul încheiat în luna decembrie a anului 1998 cu privire la cotele de vânzări și, în consecință, a luat în considerare această parte a înțelegerii pentru a stabili cuantumul amenzii, precum și, în al patrulea rând, pe nemotivare în ceea ce privește impactul implicării directorilor Riva asupra majorării cuantumului de plecare al amenzii. Aceasta supune Curții deopotrivă o cerere de decizie incidentă referitoare la nelegalitatea procedurii în fața Tribunalului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la primul motiv
Argumentația părților
18 Prin intermediul primului motiv invocat, Riva urmărește în esență să conteste concluziile Tribunalului de la punctul 124 din hotărârea atacată prin care se respinge argumentul său potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să îi adreseze o nouă comunicare privind obiecțiunile și să organizeze o audiere în prezența reprezentanților statelor membre ca urmare a anulării Deciziei din 2002, înainte de adoptarea deciziei în litigiu.
19 Ea consideră că Tribunalul nu își poate întemeia motivarea de la punctele115 și 120 din hotărârea atacată pe jurisprudența citată în cuprinsul acestora, din moment ce aceasta ar privi ipoteza potrivit căreia, pe de o parte, nelegalitatea care afectează Decizia din 2002 ar fi survenit doar la momentul adoptării acesteia și, pe de altă parte, obiecțiunile pe care s‑ar baza această decizie și cea adoptată ulterior ar fi aceleași, ambele decizii fiind absolut identice. Or, în speță, nu ar fi vorba despre un simplu viciu de formă săvârșit de Comisie. Dimpotrivă, erorile săvârșite de această instituție s‑ar fi repercutat asupra abordării globale reținute de aceasta și nu ar fi rămas circumscrise identificării temeiului juridic al actului. Ea ar fi avut consecințe asupra substanței încălcării, inclusiv asupra definirii pieței geografice relevante, asupra aplicării principiul lex mitior, precum și asupra calculării cuantumului amenzii. În plus, Tribunalul ar fi recunoscut că Decizia din 2002 și decizia în litigiu nu erau identice nici în ceea ce privește motivarea lor, nici în ceea ce privește dispozitivul acestora.
20 Referitor la acest aspect, Riva consideră că constatarea de la punctul 122 din hotărârea atacată, potrivit căreia comparațiile efectuate de Riva între aceste două decizii sunt lipsite de pertinență întrucât anularea Deciziei din 2002 a determinat dispariția acesteia din ordinea juridică a Uniunii, este eronată și contradictorie. Astfel, la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe comparația dintre conținutul deciziilor menționate și ar fi evocat alegerea Comisiei, ca urmare a anulării Deciziei din 2002, de a adopta o decizie identică care se referă la aceleași obiecțiuni cu privire la care întreprinderile se pronunțaseră deja.
21 În plus, Riva arată că, având în vedere principiul potrivit căruia normele de procedură sunt aplicabile imediat după intrarea lor în vigoare, ca urmare a expirării Tratatului CECO, cadrul procedural definit de Regulamentul nr. 773/2004 prevedea ca o nouă comunicare privind obiecțiunile să fie transmisă întreprinderilor în cauză și ca o audiere să fie apoi organizată în prezența reprezentanților statelor membre, în fața cărora aceste întreprinderi nu ar fi avut niciodată ocazia să se exprime pe fondul obiecțiunilor formulate în privința lor.
22 Comisia este de părere că acest motiv ar trebui respins întrucât ar fi întemeiat pe o lectură eronată și înșelătoare a hotărârii atacate.
23 Argumentul referitor la lipsa unei noi comunicări privind obiecțiunile și a unei audieri în prezența reprezentanților statelor membre după expirarea Tratatului CECO ar fi lipsit de fundament în măsura în care Comisia ar fi transmis în mod corespunzător către Riva comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, adoptată în aplicarea normelor de procedură ale Tratatului CE, la care Riva ar fi răspuns în scris și cu ocazia audierii din 30 septembrie 2002 în prezența statelor membre.
Aprecierea Curții
24 Trebuie amintit că, în cadrul procedurii în urma căreia a fost adoptată Decizia din 2002, Comisia a adresat, la 26 martie 2002, întreprinderilor în cauză, inclusiv Riva, comunicarea privind obiecțiunile, în temeiul articolului 36 CO. Audierea referitoare la aceasta a avut loc la 13 iunie 2002. Este cert că reprezentanții statelor membre nu au fost invitați să participe la această audiere, o asemenea participare nefiind prevăzută de normele Tratatului CECO atunci în vigoare.
25 După expirarea acestui tratat, Comisia a trimis, la 12 august 2002, întreprinderilor menționate comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, în care aceasta explica poziția sa cu privire la respectiva modificare a cadrului juridic și le invita să prezinte punctul lor de vedere cu privire la obiecțiunile suplimentare menționate. A avut loc o audiere la 30 septembrie 2002 cu participarea reprezentanților statelor membre, în aplicarea articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81] și [82 ] din Tratatul CE (JO 1998, L 354, p. 18).
26 Ca urmare a anulării Deciziei din 2002, Comisia a informat, prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Riva și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a readopta această decizie întemeindu‑se pe Regulamentul nr. 1/2003 ca bază juridică, în conformitate cu normele de procedură prevăzute de acest regulament.
27 Având în vedere această derulare procedurală, este necesar să se examineze dacă, contrar celor decise de Tribunal în special la punctul 124 din hotărârea atacată, Comisia avea obligația, ca urmare a anulării Deciziei din 2002, să redeschidă procedura și să adopte o nouă comunicare privind obiecțiunile, precum și să organizeze o nouă audiere.
28 Potrivit unei jurisprudențe constante, normele de procedură sunt, de regulă, de natură să se aplice la data intrării lor în vigoare (Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190, punctul 75 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 88, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 45), chiar într‑o procedură care a fost inițiată anterior acestei date, dar care rămâne pendinte după aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 47).
29 În speță, întrucât decizia în litigiu a fost adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, procedura în urma căreia a fost emisă această decizie trebuia desfășurată conform acestui regulament, precum și conform Regulamentului nr. 773/2004, al cărui temei juridic îl constituie Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 90), în pofida faptului că această procedură a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003.
30 Articolul 10 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004, interpretat în lumina articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, pe care îl pune în aplicare, prevede că, anterior adoptării unei decizii în temeiul în special al articolului 7 din acest din urmă regulament, Comisia notifică părților în cauză o comunicare privind obiecțiunile, dându‑le posibilitatea de o informa cu privire la punctul lor de vedere într‑un termen stabilit de aceasta.
31 Or, astfel cum a arătat Tribunalul în esență la punctele 117 și 118 din hotărârea atacată, în speță, Comisia adresase deja întreprinderilor în cauză comunicarea privind obiecțiunile și comunicarea privind obiecțiunile suplimentare și, în raport cu aceste comunicări, decizia în litigiu nu punea în sarcina Riva acte noi, nici nu modifica în mod semnificativ elementele de probă privind încălcările imputate.
32 În acest context, invocarea unei erori de drept săvârșite de Tribunal la punctul 122 din hotărârea atacată, precum și cea privind o contradicție în raport cu punctul 120 din aceasta trebuiesc respinse. Astfel cum a arătat Comisia în memoriul în răspuns, acest punct 120 a analizat identitatea obiecțiunilor pe care se întemeiază Decizia din 2002 și decizia în litigiu, în timp ce punctul 122 menționat privește comparația dintre aceste decizii efectuată de Riva, pe care Tribunalul a calificat‑o drept lipsită de pertinență în măsura în care comunicarea privind obiecțiunile și accesul la dosar sunt elementele care permit întreprinderilor care fac obiectul unei investigații să ia la cunoștință de dovezile de care dispune Comisia și să confere dreptului la apărare deplina sa efectivitate. Contrar celor susținute de Riva, o eventuală diferență textuală între deciziile menționate nu conduce în mod necesar, în sine, la concluzia că obiecțiunile imputate întreprinderilor în cauză s‑au modificat, fapt pe care Riva, în orice caz, nu l‑a demonstrat.
33 Pe de altă parte, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 53 din concluzii, nu există o diferență majoră, în ceea ce privește conținutul, între o comunicare privind obiecțiunile adoptată în contextul regimului Tratatului CECO și o comunicare privind obiecțiunile adoptată conform Regulamentelor nr. 17 și nr. 1/2003. Prin urmare, transmiterea unei noi comunicări privind obiecțiunile nu se impunea.
34 În această privință, Tribunalul s‑a referit, în mod întemeiat, la punctul 73 din Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582), în care se amintește că anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod necesar actele pregătitoare, procedura prin care se urmărește înlocuirea actului anulat putând, în principiu, să fie reluată din punctul exact în care a intervenit nelegalitatea.
35 Astfel, după cum a constatat Tribunalul la punctul 115 din hotărârea atacată, Decizia din 2002 a fost anulată din cauza lipsei competenței Comisiei de a o adopta în temeiul dispozițiilor Tratatului CECO, care nu mai era în vigoare la data adoptării acestei decizii, astfel încât exact la data respectivă a intervenit nelegalitatea. În consecință, anularea menționată nu afecta nici comunicarea privind obiecțiunile, nici comunicarea privind obiecțiunile suplimentare.
36 Contrar celor susținute de Riva, jurisprudența citată la punctul 34 din prezenta hotărâre nu devine inaplicabilă pentru motivul că erorile săvârșite de Comisie în Decizia din 2002 ar avea consecințe asupra substanței încălcării, inclusiv asupra definirii pieței geografice relevante, asupra aplicării principiului lex mitior, precum și asupra calculării cuantumului amenzii. Astfel, deși Comisia a emis această decizie pe un temei juridic eronat, și anume articolul 65 alineatele (4) și (5) CO, totuși, astfel cum a constatat Tribunalul la punctele 18 și 119 din decizia atacată, această instituție a informat Riva cu privire la consecințele pe care le deducea din expirarea Tratatului CECO în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, și Riva a avut posibilitatea să își prezinte observațiile referitor la acest subiect.
37 În plus, nu se contestă că consecințele menționate nu au suferit nicio modificare ca urmare a abrogării Regulamentului nr. 17 și a intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, anumite dispoziții ale acestuia din urmă constituind temeiul juridic al deciziei în litigiu. În orice caz, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 50 din concluzii, articolul 34 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 19 din Regulamentul nr. 773/2004 prevăd, ca dispoziții tranzitorii, că actele și măsurile de procedură îndeplinite în aplicarea Regulamentului nr. 17 și, respectiv, a Regulamentului nr. 2842/98 își păstrează efectele în scopul aplicării primelor regulamente.
38 În consecință, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 124 din hotărârea atacată, că Comisia nu avea obligația de a adopta o nouă comunicare privind obiecțiunile.
39 Totuși, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, în conformitate cu articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004, Comisia trebuie să ofere părților cărora le‑a adresat comunicarea privind obiecțiunile posibilitatea de a‑și dezvolta argumentele în cadrul unei audieri dacă ele solicită acest lucru în cuprinsul observațiilor scrise. Prin urmare, în măsura în care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 35 din prezenta hotărâre, comunicarea privind obiecțiunile și comunicarea privind obiecțiunile suplimentare nu erau afectate de anularea Deciziei din 2002, trebuie să se examineze dacă Comisia a dat ocazia părților menționate să își dezvolte argumentele în cadrul unei audieri desfășurate conform cerințelor procedurale impuse de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, astfel cum era obligată.
40 În această privință, trebuie arătat că, în contextul regimului procedural instituit prin Regulamentul nr. 1/2003, astfel cum este explicitat în Regulamentul nr. 773/2004, se prevede la articolul 14 alineatul (3) din acesta din urmă că autoritățile de concurență din statele membre sunt invitate să ia parte la audiere, care, la cererea destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile, urmează după emiterea acesteia din urmă.
41 Or, referitor la audierile care au avut loc în cursul anului 2002, reprezentanții statelor membre nu au participat la audierea din 13 iunie 2002, o asemenea participare nefiind prevăzută de Tratatul CECO, atunci în vigoare. Este cert că audierea menționată s‑a referit la fondul cauzei, și anume la comportamentele pe care Comisia le imputa întreprinderilor destinatare ale comunicării privind obiecțiunile. Acest aspect reiese în special din cuprinsul punctelor 379-382 din decizia în litigiu și este confirmat la punctul 148 din Hotărârea Tribunalului din 9 decembrie 2014, Alfa Acciai/Comisia (T‑85/10, nepublicată, EU:T:2014:1037), precum și din Hotărârea din 9 decembrie 2014 Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032).
42 În schimb, audierea din 30 septembrie 2002, la care fuseseră invitați reprezentanții statelor membre în conformitate cu normele Tratatului CE aplicabile din acel moment, în special conform articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2842/98, privea obiectul comunicării privind obiecțiunile suplimentare, și anume consecințele juridice ale expirării Tratatului CECO pentru continuarea procedurii. Aceasta reiese, pe de o parte, din respectiva comunicare care invita în mod expres destinatarii să comunice propriul punct de vedere cu privire la obiecțiunile suplimentare menționate. Pe de altă parte, Comisia a indicat, la punctul 382 din decizia în litigiu, că nu a considerat necesar să repete audierea din 13 iunie 2002, în aplicarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 17 și nr. 1/2003, din moment ce această audiere, la care nu participaseră reprezentanții statelor membre, fusese condusă conform normelor Tratatului CECO aplicabile la data respectivă. În plus, în cadrul audierii comune în cauzele C‑85/15 P-C‑89/15 P, Comisia a confirmat, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, că comunicarea privind obiecțiunile suplimentare nu revenea nici asupra faptelor, nici asupra probelor care făceau obiectul procedurii.
43 Rezultă de aici că, în prezenta cauză, reprezentanții statelor membre nu au participat la o audiere referitoare la fondul cauzelor, ci au participat doar la cea care privea consecințele juridice care decurg din expirarea Tratatului CECO.
44 Or, conform jurisprudenței amintite la punctele 28 și 29 din prezenta hotărâre, atunci când o decizie este adoptată în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, procedura în urma căreia este emisă această decizie trebuie să fie conformă normelor de procedură prevăzute de acest regulament, chiar dacă respectiva procedură a început înainte de intrarea în vigoare a acestuia.
45 Rezultă că, înainte de adoptarea deciziei în litigiu, Comisia era obligată, în aplicarea articolelor 12 și 14 din Regulamentul nr. 773/2004, să dea părților ocazia de a-și dezvolta argumentele în cadrul unei audieri la care ea a invitat autoritățile de concurență ale statelor membre. Prin urmare, nu se poate considera că audierea din 13 iunie 2002, referitoare la fondul cauzei, a îndeplinit cerințele procedurale privind adoptarea unei decizii în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.
46 În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 124 din hotărârea atacată, că Comisia nu avea obligația, anterior adoptării deciziei în litigiu, să organizeze o nouă audiere, pentru motivul că întreprinderile în cauză avuseseră deja posibilitatea să fie ascultate oral în cadrul audierilor din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002.
47 Ținând seama, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 56 și 57 din concluzii, de importanța, în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, a organizării, la cererea părților în cauză, a unei audieri la care, conform articolului 14 alineatul (3) din cel de al doilea regulament, sunt invitate autoritățile de concurență ale statelor membre, omiterea unei astfel de audieri constituie o încălcare a normelor fundamentale de procedură.
48 În măsura în care dreptul la o astfel de audiere, prevăzut de Regulamentul nr. 773/2004, nu este respectat, nu este necesar ca întreprinderea ale cărei drepturi au fost astfel încălcate să demonstreze că respectiva încălcare a putut influența, în defavoarea sa, derularea procedurii și conținutul deciziei în litigiu.
49 Prin urmare, procedura menționată este în mod necesar viciată, independent de consecințele eventual prejudiciabile pentru Riva care ar putea rezulta din această încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑553/10 P și C‑554/10 P, EU:C:2012:682, punctele 46-52, precum și Hotărârea din 9 iunie 2016, CEPSA/Comisia, C‑608/13 P, EU:C:2016:414, punctul 36).
50 Rezultă din cele ce precedă că trebuie admis primul motiv invocat de Riva și, prin urmare, trebuie anulată hotărârea atacată, fără a mai fi necesar să se examineze celelalte motive ale recursului.
Cu privire la cererea de decizie incidentă
Argumentația părților
51 Prin cererea incidentă formulată, Riva solicită Curții să declare că procedura în fața Tribunalului a încălcat articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în măsura în care această procedură a încălcat principiul duratei rezonabile a procedurii, ceea ce constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor.
52 În această privință, Riva arată că procedura în fața Tribunalului a durat aproape cinci ani, dintre care trei ani și două luni între finalul procedurii scrise și deschiderea fazei orale. Această durată nu s‑ar justifica având în vedere împrejurările cauzei. Astfel, motivele invocate de Riva nu ar fi prezentat un grad de dificultate deosebit de ridicat și nu ar fi împiedicat judecătorul raportor să își îndeplinească sarcinile într‑o perioadă mai scurtă. Inerția Tribunalului nu s‑ar explica prin adoptarea unor măsuri de organizare sau de investigare, nici prin survenirea unor incidente de procedură. Riva nu ar fi contribuit, prin comportamentul său, la încetinirea soluționării cauzei.
53 Comisia solicită respingerea cererii formulate de Riva.
Aprecierea Curții
54 În ceea ce privește cererea formulată de Riva privind declararea de către Curte a unei încălcări a articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale, trebuie amintit că o încălcare săvârșită de o instanță a Uniunii a obligației sale, rezultată din respectiva dispoziție, de a judeca într‑un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată trebuie să fie sancționată printr‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal, o asemenea acțiune constituind un remediu efectiv. Astfel, o cerere prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil nu poate fi introdusă direct la Curte în cadrul unui recurs, ci trebuie formulată chiar la Tribunal. Acesta, competent în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE și sesizat cu o cerere de despăgubiri, este obligat să se pronunțe cu privire la o asemenea cerere într‑o compunere diferită de cea care a soluționat litigiul în care s‑a desfășurat procedura a cărei durată este criticată (Hotărârea din 9 iunie 2016, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, C‑617/13 P, EU:C:2016:416, punctele 98 și 99, precum și jurisprudența citată).
55 În consecință, este necesar să se respingă cererea de decizie incidentă formulată de Riva.
Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului
56 În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Aceasta poate astfel să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.
57 În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Riva la Tribunal.
58 În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 24-49 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu trebuie anulată în măsura în care privește societatea Riva pentru încălcarea normelor fundamentale de procedură.
Cu privire la cheltuielile de judecată
59 În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
60 Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Riva a obținut câștig de cauză în cadrul recursului și întrucât acțiunea în fața Tribunalului a fost admisă, se impune, potrivit cererii Riva, obligarea Comisiei să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Riva atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 9 decembrie 2014, Riva Fire/Comisia (T‑83/10, nepublicată, EU:T:2014:1034).
2) Anulează Decizia C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o încălcare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton armat – readoptare), în versiunea modificată prin Decizia C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009, în măsura în care privește societatea Riva Fire SpA.
3) Obligă Comisia Europeană să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Riva Fire SpA, atât în cadrul procedurii în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.
Semnături