Cauza T‑299/08

Elf Aquitaine SA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața cloratului de sodiu – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Dreptul la apărare – Obligația de motivare – Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Principiul legalității pedepselor – Prezumția de nevinovăție – Principiul bunei administrări – Principiul securității juridice – Abuz de putere – Amenzi – Circumstanță agravantă – Descurajare – Circumstanță atenuantă – Cooperare pe parcursul procedurii administrative – Valoare adăugată semnificativă”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

2.      Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar – Respectarea dreptului la apărare – Întindere

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 și art. 27 alin. (1)]

3.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

4.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (2)]

5.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

6.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie de aplicare a normelor de concurență – Decizie care privește mai mulți destinatari – Necesitatea unei motivări suficiente în special cu privire la entitatea care trebuie să poarte răspunderea pentru o încălcare

[art. 81 alin. (1) CE și art. 253 CE]

7.      Acte ale instituțiilor – Prezumție de validitate – Decizie a Comisiei prin care se impută unei societăți‑mamă încălcarea dreptului concurenței săvârșită de filiala sa

(art. 249 CE)

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Caracter disuasiv

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctele 25 și 30]

9.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Necesitatea unui comportament care a facilitat constatarea încălcării de către Comisie

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18 și art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei, punctele 20 și 21 și punctul 23 lit. (b)]

10.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Puterea de apreciere a Comisiei – Control jurisdicțional – Competență de fond a instanței Uniunii

(art. 229 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 31)

1.      Comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice. Astfel, această situație se regăsește deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, ceea ce permite Comisiei să adreseze o decizie prin care să aplice amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de drept al concurenței, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital social al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei respective. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

Astfel, Comisia nu trebuie să coroboreze prezumția menționată privind exercitarea unei influențe decisive prin indicii suplimentare. Chiar dacă practica decizională anterioară a Comisiei ar fi constat în coroborarea acestei prezumții prin indicii suplimentare, o asemenea constatare nu poate influența concluzia potrivit căreia Comisia are dreptul să se întemeieze doar pe deținerea de către societatea‑mamă a cvasitotalității capitalului social al filialei sale pentru a prezuma că exercita asupra acesteia din urmă o influență decisivă.

(a se vedea punctele 49-52 și 59)

2.      Respectarea dreptului la apărare impune ca întreprinderii incriminate pentru încălcarea normelor de concurență să i se fi oferit posibilitatea, în cursul procedurii administrative desfășurate la Comisie, să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și a circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului.

Regulamentul nr. 1/2003 prevede, la articolul 27 alineatul (1), trimiterea la părți a unei comunicări privind obiecțiunile care trebuie să menționeze în mod clar toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în această etapă a procedurii, pentru a permite persoanelor interesate să ia efectiv cunoștință despre comportamentele care le sunt imputate și să se apere în mod util înainte ca aceasta să adopte o decizie definitivă.

O asemenea comunicare privind obiecțiunile constituie garanția procedurală că este aplicat principiul fundamental al dreptului comunitar care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură. Acest principiu impune în special ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute în privința acelei întreprinderi, precum faptele imputate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca întreprinderea respectivă să fie în măsură să își valorifice în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative inițiate împotriva sa.

În special, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc persoana juridică căreia i se vor putea aplica amenzi, trebuie să îi fie adresată acesteia din urmă și trebuie să indice calitatea în care acestei persoane i se vor imputa faptele invocate. Într‑adevăr, prin comunicarea obiecțiunilor, întreprinderea în cauză este informată cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, numai după trimiterea comunicării menționate întreprinderea în cauză poate să își valorifice pe deplin dreptul la apărare.

Astfel, atunci când Comisia informează o societate‑mamă, în comunicarea privind obiecțiunile, că, pe baza prezumției exercitării unei influențe decisive, intenționează să îi impute comportamentul ilicit al filialei sale, împrejurarea că, în privința acestei societăți, Comisia nu a efectuat nicio măsură de investigare înainte de a‑i notifica respectiva comunicare privind obiecțiunile nu determină încălcarea dreptului la apărare al acestei întreprinderi. În această privință, societatea respectivă are posibilitatea, în cursul procedurii administrative, să își exprime în mod util punctul de vedere referitor la realitatea și la pertinența faptelor și a circumstanțelor invocate de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile, atât în observațiile prezentate în răspunsul la comunicarea menționată, cât și în cadrul audierii la consilierul‑auditor.

(a se vedea punctele 134-140)

3.      În temeiul principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, o persoană fizică sau juridică nu trebuie sancționată decât pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual. Acest principiu este aplicabil în orice procedură administrativă susceptibilă să determine sancțiuni în temeiul normelor de concurență.

Acest principiu trebuie să se concilieze însă cu noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 CE. Astfel, atunci când o entitate economică încalcă normele de concurență, ea are obligația, potrivit principiului răspunderii personale, să răspundă pentru această încălcare.

Astfel, nu o relație de instigare privind încălcarea între societatea‑mamă și filiala sa, nici, cu atât mai puțin, o implicare a celei dintâi în respectiva încălcare, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze societății‑mamă a unui grup de societăți o decizie prin care se aplică amenzi.

Prin urmare, Comisia nu încalcă principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor prin sancționarea unei societăți‑mamă pentru o încălcare prezumată a fi săvârșită de ea însăși din cauza legăturilor economice și juridice dintre aceasta și filiala sa și care îi permiteau să determine comportamentul acesteia din urmă pe piață.

(a se vedea punctele 178-181)

4.      Principiul legalității pedepselor impune ca legea să definească în mod clar încălcările și pedepsele prin care le sancționează. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate avea cunoștință, pornind de la modul de redactare a dispoziției relevante și, la nevoie, din interpretarea care va fi dată acesteia de instanțe, despre actele și omisiunile care determină angajarea răspunderii sale penale.

Or, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor care săvârșesc în special încălcări ale articolului 81 CE. În măsura în care s‑a considerat că o societate‑mamă și filiala acesteia constituiau o întreprindere în sensul acestui din urmă articol, Comisia poate să impună, fără a încălca principiul legalității pedepselor, o amendă persoanelor juridice care fac parte din întreprinderea menționată.

(a se vedea punctele 187-189)

5.      Principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

În contextul unei decizii a Comisiei prin care se aplică o amendă unei societăți‑mamă pentru o încălcare a normelor de concurență săvârșită de filiala sa, prin aplicarea prezumției influenței decisive a societății‑mamă care deține cvasitotalitatea capitalului social al filialei sale, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a decide dacă este necesară stabilirea răspunderii pentru încălcare în sarcina societății‑mamă.

În consecință, din moment ce Comisia dispune de facultatea, iar nu de obligația, de a stabili răspunderea pentru încălcare în sarcina unei societăți‑mamă, iar cerințele unei asemenea stabiliri a răspunderii sunt îndeplinite, simplul fapt că Comisia nu a recurs la o asemenea stabilire a răspunderii într‑un alt caz nu presupune că are obligația de a recurge la aceeași apreciere în decizia atacată. O asemenea stabilire a răspunderii este supusă controlului efectuat de instanțele Uniunii, care au obligația de a verifica dacă sunt reunite cerințele unei asemenea stabiliri a răspunderii.

(a se vedea punctele 196-198)

6.      Motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a acestuia, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

Atunci când o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, pentru a fi suficient motivată în privința societăților‑mamă ale filialelor care au săvârșit încălcarea, decizia Comisiei trebuie să conțină o expunere circumstanțiată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea, în privința acestor societăți, a încălcării.

(a se vedea punctele 216 și 217)

7.      Deciziile Comisiei beneficiază de prezumția de validitate și produc efecte juridice atât timp cât nu au fost anulate sau revocate. În plus, Comisia nu are obligația să suspende procedura inițiată împotriva unei societăți pentru încălcarea normelor de concurență până la momentul pronunțării de către instanța Uniunii a deciziei privind o acțiune introdusă de aceeași societate împotriva altei decizii de sancționare a acesteia pentru alte încălcări ale normelor de concurență. Astfel, nicio dispoziție legală nu impune Comisiei să suspende adoptarea unor decizii în cauze privind situații de fapt diferite.

(a se vedea punctul 241)

8.      În cadrul prerogativei Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care săvârșesc o încălcare a articolului 81 CE, revine, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conduce întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată în responsabilitatea altei persoane. În vederea aplicării și a punerii lor în executare, deciziile adoptate de Comisie în aplicarea articolului 81 CE trebuie adresate unor entități cu personalitate juridică. Astfel, în cazul în care Comisia adoptă o decizie de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, aceasta trebuie să identifice persoana sau persoanele fizice sau juridice cărora li se poate atribui răspunderea pentru comportamentul întreprinderii în cauză și care pot fi sancționate în această calitate, cărora li se adresează decizia.

Orientările pe care Comisia le adoptă pentru a stabili cuantumul amenzilor asigură securitatea juridică a întreprinderilor, întrucât ele determină metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o pentru stabilirea cuantumului amenzilor. Administrația nu se poate îndepărta de la acestea, într‑un caz specific, fără a oferi motive compatibile cu egalitatea de tratament.

În privința celor două întreprinderi, și anume o societate‑mamă și filiala acesteia, care constituiau, în perioada săvârșirii încălcării, o întreprindere în sensul articolului 81 CE, dar care nu mai exista sub această formă la data adoptării deciziei prin care li s‑a aplicat o amendă, Comisia are dreptul, pe de o parte, să aplice, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, o amendă în solidar acestor două întreprinderi, care trebuie să răspundă pentru încălcarea săvârșită, și, pe de altă parte, să aplice o majorare a cuantumului de bază al amenzii în temeiul punctului 30 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 numai societății‑mamă, întrucât cifra sa de afaceri deosebit de mare în raport cu celelalte entități sancționate la data adoptării deciziei atacate îi permite să mobilizeze mai ușor fondurile necesare pentru plata unei amenzi.

În această privință, faptul că amenda impusă în vederea descurajării numai societății‑mamă este calculată în raport cu cuantumul de bază al amenzii aplicate în solidar celor două societăți și care include deja o majorare specifică cu titlu de descurajare nu poate fi inechitabil.

Astfel, amenda impusă în solidar celor două societăți corespunde cuantumului de bază al amenzii, care include o majorare adițională calculată în funcție de o anumită cotă a valorii vânzărilor realizate de filială, în conformitate cu punctul 25 din orientările menționate, „pentru a descuraja întreprinderile chiar și să participe la acorduri orizontale de fixare a prețului, de împărțire a pieței și de limitare a producției”.

În schimb, amenda impusă doar societății‑mamă și care cuprinde o majorare importantă a cuantumului de bază al amenzii urmărește, în conformitate cu punctul 30 din orientările menționate, „[să] garant[eze] că amenzile au un caracter suficient de disuasiv” pentru întreprinderile a căror cifră de afaceri, în afară de bunurile și de serviciile care au legătură cu încălcarea, este deosebit mare.

Prin urmare, pe de o parte, cuantumul adițional aplicat în temeiul punctului 25 din orientările menționate și, pe de altă parte, majorarea specifică impusă societății‑mamă în temeiul punctului 30 din aceleași orientări răspund la două obiective distincte de descurajare, de care Comisia are posibilitatea, în mod întemeiat, să țină seama la stabilirea amenzii.

(a se vedea punctele 250-253, 255, 256, 288 și 289)

9.      Comisia dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor și, în această privință, poate să țină cont de elemente multiple, între care figurează cooperarea întreprinderilor în cauză în cursul investigației realizate de serviciile sale. În acest cadru, Comisia trebuie să efectueze aprecieri de fapt complexe, precum cele care privesc cooperarea fiecăreia dintre întreprinderile respective. În cadrul aprecierii cooperării furnizate de membrii unei înțelegeri, doar o eroare vădită de apreciere a Comisiei poate fi cenzurată, întrucât aceasta dispune de o largă marjă de apreciere pentru a evalua calitatea și utilitatea cooperării unei întreprinderi, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi.

Deși Comisia este obligată să motiveze rațiunile pentru care consideră că elementele furnizate de întreprinderi în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri constituie o contribuție care justifică sau nu justifică o reducere a amenzii aplicate, revine în schimb întreprinderilor care doresc să conteste decizia Comisiei în această privință obligația să demonstreze că, în lipsa unor astfel de informații furnizate în mod voluntar de aceste întreprinderi, Comisia nu ar fi fost în măsură să dovedească fondul încălcării și să adopte, așadar, o decizie prin care să aplice amenzi.

Reducerea amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului concurenței se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, dacă este cazul, de a pune capăt acestei încălcări. Având în vedere rațiunea unei reduceri, Comisia nu poate face abstracție de utilitatea informației furnizate, care depinde în mod necesar de elementele de probă de care dispune deja.

Atunci când, în ceea ce privește cooperarea, o întreprindere nu face decât să confirme, într‑un mod mai puțin precis și explicit, unele dintre informațiile deja furnizate de o altă întreprindere în cadrul cooperării, gradul de cooperare a acestei întreprinderi, deși este posibil să nu fie lipsit de o anumită utilitate pentru Comisie, nu poate fi considerat comparabil cu cel al cooperării primei întreprinderi care a furnizat aceste informații. Astfel, o declarație care se limitează să confirme, într‑o anumită măsură, o declarație de care Comisia dispunea deja nu facilitează sarcina Comisiei în mod semnificativ. Prin urmare, aceasta nu poate fi suficientă pentru a justifica o reducere a cuantumului amenzii în temeiul cooperării. În plus, colaborarea la investigație a unei întreprinderi care nu depășește nivelul care rezultă din obligațiile ce revin întreprinderilor în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 nu justifică o reducere a amenzii.

(a se vedea punctele 340-344)

10.    În ceea ce privește controlul exercitat de instanța Uniunii asupra deciziilor Comisiei în domeniul concurenței, dincolo de simplul control al legalității, care nu permite decât respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat, competența de fond conferită Tribunalului, în aplicarea articolului 229 CE, de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 abilitează această instanță să reformeze actul atacat, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt, în scopul modificării, de exemplu, a cuantumului amenzii.

(a se vedea punctul 379)