Language of document : ECLI:EU:T:2021:609

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

22 septembrie 2021(*)

„Marcă a Uniunii Europene – Procedură de revocare a hotărârilor sau de eliminare a înscrierilor – Eliminarea unei înscrieri în registru care conține o eroare evidentă imputabilă EUIPO – Marcă inclusă într‑o procedură de insolvență – Înregistrarea transferului mărcii – Opozabilitate față de terți a unei proceduri de faliment sau a unor proceduri similare – Competența EUIPO – Obligația de diligență – Articolele 20, 24, 27 și 103 din Regulamentul (UE) 2017/1001 – Articolele 3, 7 și 19 din Regulamentul (UE) 2015/848”

În cauza T‑169/20,

Marina Yachting Brand Management Co. Ltd, cu sediul în Dublin (Irlanda), reprezentată de A. von Mühlendahl, C. Eckhartt și P. Böhner, avocați,

reclamantă,

împotriva

Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de M. Capostagno, în calitate de agent,

pârât,

cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, intervenientă la Tribunal, fiind

Industries Sportswear Co. Srl, cu sediul în Veneția (Italia), reprezentată de P. Cervato, avocat,

având ca obiect o acțiune introdusă împotriva Deciziei Camerei a doua de recurs a EUIPO din 10 februarie 2020 (cauzele conexate R 252/2019‑2 și R 253/2019‑2) privind proceduri de eliminare a înscrierilor între Industries Sportswear și Marina Yachting Brand Management,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din doamna M. J. Costeira, președintă, domnul D. Gratsias și doamna M. Kancheva (raportoare), judecători,

grefier: doamna A. Juhasz‑Toth, administratoare,

având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 martie 2020,

având în vedere memoriul în răspuns al EUIPO depus la grefa Tribunalului la 13 august 2020,

având în vedere memoriul în răspuns depus de intervenientă la grefa Tribunalului la 5 august 2020,

în urma ședinței din 5 mai 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        La 10 august 2012, Moncler Srl a depus o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

2        Marca a cărei înregistrare a fost solicitată era semnul verbal MARINA YACHTING.

3        Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea făceau parte din clasele 18, 25 și 35 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.

4        După mai multe transferuri ale cererii de înregistrare, marca solicitată a fost înregistrată la 28 septembrie 2014 sub numărul 11111317 în numele intervenientei, Industries Sportswear Co. Srl.

5        La 13 octombrie 2017, intervenienta a fost declarată în faliment prin hotărârea nr. 142/2017 a Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția, Italia), pronunțată în cadrul procedurii de insolvență nr. 138/2017.

6        La 18 octombrie 2017, transferul mărcii în cauză de la intervenientă către Spring Holdings Sarl a fost înscris în registrul EUIPO la cererea unui reprezentant comun al acestor două părți (denumit în continuare „reprezentantul comun”).

7        La 25 octombrie 2017, lichidatorul desemnat al intervenientei (denumit în continuare „lichidatorul”) a informat EUIPO că intervenienta a fost declarată în faliment, prezentând o copie a hotărârii Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția) din 13 octombrie 2017, și că insolvența producea efecte începând de la această din urmă dată ca urmare a înscrierii hotărârii menționate în registrul italian al societăților („registro delle imprese”). Lichidatorul a solicitat de asemenea înscrierea în registrul EUIPO a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă, în conformitate cu articolul 24 din Regulamentul 2017/1001, precum și eliminarea înscrierii transferului mărcii în cauză către Spring Holdings, conform articolului 103 din același regulament.

8        La 9 aprilie 2018, EUIPO a informat lichidatorul și reprezentantul comun cu privire la decizia sa de eliminare a înscrierii transferului menționat, întrucât aceasta era eronată, și de publicare a corecturii în aceeași zi.

9        La 16 aprilie 2018, reclamanta, Marina Yachting Brand Management Co. Ltd, a formulat o cerere de înscriere în favoarea sa a transferului mărcii în cauză. Ea susținea că marca menționată, cesionată inițial de intervenientă către Spring Holdings, îi fusese ulterior cesionată de aceasta. Ea a prezentat, în ceea ce privește primul transfer, o copie certificată, din data de 21 martie 2018, a unui contract de cesiune având data 26 iunie 2014 și, în ceea ce privește al doilea transfer, o copie certificată, din data de 1 martie 2018, a unui contract de cesiune având data 15 decembrie 2017.

10      În aceeași zi, și anume la 16 aprilie 2018, transferurile proprietății asupra mărcii în cauză către Spring Holdings (înscrierea T 014185659) și ulterior către reclamantă (înscrierea T 014188703) au fost înscrise în registrul EUIPO.

11      La 23 iunie 2018, lichidatorul a reiterat cererea sa de înscriere în registru a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă și a solicitat eliminarea, în conformitate cu articolul 103 din Regulamentul 2017/1001, a înscrierilor T 014185659 și T 014188703, în temeiul articolului 42 din Regio decreto n. 267 (Decretul regal nr. 267/1942) din 16 martie 1942 (GU nr. 81 din 6 aprilie 1942) (denumită în continuare „Legea italiană privind falimentul”), care privează o societate în faliment de dreptul de a‑și administra activele și de a beneficia de acestea începând de la data declarării insolvenței sale, și anume, în privința intervenientei, 13 octombrie 2017. Lichidatorul a precizat de asemenea că formulase deja o astfel de cerere de eliminare la 5 și la 14 iunie 2018, dar că nu primise nicio confirmare de primire din partea EUIPO.

12      La 11 iulie 2018, în ceea ce privește cererea de înscriere a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă formulată la 25 octombrie 2017, EUIPO a informat lichidatorul cu privire la acceptarea acesteia, subliniind totodată că cererea menționată nu a fost „niciodată înregistrată în baza [sa] de date din cauza unor probleme tehnice survenite la această dată”.

13      La 12 iulie 2018, EUIPO a informat reclamanta cu privire la cererile de eliminare T 014552205 (eliminarea înscrierii în registru T 014185659) și T 014480019 (eliminarea înscrierii în registru T 014188703) și a invitat‑o să își prezinte observațiile. La 8 august 2018, reclamanta și‑a prezentat observațiile.

14      La 21 august 2018, EUIPO a transmis o copie a acestor observații lichidatorului, i‑a solicitat să prezinte „dovada oficială a drepturilor de proprietate ale [intervenientei] asupra mărcii [în cauză] la data procedurii de insolvență” și l‑a invitat să formuleze observații. La 20 și la 21 septembrie 2018, lichidatorul a dat curs acestei invitații și a prezentat documente pentru a răspunde cererii EUIPO de prezentare de dovezi.

15      La 25 septembrie 2018, EUIPO a informat reclamanta că, ținând seama de documentele depuse de lichidator, considera că intervenienta era titulara mărcii în cauză la momentul procedurii de insolvență și că înscrierile T 014185659 și T 014188703 trebuiau, prin urmare, să fie eliminate. Reclamanta a fost invitată să își prezinte observațiile.

16      La 20 noiembrie 2018, reclamanta a depus observațiile sale, în care a făcut referire, printre altele, la un „contract de cesiune” încheiat la 26 iunie 2014 între intervenientă și Spring Holdings, precum și la un „acord de licență asupra unor drepturi de proprietate intelectuală” („Intellectual Property Licence Agreement”) încheiat la 30 decembrie 2014 între Spring Holdings, în calitate de nouă titulară a mărcii în cauză de la 26 iunie 2014, și intervenientă, în calitate de licențiată (denumit în continuare „acordul de licență”). La 17 ianuarie 2019, lichidatorul a prezentat observațiile sale în răspuns.

17      La 30 ianuarie 2019, în conformitate cu articolul 162 din Regulamentul 2017/1001, departamentul însărcinat cu ținerea registrului EUIPO, prevăzut la articolul 159 litera (c) din acest regulament, a adoptat două decizii privind eliminarea retroactivă a înscrierilor în registru T 014185659 și T 014188703 ale mărcii în cauză, efectuate la 16 aprilie 2018, întrucât erau ulterioare datei de 13 octombrie 2017. Acesta a considerat că EUIPO a săvârșit o eroare vădită prin faptul că nu a ținut seama de o „etapă procedurală esențială” semnalată la 25 octombrie 2017, și anume cererea de înscriere a unei proceduri de insolvență privind intervenienta, întemeiată pe o decizie definitivă a Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția) care producea efecte de la 13 octombrie 2017. În plus, a dispus ca cererea de înscriere a acestei proceduri de insolvență în temeiul respectivei decizii a Tribunalului din Veneția să fie înregistrată cu efect retroactiv de la 13 octombrie 2017 (dosarul T 014459807), conform articolului 24 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001.

18      La 31 ianuarie 2019, în temeiul articolelor 66-71 din Regulamentul 2017/1001, reclamanta a formulat două căi de atac împotriva deciziilor departamentului însărcinat cu ținerea registrului EUIPO referitoare la eliminarea înscrierilor T 014185659 și T 014188703.

19      La 9 aprilie 2019, lichidatorul a depus o cerere de înscriere a unei hotărâri pronunțate la 13 martie 2019 de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția), însărcinat cu procedura de insolvență referitoare la intervenientă, de autorizare a sechestrului asupra mărcii în cauză cu titlu de măsură asigurătorie, în temeiul Codului de procedură civilă italian. Lichidatorul a arătat că la 22 februarie 2019 a prezentat la această instanță o cerere prin care o informase că în cursul procedurii în fața EUIPO a luat cunoștință de „contractul de cesiune” și de acordul de licență din 2014 invocate de reclamantă (a se vedea punctul 16 de mai sus) și a solicitat punerea sub sechestru a mărcii în cauză ca urmare a nulității și a caracterului fraudulos al acestor acte. La 5 iulie 2019, după ascultarea tuturor părților în cauză, Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția) a confirmat hotărârea amintită din 13 martie 2019.

20      Prin Decizia din 10 februarie 2020 (denumită în continuare „decizia atacată”), camera de recurs a respins căile de atac menționate la punctul 18 de mai sus, după ce le‑a conexat.

21      Într‑o primă etapă, la punctele 43-49 din decizia atacată, camera de recurs a constatat mai întâi că în speță, la 13 octombrie 2017, intervenienta, al cărei sediu social se afla în Italia, fusese declarată insolvabilă de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția). Ea a dedus de aici că procedura de insolvență referitoare la intervenientă era supusă dreptului italian, și anume Legii italiene privind falimentul, după cum afirma lichidatorul. Potrivit acestei legi, hotărârea de declarare a falimentului era opozabilă față de debitor (societatea insolvabilă, în speță intervenienta) de la data depunerii sale la grefa instanței italiene și față de terți (așadar, cesionarilor mărcii în cauză, și anume Spring Holdings și reclamanta) de la data înscrierii sale în registrul italian al societăților, în temeiul articolului 16 din Legea italiană privind falimentul, făcând trimitere la articolul 133 din Codul de procedură civilă italian.

22      În continuare, camera de recurs a constatat că, în speță, hotărârea de declarare a falimentului intervenientei fusese pronunțată, depusă și înscrisă în registrul italian al societăților la aceeași dată, și anume la 13 octombrie 2017, astfel cum rezulta din hotărârea amintită și din extrasul din raportul din acest registru. Ea a dedus că, începând de la acea dată, intervenienta fusese privată de dreptul de a administra și de a dispune de activele aflate în posesia sa, în conformitate cu articolul 42 din Legea italiană privind falimentul, și că toate actele îndeplinite de aceasta după hotărârea menționată erau inopozabile față de creditorii săi, în temeiul articolului 44 din aceeași lege. Camera de recurs a arătat de asemenea că, la aceeași dată, intervenienta era înscrisă ca titular al mărcii în cauză în registrul EUIPO și, pe de altă parte, că marca respectivă figura în lista de inventar a falimentului, care reproducea datele din registrul EUIPO.

23      În plus, camera de recurs a constatat că, la 25 octombrie 2017, lichidatorul solicitase înscrierea procedurii de insolvență referitoare la intervenientă în registrul EUIPO, că EUIPO nu ținuse seama de această cerere, care era tot pendinte la 16 aprilie 2018, atunci când fusese formulată cererea de înregistrare a transferului mărcii în cauză către reclamantă, și că EUIPO înregistrase totuși schimbarea titularului acestei mărci efectuând în aceeași zi două înregistrări succesive de transferuri ale mărcii respective (în favoarea Spring Holdings și ulterior în favoarea reclamantei). Camera de recurs a constatat de asemenea că, cu câteva zile înainte, și anume la 9 aprilie 2018, EUIPO a decis să elimine o înregistrare anterioară a primului dintre aceste transferuri, în favoarea Spring Holdings, după ce a fost informat de către lichidator, pe de o parte, cu privire la falimentul intervenientei și, pe de altă parte, cu privire la faptul că reprezentantul comun nu putuse să o reprezinte pe aceasta în calitate de societate cedentă.

24      Într‑o a doua etapă, la punctele 50-58 din decizia atacată, camera de recurs a răspuns mai întâi la argumentul reclamantei potrivit căruia EUIPO nu ar fi trebuit să elimine aceste înregistrări, deoarece, independent de insolvența intervenientei, marca în cauză fusese deja transferată către Spring Holdings în cursul lunii iunie 2014. Camera de recurs a constatat în această privință că, în temeiul articolului 45 din Legea italiană privind falimentul, formalitățile necesare pentru a face un act opozabil față de terți erau inoperante în ceea ce privește procedura de faliment dacă fuseseră executate după declararea insolvenței. Or, conform articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, pretinsele transferuri ale mărcii în cauză nu fuseseră înscrise în registru înainte de declararea insolvenței intervenientei și, prin urmare, nu erau opozabile față de terți, și anume, în speță, lichidatorul. Așadar, ar fi fost lipsit de relevanță să se stabilească dacă data de 26 iunie 2014 indicată în primul contract de cesiune a mărcii în cauză era certă, în sensul legislației italiene, aspect cu privire la care părțile discutau în detaliu, întrucât cesiunea nu fusese înscrisă în registrul EUIPO. În orice caz, după cum a admis însăși reclamanta, camera de recurs a considerat că nu era competentă să se pronunțe cu privire la acest aspect, care ar intra în competența instanțelor naționale. Potrivit camerei de recurs, deși era, desigur, adevărat că înscrierea unei cesiuni în registrul EUIPO nu era o condiție a validității acestei cesiuni între părți, astfel cum susținea reclamanta, era vorba totuși despre o condiție pentru ca transferul mărcii să fie opozabil față de terți, și anume, în speță, lichidatorul.

25      În continuare, camera de recurs a constatat că pretinsul act de „prelungire” a acordului de licență (care, potrivit reclamantei, confirmase dreptul de proprietate al Spring Holdings asupra mărcii în cauză) nu fusese semnat de lichidator, astfel încât reclamanta nu putea pretinde în mod valabil că lichidatorul ar fi recunoscut drepturile Spring Holdings asupra mărcii respective. În plus, aceasta a arătat că lichidatorul contestase contractul de cesiune din 26 iunie 2014 dintre intervenientă și Spring Holdings la Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția).

26      Totodată, camera de recurs a constatat că, dat fiind că marca în cauză era menționată în lista de inventar anexată la hotărârea de declarare a falimentului intervenientei, listă pe care EUIPO nu era abilitat să o conteste întrucât nu se putea substitui instanțelor naționale, EUIPO avea obligația să țină seama de acest fapt și să înscrie în registru procedura de insolvență referitoare la această marcă, conform cererii lichidatorului. Potrivit camerei de recurs, cererea de înregistrare a transferurilor succesive ale mărcii în cauză prezentată de reclamantă în urma falimentului intervenientei era tardivă și nu dovedea că hotărârea de declarare a falimentului era eronată. Ar fi revenit reclamantei sarcina de a prezenta EUIPO dovada că hotărârea menționată nu avea efect asupra mărcii respective în temeiul unei hotărâri judecătorești naționale, ceea ce aceasta nu a făcut.

27      În sfârșit, camera de recurs a considerat că EUIPO a săvârșit o eroare vădită prin înscrierea în registru la 16 aprilie 2018 a transferurilor succesive ale mărcii în cauză, în măsura în care intervenienta, cedentă în cadrul primului dintre aceste transferuri, era o întreprindere declarată în faliment de la 13 octombrie 2017, aspect cu privire la care EUIPO fusese informat. Ea a precizat că eroarea vădită fusese săvârșită, așadar, la înscrierile care au intervenit la 16 aprilie 2018, iar nu doar în anul 2017, după cum susținea reclamanta. Aceasta a adăugat că eliminarea înscrierilor în registru fusese decisă în termen de un an de la data la care fuseseră efectuate aceste înscrieri, și anume la 30 ianuarie 2019, astfel încât erau îndeplinite condițiile necesare pentru aplicarea articolului 103 din Regulamentul 2017/1001. În consecință, camera de recurs a considerat că deciziile de eliminare a înscrierilor în registru T 014185659 și T 014188703 erau corecte.

 Concluziile părților

28      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea EUIPO și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.

29      EUIPO solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

30      Intervenienta solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        confirmarea deciziei atacate, cu consecința că EUIPO trebuie, pe de o parte, să elimine înscrierile în registru efectuate la 16 aprilie 2018 ale transferurilor mărcii în cauză și să reînregistreze intervenienta ca fiind titulara exclusivă a acestei mărci și, pe de altă parte, înscrierea în registru a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă începând de la 13 octombrie 2017;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la admisibilitatea celui de al doilea capăt de cerere formulat de intervenientă

31      Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, intervenienta solicită Tribunalului confirmarea deciziei atacate, cu consecința că EUIPO trebuie, pe de o parte, să elimine înscrierile în registru ale transferurilor mărcii în cauză efectuate la 16 aprilie 2018 și să reînregistreze intervenienta ca fiind titulara exclusivă a acestei mărci și, pe de altă parte, să înscrie în registru procedura de insolvență referitoare la intervenientă începând de la 13 octombrie 2017.

32      În ceea ce privește solicitarea adresată Tribunalului de confirmare a deciziei atacate, ea trebuie înțeleasă ca vizând în esență respingerea acțiunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2016, Kicktipp/OAPI – Italiana Calzature (kicktipp), T‑135/14, EU:T:2016:69, punctul 19 (nepublicată) și jurisprudența citată]. Aceasta se confundă, așadar, în realitate, cu primul capăt de cerere formulat de intervenientă, care vizează respingerea acțiunii.

33      Referitor la consecințele pe care intervenienta solicită Tribunalului să le deducă din respingerea acțiunii, care constituie în esență cereri prin care se urmărește ca Tribunalul să dispună efectuarea de către EUIPO a diferitor operațiuni în registrul său, este suficient să se amintească faptul că nu este de competența Tribunalului să adreseze somații EUIPO, acestuia din urmă revenindu‑i obligația de a acționa în conformitate cu dispozitivul și cu considerentele hotărârilor instanței Uniunii Europene [a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2007, El Corte Inglés/OAPI – Bolaños Sabri (PiraÑAM diseño original Juan Bolaños), T‑443/05, EU:T:2007:219, punctul 20 și jurisprudența citată].

34      Al doilea capăt de cerere formulat de intervenientă trebuie, așadar, respins, în măsura în care urmărește ca Tribunalul să adreseze somații EUIPO, pentru motive de necompetență.

 Cu privire la fond

35      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă în esență un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 103 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolele 20, 24 și 27 din același regulament. Ea arată în esență că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare atunci când a considerat că erau îndeplinite condițiile de revocare a unei decizii sau de eliminare a unei înscrieri care conține o „eroare evidentă” în sensul articolului 103 din regulamentul menționat, chiar dacă înscrierile transferurilor mărcii în cauză efectuate la 16 aprilie 2018 ar fi îndeplinit toate condițiile legale.

36      Acest motiv unic este structurat în mod formal în patru aspecte strâns legate, prin intermediul cărora reclamanta susține, în primul rând, că înscrierile respective au fost efectuate conform dreptului aplicabil și nu conțin o „eroare evidentă” în sensul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, în al doilea rând, că această dispoziție nu este aplicabilă în speță, în lipsa unei „erori evidente”, în al treilea rând, că articolul 27 din același regulament nu este aplicabil și, în al patrulea rând că, chiar dacă această din urmă dispoziție ar fi aplicabilă, intervenienta și lichidatorul aveau cunoștință de transferurile mărcii în cauză.

37      În această privință, Tribunalul consideră că criticile referitoare la lipsa unei erori vădite din partea EUIPO în sensul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, care figurează în primele două aspecte ale motivului unic invocat de reclamantă, constituie în realitate un al cincilea aspect autonom, care trebuie în mod logic să fie examinat după celelalte patru aspecte, referitoare la articolele 20, 24 și 27 din același regulament.

38      Tribunalul consideră de asemenea că trebuie recalificate cele cinci aspecte ale motivului unic invocat de reclamantă, potrivit conținutului fiecăruia dintre acestea, ca fiind în esență întemeiate, în primul rând, pe nerespectarea de către EUIPO a competențelor sale în temeiul articolelor 20 și 24 din Regulamentul 2017/1001, în al doilea rând, pe luarea în considerare eronată de către EUIPO și de către camera de recurs a hotărârii de declarare a falimentului din 13 octombrie 2017, în al treilea rând, pe inaplicabilitatea în speță a articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, în al patrulea rând, pe aplicabilitatea în speță a excepției privind cunoașterea prevăzută la articolul 27 din Regulamentul 2017/1001 și pe pretinsa cunoaștere de către intervenientă și lichidator a contractului de cesiune din anul 2014 și, în al cincilea rând, pe aplicarea eronată a articolului 103 din Regulamentul 2017/1001 de către camera de recurs în cazul deciziilor EUIPO de eliminare a înscrierilor din 16 aprilie 2018.

39      EUIPO și intervenienta solicită respingerea motivului unic invocat de reclamantă și contestă argumentele sale.

 Observații introductive

40      Cu titlu introductiv, trebuie arătat, asemenea intervenientei, că familia A, formată, printre alții, din B și fiul său C, care conduce reclamanta, conducea anterior intervenienta, în timp ce lichidatorul reprezintă masa credală în cadrul falimentului intervenientei.

41      În speță, revine Tribunalului sarcina de a aprecia dacă în mod întemeiat camera de recurs a considerat că deciziile departamentului însărcinat cu ținerea registrului EUIPO privind eliminarea înscrierilor din 16 aprilie 2018 referitoare la transferurile succesive ale mărcii în cauză erau legale în raport cu articolul 103 din Regulamentul 2017/1001. În această privință trebuie să se țină seama de dispozițiile relevante ale regulamentului menționat, în special de articolele 103, 20, 24 și 27, precum și de articolele 3, 7 și 19 din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19, rectificare în JO 2016, L 349, p. 9).

42      Articolul 103 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Revocarea deciziilor”, dar care privește și eliminarea înscrierilor, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      Atunci când efectuează o înscriere în registru sau ia o decizie care conține o eroare care îi este imputabilă, [EUIPO] asigură eliminarea înscrierii respective sau revocarea deciziei. În cazul în care există numai o singură parte la procedură ale cărei drepturi au fost încălcate prin înscriere sau prin act, eliminarea înscrierii sau revocarea deciziei este dispusă chiar dacă, pentru partea respectivă, eroarea nu a fost evidentă.

(2)      Eliminarea înscrierii sau revocarea deciziei, prevăzute la alineatul (1), se dispun din oficiu sau la cererea uneia dintre părțile la procedură, de către instanța care a făcut înscrierea sau care adoptă decizia. Anularea înscrierii în registru sau revocarea deciziei se efectuează în termen de un an de la data înscrierii în registru sau de la adoptarea deciziei, după ce au fost consultate părțile la procedură, precum și eventualii titulari de drepturi asupra mărcii UE în cauză care sunt înscriși în registru. [EUIPO] păstrează înregistrări ale acestor eliminări sau revocări.”

43      Articolul 20 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Transferul”, prevede la alineatele (1), (3)-(5) și (11):

„(1)      O marcă UE poate fi transferată, independent de transferul întreprinderii, pentru toate sau pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care este înregistrată.

[…]

(3)      […] cesiunea mărcii UE trebuie făcută în scris și necesită semnătura părților contractante, în afară de cazul în care rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească; în caz contrar, cesiunea este nulă.

(4)      La cererea uneia dintre părți, transferul se înscrie în registru și se publică.

(5)      O cerere de înregistrare a unui transfer include informațiile [specificate].

[…]

(11)      Atât timp cât transferul nu a fost înscris în registru, succesorul în drepturi nu poate să se prevaleze de drepturile care decurg din înregistrarea mărcii UE.”

44      Articolul 13 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/626 al Comisiei din 5 martie 2018 de stabilire a normelor detaliate de punere în aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul 2017/1001 și de abrogare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/1431 (JO 2018, L 104 p. 37) precizează informațiile pe care trebuie să le conțină o cerere de înregistrare a unui transfer al unei mărci prezentată în temeiul articolului 20 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1001.

45      Articolul 24 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Procedura de insolvență”, prevede la alineatul (1) primul paragraf și la alineatul (3):

„(1)      Singura procedură de insolvență în care poate fi inclusă o marcă UE este cea care a fost deschisă în statul membru pe teritoriul căruia se situează centrul intereselor principale ale debitorului.

[…]

(3)      Atunci când o marcă UE este inclusă într‑o procedură de insolvență, se efectuează o mențiune în acest sens în registru și se publică în Buletinul mărcilor Uniunii Europene menționat la articolul 116, la cererea autorității naționale competente.”

46      Articolul 27 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Opozabilitate față de terți”, enunță la alineatele (1) și (4):

„(1)      Actele juridice privind o marcă UE, menționate la articolele 20, 22 și 25, sunt opozabile față de terți în toate statele membre numai după înscrierea în registru. Cu toate acestea, înaintea înscrierii, un astfel de act este opozabil față de terții care au dobândit drepturi asupra mărcii după data acestui act, dar care aveau cunoștință de act la data dobândirii drepturilor.

[…]

(4)      Până la intrarea în vigoare în statele membre a normelor comune în domeniul falimentului, opozabilitatea față de terți a procedurii de faliment sau a unor proceduri similare intră sub incidența legislației statului membru în care o asemenea acțiune a fost deschisă pentru prima dată în înțelesul dreptului intern sau al convențiilor care se aplică în acest domeniu.”

47      Articolul 3 din Regulamentul 2015/848, intitulat „Competența internațională”, prevede la alineatul (1) primul și al doilea paragraf:

„Competența de a deschide procedura de insolvență […] revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale corespunde locului în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.

În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. […]”

48      Articolul 7 din Regulamentul 2015/848, intitulat „Legea aplicabilă”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în continuare «stat de deschidere»).

(2)      Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

(b)      activele care fac parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței și regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;

[…]

(m)      normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice prejudiciabile masei credale.”

49      Articolul 19 din Regulamentul 2015/848, intitulat „Principiu”, stabilește la alineatul (1) primul paragraf:

„Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.”

50      Trebuie, așadar, arătat că, în conformitate cu Regulamentul 2017/1001, Legea italiană privind falimentul este aplicabilă anumitor aspecte ale prezentei cauze.

51      Mai întâi, Legea italiană privind falimentul, ca lege a statului membru pe teritoriul căruia se afla centrul intereselor principale ale intervenientei la momentul declarării falimentului, reglementează procedura de insolvență în care este inclusă marca în cauză, în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, precum și în temeiul articolului 7 din Regulamentul 2015/848. În plus, în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, ea reglementează și aspectele legate de opozabilitatea față de terți a procedurii de insolvență menționate.

52      Pe de altă parte, conform articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul 2015/848, Legea italiană privind falimentul stabilește printre altele, la litera b), „activele care fac parte din masa bunurilor care fac obiectul insolvenței și regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență” și, la litera (m), „normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice prejudiciabile masei credale”. De asemenea, în temeiul articolului 19 din același regulament, hotărârea de declarare a falimentului pronunțată de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția) își produce efectele de drept în întreaga Uniune față de toți terții și, așadar, în speță, față de reclamantă și față de EUIPO.

53      Legea italiană privind falimentul prevede în esență la articolele 16 și 17 că hotărârea de declarare a falimentului este opozabilă față de debitor (persoana fizică sau juridică declarată în faliment) de la data depunerii sale la grefa instanței și față de terți de la data înscrierii sale în registrul italian al societăților (în speță, la 13 octombrie 2017); la articolul 42, referitor la deposedarea debitorului, că administrarea activelor debitorului este încredințată persoanei însărcinate cu lichidarea masei credale; la articolul 44, că toate actele realizate de debitor după declararea falimentului sau care nu au dobândit o dată certă înainte de declararea falimentului sunt inoperante în drept și inopozabile față de terți, inclusiv masei credale, și, la articolul 45, că formalitățile necesare pentru ca un act să devină opozabil față de terți, inclusiv masei credale, sunt inoperante în cazul în care au fost executate după declararea falimentului.

54      În lumina acestor dispoziții trebuie examinate cele cinci aspecte ale motivului unic invocat de reclamantă.

 Cu privire la primul aspect al motivului unic, întemeiat pe nerespectarea de către EUIPO a competențelor sale în temeiul articolelor 20 și 24 din Regulamentul 2017/1001

55      Prin intermediul primului aspect al motivului unic, reclamanta susține în esență că EUIPO trebuie doar să verifice condițiile de formă ale unei cereri de înregistrare a transferului unei mărci, în special în temeiul articolului 20 din Regulamentul 2017/1001, și că nu îi revine acestuia sarcina să examineze chestiunile de fond, care nu ar intra în sfera competențelor sale.

56      În speță, reclamanta susține că EUIPO a acționat dincolo de atribuțiile sale și și‑a depășit competențele, pe de o parte, prin examinarea unor chestiuni referitoare la dreptul de proprietate în temeiul dreptului italian și, pe de altă parte, prin faptul că nu s‑a limitat la examinarea formală a documentelor furnizate în susținerea cererilor de înscriere a transferurilor mărcii în cauză, și anume a acordurilor scrise care poartă semnătura părților interesate. EUIPO ar fi trebuit, așadar, doar să examineze dacă fusese adusă dovada suficientă a transferurilor menționate și dacă documentele prezentate conțineau elementele indicate în cererile de înregistrare a acestor transferuri. Din jurisprudența Tribunalului ar rezulta de asemenea că EUIPO nu este abilitat să aprecieze validitatea și efectele juridice ale unei cesiuni de marcă în raport cu dreptul național în vigoare. Or, camera de recurs ar fi acționat dincolo de competențele sale și și‑ar fi depășit puterile atunci când a apreciat pe fond dacă lista de inventar anexată la hotărârea de declarare a falimentului intervenientei dovedea proprietatea asupra mărcii în cauză.

57      Potrivit reclamantei, nu se contestă că cererea de înregistrare a transferurilor mărcii respective prezentată la 16 aprilie 2018 îndeplinea toate condițiile de fond și de formă, întrucât contractele de cesiune au fost încheiate în scris și semnate de cele două părți implicate în fiecare dintre aceste transferuri. Deși admite că la acea dată, la care au fost efectuate înscrierile transferurilor menționate, titulara înregistrată a acestei mărci era intervenienta, reclamanta susține totuși că registrul nu reflecta situația juridică, dat fiind că intervenienta cedase marca în cauză în anul 2014 către Spring Holdings, care, la rândul său, a cedat această marcă reclamantei în cursul lunii decembrie 2017. Ea concluzionează că transferurile menționate au fost înregistrate la 16 aprilie 2018 conform condițiilor juridice aplicabile și că EUIPO nu putea examina dacă acordurile încheiate în anul 2014 (transferul în favoarea Spring Holdings) sau în anul 2017 (transferul în favoarea sa) erau valabile din perspectiva dreptului italian sau a dreptului irlandez.

58      Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante aplicabile EUIPO, instituția sau agenția competentă are obligația de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele de fapt și de drept relevante ale cauzei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, EU:C:1991:438, punctul 14, Hotărârea din 15 iulie 2011, Zino Davidoff/OAPI – Kleinakis kai SIA (GOOD LIFE), T‑108/08, EU:T:2011:391, punctul 19, și Hotărârea din 25 septembrie 2018, Grendene/EUIPO – Hipanema (HIPANEMA), T‑435/17, nepublicată, EU:T:2018:596, punctul 79 și jurisprudența citată]. În special, EUIPO, care ține un registru public, trebuie în acest temei să țină seama în mod diligent de faptele care pot avea implicații juridice asupra mențiunilor pe care le înscrie în registrul respectiv.

59      Pe de altă parte, este necesar să se arate că, potrivit jurisprudenței citate de reclamantă, articolul 19 din Regulamentul 2017/1001 nu impune, în principiu, ca EUIPO să examineze și să aplice legile statelor membre referitoare la o marcă a Uniunii Europene ca obiect al dreptului de proprietate. În special, din această dispoziție nu reiese că EUIPO sau instanțele Uniunii trebuie să examineze sau să se pronunțe cu privire la chestiuni contractuale sau juridice rezultate din dreptul național [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2011, Chalk/OAPI – Reformed Spirits Company Holdings (CRAIC), T‑83/09, nepublicată, EU:T:2011:450, punctul 27].

60      Potrivit aceleiași jurisprudențe, un eventual conflict între două cesiuni de marcă ridică probleme referitoare la dreptul contractual și la dreptul de proprietate, care depășesc cadrul articolului 20 al Regulamentului 2017/1001 și al Regulamentului de punere în aplicare 2018/626 și a căror soluționare nu intră în competențele EUIPO. Rezultă că nu revine EUIPO sarcina să examineze validitatea și efectele juridice ale unui transfer de marcă a Uniunii Europene potrivit dreptului național aplicabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2011, CRAIC, T‑83/09, nepublicată, EU:T:2011:450, punctele 30 și 31).

61      Astfel, după cum arată în plus EUIPO în memoriul său în răspuns, din această jurisprudență reiese că, în cazul examinării unei cereri de înscriere a unui transfer de marcă a Uniunii Europene, competența EUIPO se limitează în principiu la examinarea condițiilor de formă prevăzute la articolul 20 din Regulamentul 2017/1001 și la articolul 13 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/626 și nu implică o apreciere a chestiunilor de fond care pot apărea în cadrul dreptului național aplicabil.

62      Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea sa, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea Hotărârea din 4 februarie 2016, Hassan, C‑163/15, EU:C:2016:71, punctul 19 și jurisprudența citată).

63      În special, articolul 20 din Regulamentul 2017/1001 trebuie interpretat în lumina dispozițiilor care fac parte din aceeași secțiune a Regulamentului 2017/1001, intitulată „Marca UE ca obiect al dreptului de proprietate” (capitolul II secțiunea 4 articolele 19-29), al cărei obiect este de a asigura că o asemenea marcă „ar trebui să poată fi transferată, să poată să constituie o garanție în favoarea unui terț și să facă obiectul licențelor” [a se vedea considerentul (26) al regulamentului menționat].

64      Astfel, în cadrul aplicării articolului 20 din Regulamentul 2017/1001, EUIPO trebuie să țină seama în special de articolul 27 alineatul (1) din acest regulament, în temeiul căruia transferurile unei mărci a Uniunii Europene nu sunt opozabile față de terți, în principiu, decât după înscrierea lor în registrul mărcilor Uniunii Europene, de unde rezultă de altfel că o asemenea înscriere nu are efect retroactiv.

65      În plus, dacă este cazul, atunci când, precum în speță, a fost deschisă o procedură de insolvență împotriva titularului unei mărci, EUIPO trebuie să țină seama de dispozițiile articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, din care rezultă că opozabilitatea față de terți a unor asemenea proceduri este reglementată de dreptul național.

66      Or, în speță, procedura referitoare la insolvența intervenientei este reglementată de dreptul italian, fapt necontestat de reclamantă. Mai precis, din informațiile furnizate EUIPO de lichidator reiese că, mai întâi, articolele 16 și 17 din Legea italiană privind falimentul prevăd în esență că hotărârea de declarare a falimentului este opozabilă, pe de o parte, față de debitor, și anume față de persoana fizică sau juridică aflată în faliment, de la data depunerii acestei hotărâri la grefa instanței și, pe de altă parte, față de terți de la data înscrierii sale în registrul italian al societăților. În continuare, din articolul 42 din această lege reiese că administrarea societății în faliment este încredințată lichidatorului. În sfârșit, din articolele 44 și 45 reiese că, pe de o parte, toate actele realizate de debitor după declararea falimentului sau care nu au dată certă înainte de declararea falimentului sunt inoperante în drept și inopozabile față de terți, printre care masa credală, și că, pe de altă parte, formalitățile necesare pentru a face un act opozabil față de aceiași terți sunt inoperante dacă au fost executate după declararea falimentului.

67      Prin urmare, în speță, conform articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, implicațiile procedurii de faliment trebuiau să fie deduse din dreptul italian, în special ținând seama în mod corespunzător de consecințele sale asupra actelor efectuate de debitor ulterior acestei declarări a falimentului sau care nu au dobândit dată certă înainte de declararea menționată.

68      În consecință, în lumina celor ce precedă, este necesar să se considere că, deși este cert că EUIPO trebuie să se limiteze la examinarea condițiilor formale de validitate a unei cereri de înregistrare a unui transfer al unei mărci în temeiul articolului 20 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1001 și al articolului 13 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/626, această examinare implică totuși luarea în considerare în mod diligent a faptelor care pot avea implicații juridice pentru cererea de înregistrare a unui astfel de transfer, inclusiv a existenței unei proceduri de faliment.

69      Obligația de diligență care incumbă EUIPO în temeiul principiului amintit la punctul 58 de mai sus este cu atât mai stringentă atunci când, precum în speță, înainte de a primi o cerere de înregistrare a transferului unei mărci a Uniunii Europene, EUIPO a fost informat, printr‑o cerere de înscriere anterioară formulată în conformitate cu articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, că această marcă era inclusă într‑o procedură de insolvență, cu alte cuvinte, o procedură având ca obiect realizarea activelor titularului acestei mărci în beneficiul creditorilor săi. Într‑un asemenea caz, revine EUIPO sarcina de a examina cererea de înregistrare a transferului respectiv cu o diligență deosebită, pentru a lua în considerare obiectivul de „a garanta eficiența” procedurii de insolvență menționat în considerentul (36) al Regulamentului 2015/848, în special dacă existența, validitatea sau data certă a acestui transfer este contestată de lichidator.

70      Reclamanta susține totuși în esență că o cerere de înregistrare a unui transfer al unei mărci a Uniunii Europene este total independentă de oricare cerere anterioară privind înscrierea unei proceduri de insolvență care afectează aceeași marcă. Ea susține că EUIPO este competent doar să verifice condițiile de formă ale transferului și că ar trebui să se abțină de la orice apreciere a eventualelor implicații ale primei cereri asupra cererilor ulterioare.

71      Or, având în vedere considerațiile enunțate la punctele 58-69 de mai sus, o asemenea argumentație trebuie înlăturată. Astfel, odată ce a fost informat cu privire la deschiderea de către o instanță națională a unei proceduri de insolvență care include o marcă a Uniunii Europene, EUIPO nu poate ignora acest fapt atunci când la o dată ulterioară este depusă o cerere de înregistrare a unui transfer privind aceeași marcă, și aceasta cu atât mai puțin atunci când, în plus, persoana însărcinată cu lichidarea activelor care fac parte din masa bunurilor ce constituie obiectul insolvenței contestă în mod expres existența sau validitatea documentului prezentat în susținerea cererii menționate și atunci când a fost introdusă o acțiune în justiție în această privință.

72      Totodată, în speță, așa cum s‑a amintit la punctul 66 de mai sus, în temeiul dreptului italian aplicabil, procedura de insolvență în cauză avea ca efect să facă inoperante formalitățile necesare pentru a asigura opozabilitatea față de terți a unui act al debitorului din moment ce acestea fuseseră executate după declararea falimentului. În consecință, întrucât respectiva declarație și‑a produs efectele anterior cererii de înregistrare a transferurilor în discuție, iar EUIPO a fost informat cu privire la aceasta înainte de cererea menționată, el avea obligația să suspende înscrierea acestor transferuri până când instanța națională examinează fondul cauzei.

73      În schimb, acceptarea argumentației reclamantei nu numai că ar determina în practică o eludare a dispozițiilor naționale în materie de insolvență și a scopului lor, și anume protecția creditorilor, dar ar priva de asemenea articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 de o mare parte a efectului său util.

74      Camera de recurs a constatat deci în mod întemeiat, în special la punctul 56 din decizia atacată, că, întrucât marca în cauză era înscrisă în lista de inventar anexată la hotărârea de declarare a falimentului intervenientei, EUIPO avea obligația să ia acest fapt în considerare și să înscrie în registru procedura de insolvență referitoare la această marcă, în conformitate cu cererea lichidatorului. Procedând în acest fel, camera de recurs a amintit pur și simplu obligația de diligență care incumba EUIPO, astfel cum a fost explicată la punctele 58-69 de mai sus. Pe de altă parte, de asemenea în mod întemeiat camera de recurs a amintit la același punct din decizia sa că EUIPO nu era abilitat să conteste lista de inventar menționată deoarece nu se putea substitui instanțelor naționale.

75      Prin urmare, primul aspect al motivului unic trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect al motivului unic, întemeiat pe luarea în considerare eronată de către EUIPO și de către camera de recurs a hotărârii de declarare a falimentului din 13 octombrie 2017

76      Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, reclamanta apreciază în esență că această cameră de recurs a săvârșit o eroare considerând că lipsea o etapă esențială a procedurii, pentru motivul că, atunci când a efectuat înregistrarea transferurilor mărcii în cauză la 16 aprilie 2018, EUIPO nu a luat în considerare faptul că el însuși a ignorat cererea anterioară de înscriere în registru a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă, prezentată de lichidator la 25 octombrie 2017 în temeiul articolului 24 din Regulamentul 2017/1001. Reclamanta consideră că, la data cererii de înregistrare a transferurilor menționate, intervenienta nu mai putea fi considerată titular al respectivei mărci, dat fiind că ea fusese transferată anterior de intervenientă către Spring Holdings printr‑un contract de cesiune din 26 iunie 2014, iar această din urmă societate a transferat‑o ulterior reclamantei. Potrivit reclamantei, înscrierea procedurii de insolvență în temeiul articolului 24 din Regulamentul 2017/1001 nu ar fi putut avea, așadar, nicio incidență deoarece în luna octombrie 2017 și în luna aprilie 2018 intervenienta nu mai putea fi considerată titular al mărcii respective.

77      Reclamanta consideră că, chiar dacă EUIPO ar fi înscris în registru procedura de insolvență, transferurile mărcii în cauză, mai întâi în favoarea Spring Holdings și ulterior în favoarea reclamantei, ar fi trebuit să fie totuși înregistrate, întrucât, pe de o parte, toate condițiile de înregistrare a unui transfer prevăzute la articolul 20 din Regulamentul 2017/1001 (acord scris, semnături, cerere de înregistrare) erau îndeplinite, iar dovada solicitată fusese prezentată și, pe de altă parte, la data unei asemenea înscrieri în registru, intervenienta nu mai era titulară a acestei mărci, pe care o cesionase către Spring Holdings. Ea susține că înscrierea procedurii de insolvență în registru nu ar fi putut avea ca efect reintegrarea în activele intervenientei, societate în faliment, a elementelor – precum marca respectivă – care la data deschiderii procedurii de insolvență nu mai făceau parte din activele sale. Ea adaugă că insolvența ca atare și înscrierea în registru a procedurii de insolvență produc efecte pentru viitor, astfel cum ar rezulta din articolul 27 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001.

78      Trebuie să se arate de la bun început că părțile nu contestă că intervenienta a fost declarată insolvabilă printr‑o hotărâre de declarare a falimentului pronunțată la 13 octombrie 2017 de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția) în temeiul Legii italiene privind falimentul și care a devenit opozabilă față de terți în aceeași zi, în conformitate cu legea menționată, care, în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, reglementează opozabilitatea față de terți a acestei proceduri. Prin urmare, începând de la data respectivă, intervenienta nu mai era abilitată să transfere marca în cauză în conformitate cu articolul 20 din același regulament, iar EUIPO nu putea să efectueze înregistrarea unui transfer solicitat după această dată.

79      La punctele 46 și 47 din decizia atacată, camera de recurs a amintit doar consecințele unei astfel de hotărâri de declarare a falimentului pentru partea înscrisă ca titular al unei mărci a Uniunii Europene la data acestei hotărâri, și anume interdicția de a‑și administra activele (bunuri și titluri de proprietate înscrise în registru) și nulitatea sau inopozabilitatea oricărui act ulterior față de creditori (inclusiv a formalităților necesare pentru a asigura opozabilitatea unui act față de terți, care sunt inoperante dacă sunt executate după declararea insolvenței). Ea a arătat că în speță, la data pronunțării hotărârii menționate, 13 octombrie 2017, intervenienta era înscrisă ca titular al mărcii în cauză în registrul EUIPO și că această marcă figura pe lista de inventar a falimentului.

80      În această privință trebuie să se constate că, contrar celor susținute de reclamantă, camera de recurs nu a evaluat pe fond dacă lista de inventar dovedea proprietatea asupra mărcii în cauză. Astfel, camera de recurs s‑a limitat să ia în considerare un document oficial aprobat de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția), însărcinat cu procedura de insolvență, și a constatat, la punctul 56 din decizia atacată, că nu a fost prezentată nicio probă pentru a demonstra că acest document fusese contestat în fața unei instanțe. Pe de altă parte, la punctele 48 și 49 din această decizie, camera de recurs a arătat că EUIPO nu a examinat cererea lichidatorului, primită la 25 octombrie 2017, privind înscrierea în registru a procedurii de insolvență referitoare la intervenientă și că această cerere era tot pendinte la 16 aprilie 2018, data depunerii cererii de înregistrare a transferurilor mărcii menționate de la intervenientă către Spring Holdings și de la aceasta din urmă către reclamantă.

81      Prin urmare, camera de recurs a considerat în mod întemeiat, la punctele 50-54 din decizia atacată, că argumentul reclamantei potrivit căruia cesiunea mărcii în cauză de către intervenientă către Spring Holdings a avut loc la 26 iunie 2014 (cu alte cuvinte, înainte de declararea falimentului intervenientei) nu permitea să se considere că înscrierile transferului efectuate la 16 aprilie 2018 erau legale și, în esență, că acest argument era inoperant.

82      În această privință, camera de recurs s‑a bazat în mod întemeiat pe articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, referitor la opozabilitatea față de terți a unor acte juridice precum transferurile unei mărci, care începe să producă efecte doar după înscrierea lor în registru. Ea a considerat că cesiunea invocată a mărcii în cauză de către intervenientă, oricare ar fi validitatea sa și caracterul cert al datei sale, nu fusese, în orice caz, înscrisă în registrul EUIPO înainte de hotărârea de declarare a falimentului din 13 octombrie 2017 și că, pentru acest motiv, nu putea produce efecte față de lichidator, care trebuia calificat drept „terț”, întrucât nu era parte la această pretinsă cesiune. Pe de altă parte, având în vedere articolul 27 alineatul (4) din același regulament, camera de recurs s‑a întemeiat în mod corect pe articolul 45 din Legea italiană privind falimentul, care prevede că toate formalitățile necesare pentru a asigura opozabilitatea unui act față de terți sunt inoperante dacă sunt executate după declararea insolvenței, cum era cazul în speță.

83      Reiese, așadar, din decizia atacată că respectiva cameră de recurs nu s‑a pronunțat cu privire la chestiunile juridice de fond care sunt de competența instanțelor naționale și care intră sub incidența dreptului național, precum proprietatea asupra mărcii în cauză în temeiul dreptului italian sau validitatea pe fond a transferurilor acestei mărci înregistrate la 16 aprilie 2018. Dimpotrivă, la punctele 53 și 56 din decizia atacată, ea s‑a declarat în mod expres lipsită de orice competență în această privință și a recunoscut în mod corespunzător competența instanțelor naționale în materie.

84      În sfârșit, în măsura în care reclamanta se prevalează de punctul 30 din Hotărârea din 9 septembrie 2011, CRAIC (T‑83/09, nepublicată, EU:T:2011:450), trebuie amintit că la acest punct din hotărârea invocată Tribunalul a statuat că prima cerere de înregistrare a transferului mărcii în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre îndeplinea cerințele normei 31 din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) (devenită articolul 13 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/626), întrucât era însoțită de un document de cesiune a mărcii care corespundea cerințelor acestei norme, astfel încât cererea menționată, precum și înregistrarea cesionarului ca nou titular al mărcii în discuție erau valabile. În schimb, Tribunalul a statuat că o a doua cerere de înregistrare a aceleiași mărci nu era conformă acestor cerințe, dat fiind că cedentul nu corespundea titularului înscris, care la acea dată era deja cesionarul din cadrul transferului anterior al mărcii respective. În această privință, Tribunalul a arătat că un eventual conflict între cele două cesiuni al căror obiect era această marcă ridica probleme referitoare la dreptul contractual și la dreptul de proprietate, care depășeau cadrul acestei norme și a căror examinare nu intra în competențele EUIPO.

85      Aceste considerații nu presupun însă că în prezenta speță camera de recurs a apreciat validitatea transferurilor mărcii în cauză pe fond, astfel cum reclamanta pare să lase să se înțeleagă. În această privință este suficient să se arate că, în litigiul cu privire la care Tribunalul s‑a pronunțat în Hotărârea din 9 septembrie 2011, CRAIC (T‑83/09, nepublicată, EU:T:2011:450), reclamantul nu s‑a prevalat, în susținerea cererii sale de înregistrare a transferului unei mărci, de o decizie a unei instanțe naționale privind o procedură de insolvență similară hotărârii pronunțate în speță de Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția). Prin urmare, EUIPO nu era obligat să aplice dreptul național, iar trimiterea la hotărârea citată nu este, așadar, relevantă. În orice caz, în decizia atacată, camera de recurs s‑a limitat să ia act de hotărârea italiană menționată și, după cum s‑a arătat deja la punctul 83 de mai sus, nu s‑a pronunțat ea însăși cu privire la proprietatea asupra mărcii în cauză în raport cu dreptul italian și nici nu a apreciat validitatea pe fond a transferurilor acesteia.

86      În consecință, al doilea aspect al motivului unic trebuie respins.

 Cu privire la al treilea aspect al motivului unic, întemeiat pe inaplicabilitatea în speță a articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001

87      Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului unic, reclamanta susține în esență că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 nu se poate aplica în speță, dat fiind că ar privi doar situații în care mai multe părți revendică un drept asupra unei mărci a Uniunii Europene, cu alte cuvinte, se prevalează de acte juridice având ca obiect sau ca efect crearea sau transferul de drepturi asupra unei astfel de mărci. În schimb, acesta nu ar fi aplicabil unei situații precum cea din prezenta cauză, în care o entitate nu mai este titulara mărcii în cauză la data deschiderii unei proceduri de insolvență care o privește întrucât a cesionat această marcă unei alte entități cu ani înainte.

88      În această privință trebuie amintit că, potrivit articolului 27 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001, actele juridice privind o marcă a Uniunii Europene menționate la articolele 20, 22 și 25 din același regulament sunt opozabile față de terți în toate statele membre numai după înscrierea în registru.

89      Trebuie să se constate că, contrar celor susținute de reclamantă, camera de recurs a considerat în mod întemeiat că această dispoziție era aplicabilă în speță.

90      Astfel, la punctele 47-54 din decizia atacată, camera de recurs a arătat că proprietatea asupra mărcii în cauză la 13 octombrie 2017, dată la care titulara înregistrată a acestei mărci, și anume intervenienta, fusese declarată în faliment, făcea obiectul unui litigiu între reclamantă și lichidatorul care reprezenta masa credală a intervenientei și că pretinsa cesiune a acestei proprietăți care, potrivit reclamantei, avusese loc în anul 2014 nu era, în orice caz, opozabilă față de terți, inclusiv lichidatorului, întrucât nu fusese înscrisă în registrul EUIPO înainte de 13 octombrie 2017.

91      Rezultă că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 este aplicabil în speță, în special pretinsului contract de cesiune a mărcii în cauză din anul 2014, care nu a devenit opozabil față de terți, potrivit acestei dispoziții, înainte de 13 octombrie 2017, dată la care hotărârea de declarare a falimentului intervenientei a început să producă efecte și a devenit opozabilă față de terți conform Legii italiene privind falimentul, aplicabilă în temeiul articolului 27 alineatul (4) din același regulament și al articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848.

92      Prin urmare, al treilea aspect al motivului unic trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea aspect al motivului unic, întemeiat pe aplicabilitatea în speță a excepției privind cunoașterea prevăzute la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 și pe pretinsa cunoaștere de către intervenientă și de către lichidator a contractului de cesiune din anul 2014

93      Prin intermediul celui de al patrulea aspect al motivului unic, reclamanta apreciază în esență că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare întrucât nu a luat în considerare faptul că intervenienta și lichidatorul aveau cunoștință de cesiunea mărcii în cauză care a intervenit în anul 2014, fapt care ar fi dovedit de existența acordului de licență privind această marcă, încheiat la 30 decembrie 2014 între intervenientă și Spring Holdings, și prin prelungirea acestui acord de licență de către lichidator printr‑un e‑mail din 7 decembrie 2017. Aceasta ar reieși de asemenea dintr‑un „acord scris” din 24 noiembrie 2017 prin care Spring Holdings a propus prelungirea duratei acordului de licență până la 30 noiembrie 2022.

94      În orice caz, potrivit reclamantei, lichidatorul nu putea fi considerat un terț (nici chiar atunci când acționa în interesul creditorilor intervenientei), întrucât a intrat într‑o relație contractuală cu aceasta, în calitate de parte la acordul de licență. Reclamanta concluzionează că, deși articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 ar fi aplicabil în speță, intervenienta și lichidatorul însuși nu ar putea invoca această dispoziție dat fiind că aveau efectiv cunoștință despre cesiunea anterioară a mărcii în cauză către Spring Holdings, care a intervenit în anul 2014.

95      Trebuie arătat că aceste argumente se întemeiază pe excepția privind cunoașterea prevăzută la articolul 27 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul 2017/1001, potrivit căreia, înainte chiar de înscrierea sa în registrul EUIPO, un act juridic privind o marcă a Uniunii Europene este opozabil față de terții care au dobândit drepturi asupra mărcii după data acestui act, dacă aveau cunoștință de act la data dobândirii drepturilor respective.

96      Trebuie să se constate însă că în speță EUIPO nu era în măsură să aplice această excepție privind cunoașterea.

97      Astfel, după cum s‑a arătat deja la punctul 74 de mai sus, camera de recurs a considerat în mod întemeiat, la punctul 56 din decizia atacată, că, dat fiind că marca în cauză era menționată în lista de inventar anexată la hotărârea de declarare a falimentului din 13 octombrie 2017, nu revenea EUIPO sarcina să conteste această listă, din moment ce nu se putea substitui instanțelor naționale, și avea obligația să înscrie în registru procedura de insolvență referitoare la marca respectivă. Camera de recurs a considerat de asemenea în mod întemeiat, la același punct din decizia menționată, că cererea de înregistrare a transferurilor acestei mărci prezentată de reclamantă în urma declarării falimentului intervenientei era tardivă și că reclamanta nu a adus dovada că hotărârea de declarare a falimentului era eronată, pe baza unei decizii a unei instanțe naționale.

98      În consecință, nu revenea EUIPO sarcina să verifice dacă, la data hotărârii de declarare a falimentului intervenientei, excepția privind cunoașterea putea fi opusă acesteia și lichidatorului. Rezultă că prezentul aspect este inoperant.

99      În orice caz, în ceea ce privește pretinsa cunoaștere de către intervenientă și lichidator, la 13 octombrie 2017, a cesiunii mărcii în cauză de către intervenientă către Spring Holdings, care se pretinde că a intervenit în anul 2014, este necesar să se facă următoarele observații.

100    Pe de o parte, referitor la intervenientă, trebuie amintit că, în ceea ce privește finalitatea normei prevăzute la articolul 27 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001, Curtea a declarat că inopozabilitatea față de terți a actelor juridice menționate la articolele 20, 22 și 25 din acest regulament care nu au fost înscrise în registru urmărește să îl protejeze pe cel care are sau este susceptibil să aibă drepturi asupra unei mărci a Uniunii Europene ca obiect al dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2016, Hassan, C‑163/15, EU:C:2016:71, punctul 25).

101    Prin urmare, trebuie să se considere că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 urmărește în speță să protejeze orice persoană care are sau este susceptibilă să aibă drepturi asupra mărcii în cauză ca obiect al dreptului de proprietate, cu alte cuvinte, creditorii intervenientei, societate care a fost declarată în faliment. Așadar, cunoașterea transferului acestei mărci de către intervenienta însăși nu este relevantă și nu poate afecta drepturile creditorilor săi asupra patrimoniului său aflat în lichidare.

102    Pe de altă parte, referitor la lichidator, trebuie să se examineze dacă acesta a confirmat efectiv că avea cunoștință despre cesiunea din anul 2014 înainte de 13 octombrie 2017, după cum susține reclamanta.

103    În această privință trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, excepția privind cunoașterea se aplică acelora care, întrucât dobândiseră ulterior drepturi asupra mărcii în cauză, aveau cunoștință de act „la data dobândirii drepturilor” respective, cu alte cuvinte, în speță, la 13 octombrie 2017, așa cum recunoaște însăși reclamanta la punctul 74 din cererea introductivă.

104    Or, mai întâi, este cert că lichidatorul nu a fost implicat nici în contractul de cesiune, nici în acordul de licență invocate de reclamantă, pretins încheiate în anul 2014.

105    În continuare, din dosar reiese că lichidatorul a contestat validitatea contractului de cesiune și a acordului de licență la Tribunale di Venezia (Tribunalul din Veneția). În însuși documentul pe care se întemeiază reclamanta, și anume cererea de sesizare a instanței introdusă de lichidator la această instanță la 13 iunie 2019, se indică în mod expres că lichidatorul a avut cunoștință despre contractul de cesiune, „pentru prima (și singura) dată”, în cursul lunii iunie 2018 (respectiv după hotărârea de declarare a falimentului din 13 octombrie 2017), tocmai ca urmare a procedurii în fața EUIPO.

106    În susținerea afirmațiilor sale, reclamanta se referă doar la „acordul scris”, și anume o corespondență privind prelungirea acordului de licență datată în lunile noiembrie și decembrie 2017. În această privință trebuie subliniat că corespondența invocată de reclamantă este ulterioară hotărârii de declarare a falimentului, care datează din 13 octombrie 2017. În orice caz, din dosar reiese că lichidatorul a respins susținerile reclamantei, afirmând că propunerea de prelungire a acordului de licență prezentată de Spring Holdings la 24 noiembrie 2017 era „pur temporară și provizorie și excludea, în mod evident, acțiunile împotriva pretinsei cesiuni a mărcilor”, printre care marca în cauză. După cum se arată în mod expres în cererea lichidatorului prin care se urmărea obținerea autorizării de acceptare a acestei prelungiri, autorizarea „nu aducea atingere niciunei acțiuni inițiate pentru a se stabili dacă cesiunea mărcilor era legală și corespundea unui preț rezonabil și pentru a stabili orice altă împrejurare în raport cu obiectul”. În plus, lichidatorul a contestat în fața camerei de recurs veridicitatea e‑mailului pretins a fi fost trimis de acesta ca răspuns la propunerea menționată și invocat de reclamantă și aceasta din urmă nu a dovedit că lichidatorul ar fi semnat vreodată respectiva propunere. Astfel, asemenea elemente nu pot dovedi cunoașterea de către lichidator la data de 13 octombrie 2017 a pretinsului contract de cesiune din 26 iunie 2014.

107    Prin urmare, camera de recurs a considerat în mod întemeiat în esență că excepția privind cunoașterea prevăzută la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 nu se aplica în speță și că pretinsele contract de cesiune și acord de licență din anul 2014, oricare ar fi fost valabilitatea lor și caracterul cert al datei lor în raport cu dreptul italian, erau, în orice caz, inopozabile intervenientei și lichidatorului la 13 octombrie 2017.

108    Așadar, al patrulea aspect al motivului unic trebuie respins.

 Cu privire la al cincilea aspect al motivului unic, întemeiat pe aplicarea eronată de către camera de recurs a articolului 103 din Regulamentul 2017/1001 în cazul deciziilor EUIPO de eliminare a înscrierilor din 16 aprilie 2018

109    Prin intermediul celui de al cincilea aspect al motivului unic, reclamanta susține în esență că articolul 103 din Regulamentul 2017/1001 nu este aplicabil în speță, dată fiind lipsa unei „erori evidente” la momentul înscrierii de către EUIPO a transferului mărcii în cauză în beneficiul acesteia la 16 aprilie 2018, cu respectarea condițiilor normative. Ea reafirmă că, înainte de a fi declarată în faliment, intervenienta cesionase marca respectivă către Spring Holdings, care, la rândul său, i‑ar fi cesionat‑o. În plus, eroarea invocată de intervenientă, și anume omiterea unui act de procedură, nu ar fi fost săvârșită la data înscrierii acestui transfer, ci ar data încă din luna octombrie 2017.

110    În această privință trebuie amintit că modul de redactare a articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, intrat în vigoare la 1 octombrie 2017, diferă de cel al articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009 prin faptul că acoperă orice „eroare evidentă” imputabilă EUIPO, iar nu numai orice „eroare de procedură evidentă” imputabilă acestuia, care fusese definită de Curte drept o eroare flagrantă de natură procedurală săvârșită de EUIPO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 octombrie 2019, Repower/EUIPO, C‑281/18 P, EU:C:2019:916, punctul 29). Caracterul procedural al erorii vădite nu este, așadar, o condiție de aplicare a articolului 103 din Regulamentul 2017/1001.

111    În ceea ce privește caracterul „evident” sau flagrant al erorii care justifică adoptarea unei decizii de revocare a unei decizii anterioare sau eliminarea unei înscrieri, acesta se referă la erori care sunt atât de evidente încât nu permit menținerea dispozitivului acestei decizii anterioare sau a acestei înscrieri fără o nouă analiză care va fi efectuată ulterior de instanța care a adoptat decizia menționată sau care a efectuat înscrierea respectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2020, Aurea Biolabs/EUIPO – Avizel (AUREA BIOLABS), T‑724/18 și T‑184/19, EU:T:2020:227, punctele 29 și 30 și jurisprudența citată].

112    Mai general, potrivit jurisprudenței, o eroare poate fi calificată drept vădită doar atunci când poate fi identificată în mod evident, în lumina criteriilor de care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea de către administrație a puterii sale de apreciere, și doar atunci când probele prezentate sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierea reținută de această administrație, fără ca respectiva apreciere să poată fi admisă ca justificată și coerentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2019, Fleig/SEAE, T‑492/17, EU:T:2019:211, punctul 55 și jurisprudența citată).

113    În speță este necesar să se arate, în ceea ce privește neînscrierea procedurii de insolvență, că o insolvență trebuie considerată drept efectivă și opozabilă începând de la data stabilită de dreptul național aplicabil, și anume 13 octombrie 2017, în temeiul articolelor 44 și 45 din Legea italiană privind falimentul (a se vedea în special punctele 53 și 66 de mai sus). În plus, EUIPO avea cunoștință despre insolvența intervenientei și, prin decizia din 9 aprilie 2018 (a se vedea punctul 8 de mai sus), își exprimase deja în mod expres intenția de a o pune în aplicare. Astfel, întrucât prima înscriere a transferului mărcii în cauză de către intervenientă în favoarea Spring Holdings, solicitată la 18 octombrie 2017 de reprezentantul lor comun, a fost eliminată de EUIPO la 9 aprilie 2018 cu efect retroactiv, marca respectivă trebuia considerată ca aparținând intervenientei la 13 octombrie 2017 și, cu atât mai mult, la 16 aprilie 2018.

114    Prin urmare, trebuie să se constate că „eroarea evidentă” imputabilă EUIPO, în sensul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, a fost săvârșită atunci când EUIPO, la 16 aprilie 2018, a înscris în registru transferurile mărcii în cauză la cererea reclamantei fără a ține seama de existența și de opozabilitatea hotărârii de declarare a falimentului intervenientei din 13 octombrie 2017, pe care a omis să o înscrie în urma cererii în acest sens depuse de lichidator la 25 octombrie 2017.

115    Înscrierile în registru ale transferurilor succesive ale mărcii în cauză efectuate la 16 aprilie 2018 constituiau, așadar, „erori evidente” imputabile EUIPO, în sensul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001, dat fiind că, pe de o parte, falimentul intervenientei fusese declarat anterior, și anume la 13 octombrie 2017, și că, pe de altă parte, la data acestor înscrieri EUIPO avea cunoștință despre deschiderea procedurii de insolvență referitoare la titulara acestei mărci înscrise în registru, și anume intervenienta.

116    În condiții normale și neafectate de eroare, dacă hotărârea prin care titulara înregistrată a mărcii în cauză a fost declarată insolvabilă ar fi fost înscrisă în mod corespunzător în registru la data cererii în acest sens a lichidatorului, și anume 25 octombrie 2017, oricare cerere ulterioară de înregistrare a unui transfer privind aceeași marcă ar fi fost suspendată în mod automat și nu ar fi putut fi pusă în aplicare decât cu autorizarea expresă a lichidatorului sau a instanței naționale însărcinate cu procedura de insolvență.

117    Prin înscrierea transferurilor contestate, la cererea reclamantei, la 16 aprilie 2018, după ce omisese să efectueze înscrierea în registru a procedurii de insolvență privind titulara mărcii în cauză, conform cererii lichidatorului din 25 octombrie 2017, EUIPO a săvârșit o eroare vădită, astfel încât era obligat să elimine cât mai curând posibil înscrierile menționate din 16 aprilie 2018 afectate de această eroare vădită.

118    În această privință, Curtea a declarat în esență că obligația de a revoca o decizie sau de a elimina o înscriere afectată de o eroare vădită imputabilă EUIPO, impusă în prezent acestuia prin articolul 103 din Regulamentul 2017/1001, urmărește să garanteze o bună administrare, precum și economii de procedură (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 31 octombrie 2019, Repower/EUIPO, C‑281/18 P, EU:C:2019:916, punctul 32).

119    Pe de altă parte, termenul de un an de la data înscrierii în registru, astfel cum este prevăzut la articolul 103 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, a fost respectat în mod corespunzător cu ocazia adoptării de către departamentul însărcinat cu ținerea registrului EUIPO, la 30 ianuarie 2019, a celor două decizii de eliminare a înscrierilor în registrul transferurilor T 014185659 și T 014188703, efectuate la 16 aprilie 2018.

120    Rezultă că erau îndeplinite condițiile necesare pentru aplicarea articolului 103 din Regulamentul 2017/1001 de către EUIPO, în special de către departamentul însărcinat cu ținerea registrului.

121    În consecință, camera de recurs a confirmat în mod întemeiat decizia din 30 ianuarie 2019 a departamentului menționat de a elimina înscrierile referitoare la transferurile succesive ale mărcii în cauză efectuate la 16 aprilie 2018.

122    Al cincilea aspect al motivului unic trebuie, așadar, respins.

123    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se respingă motivul unic și, prin urmare, acțiunea în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

124    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

125    Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO și ale intervenientei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Marina Yachting Brand Management Co. Ltd să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și de Industries Sportswear Co. Srl.

Costeira

Gratsias

Kancheva

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 22 septembrie 2021.

Semnături


Cuprins



*      Limba de procedură: engleza.