Cauza C‑134/19 P
Bank Refah Kargaran
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 octombrie 2020
„Recurs – Politica externă și de securitate comună (PESC) – Articolul 29 TUE – Articolul 215 TFUE – Măsuri restrictive adoptate împotriva Republicii Islamice Iran – Prejudiciu pretins suferit de recurentă ca urmare a înscrierii și a menținerii denumirii sale pe lista persoanelor și a entităților cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice – Acțiune în despăgubire – Competența Curții de a soluționa cererea de reparare a prejudiciului pretins suferit ca urmare a unor măsuri restrictive prevăzute de decizii care intră în sfera PESC – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor – Insuficiența motivării actelor prin care se instituie măsuri restrictive”
1. Acțiune în anulare – Condiții de admisibilitate – Competența instanței Uniunii – Examinare din oficiu de către Curte în cadrul unei proceduri de recurs
[art. 256 alin. (1) al doilea paragraf și art. 263 TFUE]
(a se vedea punctele 23-25)
2. Politica externă și de securitate comună – Competența instanței Uniunii – Acțiune în despăgubire – Acțiune având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a înscrierii eronate într‑o listă a unor persoane care fac obiectul unor măsuri restrictive și ca urmare a punerii în aplicare a măsurilor menționate – Includere
[art. 24 alin. (1) al doilea paragraf și art. 40 TUE; art. 215, art. 263 al patrulea paragraf și art. 275 TFUE]
(a se vedea punctele 26-49)
3. Recurs – Motive – Motivare a unei hotărâri viciată de o încălcare a dreptului Uniunii – Dispozitiv întemeiat pentru alte motive de drept – Respingere
[art. 256 alin. (1) al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf]
(a se vedea punctele 50-52 și 106)
4. Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Insuficiența motivării unui act de instituire a unor măsuri restrictive cu aplicabilitate individuală – Excludere
[art. 296 și art. 340 al doilea paragraf TFUE]
(a se vedea punctele 59-63)
5. Acțiune în anulare – Motive – Nemotivare sau insuficiența motivării – Motiv distinct de cel privind legalitatea pe fond
(art.263 și art. 296 TFUE)
(a se vedea punctele 64, 65, 103 și 104)
6. Procedură jurisdicțională – Invocarea de motive noi pe parcursul procesului – Condiții – Dezvoltarea unui motiv existent – Lipsa unei dezvoltări – Inadmisibilitate
(a se vedea punctele 84-88)
Rezumat
Curtea confirmă hotărârea Tribunalului prin care s‑a respins cererea Bank Refah Kargaran de a fi despăgubită pentru prejudiciile suferite ca urmare a măsurilor restrictive adoptate împotriva sa
În anii 2010 și 2011, fondurile și resursele economice ale băncii iraniene Bank Refah Kargaran (denumită în continuare „recurenta”) au fost înghețate în cadrul măsurilor restrictive instituite de Uniunea Europeană pentru a constrânge Republica Islamică Iran să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și perfecționării unor vectori de transport ai armelor nucleare. Această înghețare a fondurilor a fost efectuată prin înscrierea băncii în lista entităților implicate în proliferarea nucleară, anexată la diferite decizii adoptate succesiv de Consiliu în cadrul politicii externe și de securitate comune (PESC) în temeiul articolului 29 TUE. În continuare, aceste decizii PESC au fost puse în aplicare prin diferite regulamente adoptate de Consiliu în temeiul articolului 215 TFUE.
Recurenta a obținut, pentru insuficiența motivării, anularea tuturor acestor acte, în măsura în care o priveau(1). Ulterior, în luna noiembrie 2013, numele său a fost reînscris, pe baza unei motivări adaptate, în lista anexată la diferite decizii și regulamente ale Consiliului adoptate în temeiul articolului 29 TUE și, respectiv, în temeiul articolului 215 TFUE. Cu toate acestea, Tribunalul nu a admis acțiunea băncii având ca obiect, printre altele, anularea acesteia în măsura în care respectivele acte o priveau.
La 25 septembrie 2015, recurenta a introdus o nouă acțiune prin care urmărea, de această dată, să obțină obligarea Uniunii la repararea prejudiciilor rezultate, în opinia sa, din adoptarea și din menținerea măsurilor restrictive care o priveau, care au fost anulate prin hotărârea de anulare. Prin Hotărârea din 10 decembrie 2018(2), Tribunalul, pe de o parte, și‑a declinat competența de a soluționa o acțiune în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a adoptării unor decizii în materie de PESC în temeiul articolului 29 TUE. Pe de altă parte, în măsura în care acțiunea în despăgubire urmărea repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a adoptării unor regulamente în temeiul articolului 215 TFUE, Tribunalul a respins‑o ca neîntemeiată, pentru motivul că nu fusese dovedită o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept.
În aceste condiții, recurenta a sesizat Curtea cu recurs, solicitând în esență Curții să infirme aprecierea de către Tribunal a temeiniciei acțiunii în despăgubire și, făcând uz de competența sa de judecare a fondului, să se pronunțe pe fond admițând concluziile recurentei.
Curtea respinge acest recurs, constatând în același timp că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când și‑a declinat competența de a soluționa cererea având ca obiect repararea prejudiciului pe care recurenta l‑ar fi suferit ca urmare a deciziilor PESC adoptate în temeiul articolului 29 TUE.
În primul rând, Curtea examinează din oficiu problema competenței instanței Uniunii de a soluționa o acțiune în despăgubire având ca obiect obținerea reparării prejudiciului pretins suferit ca urmare a unor măsuri restrictive, în măsura în care o astfel de problemă este de ordine publică. În speță, Curtea statuează, pe de o parte, că Tribunalul a admis în mod întemeiat competența sa de a soluționa cererea de reparare a prejudiciului pretins suferit de recurentă ca urmare a măsurilor restrictive prevăzute împotriva sa de regulamente întemeiate pe articolul 215 TFUE. Pe de altă parte și în schimb, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că s‑a declarat necompetent să soluționeze aceeași cerere în măsura în care prejudiciul pretins suferit de recurentă rezulta din deciziile PESC adoptate în temeiul articolului 29 TUE.
Astfel, în materie de PESC, regimul competenței instanței Uniunii se caracterizează, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, printr‑o excludere de principiu(3), însoțită de două excepții(4), printre care cea referitoare la aprecierea validității deciziilor Consiliului privind adoptarea de măsuri restrictive(5). Deși această din urmă excepție nu menționează în mod expres acțiunea în despăgubire, Curtea se întemeiază pe coerența necesară a sistemului de protecție jurisdicțională pentru a interpreta domeniul de aplicare al analizei sale.
Din această perspectivă, Curtea subliniază, mai întâi, că respectivul regim de competență al instanței Uniunii în materie de PESC constituie o derogare de la misiunea principală a instanței Uniunii, și anume de a asigura respectarea normei de drept(6). Ca atare, acest regim special este supus unei interpretări stricte. În plus, în măsura în care acțiunea în despăgubire se înscrie într‑un sistem de ansamblu de protecție jurisdicțională care răspunde unor cerințe constituționale(7), ea contribuie la caracterul efectiv al acestei protecții și necesită, în consecință, o apreciere de natură să prevină orice lacună în protecția jurisdicțională și, prin urmare, să asigure coerența de ansamblu a sistemului referitor la această protecție. Or, în speță, Curtea arată că, în pofida legăturii stabilite prin articolul 215 TFUE între regulamentele adoptate în acest temei și deciziile PESC adoptate în temeiul articolului 29 TUE, măsurile restrictive adoptate în asemenea acte nu coincid în mod necesar, astfel încât o lacună în protecția jurisdicțională ar putea rezulta din necompetența instanței Uniunii de a soluționa o acțiune în despăgubire având ca obiect măsuri restrictive prevăzute de decizii PESC. În aceste condiții, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că o acțiune în despăgubire prin care se urmărește repararea prejudiciului pretins suferit de o persoană fizică sau juridică în urma unor măsuri restrictive prevăzute de decizii PESC nu intra în sfera competenței sale.
În al doilea rând, Curtea examinează motivele invocate de recurentă având ca obiect infirmarea aprecierii de către Tribunal a temeiniciei acțiunii în despăgubire, în măsura în care acesta nu a reținut existența unei nelegalități de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.
Potrivit Curții, în primul rând, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că insuficiența motivării actelor de instituire a unor măsuri restrictive care o vizează pe recurentă nu era în sine de natură să angajeze răspunderea Uniunii.
Precizând domeniul de aplicare al principiului jurisprudențial astfel reafirmat, Curtea amintește totuși că obligația de motivare, simplă normă fundamentală de procedură, trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării. În consecință, răspunderea Uniunii poate fi angajată atunci când Consiliul nu reușește să argumenteze motivele care stau la baza măsurilor adoptate, ceea ce afectează legalitatea pe fond a actului, cu condiția să fi fost invocat un motiv în acest sens în susținerea acțiunii în despăgubire.
În al doilea rând, în acest context, Curtea respinge motivele prin care recurenta reproșa Tribunalului că nu a admis că încălcarea de către Consiliu a obligației care îi revenea de a‑i transmite elementele reținute împotriva sa, astfel cum reiese din hotărârea de anulare, era de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii. Astfel, din hotărârea de anulare reiese că această argumentație era legată numai de motivul întemeiat pe obligația de motivare.
În concluzie, constatând că eroarea de drept care afectează analiza Tribunalului cu privire la întinderea competenței sale nu este de natură să justifice anularea hotărârii atacate, în măsura în care rezultă că dispozitivul acesteia este întemeiat, Curtea respinge recursul în totalitate.