HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea extinsă)

25 octombrie 2007(*)

„Înțelegeri – Producători de fier‑beton – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 65 CO – Decizie întemeiată pe Tratatul CECO, ulterior ieșirii din vigoare a tratatului respectiv – Necompetența Comisiei”

În cauzele conexate T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03,

SP SpA, cu sediul în Brescia (Italia), reprezentată de G. Belotti și N. Pisani, avocați,

reclamantă în cauza T‑27/03,

Leali SpA, cu sediul în Odolo (Italia), reprezentată de G. Vezzoli și G. Belotti, avocați,

reclamantă în cauza T‑46/03,

Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA, cu sediul în Brescia, reprezentată de G. Vezzoli, G. Belotti, E. Piromalli și C. Carmignani, avocați,

reclamantă în cauza T‑58/03,

Industrie Riunite Odolesi SpA (IRO), cu sediul în Odolo, reprezentată de A. Giardina, avocat,

reclamantă în cauza T‑79/03,

Lucchini SpA, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată inițial de A. Santa Maria și C. Biscaretti di Ruffia și ulterior de M. Delfino, M. van der Woude, S. Fontanelli și P. Sorvillo, avocați,

reclamantă în cauza T‑80/03,

Ferriera Valsabbia SpA, cu sediul în Odolo,

Valsabbia Investimenti SpA, cu sediul în Odolo,

reprezentate de D. Fosselard și P. Fattori, avocați,

reclamante în cauza T‑97/03,

Alfa Acciai SpA, cu sediul în Brescia, reprezentată de D. Fosselard, P. Fattori și G. d’Andria, avocați,

reclamantă în cauza T‑98/03,

susținute de

Republica Italiană, reprezentată de domnii I. Braguglia și M. Fiorilli, în calitate de agenți,

intervenientă,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de doamna L. Pignataro‑Nolin și de domnul A. Whelan, în calitate de agenți, asistați în cauzele T‑27/03 și T‑58/03, de M. Moretto, avocat, și în cauzele T‑79/03, T‑97/03 și T‑98/03, de P. Manzini, avocat,

pârâtă,

având ca obiect cereri de constatare a inexistenței și cereri de anulare în tot sau în parte a Deciziei C (2002) 5087 final a Comisiei din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton),

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a cincea extinsă),

compus din domnul M. Vilaras, președinte, doamna M. E. Martins Ribeiro, domnii F. Dehousse, D. Šváby și doamna K. Jürimäe, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 septembrie 2006,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

 Dispozițiile Tratatului CECO

1        Articolul 36 CO prevede:

„Înainte de a aplica una dintre sancțiunile pecuniare sau de a stabili una dintre penalitățile cu titlu cominatoriu prevăzute în prezentul tratat, Comisia trebuie să permită persoanei interesate să își prezinte observațiile.

[…]”

2        Articolul 47 CO prevede:

„Comisia poate obține informațiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale. Aceasta poate dispune efectuarea verificărilor necesare.

[…]”

3        Articolul 65 CO prevede:

„(1) Sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care ar viza, direct sau indirect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special:

(a)      stabilirea sau determinarea prețurilor;

(b)      restrângerea sau controlul producției, al dezvoltării tehnice sau al investițiilor;

(c)      împărțirea piețelor, a produselor, a clienților sau a surselor de aprovizionare.

(2) Cu toate acestea, Comisia autorizează, pentru anumite produse, acorduri de specializare sau acorduri de cumpărare sau de vânzare în comun, dacă [sunt îndeplinite anumite condiții] […]

(3) Conform dispozițiilor articolului 47, Comisia poate obține toate informațiile necesare în vederea aplicării prezentului articol, fie prin intermediul unei solicitări speciale adresată persoanelor interesate, fie prin intermediul unui regulament care definește natura acordurilor, a deciziilor sau a practicilor care i‑au fost comunicate.

(4) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul alineatului (1) din prezentul articol sunt nule de drept și nu pot fi invocate în fața niciunei instanțe din statele membre.

Comisia are competența exclusivă, cu excepția situației când se introduc acțiuni pe rolul Curții, de a se pronunța asupra conformității acordurilor sau deciziilor menționate cu dispozițiile prezentului articol.

(5) Comisia poate aplica, împotriva întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, ar fi aplicat sau încercat să aplice, prin intermediul arbitrajului, al unei clauze de dezicere, al boicotului sau prin orice alt mijloc, un acord sau o decizie nule de drept sau un acord a cărui aprobare a fost refuzată sau revocată, sau care ar obține beneficiul unei autorizații prin intermediul unor informații deliberat false sau deformate, sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1), amenzi și penalități cu titlu cominatoriu cel mult egale cu dublul cifrei de afaceri realizate cu privire la produsele care au făcut obiectul acordului, al deciziei sau al practicii contrare dispozițiilor prezentului articol, dacă acest obiect vizează restrângerea producției, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor, cuantumul maxim astfel stabilit poate fi sporit până la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderii în cauză, în ceea ce privește amenda, și până la 20 % din cifra de afaceri zilnică, în ceea ce privește penalitățile cu titlu cominatoriu.”

4        Conform articolului 97 CO, Tratatul CECO a ieșit din vigoare la 23 iulie 2002.

 Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din ieșirea din vigoare a Tratatului CECO

5        La 18 iunie 2002, Comisia a adoptat o comunicare privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din ieșirea din vigoare a Tratatului CECO (JO C 152, p. 5, denumită în continuare „Comunicarea din 18 iunie 2002”).

6        Punctul 2 din Comunicarea din 18 iunie 2002 prevede că aceasta are ca obiect:

„−      recapitularea celor mai importante modificări de drept material și procedural care decurg din tranziția spre regimul Tratatului CE […], pentru agenții economici și statele membre, în măsura în care aceștia sunt vizați de Tratatul CECO și de dreptul derivat în legătură cu acest din urmă tratat;

−      explicarea modului în care Comisia intenționează să soluționeze problemele specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE în domeniul înțelegerilor și al abuzurilor de poziție dominantă […], al controlului concentrărilor […] și al controlului ajutoarelor de stat”. [traducere neoficială]

7        Punctul 31 din Comunicarea din 18 iunie 2002, cuprins în secțiunea consacrată problemelor specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE, are următorul cuprins:

„În cazul în care, în cadrul aplicării normelor comunitare de concurență la acorduri, Comisia constată o încălcare într‑un domeniu ce intră în sfera de aplicare a Tratatului CECO, dreptul material aplicabil este, indiferent de data aplicării, cel în vigoare la data producerii faptelor constitutive ale încălcării. În orice caz, pe plan procedural, dreptul aplicabil ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO va fi dreptul CE […]” [traducere neoficială]

 Procedura administrativă

8        Conform articolului 47 CO, în perioada octombrie‑decembrie 2000, Comisia a efectuat verificări la întreprinderile italiene producătoare de fier‑beton și la o asociație de întreprinderi siderurgice italiene. În temeiul articolului 47 CO, aceasta le‑a adresat și solicitări de informații.

9        La 26 martie 2002, Comisia a inițiat procedura administrativă și a stabilit obiecțiunile în temeiul articolului 36 CO. Reclamantele din prezentele cauze se regăsesc printre destinatarii comunicării privind obiecțiunile.

10      Reclamantele au depus observații scrise referitoare la comunicarea privind obiecțiunile. Toate reclamantele, cu excepția reclamantei în cauza T‑80/03, au solicitat să își poată expune oral punctul lor de vedere. În acest scop, consilierul‑auditor a organizat o audiere la 13 iunie 2002.

11      La 12 august 2002, Comisia a stabilit obiecțiuni suplimentare adresate destinatarilor comunicării inițiale privind obiecțiunile. În această comunicare suplimentară privind obiecțiunile întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] și [82] din tratat (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a explicat poziția sa referitoare la continuarea procedurii, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO.

12      Reclamantele au depus observații scrise referitoare la comunicarea suplimentară privind obiecțiunile. La 30 septembrie 2002, a avut loc a doua audiere în prezența reprezentanților statelor membre.

 Decizia atacată

13      La 17 decembrie 2002, Comisia a adoptat Decizia C (2002) 5087 final privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton, denumită în continuare „decizia atacată”).

14      Preambulul deciziei atacate are următorul cuprins:

„Având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului și în special articolul 65,

având în vedere informațiile care au fost comunicate Comisiei și verificările efectuate în temeiul articolului 47 CO de către agenții Comisiei,

având în vedere observațiile scrise și orale prezentate în temeiul articolului 36 CO în numele și pentru părți,

după consultarea Comitetului consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante,

[…]” [traducere neoficială]

15      În ceea ce privește consecințele juridice rezultate din ieșirea din vigoare a Tratatului CECO, în considerentul (331) al deciziei atacate Comisia s‑a referit mai întâi la punctul 31 al Comunicării din 18 iunie 2002.

16      În continuare, Comisia a analizat, în considerentele (333) și (334) ale deciziei atacate, dacă aplicarea articolului 65 CO la comportamentele imputate nu ar putea fi contestată pe baza principiului lex mitior.

17      În acest sens, Comisia a amintit, în considerentul (335) al deciziei atacate, că „cele două dispoziții ale Tratatului CECO care, teoretic, ar putea fi calificate ca fiind mai puțin favorabile [erau, pe de o parte,] articolul 65 alineatul (1) CO, în măsura în care nu impun[ea] [spre deosebire de articolul 81 alineatul (1) CE], pentru a exista o încălcare, ca înțelegerea care restrânge concurența să poată afecta comerțul între statele membre […] și [, pe de altă parte,] articolul 65 alineatul (5) CO, în măsura în care preved[ea] posibilitatea de a aplica amenzi egale cel mult cu dublul cifrei de afaceri realizate privind produsele care au făcut obiectul înțelegerii (această posibilitate [nefiind] în schimb prevăzută în dreptul CE de articolul 15 din Regulamentul nr. 17) […]”

18      În urma constatării, în considerentele (337)-(341) ale deciziei atacate, că înțelegerea vizată prin decizia atacată putea afecta comerțul între statele membre, Comisia a indicat, în considerentul (343) al deciziei respective, că aceasta „comunica[se] oficial părților că […] nu intenționa să aplice niciunei întreprinderi o amendă mai mare de 10 % din cifra de afaceri anuală realizată cu privire la produsele CECO pe teritoriul Uniunii Europene” și că „acest plafon [prevăzut în orice caz de articolul 65 alineatul (5) CO pentru acordurile care, precum în speță, au ca obiect și restrângerea producției] [era] în plus mai favorabil întreprinderilor decât cel prevăzut de articolul 15 din Regulamentul nr. 17 din 6 februarie 1962, care stabilește plafonul la 10 % din volumul anual al afacerilor realizat cu toate produsele la nivel mondial”.

19      Aceasta a concluzionat, în considerentul (344) al deciziei atacate, că „in concreto, aplicarea Tratatului CE nu ar fi mai favorabilă și că, în consecință, chiar dacă s‑ar aprecia ca fiind posibilă aplicarea principiului lex mitior, acest principiu nu ar putea fi invocat pentru a contesta aplicarea dreptului material CECO la comportamentele imputate destinatarilor prezentei decizii”.

20      Cu privire la competența sa pentru aplicarea regulilor de concurență din Tratatul CECO ulterior ieșirii sale din vigoare, Comisia a explicat, în considerentele (348)-(352) ale deciziei atacate:

„348 […] Tratatul CE și Tratatul CECO aparțin aceleiași ordini juridice, ordinea juridică comunitară, în cadrul căreia acest din urmă tratat a constituit până la 23 iulie 2002, o lex specialis. Aceasta înseamnă că, în principiu, începând din 24 iulie 2002, sectoarele care anterior intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO, a dispozițiilor sale de procedură și a legislației secundare sunt supuse normelor corespondente ce rezultă din Tratatul CE, care constituie, într‑adevăr, regimul general.

349      Trebuie amintit că, la 8 aprilie 1965, statele membre au încheiat un tratat de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene. Trebuie amintit și că articolul 3 [UE] prevede: «Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor, respectând și dezvoltând totodată acquis‑ul comunitar.» În sfârșit, se amintește că articolul 305 alineatul (1) CE prevede: «[d]ispozițiile prezentului tratat nu le modifică pe cele ale Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor acestei Comunități și normele stabilite de tratatul respectiv cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.»

350      Consecințele scopului lex specialis trebuie totuși precizate în ceea ce privește dispozițiile care autorizează Comisia să aplice sancțiuni. În acest caz, aplicarea legii materiale în vigoare la data desfășurării faptelor apare justificată, trebuind să fie menținută aplicarea regulilor de procedură adoptate din acest moment.

351      Prin Comunicarea din 18 iunie 2002, Comisia nu a dorit și nu ar fi putut niciodată să instituie norme tranzitorii. Aceasta s‑a limitat pur și simplu să explice ex ante, în vederea menținerii transparenței, în ce mod ar avea loc tranziția între cele două tratate, pe baza principiilor generale ale dreptului.

352      În această perspectivă, aplicarea Regulamentului nr. 17 în continuarea procedurii este conformă principiului potrivit căruia normele de procedură aplicabile sunt cele în vigoare la data adoptării măsurii în discuție. În aceeași perspectivă, nu s‑a considerat necesar să se repete prima audiere la care nu participaseră reprezentanții statelor membre, deoarece regulile de procedură CECO în vigoare la acea dată nu prevedeau o astfel de participare. În plus, astfel cum se subliniază la punctul 26 al Comunicării [din 18 iunie 2002], trebuie să se considere că măsurile procedurale care au fost adoptate în mod legal în temeiul dispozițiilor CECO îndeplineau, la data ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, condițiile prevăzute de măsurile procedurale corespondente instituite prin Tratatul CE. Este important să se sublinieze, de asemenea, că nu există nicio legătură formală între dispozițiile referitoare la participarea statelor membre la audiere [articolul 11 din Regulamentul (CE) al Comisiei nr. 2842/98 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81 CE] și [82 CE]] și cele referitoare la consultarea Comitetului consultativ (articolul 10 din Regulamentul nr. 17).”

21      În urma analizei, în considerentele (358)-(513) ale deciziei atacate, a aplicabilității articolului 65 alineatul (1) CO la comportamentul întreprinderilor și al asocierii de întreprinderi menționate în aceasta, Comisia a afirmat în considerentul (514):

„Conform articolului 65 alineatul (2) CO, Comisia autorizează acorduri de specializare sau acorduri de cumpărare sau de vânzare în comun sau acorduri care sunt strict asemănătoare, în ceea ce privește natura și efectele acestora, dacă îndeplinesc anumite condiții. Înțelegerea restrictivă descrisă în prezenta decizie nu poate beneficia de o autorizare, deoarece aceasta nu corespunde tipurilor de acord pentru care poate fi acordată această autorizare. Este vorba, într‑adevăr, de o înțelegere având ca obiect stabilirea sau determinarea prețurilor, limitarea sau controlul producției și împărțirea piețelor. În plus, nu a fost prezentată nicio solicitare în vederea obținerii autorizării prevăzute de acest articol din Tratatul CECO.”

22      Referitor la aplicabilitatea articolului 65 alineatul (5) CO, Comisia a considerat, în considerentele (515)-(518) ale deciziei atacate:

„515      În conformitate cu articolul 65 alineatul (5) CO, Comisia poate aplica amenzi întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, care ar fi aplicat sau încercat să aplice un acord sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi nule de drept sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1). Comisia poate aplica amenzi cel mult egale cu dublul cifrei de afaceri realizate cu privire la produsele care au făcut obiectul acordului, al deciziei sau al practicii contrare dispozițiilor articolului 65 alineatul (1) CO, indiferent dacă acest obiect vizează restrângerea producției, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor, a unei sporiri a cuantumului maxim astfel stabilit până la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderilor în cauză.

516      Problema participării unei asocieri de întreprinderi la o procedură care încalcă normele de concurență din Tratatul CECO este o chestiune care a fost deja stabilită în jurisprudență în cauza «Eurofer»: «articolul 65 alineatul (1) CO interzice „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care ar viza, direct sau indirect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”. Conform articolului 65 alineatul (4) CO „acordurile sau deciziile interzise în temeiul alineatului (1) din prezentul articol sunt nule de drept și nu pot fi invocate în fața niciunei instanțe din statele membre. Comisia are competența exclusivă, cu excepția situației când se introduc acțiuni pe rolul Curții, de a se pronunța asupra conformității acordurilor sau a deciziilor menționate cu dispozițiile prezentului articol.” Conform articolului 65 alineatul (5) CO, „Comisia poate aplica, împotriva întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, ar fi aplicat sau încercat să aplice […] un acord sau o decizie nulă de drept […] sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1) amenzi și penalități cu titlu cominatoriu […]” Deși din articolul 65 alineatul (5) CO rezultă efectiv că unei asocieri de întreprinderi nu i se poate aplica o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu, nimic din formularea articolului 65 alineatul (1) CO nu permite să se considere că o asociere care a adoptat o decizie care ar viza împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței nu este ea însăși vizată de interdicția consacrată de această dispoziție. Această interpretare este confirmată atât de dispoziția articolului 65 alineatul (4) CO, care face, de asemenea, trimitere la astfel de decizii, cât și de Hotărârea Sorema/Înalta Autoritate, în care Curtea a stabilit că articolul 65 alineatul (1) CO se aplic[a] și asocierilor, în măsura în care activitățile proprii ale acestora sau ale întreprinderilor care aderă la acestea au drept scop să producă efectele pe care acest articol le urmărește (Rec., p. 317). Această constatare este confirmată, în opinia Curții, și de articolul 48 CO, care permite asocierilor de a desfășura orice activitate care nu este contrară dispozițiilor tratatului menționat. Contrar susținerilor reclamantei, rezultă și din Hotărârea Sorema/Înalta Autoritate, citată anterior, că o asociere de întreprinderi în sensul articolului 65 alineatul (1) CO poate fi destinatara unei decizii de autorizare a unui acord în temeiul articolului 65 alineatul (2) CO (Rec., p. 317-322). În consecință, este necesar să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia o asociere de întreprinderi, în sensul articolului 65 alineatul (1) CO, nu poate încălca interdicția prevăzută de această dispoziție.»

517      Trebuie dedus de aici că nu pot fi aplicate amenzi unei asocieri de întreprinderi, însă în orice caz aceasta poate fi destinatara unei decizii, dacă participarea sa la încălcare este certă […]

518      În ceea ce privește întreprinderile, elementele care trebuie luate în considerare în vederea efectuării calculului sunt în special gravitatea încălcării, durata acesteia precum și circumstanțele agravante și atenuante.”

23      Articolul 1 alineatul (1) din decizia atacată prevede următoarele:

„[Cele unsprezece întreprinderi și asociația de întreprinderi în care se regăsesc reclamantele] au pus în aplicare o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană de fier‑beton sub formă de bare sau rulouri, care avea ca obiect sau ca efect stabilirea prețurilor și care a produs și o limitare concertată sau un control concertat al producției și al vânzărilor.

Această înțelegere este contrară articolului 65 alineatul (1) CO, întrucât avea ca obiect limitarea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.”

24      Conform articolului 1 alineatul (2) din decizia atacată, participarea la înțelegere s‑a derulat în perioada 6 decembrie 1989-27 iunie 2000, în cazul reclamantelor în cauzele T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03 și T‑97/03, și în perioada 6 decembrie 1989-4 iulie 2000, în cazul reclamantei în cauza T‑98/03.

25      Din articolul 2 din decizia atacată rezultă că întreprinderilor vizate de articolul 1 alineatul (1) din decizia atacată, între care se regăsesc reclamantele, li s‑au aplicat amenzi în valoare totală de 85,04 milioane de euro.

 Procedura

26      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului în perioada 31 ianuarie-10 martie 2003, reclamantele au introdus prezentele acțiuni.

27      Prin acte separate depuse la grefa Tribunalului la 8 și, respectiv, la 15 mai 2003, reclamantele în cauzele T‑79/03 și T‑46/03 au introdus o cerere de suspendare a executării deciziei atacate.

28      Prin Ordonanțele președintelui Tribunalului din 5 august 2003, IRO/Comisia (T‑79/03 R, Rec., p. II‑3027), și din 20 octombrie 2003, Leali/Comisia (T‑46/03 R, Rec., p. II‑4473), cererile privind măsurile provizorii au fost respinse, urmând ca cererile privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul.

29      În fiecare cauză, printr‑un act depus la grefa Tribunalului la 16 iunie 2004, Republica Italiană a solicitat să intervină în susținerea concluziilor reclamantei.

30      Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 27 iulie 2004, s‑a admis cererea de intervenție a Republicii Italiene în susținerea concluziilor reclamantei în fiecare cauză. Aceasta și‑a prezentat observațiile în cursul procedurii orale pe baza raportului de ședință, conform articolului 116 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

31      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 18 octombrie 2005, reclamanta în cauza T‑46/03 a introdus o nouă cerere de suspendare a executării deciziei atacate. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 24 ianuarie 2006, Leali/Comisia (T‑46/03 R II, nepublicată în Recueil, Rec., 2006, p. II‑9*).

32      În aplicarea articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul de procedură și la propunerea Camerei a patra, Tribunalul a hotărât, după ascultarea părților, conform articolului 51 alineatul (1) din regulamentul menționat, trimiterea cauzei unui complet de judecată extins.

33      Prin Ordonanța din 6 iulie 2006, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a dispus, după ascultarea părților, reunirea cauzelor T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, pentru buna desfășurare a procedurii scrise sau orale și în vederea pronunțării hotărârii.

34      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a hotărât, într‑o primă etapă, ascultarea părților cu privire la motivul bazat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată. Acesta a adresat, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute de articolul 64 din Regulamentul de procedură, o întrebare scrisă Comisiei, care a răspuns în termenul acordat.

35      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința publică din 19 septembrie 2006.

 Concluziile părților

36      În cauza T‑27/03, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        în principal și pe fond, constatarea inexistenței și/sau a nulității sau, în orice caz, anularea deciziei atacate pentru necompetență, abuz și abuz de putere;

–        în subsidiar și pe fond, anularea deciziei atacate, în special în ceea ce privește sancțiunea, definirea greșită a pieței geografice, lipsa de motivare, aplicarea greșită a normelor juridice, caracterul neîntemeiat, în special referitor la probe, la obiecțiunile imputate, încălcarea principiului imparțialității acțiunii administrative și a dreptului la apărare;

–        de asemenea, în subsidiar și pe fond, anularea amenzii întrucât este nerezonabilă și ca urmare a investigării și motivării insuficiente sau, în orice caz, reducerea sancțiunii aplicate reclamantei, scăzând mai întâi majorarea de 225 % aplicată cu caracter descurajator, majorarea de 105 % aplicată ca urmare a duratei, reducând în proporția corespunzătoare cuantumul de bază în temeiul prescripției, al gravității mai reduse a încălcării, al caracterului marginal al participării sale la înțelegere și al obiecțiunilor care nu au fost formulate în mod expres împotriva sa;

–        obligarea, în orice caz, a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului.

37      În cauza T‑46/03, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        în principal, anularea deciziei atacate;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, având în vedere imposibilitatea de a i se imputa obiecțiunile formulate împotriva Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA, precum și aplicarea greșită a majorării, pe baza duratei, la întreaga sancțiune de bază, având în vedere și condițiile financiare precare și specifice în care se află această societate;

–        obligarea Comisiei la rambursarea cheltuielilor de judecată pe care le‑a efectuat în cadrul prezentului proces.

38      În cauza T‑58/03, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        în principal, anularea deciziei atacate;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, având în vedere imposibilitatea de a i se imputa comportamentele la care s‑a recurs ulterior începerii procedurii sale de lichidare, și anume pentru perioada 25 noiembrie-4 decembrie 1998, și având în vedere aplicarea greșită a majorării, determinată de durată, la întreaga sancțiune de bază, precum și condițiile financiare specifice în care se află această societate;

–        obligarea Comisiei la rambursarea cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor cu onorariile pe care le‑a efectuat în cadrul prezentului proces.

39      În cauza T‑79/03, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate pentru lipsa de prerogative și pentru necompetența vădită a Comisiei, întrucât această decizie a fost adoptată făcându‑se referire expresă la un temei juridic inexistent și în absența oricărei dispoziții care, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, ar atribui Comisiei puterea de a adopta o decizie în temeiul articolului 65 CO;

–        anularea deciziei pentru exces de putere, aplicarea greșită, contradictorie și denaturată a normelor juridice, deoarece Comisia s‑a întemeiat, în vederea aplicării 65 CO, pe regulile de procedură prevăzute de Regulamentul nr. 17, deși acestea sunt rezervate expres și exclusiv pentru aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, precum și pentru încălcarea dispozițiilor regulamentului menționat referitoare la rolul și limitele comunicării privind obiecțiunile și la participarea autorităților naționale, aspecte din care rezultă că întreaga procedură a Comisiei este incompletă, incoerentă și nelegală;

–        anularea deciziei pentru abuz de putere cauzat de o lipsă de investigare, precum și de o motivare deficitară, aspecte din care rezultă caracterul greșit al definirii pieței relevante, precum și caracterul contradictoriu și ilogic al condițiilor și al elementelor constitutive ale pretinsei înțelegeri;

–        în subsidiar, anularea deciziei atacate pentru încălcarea legii, cauzată de o lipsă de investigare în partea din decizia menționată în care aceasta este considerată răspunzătoare de o înțelegere anticoncurențială în cursul perioadei cuprinse între 1989 și 1996, deși nu există niciun element care să dovedească participarea sa la activitatea pretins nelegală; în consecință, reducerea în mod proporțional a amenzii care îi este aplicată;

–        în subsidiar, anularea sau reducerea amenzii care îi este aplicată în decizia atacată, pentru încălcarea principiilor egalității de tratament, protecției încrederii legitime, proporționalității și stabilirii corespunzătoare a sancțiunii;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului.

40      În cauza T‑80/03, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        în principal, constatarea inexistenței și/sau a nulității și, în orice caz, anularea deciziei atacate care o obligă în solidar cu SP SpA, fostă Siderpotenza SpA, la plata unei amenzi de 16,14 milioane de euro, pentru motivul că aceasta ar fi pus în aplicare, împreună cu alte întreprinderi, o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană de fier‑beton, sub formă de bare sau rulouri, având ca obiect sau ca efect stabilirea prețurilor, în funcție de care s‑ar fi convenit și limitarea sau controlarea producției sau a vânzărilor, având în vedere că Tratatul CECO ieșise din vigoare anterior adoptării deciziei atacate;

–        în subsidiar, anularea deciziei atacate, în special în ceea ce privește sancțiunea, pentru necompetență, abuz de putere, exces vădit de putere din partea Comisiei, precum și pentru aplicarea greșită a articolului 65 CO și pentru lipsa și/sau contradictorialitatea motivării în privința sa;

–        de asemenea, în subsidiar, reducerea amenzii la plata căreia Comisia a obligat‑o în funcție de cifra sa de afaceri, pentru aplicarea greșită a articolului 65 alineatul (5) CO;

–        în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentului proces.

41      În cauzele T‑97/03 și T‑98/03, reclamantele au solicitat Tribunalului:

–        anularea articolului 1 din decizia atacată, în măsura în care articolul menționat le vizează;

–        în subsidiar, anularea articolului 1 din decizia atacată în măsura în care acesta le impută o participare la o încălcare anterior datei de 13 februarie 1996;

–        anularea articolului 2 din decizia atacată, în măsura în care articolul menționat le vizează;

–        în subsidiar, modificarea articolului 2 din decizia atacată, în sensul anulării sau al reducerii substanțiale a amenzii aplicate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului.

42      În fiecare cauză, Comisia a solicitat Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

43      În susținerea concluziilor, toate reclamantele invocă un motiv întemeiat pe necompetența Comisiei de a constata o încălcare a articolului 65 CO, la momentul adoptării deciziei atacate.

44      Diferitele argumente prezentate în cadrul acestui motiv pot fi împărțite în patru aspecte. Primul aspect, care este invocat în fiecare cauză, este întemeiat pe lipsa de competență a Comisiei pentru aplicarea normelor de concurență din Tratatul CECO, ulterior ieșirii din vigoare a acestui tratat. Al doilea aspect, invocat în cauzele T‑27/03, T‑46/03 și T‑58/03, este întemeiat pe nelegalitatea Comunicării din 18 iunie 2002, întrucât aceasta ar prelungi aplicabilitatea articolului 65 CO ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Al treilea aspect, care este invocat în cauzele T‑27/03, T‑79/03, T‑97/03 și T‑98/03, se referă la continuarea nelegală a procedurii în temeiul Regulamentului nr. 17, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Al patrulea motiv, invocat în cauzele T‑46/03, T‑58/03, T‑97/03 și T‑98/03, se referă la încălcarea principiului lex mitior. În primul rând, trebuie analizat primul aspect al prezentului motiv.

 Argumentele părților

45      În fiecare cauză, reclamanta amintește că acțiunile Comunității trebuie să aibă un temei juridic precis. Reclamantele evidențiază că decizia atacată se referă doar la dispozițiile Tratatului CECO, în special la articolul 65. Din moment ce la data adoptării deciziei atacate, 17 decembrie 2002, Tratatul CECO nu mai făcea parte din ordinea juridică comunitară, acest tratat nu ar mai putea să constituie temeiul juridic al deciziei menționate.

46      Reclamantele explică faptul că, în conformitate cu articolul 97 CO, ordinea juridică instituită de Tratatul CECO a încetat să existe în mod automat și complet la 23 iulie 2002. Întrucât dispozițiile atributive de competențe au ieșit din vigoare, la momentul adoptării deciziei atacate, Comisia nu ar fi avut nicio competență pentru aplicarea articolului 65 CO. În consecință, prezenta cauză nu se referă la succesiunea legilor în timp în cadrul unei singure ordini juridice, ci la o problemă legată de ieșirea din vigoare a unui tratat și de dispariția ordinii juridice care se raportează la acest tratat.

47      În opinia reclamantelor, doar statele semnatare ale Tratatului CECO puteau decide, în mod suveran, dacă și în ce condiții Comunitatea Europeană se putea subroga în drepturile, obligațiile și în prerogativele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Reclamantele în cauzele T‑27/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03 se referă în acest sens la dreptul internațional și în special la articolele 54 și 70 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Culegere de tratate ale Națiunilor Unite, vol. 788, p. 354). Principiile de drept internațional ar constitui, într‑adevăr, surse de inspirație valide pentru interpretarea dispozițiilor dreptului comunitar (Hotărârea Curții din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation, C‑286/90, Rec., p. I‑6019, punctul 9, Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, Opel Austria/Consiliul, T‑115/94, Rec., p. II‑39, punctele 89-95).

48      În acest context, reclamantele în cauzele T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03 și T‑80/03 arată că, pe de o parte, Comisia a constatat în Comunicarea COM/2000/588 final din 27 septembrie 2000 intitulată „Viitorul dialogului structurat ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO” că „punctul de plecare al oricărei reflecții [referitoare la ieșirea din vigoare a Tratatului CECO] trebuie să fie voința statelor membre de a nu prelungi regimul și organele CECO ulterior termenului stabilit de către tratat”. [traducere neoficială]

49      Pe de altă parte, toate reclamantele menționează diverse protocoale, decizii sau regulamente adoptate expres de către statele membre sau de către Consiliu, în vederea soluționării consecințelor ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Este vorba despre următoarele acte:

–        Protocolul referitor la consecințele financiare ale expirării Tratatului CECO și la Fondul de cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de la Nisa, invocat de către reclamanta în cauza T‑79/03;

–        Decizia 2002/234/CECO a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu din 27 februarie 2002 cu privire la consecințele financiare ale expirării Tratatului CECO și la Fondul de cercetare pentru cărbune și oțel (JO L 79, p. 42, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 165), invocată de către toate reclamantele;

–        Decizia 2002/595/CE a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu din 19 iulie 2002 privind consecințele expirării Tratatului privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului asupra acordurilor internaționale încheiate de CECO (JO L 194, p. 35, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 196), invocată de către toate reclamantele în cauzele T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03 și T‑80/03;

–        Regulamentul (CE) nr. 963/2002 al Consiliului din 3 iunie 2002 de stabilire a unor dispoziții tranzitorii privind măsurile antidumping și compensatorii adoptate în temeiul Deciziilor nr. 2277/96/CECO și nr. 1889/98/CECO ale Comisiei, precum și cererile, plângeri și anchetele antidumping și compensatorii în curs privitoare la aceste decizii (JO L 149, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 27, p. 265), invocat de către reclamantele în cauzele T‑27/03, T‑79/03 și T‑80/03;

–        Regulamentul (CE) nr. 1407/2002 al Consiliului din 23 iulie 2002 privind ajutorul de stat pentru industria cărbunelui (JO L 205, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 124), invocat de către reclamante în cauzele T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03;

–        Regulamentul (CE) nr. 1840/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 septembrie 2002 referitor la menținerea sistemului statistic CECO ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO (JO L 279, p. 1), invocat de către reclamanta în cauza T‑79/03;

–        Regulamentul (CE) nr. 405/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind monitorizarea comunitară a importurilor de huilă originară din țări terțe (JO L 62, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 31, p. 23), invocat de către reclamanta în cauza T‑79/03.

50      În schimb, statele membre nu ar fi adoptat nicio măsură de prelungire a regulilor de concurență instituite de Tratatul CECO sau de prevedere a unui regim tranzitoriu pentru acestea. În absența unei decizii a statelor semnatare ale Tratatului CECO referitoare la aplicabilitatea articolului 65 CO ulterior ieșirii din vigoare a tratatului menționat, Comisia nu ar mai fi competentă pentru a aplica această dispoziție. Cu alte cuvinte, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia ar fi prelungit durata de validitate a articolului 65 CO, care nu mai era în vigoare, în absența oricărui act juridic care o autoriza să acționeze în acest fel.

51      Reclamantele în cauzele T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03 subliniază că, în pofida inspirației lor comune și a cerinței ca interpretarea acestora să îndeplinească anumite criterii de coerență logică, Tratatele CECO, CE și CEEA sunt tratate distincte și autonome care atribuie instituțiilor comunitare competențe distincte și clar definite. Fiecare tratat, luat în considerare în mod individual, ar constitui un sistem complet și autonom de norme care sunt aduse la îndeplinire, realizate și puse în aplicare pe deplin și în mod complet într‑un cadru care le este propriu. Articolul 3 UE și articolul 305 CE ar dovedi caracterul autonom al diferitelor tratate.

52      Cu privire la argumentul Comisiei întemeiat pe Tratatul din 8 aprilie 1965 de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene (denumit în continuare „Tratatul de fuziune”), care a fost abrogat între timp de articolul 9 din Tratatul de la Amsterdam, reclamantele în cauzele T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03 subliniază că, în pofida fuziunii instituțiilor, diferitele Comunități au rămas separate și distincte. Comisia ar fi continuat să exercite competențe distincte și să acționeze în temeiul unor puteri distincte, în funcție de modul cum acționa în cadrul unei Comunități sau al alteia (Hotărârea Curții din 9 august 1994, Franța/Comisia, C‑327/91, Rec., p. I‑3641). Ar fi contradictoriu să se susțină că domeniul concurenței ar fi trecut în mod automat de la regimul Tratatului CECO la regimul Tratatului CE în temeiul pretinsei unicități a ordinii juridice comunitare, în timp ce pentru diferite alte materii ar fi fost necesară o decizie specifică a statelor membre.

53      Reclamantele în cauzele T‑46/03 și T‑58/03 contestă, cu privire la Tratatul CECO, și calificarea acestuia drept lex specialis [decizia atacată, considerentul (348)] în raport cu Tratatul CE, din moment ce Tratatul CECO a fost semnat anterior celui de al doilea. Jurisprudența la care se referă Comisia în memoriul său în apărare nu ar privi în niciun fel ipoteza ieșirii din vigoare a Tratatului CECO și nu ar face decât să confirme că Tratatul CECO era destinat să reglementeze doar piața siderurgică, în timp ce Tratatul CE reglementa toate celelalte sectoare. În orice caz, dacă Tratatul CECO trebuia să constituie o lex specialis în raport cu Tratatul CE, ieșirea din vigoare a Tratatului CECO ar fi avut drept consecință faptul că în decizia atacată Comisia ar fi trebuit să aplice articolul 81 CE.

54      În ceea ce privește articolul 305 CE care, în opinia Comisiei, ar confirma natura de lex specialis a Tratatului CECO, reclamantele în cauzele T‑97/03 și T‑98/03 susțin că este vorba de o clauză de compatibilitate perfectă, proprie dreptului cutumiar și reglementată de articolul 30 alineatul (2) din Convenția de la Viena. Articolul 305 CE ar urmări astfel evitarea prevalenței tratatului ulterior – Tratatul CE – asupra tratatului anterior – Tratatul CECO – în sectoarele reglementate de acesta din urmă. Totuși, această dispoziție nu ar împuternici Comisia să aplice Tratatul CECO ulterior ieșirii sale din vigoare.

55      Comisia susține că Tratatul CE și Tratatul CECO fac parte dintr‑o unică și aceeași ordine juridică, care este ordinea juridică comunitară (Avizul Curții 1/91 din 14 decembrie 1991, Rec., p. I‑6079, punctul 21). Aceasta explică faptul că, în virtutea caracterului unic al acestei ordini juridice, instanța comunitară a interpretat dispozițiile Tratatelor CECO și CEEA făcând referire la dispozițiile Tratatului CE, în temeiul principiilor comune pe care le respectă toate tratatele comunitare (Hotărârea Curții din 22 februarie 1990, Busseni, C‑221/88, Rec., p. I‑495, punctele 16 și 21). Astfel, articolul 65 CO ar fi trebuit interpretat în concordanță cu articolul 81 CE (Hotărârea Curții din 18 mai 1962, Geitling Ruhrkohlen‑Verkaufsgesellschaft și alții/Înalta Autoritate, 13/60, Rec., p. 165, Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctele 262, 266 și 277).

56      Caracterul unic al ordinii juridice comunitare ar fi confirmată în plus de unicitatea care prevalează la nivel instituțional. În acest sens, Comisia se referă la Tratatul de fuziune, precum și la articolul 1 al treilea paragraf UE, la articolul 3 primul paragraf UE și la articolele 48 UE și 49 UE.

57      Comisia evidențiază că, în cadrul ordinii juridice comunitare, Tratatul CECO constituia o lex specialis ce deroga de la lex generalis care este Tratatul CE. În acest sens, Comisia se referă la articolul 305 alineatul (1) CE, precum și la jurisprudență (Hotărârea Curții din 24 octombrie 1985, Gerlach, 239/84, Rec., p. 3507, punctele 9-11, Avizul Curții 1/94 din 15 noiembrie 1994, Rec., p. I‑5267, punctele 25-27, Concluziile avocatului general Van Gerven prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 13 aprilie 1994, Banks, C‑128/92, Rec., p. I‑1209, I‑1212, punctul 8, Hotărârea Tribunalului din 5 iunie 2001, ESF Elbe‑Stahlwerke Feralpi/Comisia, T‑6/99, Rec., p. II‑1523, punctul 102, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2003, Verband der freien Rohrwerke și alții/Comisia, T‑374/00, Rec., p. II‑2275, punctul 68). Comisia susține că, la data ieșirii din vigoare a lex specialis, 23 iulie 2002, lex generalis constituită de Tratatul CE și‑a regăsit pe deplin vis expansiva pe care articolul 305 CE o limitase pe toată durata de validitate a Tratatului CECO, astfel încât sectoarele care anterior intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO ar fi fost supuse, de la data ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, normelor corespondente ale Tratatului CE. În această privință, Comisia se referă la considerentul (348) al deciziei atacate.

58      Trimiterea la dreptul internațional și în special la articolele 54 și 70 din Convenția de la Viena ar încălca natura sui generis a ordinii juridice comunitare (Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, Rec., p. 1141, și Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1964, Comisia/Luxemburg și Belgia, 90/63 și 91/63, Rec., p. 1217). În temeiul unicității ordinii juridice comunitare și a raportului între lex specialis și lex generalis existent între Tratatele CECO și CE, consecințele ieșirii din vigoare a Tratatului CECO nu ar fi reglementate de normele de drept internațional, ci ar trebui apreciate în lumina dispozițiilor existente în cadrul ordinii juridice comunitare.

59      Jurisprudența citată de către reclamante în susținerea argumentelor acestora, potrivit cărora dreptul internațional se poate aplica și în domeniul dreptului comunitar, ar fi lipsită de pertinență, din moment ce aceasta s‑ar referi la raporturile între Comunitate și țări terțe, iar nu la raporturile care își au originea în cadrul ordinii juridice comunitare.

60      La data ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, tranziția între regimul Tratatului CECO și regimul Tratatului CE în domeniul concurenței s‑ar fi realizat în mod automat pe baza principiului succesiunii normelor în timp în cadrul aceleiași ordini juridice. În această privință, Comisia amintește că normele de procedură sunt, în general, de natură să se aplice tuturor litigiilor pendinte la momentul intrării în vigoare a acestora, spre deosebire de normele de fond care sunt în mod obișnuit interpretate ca neavând în vedere situații apărute anterior intrării în vigoare a acestora [Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1981, Salumi, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9, Hotărârea Curții din 6 iulie 1993, CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, C‑121/91 și C‑122/91, Rec., p. I‑3873, punctul 22, și Hotărârea Curții din 7 septembrie 1999, De Haan, C‑61/98, Rec., p. I‑5003, punctul 13].

61      Conform acestor principii, Comisia ar fi aplicat normele de procedură din Regulamentul nr. 17 ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Cu privire la dispozițiile materiale, decizia atacată ar privi o înțelegere pusă în aplicare până în anul 2000. Prin urmare, singura dispoziție încălcată de către destinatarii deciziei atacate ar fi fost articolul 65 alineatul (1) CO. Cu alte cuvinte, articolul 81 CE nu ar fi menționat în decizia atacată întrucât articolul 65 CO constituia dispoziția materială în vigoare în perioada în care au fost puse în aplicare comportamentele anticoncurențiale. Comisia susține în continuare că faptul, potrivit căruia o procedură administrativă care are drept scop aplicarea articolului 65 CO unor fapte survenite în timp ce Tratatul CECO era în vigoare, a necesitat termene care au depășit durata Tratatului CECO, nu ar putea avea drept consecință să anuleze efectul util al articolului 65 CO cu mult înainte de data ieșirii din vigoare a tratatului menționat și să facă ineficace obligația de a nu denatura dinamica concurențială pe care articolul menționat o impunea direct oricărui agent economic.

62      Aplicarea articolului 65 CO unor încălcări săvârșite anterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO ar fi, așadar, consecința logică și coerentă a principiilor referitoare la succesiunea normelor în timp în cadrul aceleiași ordini juridice. Comisia subliniază că a putut adopta decizia atacată în mod legal, deoarece a rămas, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, organul competent, conform Tratatului CE, pentru aplicarea normelor de concurență. Aceasta subliniază, de asemenea, că s‑a limitat la aplicarea dispozițiilor din Tratatul CECO care au un echivalent evident în Tratatul CE. În plus, Curtea însăși ar fi continuat să aplice articolul 65 CO, ulterior ieșirii sale din vigoare, unor fapte care se produseseră pe parcursul perioadei în care acesta era încă în vigoare (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, International Power și alții/NALOO, C‑172/01 P, C‑175/01 P, C‑176/01 P și C‑180/01 P, Rec., p. I‑11421, punctul 168, și Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Eurofer/Comisia, C‑179/99 P, Rec., p. I‑10725, punctele 22-26).

63      Comunicarea privind viitorul dialogului structurat ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO ar viza comportamente și situații care se pot produce ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. În schimb, decizia atacată s‑ar limita la stabilirea existenței unei încălcări și la aplicarea unei sancțiuni pentru comportamente care s‑ar fi produs la o dată la care Tratatul CECO era pe deplin în vigoare.

64      În ceea ce privește diferitele acte menționate la punctul 49 de mai sus în susținerea argumentelor reclamantelor potrivit cărora, în absența unei decizii specifice a statelor membre sau a Consiliului, Comisia nu mai avea competența pentru aplicarea articolului 65 CO ulterior ieșirii din vigoare a tratatului menționat, Comisia susține că adoptarea Deciziei 2002/234 este legată de faptul că transferul patrimoniului CECO către Comunitatea Europeană nu se putea produce în mod automat, în măsura în care Tratatul CE nu conține nicio dispoziție care să permită subrogarea în mod automat a Comunității Europene în drepturile și obligațiile patrimoniale ale CECO. În lipsa unei dispoziții specifice, fondurile CECO vor reveni statelor membre la data ieșirii din vigoare a Tratatului CECO [a se vedea considerentul (1) al Deciziei 2002/234 și Comunicarea COM (2000) 518 final a Comisiei din 6 septembrie 2000]. Adoptarea unui act ad‑hoc de către statele membre, care s‑a concretizat ulterior prin Protocolul C la Tratatul de la Nisa, ar fi fost necesar, așadar, pentru realizarea transferului de fonduri de la CECO către Comunitatea Europeană. În schimb, protecția concurenței în sectoarele cărbunelui și oțelului, care intră în sfera de aplicare a CECO, ar fi trecut în mod automat sub regimul Comunității Europene la ieșirea din vigoare a Tratatului CECO, prin efectul încetării limitei prevăzute de articolul 305 CE pentru vis expansiva a lex generalis.

65      Cu privire la Decizia 2002/595, Comisia explică faptul că necesitatea de a soluționa printr‑o decizie specifică a statelor membre problema consecințelor asupra acordurilor internaționale ca urmare a ieșirii din vigoare a Tratatului CECO și‑a avut originea, în primul rând, în voința politică de menținere a regimului „specific” prevăzut de acordurile menționate pentru produsele care intră în sfera de aplicare a CECO, chiar ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO și, în al doilea rând, în imposibilitatea Comunității Europene de a se proclama în mod automat succesoare a CECO în raporturile cu țările terțe în temeiul dispozițiilor CE, acestea din urmă neputând fi obligate să respecte o normă „internă” a ordinii comunitare, precum articolul 305 CE. Astfel, Decizia 2002/595 ar fi transferat în mod explicit Comunității Europene drepturile și obligațiile CECO în raporturile cu țările terțe. Articolul 1 din Decizia 2002/596/CE a Consiliului din 19 iulie 2002 privind consecințele expirării Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) privind acordurile internaționale încheiate de CECO (JO L 194, p. 36, Ediție specială, 11/vol. 29, p. 88) ar fi validat acest transfer. Comisia adaugă faptul că, în conformitate cu articolul 2 din această din urmă decizie, era obligată să informeze țările terțe cu privire la transferul respectiv și, în cazul în care este necesar, să negocieze modificările care urmau să fie aduse acordurilor.

66      Cu privire la argumentul reclamantelor întemeiat pe Regulamentul nr. 963/2002, Comisia susține că adoptarea acestui regulament s‑a dovedit necesară prin faptul că gestionarea politicii comerciale a Comunității Europene se caracterizează printr‑un proces decizional diferit de cel prevăzut de Tratatul CECO. În primul caz, competența ar fi atribuită Consiliului, iar în al doilea caz, Comisiei. Astfel, conform articolului 74 CO și articolului 14 din Decizia nr. 2277/96/CECO a Comisiei din 28 noiembrie 1996 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor nemembre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (JO L 308, p. 11), taxele antidumping provizorii și definitive ar fi fost impuse de către Comisie. În plus, adoptarea Regulamentului nr. 963/2002 ar fi motivată de obligațiile Comunității la data aplicării articolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT). Părțile vizate în țările terțe ar avea un interes de a ști dacă termenul maxim de 18 luni pentru a procedură antidumping nu ar fi întrerupt la data ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Întrucât a apreciat că țările terțe nu puteau avea cunoștință pe deplin nici cu privire la aplicabilitatea articolului 305 CE, nici cu privire la efectele aplicării principiului succesiunii legilor în timp, ținând cont în special de diferența instituțională care există între cele două tratate, Consiliul ar fi adoptat Regulamentul nr. 963/2002. În schimb, identitatea în Tratatele CECO și CE în ceea ce privește organul competent pentru adoptarea măsurilor necesare în vederea protecției concurenței, și anume Comisia, ar fi permis realizarea tranziției între cele două tratate pe baza principiilor generale de drept. În sfârșit, adoptarea Regulamentului nr. 963/2002 ar fi legată de faptul că, în mod contrar deciziilor care constată încălcări ale regulilor de concurență, măsurile antidumping prevăzute de Tratatul CECO au stabilit pentru viitor regimul referitor la produsele care făceau obiectul dumpingului și au determinat efecte care se puteau manifesta chiar și ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO.

67      De asemenea, Regulamentul nr. 1840/2002 privind menținerea sistemului statistic al CECO și Regulamentul nr. 405/2003 privind sistemul de monitorizare a importurilor de huilă originară din țări terțe ar viza comportamente și situații care s‑au produs ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. În schimb, decizia atacată s‑ar limita la stabilirea existenței unei încălcări și la aplicarea unei amenzi pentru o perioadă la care Tratatul CECO era pe deplin în vigoare.

68      Cu privire la Regulamentul nr. 1407/2002, Comisia explică faptul că acesta stabilește un regim de ajutoare pentru sectoarele care fac obiectul CECO doar în cadrul Tratatului CE. Acesta ar conține norme de fond și de procedură pentru evaluarea ajutoarelor ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Regimul tranzitoriu al articolului 14 alineatul (2), aplicabil până la 31 decembrie 2002, ar fi fost prevăzut pentru evitarea aplicării succesive, în același an, a două scheme de ajutor – cea prevăzută de Decizia nr. 3632/93/CECO a Comisiei din 28 decembrie 1993 de stabilire a unor reguli comunitare cu privire la ajutorul de stat pentru industria cărbunelui (JO L 329, p. 12), până la 23 iulie 2002, și cea prevăzută de Regulamentul nr. 1407/2002 ulterior acestei date –, situație care ar fi putut crea dificultăți întreprinderilor.

69      În sfârșit, Comisia afirmă că este în continuare competentă pentru a constata încălcări ale articolului 65 CO, în măsura în care acestea nu sunt prescrise.

 Aprecierea Tribunalului

 Observații introductive

70      Este necesar să se amintească mai întîi că tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele membre și‑au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse, drepturile lor suverane și ai căror titulari nu sunt doar statele membre, ci și resortisanții acestora (Avizul Curții 1/91, punctul 55 de mai sus, punctul 21).

71      În cadrul acestei ordini juridice comunitare, instituțiile dispun doar de competențe de atribuire (Avizul Curții 2/00 din 6 decembrie 2001, Rec., p. I‑9713, punctul 5, Hotărârea Curții din 13 decembrie 2001, Parlamentul European/Consiliul, C‑93/00, Rec., p. I‑10119, punctul 39). Pentru acest motiv, actele comunitare menționează în preambul temeiul juridic ce împuternicește instituția respectivă să acționeze în domeniul în cauză. Într‑adevăr, alegerea temeiului juridic adecvat are o importanță de natură constituțională (Avizul Curții 2/00, citat anterior, punctul 5).

72      În speță, decizia atacată, care a fost adoptată la o dată la care Tratatul CECO ieșise deja din vigoare, constată o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și impune o amendă pecuniară întreprinderilor față de care se pretinde că ar fi încălcat această dispoziție. Având în vedere argumentele invocate în cadrul prezentului motiv, este necesar să se identifice, în primul rând, temeiul juridic pe care se bazează decizia atacată. În al doilea rând, se va analiza dacă temeiul juridic utilizat acorda competență Comisiei pentru constatarea și sancționarea unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO, la momentul adoptării deciziei atacate.

 Cu privire la temeiul juridic pe care se bazează decizia atacată

73      Trebuie constatat că preambulul deciziei atacate nu cuprinde decât referiri la dispozițiile Tratatului CECO, și anume la articolele 65 CO, 47 CO și 36 CO.

74      Pe de o parte, trebuie amintit că articolul 47 CO împuternicește Comisia să obțină informațiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale și să efectueze verificări, iar, pe de altă parte, că articolul 36 CO obligă Comisia să audieze părțile interesate înainte de a impune sancțiuni pecuniare sau de stabili penalități cu titlu cominatoriu. Referirile la aceste dispoziții în preambulul deciziei atacate se raportează astfel la actele de procedură efectuate anterior adoptării deciziei atacate.

75      Cu privire la articolul 65 CO, trebuie arătat că acesta nu doar conține o dispoziție materială care se adresează întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi prin interzicerea anumitor comportamente anticoncurențiale [alineatul (1)], dar și oferă un temei juridic pentru acțiunea Comisiei. Într‑adevăr, articolul 65 alineatul (4) împuternicește Comisia să constate încălcările articolului 65 alineatul (1) CO. În plus, articolul 65 alineatul (5) CO autorizează Comisia să impună amenzi întreprinderilor care au încălcat articolul 65 alineatul (1) CO.

76      Având în vedere dispozițiile menționate în preambul, este necesar să se considere că decizia atacată, care constată o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și care aplică amenzi întreprinderilor față de care se pretinde că ar fi încălcat această dispoziție, își are temeiul juridic în articolul 65 alineatul (4) CO, pentru constatarea încălcării, și în articolul 65 alineatul (5) CO, pentru impunerea amenzii. Comisia a recunoscut de altfel în cursul ședinței că referirea la articolul 65 CO în preambulul deciziei atacate se raporta la alineatele (4) și (5) din această dispoziție.

77      Cu toate acestea, în cursul ședinței Comisia a susținut că decizia atacată își avea temeiul juridic și în Regulamentul nr. 17.

78      În această privință, trebuie amintit că Regulamentul nr. 17, care a fost abrogat între timp de articolul 43 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), acordă, în articolul 3, competență Comisiei pentru constatarea încălcărilor articolelor 81 CE și 82 CE și acordă, în articolul 15 alineatul (2), competență aceleiași instituții pentru impunerea de amenzi întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi care au participat la astfel de încălcări.

79      Trebuie să se constate că nici preambulul, nici motivele deciziei atacate nu conțin o referire la un temei juridic constituit de articolul 3 sau de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Singurele trimiteri la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 cuprinse în considerentele (335) și (343) ale deciziei atacate se referă la discuția asupra lex mitior pentru a justifica, în prezenta cauză, aplicarea articolului 65 alineatul (5) CO, iar nu a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

80      În cursul ședinței, Comisia a calificat mai întâi omisiunea unei trimiteri la Regulamentul nr. 17 în preambulul deciziei atacate drept eroare materială, ulterior eroare de formă sau greșeală de tipar. În continuare, aceasta a explicat că decizia atacată trebuia interpretată în lumina celei de a doua comunicări privind obiecțiunile din 12 august 2002, care s‑ar fi întemeiat pe Regulamentul nr. 17. În sfârșit, răspunzând unei întrebări a Tribunalului, Comisia a identificat fragmentele din decizia atacată care, în opinia acesteia, ar demonstra că decizia atacată se întemeiază pe articolul 3 și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Ar fi vorba, pe de o parte, de menționarea, în preambul, a Comitetului consultativ și, pe de altă parte, de considerentele (335), (342), (343), (345), (346), (348)-(350), (352) și (353) ale deciziei atacate.

81      În consecință, este necesar să se analizeze dacă elementele identificate la punctul precedent demonstrează, conform cerințelor legale, că, în pofida efectuării unor trimiteri exprese în acest sens în decizia atacată, Comisia a întemeiat decizia atacată și pe articolul 3, și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

82      În primul rând, trebuie amintit că, după ce a fost întrebată cu privire la acest aspect în cursul ședinței, Comisia a recunoscut că afirmațiile conținute în diferitele considerente menționate la punctul 80 de mai sus se raportau la norme materiale [considerentele (335), (342) și (343)] sau procedurale [considerentele (352) și (353)] aplicabile și nu se refereau în mod specific la competența sa de a constata și de a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. În continuare, aceasta a recunoscut că respectivele considerente (345) și (346) nu făceau decât să reproducă argumentele dezvoltate de către reclamante în cursul procedurii administrative.

83      În al doilea rând, cu privire la considerentele (348) și (349) ale deciziei atacate, trebuie să se constate că acestea conțin referiri generale la lex specialis, la Tratatul de fuziune și la articolul 305 CE, dar nu conțin nicio mențiune cu privire la faptul că decizia atacată s‑ar întemeia pe articolul 3 și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

84      În al treilea rând, referirea, în preambul, la Comitetul consultativ reprezintă o raportare la o etapă procedurală prevăzută de articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 și confirmă, așadar, că, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, Comisia a aplicat normele de procedură din Regulamentul nr. 17, în timp ce trimiterile la articolele 36 CO și 47 CO în același preambul confirmă că, anterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, s‑au aplicat normele de procedură din acest tratat.

85      Cu toate acestea, referirea la Comitetul consultativ nu indică în niciun fel că, în prezenta cauză, Comisia și‑a întemeiat competența și pe articolul 3, și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Într‑adevăr, singura mențiune în preambul referitoare la temeiul juridic utilizat de către Comisie pentru a constata și a sancționa încălcarea respectivă este constituită de articolul 65 CO. Trebuie amintit în acest sens că, în cursul ședinței, Comisia a recunoscut că referirea la articolul 65 CO din preambul se raporta la alineatul (4) din acest articol, pentru constatarea încălcării, și la alineatul (5), pentru impunerea amenzii.

86      În al patrulea rând, în cursul ședinței, Comisia a pus accentul în special asupra primei teze din considerentul (350), care ar demonstra în mod implicit, însă cu certitudine, că decizia atacată este întemeiată pe articolul 3 și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

87      Trebuie amintit în acest sens că respectivul considerent (350) al deciziei atacate are următorul cuprins:

„Consecințele scopului lex specialis trebuie totuși precizate în ceea ce privește dispozițiile care autorizează Comisia să aplice sancțiuni. În acest caz, aplicarea legii materiale în vigoare la momentul desfășurării faptelor apare ca fiind justificată, aplicarea regulilor de procedură adoptate din acest moment trebuind să fie menținută.”

88      Mai întâi, trebuie să se constate că respectivul considerent (350) al deciziei atacate privește numai competența Comisiei de a aplica amenzi. Într‑adevăr, prima teză din considerentul (350) se referă numai la „dispozițiile care autorizează Comisia să aplice sancțiuni”. A doua teză din considerentul menționat, care ar trebui să explice mai mult competența Comisiei în virtutea ieșirii din vigoare a lex specialis, nu precizează care sunt „dispozițiile care autorizează Comisia să aplice sancțiuni”. Aceasta menționează doar legea materială și normele de procedură aplicabile și nu tratează în niciun fel problema competenței Comisiei „să aplice sancțiuni”.

89      În consecință, decizia atacată nu precizează, în considerentul (350), care sunt „dispozițiile care autorizează Comisia să aplice sancțiuni”. Interpretată în mod izolat, prima teză din considerentul (350) s‑ar putea referi la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 sau la articolul 65 alineatul (5) CO.

90      Cu toate acestea, atunci când considerentul (350) al deciziei atacate este interpretat prin coroborare cu secțiunea a 8‑a din decizia atacată, care privește impunerea amenzii și care este intitulată „Aplicabilitatea articolului 65 alineatul (5) CO”, rezultă cu claritate că, în prezenta cauză, Comisia și‑a întemeiat competența de a impune amenzi pe articolul 65 alineatul (5) CO. Astfel, considerentul (515) amintește că „[î]n conformitate cu articolul 65 alineatul (5) CO, Comisia poate aplica amenzi întreprinderilor [în cauză]”.

91      În plus, din considerentele (515)-(518) rezultă la fel de clar că decizia atacată se întemeiază exclusiv pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO. Într‑adevăr, alineatul (4) este citat literal în considerentul (516) pentru a explica competența Comisiei de a constata săvârșirea unei încălcări de către Federacciai, o asociere de întreprinderi, dar că aceasta nu are competența, conform articolului 65 alineatul (5) CO, de a‑i impune o amendă. Într‑adevăr, articolul 65 alineatul (5) CO acordă Comisiei doar competența de a impune amenzi întreprinderilor, iar nu asocierilor de întreprinderi. Dacă, astfel cum susține Comisia, decizia atacată se întemeia pe Regulamentul nr. 17, o astfel de apreciere juridică ar fi fost lipsită de relevanță. Într‑adevăr, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu face nicio distincție între întreprinderi și asocieri de întreprinderi în ceea ce privește competența Comisiei de a impune amenzi.

92      De asemenea, secțiunea a 7‑a din decizia atacată, intitulată „Inaplicabilitatea articolului 65 alineatul (2) CO”, conține o altă mențiune a faptului că decizia atacată a fost întemeiată de Comisie pe articolul 65 CO, iar nu pe dispozițiile Regulamentului nr. 17. Astfel, în considerentul (514) al deciziei atacate, Comisia a analizat problema dacă putea să autorizeze înțelegerea vizată de decizia atacată, conform articolului 65 alineatul (2) CO. Or, Comisia nu s‑a referit în niciun fel la articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, care îi conferă competența de a acorda excepții, ci și‑a întemeiat competența exclusiv pe articolul 65 alineatul (2) CO.

93      În al cincilea rând, referitor la interpretarea deciziei atacate în lumina celei de a doua comunicări privind obiecțiunile din 12 august 2002, trebuie constatat că, în cuprinsul acesteia, Comisia afirmă deschiderea unei noi proceduri în temeiul Regulamentului nr. 17 și se referă în plus, în mod explicit, la articolul 3 din regulamentul menționat (comunicarea suplimentară privind obiecțiunile, punctul 2).

94      Totuși, acest element nu este suficient ca atare pentru a se constata că temeiul juridic al deciziei atacate este constituit de articolul 3 și de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Dimpotrivă, este necesar să se considere că omisiunea oricărei referiri, în preambulul deciziei atacate, la articolul 3 și la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, precum și omisiunea oricărei referiri, în cadrul motivelor sale, la dispozițiile menționate rezultă mai ales dintr‑o alegere deliberată efectuată de către Comisie. Într‑adevăr, nu se poate admite, în împrejurările cauzei, că, ulterior inițierii dezbaterii, împreună cu reclamantele, asupra problemei raportării controversate la Regulamentul nr. 17 drept temei juridic, prin intermediul unei comunicări suplimentare privind obiecțiunile, Comisia a neglijat pur și simplu să menționeze acest temei juridic în decizia atacată.

95      În al șaselea rând, această interpretare a deciziei atacate apare ca fiind confirmată de faptul că, în prezentele cauze, patru din șapte reclamante, și anume reclamantele în cauzele T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03 și T‑80/03, și‑au întemeiat în mod clar cererea pe premisa că decizia atacată s‑a întemeiat pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO. Doar două reclamante, și anume cele în cauzele T‑97/03 și T‑98/03 și‑au întemeiat argumentele pe constatarea că decizia atacată se întemeia pe Regulamentul nr. 17, apreciind că acesta nu acorda nicio competență Comisiei în acest sens. În sfârșit, reclamanta în cauza T‑79/03 face referiri vagi la temeiul juridic și analizează cele două teze, și anume teza potrivit căreia decizia atacată se întemeiază pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO și aceea potrivit căreia aceasta se întemeiază pe Regulamentul nr. 17, și concluzionează că, în orice caz, Comisia era necompetentă.

96      Trebuie arătat în această privință că, în memoriile sale în apărare în cauzele în care reclamantele consideraseră în cererile lor introductive că decizia atacată se întemeia pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO, Comisia nu a afirmat niciodată că argumentele acestor reclamante erau întemeiate pe o premisă greșită. Într‑adevăr, niciun memoriu în apărare, nicio duplică depusă în prezentele cauze nu conține o referire explicită la articolul 3 sau la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 drept temei juridic al deciziei atacate. În memoriile Comisiei, singurele referiri la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 se referă la discuția privind lex mitior pentru a justifica, în prezenta cauză, aplicarea articolului 65 alineatul (5) CO, iar nu a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

97      Prin urmare, în urma luării la cunoștință a memoriului în apărare, reclamanta în cauza T‑27/03 afirmă, la punctul 5 din replică, următoarele:

„În consecință, Comisia pare să admită în final: (i) că decizia atacată a fost adoptată bazându‑se doar pe temeiul juridic al articolului 65 CO, (ii) că amenzile au fost aplicate în temeiul acestei unice dispoziții. În rest, toate celelalte argumente dezvoltate de către Comisie privind unicitatea ordinii juridice comunitare, criteriile care guvernează succesiunea legilor în timp, se dovedesc a fi considerații academice, generale și lipsite de relevanță, cu privire la care nu pare oportun să se abuzeze de răbdarea Tribunalului pentru a răspunde la acestea.”

98      De altfel, în cauza T‑79/03, în care reclamanta precizează vag temeiul juridic pe care se bazează decizia atacată, Comisia nu a clarificat în niciun fel dezbaterea cu privire la acest punct.

99      Astfel, la punctul 58 din memoriul în apărare în cauza T‑79/03, Comisia afirmă: „Punctul de plecare al raționamentului reclamantei nu este corect: în opinia acesteia, Comisia ar fi utilizat normele de procedură din Regulamentul nr. 17 pentru a aplica o amendă în sensul articolului 65 CO. […] Trebuie […] observat că amenda nu a fost aplicată în temeiul Regulamentului nr. 17, ci, astfel cum precizează clar decizia, în temeiul articolului 65 alineatul (5) CO.” În nota de subsol, aceasta adaugă că „în mod contrar celor susținute de reclamantă, din secțiunea a 5‑a din decizia atacată (considerentele (335) și [următoarele]) rezultă cu claritate aplicarea, de către Comisie, a Regulamentului nr. 17”. În replică, reclamanta în cauza T‑79/03 afirmă cu indignare la punctul 33:

„[...] Comisia se contrazice din nou și, de această dată, în intervalul câtorva rânduri, fapt care demonstrează cât este de dificilă susținerea unei teze lipsite de consistență din punct de vedere juridic. Aceasta afirmă, într‑adevăr, – la punctul 58 din memoriul în apărare – […] la sfârșitul paragrafului, că amenda nu a fost aplicată în temeiul Regulamentului nr. 17, pentru a adăuga în continuare, sub formă de notă, că din decizia atacată rezultă clar aplicarea de către aceasta a Regulamentului nr. 17.”

100    Așadar, în cursul ședinței și doar ca răspuns la întrebările adresate de Tribunal, Comisia a indicat pentru prima dată în mod clar că, în opinia sa, decizia atacată se întemeia și pe articolul 3 și pe articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

101    În aceste condiții, având în vedere toate considerațiile precedente, precum și diferitele referiri explicite în decizia atacată la temeiul juridic constituit de articolul 65 alineatele (4) și (5) CO [preambulul deciziei atacate și considerentele (515)-(518) ale acesteia] și absența oricărei referiri la articolul 3 și la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 drept temei juridic, trebuie constatat că decizia atacată s‑a întemeiat doar pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO.

 Cu privire la competența Comisiei de constatare și de sancționare a unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO

–       Cu privire la raporturile între Tratatele CECO și CE

102    Trebuie amintit că domeniul de aplicare a Tratatului CECO era delimitat din punct de vedere material. Într‑adevăr, Tratatul CECO privea numai două produse, și anume cărbunele și oțelul, astfel cum au fost definite în articolul 81 CO și în anexa I la Tratatul CECO. Din moment ce Tratatul CEE (devenit Tratatul CE) conține norme generale care se aplică oricărui sector economic, și deci, în principiu, și produselor la care se referă Tratatul CECO (a se vedea în acest sens, Avizul 1/94, punctul 57 de mai sus, punctul 27), autorii Tratatului CE au inclus în acest tratat o dispoziție ce are drept scop evitarea supremației dispozițiilor Tratatului CE în raport cu dispozițiile Tratatului CECO.

103    Astfel, articolul 305 alineatul (1) CE prevede:

„Dispozițiile […] [T]ratat[ului] [CE] nu le modifică pe cele ale Tratatului de instituire a [CECO], în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor [CECO] și normele stabilite de respectivul tratat cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.”

104    Rezultă că, în ceea ce privește funcționarea pieței comune, normele Tratatului CECO și toate dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale au rămas în vigoare, în pofida apariției Tratatului CE (Hotărârea Curții Gerlach, punctul 57 de mai sus, punctul 9, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctul 100).

105    Cu toate acestea, în măsura în care aspectele nu făceau obiectul dispozițiilor Tratatului CECO sau al reglementărilor adoptate în temeiul acestuia din urmă, Tratatul CE și dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale puteau, chiar anterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, să se aplice unor produse care intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO (Hotărârea Curții din 15 decembrie 1987, Deutsche Babcock, 328/85, Rec., p. 5119, punctul 10, și Hotărârea Curții Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 100, Avizul 1/94, punctul 57 de mai sus, punctul 27).

106    Trebuie amintit în egală măsură că, în conformitate cu articolul 97 CO, Tratatul CECO a ieșit din vigoare la 23 iulie 2002. Din moment ce Tratatul CE are un domeniu de aplicare general, sectoarele care anterior intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO au intrat, începând din 24 iulie 2002, în domeniul de aplicare a Tratatului CE.

–       Cu privire la problema dacă articolul 65 alineatele (4) și (5) CO acorda competență Comisiei pentru adoptarea deciziei atacate

107    Decizia atacată a fost adoptată la 17 decembrie 2002 în temeiul articolului 65 alineatul (4) CO, în ceea ce privește constatarea încălcării articolului 65 alineatul (1) CO, și în temeiul articolului 65 alineatul (5) CO, în ceea ce privește impunerea amenzilor întreprinderilor față de care se pretinde că au participat la încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO.

108    Cu privire la competența Comisiei de a adopta decizia atacată în temeiul articolului 65 alineatele (4) și (5) CO, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, Comisia explică, în considerentul (348) al deciziei atacate, că „Tratatul CE și Tratatul CECO aparțin aceleiași ordini juridice, ordinea juridică comunitară, în cadrul căreia acest din urmă tratat a constituit, până la 23 iulie 2002, o lex specialis”. Aceasta se referă, în considerentul (349) al deciziei atacate, la articolul 305 alineatul (1) CE și la cadrul instituțional unic (Tratatul de fuziune și articolul 3 UE). Pentru a sublinia caracterul unic al ordinii juridice comunitare, Comisia amintește în memoriile sale că instanța comunitară a interpretat dispozițiile Tratatelor CECO și CEEA făcând referire la dispozițiile Tratatului CE, în temeiul principiilor comune pe care le respectă toate tratatele comunitare (Hotărârea Busseni, punctul 55 de mai sus, punctele 16 și 21).

109    La ieșirea din vigoare a Tratatului CECO, tranziția între regimul Tratatului CECO și regimul Tratatului CE în domeniul concurenței s‑ar fi realizat în mod automat în temeiul principiului succesiunii normelor în timp în cadrul aceleiași ordini juridice [Hotărârile Salumi, punctul 60 de mai sus, punctul 9, CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 22, și De Haan, punctul 60 de mai sus, punctul 13]. În considerentul (331) al deciziei atacate, care include o referire la punctul 31 al Comunicării din 18 iunie 2002, Comisia explică: „dreptul material aplicabil” este „cel în vigoare la data producerii faptelor constitutive ale încălcării” și, „pe plan procedural, dreptul aplicabil ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO [este] dreptul CE”. În considerentul (350) al deciziei atacate, Comisia adaugă faptul că „aplicarea legii materiale în vigoare la data desfășurării faptelor apare justificată”, iar aceasta afirmă, în considerentul (352) al deciziei atacate, că „normele de procedură aplicabile sunt cele în vigoare la data adoptării măsurii în discuție.”

110    Așadar, este necesar să se analizeze dacă elementele citate anterior permit să se concluzioneze că, la data adoptării deciziei atacate, articolul 65 alineatele (4) și (5) CO acorda Comisiei competența în vederea adoptării deciziei menționate.

111    În această privință, trebuie amintit că Tratatul CECO constituia, în temeiul articolului 305 alineatul (1) CE, o lex specialis ce deroga de la lex generalis, reprezentată de Tratatul CE (Concluziile avocatului general Van Gerven prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Banks, punctul 57 de mai sus, punctul 8, Hotărârile ESF Elbe‑Stahlwerke Feralpi/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 102, și Verband der freien Rohrwerke și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 68).

112    Faptul că Tratatul CECO constituia o lex specialis a avut drept consecință faptul că, la ieșirea din vigoare a tratatului menționat, lex generalis a devenit în mod automat aplicabilă. Astfel, în considerentul (348) al deciziei atacate, Comisia a constatat în mod îndreptățit că, „începând din 24 iulie 2002, sectoarele care anterior intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO, a normelor sale de procedură și a legislației secundare sunt supuse normelor ce rezultă din Tratatul CE”. În domeniul concurenței, această constatare implică faptul că, începând din 24 iulie 2002, comportamentele întreprinderilor și ale asocierilor de întreprinderi la care se referea anterior Tratatul CECO pot intra în domeniul de aplicare a articolelor 81 CE și 82 CE.

113    Cu toate acestea, prezentul motiv nu privește în niciun fel aplicarea articolului 81 CE unei înțelegeri în sectorul siderurgic ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Acesta se referă la competența Comisiei pentru a constata și a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, în temeiul articolului 65 alineatele (4) și (5) CO.

114    Natura de lex specialis a Tratatului CECO în raport cu Tratatul CE nu oferă nicio susținere tezei Comisiei, potrivit căreia aceasta ar fi încă competentă pentru a întemeia o decizie pe lex specialis ulterior ieșirii din vigoare a acesteia. Trebuie amintit în acest sens că articolul 305 alineatul (1) CE, din care instanța comunitară a dedus natura de lex specialis a Tratatului CECO în raport cu Tratatul CE, confirmă pur și simplu ieșirea din vigoare a Tratatului CECO la 23 iulie 2002, în măsura în care prevede că dispozițiile Tratatului CE nu le modifică pe cele ale Tratatului CECO și că articolul 97 CO prevede explicit ieșirea din vigoare la această dată a tratatului menționat.

115    De asemenea, caracterul unic al ordinii juridice comunitare, la care se referă Comisia în considerentul (349) al deciziei atacate și pe care îl întemeiază pe unicitatea la nivel instituțional și pe necesitatea unei interpretări coerente a dispozițiilor conținute în diferitele tratate comunitare, nu este de natură să acorde Comisiei competență pentru constatarea unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru impunerea unei amenzi întreprinderilor în cauză, în temeiul articolului 65 alineatele (4) și (5) CO, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. Trebuie subliniat în această privință că, în pofida cadrului instituțional unic ce rezultă din Tratatul de fuziune, nu a fost realizată niciodată fuziunea Comunităților. În plus, interpretarea coerentă a dispozițiilor de drept material ale diferitelor tratate nu afectează în niciun fel competențele atribuite diferitelor instituții de către diferitele tratate. Într‑adevăr, în cadrul fiecărui tratat, instituțiile sunt competente pentru a exercita doar puterile care le‑au fost atribuite de acest tratat (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 septembrie 2005, Comisia/Consiliul, C‑176/03, Rec., p. I‑7879, punctele 38-53).

116    Cu privire la argumentul întemeiat pe principiile care reglementează succesiunea normelor în timp, din jurisprudență rezultă că, în vederea garantării respectării principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, normele comunitare de drept material trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere, în principiu, situații apărute anterior intrării lor în vigoare, în timp ce normele de procedură sunt de aplicare directă [Hotărârile Salumi, punctul 60 de mai sus, punctul 9, CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 22, și De Haan, punctul 60 de mai sus, punctul 13, Hotărârea Tribunalului din 19 februarie 1998, Eyckeler & Malt/Comisia, T‑42/96, Rec., p. II‑401, punctul 55, și Hotărârea Tribunalului din 28 ianuarie 2004, Euroagri/Comisia, T‑180/01, Rec., p. II‑369, punctul 36].

117    Cu toate acestea, trebuie amintit că problema competenței unei instituții este prealabilă aspectului de a ști care sunt normele materiale și de procedură aplicabile. Într‑adevăr, după ce s‑a stabilit, în primul rând, că o instituție comunitară este competentă pentru a adopta un act, în temeiul unei dispoziții specifice din tratat sau din dreptul derivat, în al doilea rând, trebuie să se stabilească normele materiale și de procedură aplicabile, conform principiilor care reglementează succesiunea normelor în timp.

118    Trebuie subliniat în această privință că dispoziția care constituie temeiul juridic al actului și care împuternicește instituția comunitară să adopte actul în cauză trebuie să fie în vigoare la momentul adoptării acestuia (Hotărârea Curții din 4 aprilie 2000, Comisia/Consiliul, C‑269/97, Rec., p. I‑2257, punctul 45; a se vedea în acest sens și Hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, Rec., p. II‑3253, punctele 78-114). În schimb, principiile care reglementează succesiunea normelor în timp pot conduce la aplicarea unor dispoziții materiale care nu mai sunt în vigoare la data adoptării unui act de către o instituție comunitară.

119    Referindu‑se în considerentele (331) și (350)-(352) ale deciziei atacate la principiile care reglementează succesiunea normelor în timp, în vederea justificării competenței sale pentru a adopta decizia atacată, Comisia a făcut o confuzie între dispoziția materială care se adresează întreprinderilor, și anume articolul 65 alineatul (1) CO, și temeiul juridic pentru acțiunea Comisiei, și anume articolul 65 alineatele (4) și (5) CO. Aceasta și‑a dedus în mod automat din dispoziția materială aplicabilă competența pentru a întemeia o decizie pe baza unei dispoziții care, între timp, a ieșit din vigoare. Astfel, Comisia a mai declarat în cursul ședinței, referitor la competența acesteia în ceea ce privește dreptul material și procedural aplicabil, că „primele două […] sunt practic aceleași” sau, în continuare, că „atribuirea de competențe este în strânsă legătură cu dreptul material [aplicabil]”.

120    Cu toate acestea, din moment ce, pe de o parte, din jurisprudență rezultă, la punctul 118 de mai sus, că dispoziția care constituie temeiul juridic al unui act trebuie să fie în vigoare la data adoptării acestuia și că, pe de altă parte, conform articolului 97 CO, articolul 65 alineatele (4) și (5) CO ieșise din vigoare la 23 iulie 2002, Comisia nu‑și mai putea întemeia competența pe dispozițiile menționate, care ieșiseră deja din vigoare la data adoptării deciziei atacate, pentru constatarea unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru impunerea de amenzi întreprinderilor care ar fi participat la încălcarea respectivă.

121    În sfârșit, cu privire la argumentul Comisiei, potrivit căruia Curtea însăși ar fi continuat să aplice articolul 65 CO, ulterior ieșirii sale din vigoare, trebuie să se arate că, în hotărârile citate de către Comisie (punctul 62 de mai sus), instanța comunitară a exercitat un control de legalitate asupra actelor care fuseseră adoptate de către Comisie în temeiul Tratatului CECO la data la care acesta din urmă era încă în vigoare. Așadar, aceste hotărâri nu susțin argumentele Comisiei, potrivit cărora aceasta ar mai fi fost competentă pentru a adopta o decizie pe baza unei dispoziții a Tratatului CECO ulterior ieșirii din vigoare a tratatului respectiv.

122    Din cele de mai sus, rezultă că primul aspect al motivului trebuie admis și că decizia atacată este nelegală. Cu toate acestea, nelegalitatea deciziei atacate nu este de o gravitate atât de evidentă încât trebuie admise concluziile formulate în cauzele T‑27/03 și T‑80/03 care au ca obiect constatarea inexistenței deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555, punctul 52).

123    În consecință, decizia atacată trebuie anulată în privința reclamantelor.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

124    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât pârâta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurilor privind măsurile provizorii în cauzele T‑46/03 și T‑79/03, conform concluziilor reclamantelor.

125    Potrivit articolului 87 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Republica Italiană va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia C (2002) 5087 final a Comisiei din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton) față de SP SpA, Leali SpA, Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA, Industrie Riunite Odolesi SpA (IRO), Lucchini SpA, Ferriera Valsabbia SpA, Valsabbia Investimenti SpA și Alfa Acciai SpA.

2)      Obligă Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de SP, Leali, Acciaierie e Ferriere Leali Luigi, IRO, Lucchini, Ferriera Valsabbia, Valsabbia Investimenti și Alfa Acciai, inclusiv pe cele aferente procedurilor privind măsurile provizorii în cauzele T‑46/03 și T‑79/03.

3)      Republica Italiană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Vilaras Martins Ribeiro Dehousse

Šváby        Jürimäe

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 25 octombrie 2007.

Grefier        Președinte

E. Coulon                                                                  M. Vilaras

Cuprins

Cadrul juridic

Dispozițiile Tratatului CECO

Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din ieșirea din vigoare a Tratatului CECO

Procedura administrativă

Decizia atacată

Procedura

Concluziile părților

În drept

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Observații introductive

Cu privire la temeiul juridic pe care se bazează decizia atacată

Cu privire la competența Comisiei de constatare și de sancționare a unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO

– Cu privire la raporturile între Tratatele CECO și CE

– Cu privire la problema dacă articolul 65 alineatele (4) și (5) CO acorda competență Comisiei pentru adoptarea deciziei atacate

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: italiana.