HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)
16 iulie 2015
Cauza F‑116/14
Simona Murariu
împotriva
Autorității Europene pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA)
„Funcție publică – Personalul EIOPA – Agent temporar – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Cerința unei experiențe profesionale minime de opt ani – Candidat intern care a fost deja confirmat în funcția de agent temporar la terminarea unei perioade de probă – Repartizare cu titlu provizoriu în noul post care presupune o încadrare într‑un grad superior – Eroare materială care figurează în anunțul pentru ocuparea unui post vacant – Revocarea ofertei de muncă – Aplicabilitatea DGA – Consultarea comitetului pentru personal – Încredere legitimă”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE prin care doamna Murariu solicită, în esență, pe de o parte, anularea deciziei din 24 februarie 2014 prin care, în opinia sa, directorul executiv al Autorității Europene de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) și‑a revocat decizia din 7 noiembrie 2013 prin care a numit‑o, cu titlu provizoriu, într‑un post care a făcut obiectul unui anunț pentru ocuparea unui post vacant, precum și anularea deciziei din 24 iulie 2014 privind respingerea reclamației sale și, pe de altă parte, obligarea EIOPA la repararea prejudiciului material și moral pe care apreciază că le‑a suferit
Decizia: Anulează decizia din 24 februarie 2014 a Autorității Europene pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale în măsura în care: încălcând, într‑un raport contractual, drepturile dobândite și termenii contractuali, prin aceasta se respinge retroactiv candidatura doamnei Murariu pentru postul de expert senior în pensii profesionale („senior expert on personal pensions”) și se revocă implicit oferta de muncă, în regim de repartizare provizorie, deja acceptată de doamna Murariu, care îi fusese făcută la 17 iulie 2013, o lipsește pe doamna Murariu de o remunerație care să corespundă gradului AD 8 în perioada repartizării provizorii cuprinsă între 16 septembrie 2013 și 24 februarie 2014. Respinge în rest concluziile în anulare. Obligă Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale la repararea prejudiciului material al doamnei Murariu, suferit între 16 septembrie 2013 și 24 februarie 2014, în limita unei sume care corespunde diferenței de remunerație între gradele AD 6 și AD 8, majorată cu dobânzi moratorii, începând de la 16 septembrie 2013, la rata stabilită de Banca Centrală Europeană pentru operațiile principale de refinanțare în perioada vizată și majorată cu două puncte. Respinge în rest concluziile privind despăgubirile. Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de doamna Murariu.
Sumar
1. Funcționari – Statut – Dispoziții generale de aplicare – Aplicarea semnăturii de către președintele consiliului de administrație – Efecte
(Statutul funcționarilor, art. 110)
2. Funcționari – Agenți temporari – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Obiect – Obligația administrației de a indica condițiile pentru ocuparea unui post – Conținut – Respingerea unei candidaturi pentru neîndeplinirea unei condiții care nu figura în anunțul pentru ocuparea unui post vacant, dar care era prevăzută în dispozițiile generale de aplicare aferente procedurii – Admisibilitate – Condiții
(Statutul funcționarilor, art. 110)
3. Funcționari – Statut – Dispoziții generale de aplicare – Procedură de adoptare – Obligația administrației de a consulta comitetul pentru personal – Întindere – Limite
(Statutul funcționarilor, art. 110)
4. Funcționari – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Imposibilitatea de a se prevala de încrederea legitimă în menținerea unui act vădit nelegal
5. Funcționari – Agenți temporari – Act care lezează – Recrutare – Retragerea unei oferte de muncă după acceptarea de către candidatul reținut – Nelegalitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 14 și 47)
6. Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Perioadă de probă – Candidat intern confirmat deja în funcția de agent temporar – Repartizare într‑un post nou care presupune încadrarea într‑un grad superior – Supunere la o nouă perioadă de probă – Admisibilitate
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 10 și 14)
7. Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Încadrare în grad – Candidat intern confirmat deja în funcția de agent temporar – Repartizare cu titlu provizoriu într‑un post nou care presupune încadrarea într‑un grad superior – Încadrare retroactivă la finalul perioadei de încercare de șase luni – Inadmisibilitate
1. În cadrul adoptării dispozițiilor generale de aplicare în sensul articolului 110 din statut, aplicarea semnăturii de către președintele consiliului de administrație al unui organ al Uniunii pe textul unei versiuni a acestora servește numai pentru a autentifica respectivele dispoziții generale de aplicare în calitate de act adoptat de consiliul de administrație. Totuși, aceasta nu înseamnă că respectivele dispoziții ar fi fost adoptate de președinte, care acționează cu titlu individual.
(a se vedea punctul 69)
2. Principiul securității juridice obligă administrația să pună persoanele interesate în situația de a cunoaște, cu exactitate, întinderea obligațiilor pe care le au sau a drepturilor de care dispun. Prin urmare, principiul securității juridice impune ca o normă instituită de administrație și care determină drepturi și obligații pentru membrii personalului său să facă obiectul unei publicități adecvate în conformitate cu modalitățile și cu formele stabilite de administrație.
În ceea ce privește, în special, normele privind recrutarea agenților temporari, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă dintr‑o instituție sau dintr‑o agenție este obligată să indice în mod cât mai exact cu putință în anunțul pentru ocuparea unui post vacant condițiile necesare pentru ocuparea postului în cauză, pentru a pune persoanele în situația de a aprecia dacă trebuie să își depună candidatura. Desigur, autoritatea amintită nu poate fi obligată să reamintească condițiile prevăzute în mod expres de statut, întrucât se prezumă faptul că candidații le cunosc, însă un anunț pentru ocuparea unui post vacant ar fi lipsit de obiectul său, care este cel de a‑i informa pe candidați cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru a ocupa un post, dacă administrația ar putea să înlăture un candidat pentru un motiv care nu figurează în mod expres în anunțul menționat sau în statut sau care nu a făcut anterior obiectul unei publicații accesibile sau cunoscute candidatului interesat.
Totuși, o instituție sau o agenție are, în principiu, posibilitatea sau chiar, pentru a asigura respectarea principiului egalității de tratament în desfășurarea diferitor proceduri de selecție pentru posturile de același grad, obligația de a exclude un candidat pentru nerespectarea unei condiții care, ca urmare a unei erori materiale de redactare, nu figurează ca atare în unul dintre anunțurile sale pentru ocuparea unui post vacant, dar care rezultă în mod clar și univoc din dispozițiile generale de aplicare a statutului și a Regimului aplicabil celorlalți agenți adoptate de instituția sau de agenția menționată și care au făcut obiectul unei publicări adecvate și, prin urmare, sunt prezumate a fi cunoscute de un candidat cu un grad normal de diligență aparținând personalului instituției sau al agenției în cauză. În această privință, articolul 110 alineatul (3) din statut lasă administrației o marjă de apreciere considerabilă referitoare la alegerea metodei de comunicare a informațiilor vizate la articolul 110 din statut.
(a se vedea punctele 73-76)
Trimitere la:
Curte: Hotărârea din 30 octombrie 1974, Grassi/Consiliul, 188/73, EU:C:1974:112, punctul 40; Hotărârea din 25 noiembrie 1976, Küster/Parlamentul, 123/75, EU:C:1976:162, punctul 7; Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM‑projecten, C‑158/06, EU:C:2007:370, punctul 25; Hotărârea din 11 decembrie 2007, Skoma‑Lux, C‑161/06, EU:C:2007:773, punctul 28, și Hotărârea din 10 martie 2009, Heinrich, C‑345/06, EU:C:2009:140, punctul 44
Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 2 octombrie 1996, Vecchi/Comisia, T‑356/94, EU:T:1996:136, punctul 50
Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Wenig/Comisia, F‑80/08, EU:F:2009:160, punctul 90; Hotărârea din 14 aprilie 2011, Šimonis/Comisia, F‑113/07, EU:F:2011:44, punctele 73 și 74, și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Moschonaki/Comisia, F‑55/10 RENV, EU:F:2014:235, punctele 41 și 42
3. Deși dispozițiile generale de aplicare prevăzute la articolul 110 din statut nu pot fi adoptate de o agenție fără acordul Comisiei, conferind astfel acesteia o anumită competență de supraveghere, nu se prevede în schimb decât o consultare a comitetului pentru personal, și anume o formă de participare modestă la adoptarea unei decizii, care nu implică în niciun caz din partea administrației obligația de a da curs observațiilor formulate de comitetul pentru personal în cadrul consultării sale. În aceste condiții, pentru a nu aduce atingere efectului util al obligației de consultare, administrația trebuie să respecte această obligație atunci când consultarea comitetului pentru personal este de natură să poată exercita o influență asupra conținutului actului care urmează să fie adoptat.
Dispozițiile menționate anterior ale articolului 110 din statut nu stabilesc cronologia etapelor procedurii de adoptare a dispozițiilor generale de aplicare de către o agenție, în special cu privire la aspectul dacă comitetul pentru personal al acesteia poate sau trebuie să fie audiat anterior sau ulterior acordului Comisiei. În această privință, competența de a adopta în mod oficial dispozițiile generale de aplicare acordată agenției este condiționată de acordul Comisiei, chiar dacă, în realitate, atât agenția, cât și Comisia dețin puterea decizională în materie. Astfel, comitetul pentru personal al unei agenții poate să fie consultat înainte de aprobarea unui proiect de dispoziții generale de aplicare de către Comisie, cu condiția ca textul adoptat ulterior în mod oficial de către agenție să nu difere în mod substanțial, ca urmare a modificărilor aduse la cererea Comisiei, de textul supus inițial comitetului pentru personal.
Astfel, agenția nu este obligată să consulte din nou comitetul pentru personal înainte de a adopta dispozițiile generale de aplicare, numai dacă ar fi decis să accepte amendamentele, solicitate de Comisie, la propunerea sa inițială și care ar fi afectat în mod substanțial structura acestei propuneri. O astfel de obligație este în schimb exclusă pentru modificările punctuale și cu efect limitat, amintindu‑se că caracterul substanțial al unei modificări trebuie să fie apreciat din punctul de vedere al obiectului și al locului prevederilor modificate în întregul sistem, iar nu din cel al consecințelor individuale pe care acestea le pot avea asupra funcționarilor sau a agenților interesați.
(a se vedea punctele 86-88)
Trimitere la:
Curte: Hotărârea din 22 decembrie 2008, Centeno Mediavilla și alții/Comisia, C‑443/07 P, EU:C:2008:767, punctul 52
Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Cerafogli și Poloni/BCE, T‑63/02, EU:T:2003:308, punctul 23 și jurisprudența citată
4. Chiar dacă principiul protecției încrederii legitime poate limita dreptul administrației de a revoca, cu efect retroactiv, un act viciat de o nelegalitate în cazul în care destinatarul actului putea să se încreadă în aparența de legalitate a acestuia, nu se poate considera că respectiva condiție este îndeplinită în prezența unor împrejurări obiective care ar fi trebuit să determine persoana interesată să își dea seama de eroarea în cauză sau, cu alte cuvinte, în prezența unor elemente de natură să determine o îndoială în legătură cu legalitatea actului. Astfel, persoana interesată nu poate să se încreadă în aparența de legalitate a actului revocat în special dacă actul menționat este lipsit de temei legal sau a fost adoptat cu încălcarea normelor de drept aplicabile.
(a se vedea punctul 98)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: Hotărârea din 12 mai 2010, Bui Van/Comisia, T‑491/08 P, EU:T:2010:191, punctul 44 și jurisprudența citată
5. Baza raportului de muncă al unui agent temporar cu instituția sau cu agenția vizată este constituită de un contract de muncă. Astfel, în ceea ce privește posibilitatea de a înceta o relație contractuală, odată stabilită aceasta prin schimbul de voințe ale părților, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă nu acționează unilateral în maniera unei autorități împuternicite să facă numiri, ci este ținută de dispozițiile contractuale relevante care o obligă față de agentul său și, în orice caz, de respectarea dispozițiilor din Regimului aplicabil celorlalți agenți, în special a articolelor 14 și 47 din acesta.
Astfel, deși nicio prevedere din Regimul aplicabil celorlalți agenți nu interzice ca autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă, prin intermediul unor dispoziții contractuale mai favorabile pentru agenți să limiteze, în interesul agenților respectivi, puterea sa întemeiată pe articolul 47 din respectivul regim de a rezilia contracte de muncă încheiate în mod valabil, totuși, această autoritate nu poate, în afara ipotezelor prevăzute de regimul amintit, să se retragă în mod unilateral din angajamentul contractual cu agentul interesat. În special, o ofertă de muncă adresată unui candidat în vederea angajării sale ca agent temporar constituie în mod cert o simplă intenție și, cu acest titlu, un act pregătitor, care nu creează drepturi, care poate fi retras, de exemplu, atunci când autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă descoperă, ulterior formulării ofertei de muncă, faptul că una dintre condițiile de angajare prevăzute de Regimul aplicabil celorlalți agenți, de anunțul pentru ocuparea unui post vacant sau de dispozițiile interne nu este îndeplinită de persoana interesată. Totuși, situația este diferită atunci când o astfel de ofertă a fost acceptată, când aceasta s‑a materializat printr‑o decizie a autorității abilitate să încheie contractele de muncă și când noul raport contractual a făcut deja, în fapt, obiectul unui început de executare. Astfel, într‑o asemenea situație, schimbul de voințe ale părților contractante dă naștere unor noi obligații de natură contractuală care limitează puterea autorității amintite de a acționa unilateral în afara ipotezelor expres prevăzute de Regimul aplicabil celorlalți agenți, cum sunt cele vizate la articolul 47 din acesta și, în orice caz, de a acționa retroactiv.
(a se vedea punctele 101 și 103)
Trimitere la:
Curte: Hotărârea din 18 octombrie 1977, Schertzer/Parlamentul, 25/68, EU:C:1977:158, punctul 40, și Hotărârea din 19 iunie 1992, V./Parlamentul, C‑18/91 P, EU:C:1992:269, punctul 39
Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 30 noiembrie 1994, Düchs/Comisia, T‑558/93, EU:T:1994:279, punctul 43, și Hotărârea din 7 iulie 2004, Schmitt/AER, T‑175/03, EU:T:2004:214, punctul 53
Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 23 octombrie 2012, Eklund/Comisia, F‑57/11, EU:F:2012:145, punctul 66, și Ordonanța din 10 iulie 2014, Mészáros/Comisia, F‑22/13, EU:F:2014:189, punctul 73
6. O agenție a Uniunii poate să prevadă, în dispozițiile sale interne, că un candidat pentru un post care urmează să fie ocupat din cadrul său, deja în funcție în serviciul agenției ca agent temporar confirmat, dar într‑un grad mai mic decât cel al postului în cauză, poate fi supus, în mod similar unui candidat extern agenției respective, în ceea ce îl privește, unei perioade de probă în sensul articolului 14 din Regimul aplicabil celorlalți agenți pe postul în cauză, unei noi forme de perioadă de încercare de șase luni, ale cărei rezultate vor condiționa intervenția ulterioară a unei angajări ferme în noua funcție și în noul grad superior prin intermediul unui act adițional la contractul său care prevede schimbarea repartizării sale cu titlu permanent pe postul vizat. O astfel de interpretare, care se inspiră dintr‑o aplicare prin analogie a articolului 14 din Regimul aplicabil celorlalți agenți la un agent temporar care nu este nou‑recrutat de o instituție sau de o agenție, dar care beneficiază deja de o angajare pe perioadă determinată sau nedeterminată în cadrul acestuia obținută la încheierea unei perioade de probă în temeiul articolului 14 din regimul respectiv, permite de asemenea să nu se penalizeze agenții temporari care sunt deja confirmați în cadrul unei agenții, întrucât, dacă este cazul, agenția ar putea fi determinată să acorde prioritate recrutării unor candidați cărora le va putea impune o evaluare a prestațiilor la încheierea unei perioade de probă, în speță în condițiile prevăzute la articolul 14 din regimul amintit, tocmai în detrimentul unor candidați interni ai agenției pentru care o nouă perioadă de probă nu ar fi posibilă.
Astfel, nu rezultă din modul de redactare sau din economia articolelor 10 și 14 din regimul amintit că acestea s‑ar opune ca administrația să poată impune agentului în cauză să efectueze o nouă perioadă de probă în sensul articolului 14 din acest regim sau orice altă formă de perioadă de încercare pentru nevoile acestei noi repartizări.
Astfel, atunci când angajează pe unul dintre celelalte posturi ale sale pe unul dintre agenții săi temporari deja confirmați, cu contract pe perioadă determinată sau nedeterminată, în funcția sa anterioară la încheierea unei perioade de probă în sensul articolului 14 din regimul amintit, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă poate decide să scutească persoana interesată de efectuarea unei noi perioade de probă atunci când consideră că ea continuă, în această calitate de agent temporar, raportul său de muncă cu angajatorul său, iar aceasta chiar în ipoteza în care continuarea raportului de muncă este însoțită de o avansare în grad sau de o evoluție în atribuțiile exercitate și dacă anunțul pentru ocuparea unui post vacant aferent postului nou‑ocupat se referă numai la o recrutare pe o perioadă determinată.
Dimpotrivă, atunci când noul contract de muncă cu aceeași autoritate abilitată să încheie contractele de muncă se înscrie în cadrul unei alte categorii de locuri de muncă sau reprezintă o ruptură în cariera agentului temporar deja confirmat printr‑o perioadă de probă în temeiul articolului 14 din respectivul regim, manifestată, de exemplu, printr‑o modificare substanțială a naturii funcției îndeplinite de agentul interesat sau chiar, precum în speță, printr‑o diferență de două grade, autoritatea respectivă poate, în exercitarea puterii sale de apreciere și de organizare a serviciilor sale, să decidă să considere, în sensul articolului 14 din regimul amintit, că contractul de muncă al persoanei interesate, inclusiv materializat printr‑un act adițional la contractul anterior, se referă la un post diferit care implică ca persoana interesată, în mod similar candidaților externi instituției sau agenției, cum sunt agenții temporari din alte instituții sau alte agenții sau chiar persoane care nu lucrează pentru Uniune, să facă dovada unor calități profesionale suficiente în noua funcție, justificând astfel o confirmare în funcția respectivă și o încadrare într‑un grad mai mare decât înainte.
(a se vedea punctele 130-133)
7. O decizie a administrației care prevede că agentul temporar, repartizat provizoriu pe un post pentru care este prevăzută în mod normal o încadrare superioară celei a postului său actual, nu este încadrat imediat în gradul anunțat în anunțul pentru ocuparea unui post vacant, ci este încadrat astfel numai retroactiv la încheierea unei perioade de încercare de șase luni, este nevalidă, întrucât determină repartizarea provizorie a unui candidat intern pe un post care a făcut obiectul unei proceduri de selecție cu publicare fără a‑i acorda încadrarea prevăzută pentru postul vizat de anunțul pentru ocuparea unui post vacant, iar aceasta chiar dacă persoana interesată a fost chemată să își exercite integral atribuțiile aferente postului în cauză pentru o perioadă mai mare de patru luni
(a se vedea punctul 140)