ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

19 decembrie 2013

Cauza T‑634/11 P

Mario Paulo da Silva Tenreiro

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Recrutare – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Numire în funcția de director al Direcției E «Justiție» din cadrul Direcției Generale «Justiție, Libertate și Securitate» a Comisiei – Respingerea candidaturii reclamantului – Numirea unui alt candidat – Recurs în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat”

Obiectul:      Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 29 septembrie 2011, da Silva Tenreiro/Comisia (cauza F‑72/10), având ca obiect anularea acestei hotărâri

Decizia:      Respinge recursul. Domnul Mario Paulo da Silva Tenreiro suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană în cadrul prezentei proceduri.

Sumarul ordonanței

Recurs – Motive – Simplă repetare a motivelor și a argumentelor prezentate în fața Tribunalului Funcției Publice – Apreciere eronată a faptelor – Inadmisibilitate – Controlul exercitat de Tribunal cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare – Sarcina și administrarea probelor

[art. 257 TFUE; Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11 alin. (1); Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 138 alin. (1) primul paragraf lit. (c)]

Din articolul 257 TFUE, din articolul 11 din anexa I la Statutul Curții și din articolul 138 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea sau din ordonanța a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului respectiv. Nu îndeplinește această condiție recursul care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost deja invocate în fața Tribunalului Funcției Publice, inclusiv cele întemeiate pe fapte înlăturate în mod expres de această instanță. Așadar, un astfel de recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunalul Funcției Publice, ceea ce nu este de competența Tribunalului.

Un recurs în fața Tribunalului este limitat la chestiuni de drept. Numai prima instanță este competentă să constate faptele, cu excepția cazurilor în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile de la dosar care i‑au fost prezentate, și să aprecieze aceste fapte, sub rezerva cazului denaturării elementelor care i‑au fost prezentate, dat fiind că o astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor și fără a se recurge la noi elemente de probă.

Competența de control a Tribunalului asupra constatărilor de fapt realizate de Tribunalul Funcției Publice se extinde, așadar, la inexactitatea materială a acestor constatări, care rezultă din înscrisurile din dosar, la denaturarea elementelor de probă, la calificarea juridică a faptelor și la problema dacă normele în materia sarcinii și administrării probelor au fost respectate.

Pentru ca instanța să își formeze convingerea cu privire la o susținere a unei părți sau, cel puțin, să intervină în mod direct în obținerea elementelor de probă, nu este suficient să se invoce anumite fapte în susținerea acestei pretenții, ci trebuie furnizate în plus indicii suficient de precise, de obiective și de concordante de natură să susțină autenticitatea sau caracterul plauzibil al faptelor. În aceste condiții, implicarea instanței în obținerea elementelor de probă în favoarea reclamanților trebuie să se limiteze la cazuri excepționale, în care, în special, reclamanții au nevoie, în susținerea argumentației lor, de anumite elemente deținute de partea adversă și se confruntă cu dificultăți în obținerea acestor elemente sau chiar cu refuzul acestei părți.

În afara cazurilor excepționale menționate mai sus, numai prima instanță este competentă să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în cauzele cu care este sesizată. Caracterul probant al actelor de procedură sau lipsa acestuia ține de aprecierea sa suverană asupra faptelor, care nu poate fi verificată de instanța de recurs, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate primei instanțe sau atunci când inexactitatea materială a constatărilor efectuate de către acesta reiese din documentele depuse la dosar.

(a se vedea punctele 35, 36, 52 și 85-87)

Trimitere la:

Curte: 16 septembrie 1997, Koelman/Comisia, C‑59/96 P, Rec., p. I‑4809, punctul 31; Curte 8 ianuarie 2002, Franța/Monsanto și Comisia, C‑248/99 P, Rec., p. I‑1, punctul 68; Curte 19 martie 2004, Lucaccioni/Comisia, C‑196/03 P, Rec., p. I‑2683, punctele 40 și 41 și jurisprudența citată; Curte 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 426

Tribunal 25 septembrie 2002, Ajour și alții/Comisia, T‑201/00 și T‑384/00, RecFP p. I‑A‑167 și II‑885, punctul 75; Tribunal 12 martie 2008, Rossi Ferreras/Comisia, T‑107/07 P, RepFP, p. I‑B‑1‑5 și II‑B‑1‑31, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată; Tribunal 19 martie 2010, Bianchi/ETF, T‑338/07 P, punctul 59; Tribunal 4 aprilie 2011, Marcuccio/Comisia, T‑239/09 P, punctul 62; Tribunal 7 decembrie 2011, Mioni/Comisia, T‑274/11 P, punctul 18; Tribunal 6 septembrie 2012, Gozi/Comisia, T‑519/11 P, punctul 21; Tribunal 16 mai 2013, Canga Fano/Consiliul, T‑281/11 P, punctul 75