Cauza T‑19/06

Mindo Srl

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața italiană a achiziției și a primei procesări a tutunului brut – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor și împărțirea pieței – Plata amenzii de către codebitorul solidar – Reclamantă care face obiectul unei proceduri de insolvență aflate pe rolul instanței – Dispariția interesului de a exercita acțiunea – Nepronunțare asupra fondului”

Sumarul hotărârii

1.      Procedură – Cauze de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică – Examinare din oficiu de către instanță – Dispariția interesului de a exercita acțiunea în cursul procedurii – Includere

(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 113)

2.      Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a exercita acțiunea – Necesitatea existenței unui interes născut și actual

(art. 230 CE)

3.      Drepturi fundamentale – Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă – Limite – Respectarea condițiilor de admisibilitate a unei acțiuni

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

1.      În temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților, să se pronunțe asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică sau să constate că acțiunea a rămas fără obiect și că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului.

Astfel, lipsa interesului de a exercita acțiunea constituie o cauză de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică pe care instanța Uniunii Europene o poate examina din oficiu. Este necesar să se considere că, în ceea ce privește dispariția interesului de a exercita acțiunea în cursul procedurii, instanța Uniunii îl poate examina de asemenea din oficiu.

(a se vedea punctele 59 și 60)

2.      O acțiune având ca obiect anularea și/sau reformarea unei decizii introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care aceasta are un interes să obțină anularea și/sau reformarea actului atacat. Un asemenea interes presupune ca anularea și/sau reformarea acestui act să poată avea, prin ea însăși, consecințe juridice sau, potrivit unei alte formulări, ca acțiunea să poată astfel, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a introdus‑o și ca aceasta să justifice un interes născut și actual în anularea și/sau reformarea actului respectiv.

Un asemenea interes trebuie să continue să existe până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului. Astfel, această cerință garantează, la nivel procedural, ca, în interesul unei bune administrări a justiției, instanțele să nu fie sesizate cu cereri de emitere a unor avize și/sau cu probleme pur teoretice.

În plus, dacă interesul pe care îl invocă un reclamant privește o situație juridică viitoare, acesta trebuie să demonstreze că atingerea adusă acestei situații este deja certă. Prin urmare, un reclamant nu poate invoca situații viitoare și incerte pentru a‑și justifica interesul de a cere anularea și/sau reformarea actului atacat. Pe de altă parte, îi revine reclamantului obligația de a prezenta dovada interesului său de a exercita acțiunea, care constituie condiția esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție.

(a se vedea punctele 77-80)

3.      Dreptul la o instanță, din care dreptul de acces la o instanță constituie un aspect particular, garantat de articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și consacrat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, nu este absolut și face obiectul unor limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni. Totuși, aceste limitări nu pot restrânge accesul pe care îl are un justițiabil în așa fel sau într‑o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseși esenței dreptului său la o instanță. Acestea trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În această privință, deși cerința unui interes de a exercita acțiunea poate apărea ca o limitare a dreptului la o instanță, în mod vădit această condiție nu constituie o atingere adusă înseși esenței acestui drept, întrucât cerința ca reclamantul să aibă, în momentul introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii judecătorești, un interes de a exercita acțiunea împotriva unui pretins act cauzator de prejudicii urmărește un scop legitim care este în cele din urmă de a evita, în interesul unei bune administrări a justiției, ca instanța Uniunii să fie sesizată cu probleme pur teoretice, a căror soluționare nu poate determina consecințe juridice sau să aducă un beneficiu reclamantului.

(a se vedea punctele 97 și 99)