HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
25 ianuarie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe – Procedurile și termenele prevăzute pentru formularea unei cereri de reprimire – Reîntoarcere ilegală a unui resortisant al unei țări terțe într‑un stat membru care a efectuat un transfer – Articolul 24 – Procedură de reprimire – Articolul 27 – Cale de atac – Întinderea controlului jurisdicțional – Împrejurări ulterioare transferului”
În cauza C‑360/16,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania), prin decizia din 27 aprilie 2016, primită de Curte la 29 iunie 2016, în procedura
Bundesrepublik Deutschland
împotriva
Aziz Hasan,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul L. Bay Larsen (raportor), președinte de cameră, și domnii J. Malenovský, M. Safjan, D. Šváby și M. Vilaras, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Hasan, de W. Karczewski, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru guvernul elvețian, de U. Bucher, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de G. Wils și de M. Condou‑Durande, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 septembrie 2017,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18, 23 și 24 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), pe de o parte, și domnul Aziz Hasan, resortisant sirian, pe de altă parte, privind decizia Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, Germania) (denumit în continuare „oficiul”) prin care a fost respinsă cererea de azil prezentată de domnul Hasan și s‑a dispus transferul acestuia către Italia.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2013/32/UE
3 Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) prevede:
„(1) Atunci când o persoană înaintează o cerere de protecție internațională unei autorități competente, în temeiul dreptului național, să înregistreze astfel de cereri, înregistrarea are loc în cel mult trei zile lucrătoare de la depunerea cererii.
Dacă cererea de protecție internațională este înaintată altor autorități susceptibile să primească astfel de cereri, dar care nu sunt competente să le înregistreze în temeiul legislației interne, statele membre se asigură că înregistrarea are loc în decurs de 6 zile lucrătoare de la depunerea cererii.
[…]
(2) Statele membre se asigură că persoana care a solicitat protecție internațională are posibilitatea efectivă de a depune cererea sa în cel mai scurt timp posibil. […]”
Regulamentul Dublin III
4 Considerentele (4), (5) și (19) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:
„(4) Concluziile [Consiliului European, cu ocazia reuniunii sale speciale] de la Tampere[, din 15 și 16 octombrie 1999,] exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.
(5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.
[…]
(19) În vederea garantării protecției efective a drepturilor persoanelor vizate, ar trebui stabilite garanții juridice și dreptul la o cale de atac eficientă în ceea ce privește deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil în conformitate în special cu drepturile recunoscute la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva unor astfel de decizii ar trebui să cuprindă atât examinarea aplicării prezentului regulament, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat.”
5 Articolul 3 alineatele (1) și (2) din acest regulament prevăd:
„(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.
(2) Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.
Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.
[…]”
6 Articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:
„Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:
[…]
(b) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care a depus cererea într‑un alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere;
(c) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care și‑a retras cererea aflată în curs de examinare și care a depus o cerere în alt stat membru [sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere];
(d) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid a cărui cerere a [fost] respinsă și care a depus o cerere în alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere.”
7 Articolul 19 alineatul (2) din același regulament are următorul cuprins:
„Obligațiile specificate la articolul 18 alineatul (1) încetează atunci când statul membru responsabil poate stabili, atunci când i se solicită preluarea sau reprimirea unui solicitant […], că persoana în cauză a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care persoana în cauză […] este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.
O cerere depusă după perioada de absență menționată în primul paragraf va fi considerată o cerere nouă care dă naștere unei noi proceduri de stabilire a statului membru responsabil.”
8 Articolul 23 alineatele (1)-(3) din Regulamentul Dublin III stipulează:
„(1) În cazul în care statul membru în care o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) a prezentat o nouă cerere de protecție internațională consideră că este responsabil un alt stat membru, în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere ca acest alt stat membru să reprimească persoana respectivă.
(2) Cererea de reprimire se depune cât mai rapid posibil și în orice caz în termen de două luni de la primirea rezultatului pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac […]
În cazul în care cererea de reprimire se bazează pe alte dovezi decât cele provenite din sistemul Eurodac, acestea se trimit statului membru solicitat în termen de trei luni de la data depunerii cererii de protecție internațională în sensul articolului 20 alineatul (2).
(3) În cazul în care cererea de reprimire nu este depusă în termenul stabilit la alineatul (2), responsabilitatea pentru examinarea cererii de protecție internațională revine statului membru în care a fost prezentată noua cerere.”
9 Articolul 24 alineatele (1)-(3) din acest regulament prevede:
„(1) În cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană, astfel cum este menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), fără permis de ședere și pentru care nu s‑a depus nicio cerere nouă de protecție internațională, consideră că alt stat membru este responsabil în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și cu articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), poate cere acelui alt stat membru să reprimească persoana în cauză.
(2) Prin derogare de la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală [(JO 2008, L 348, p. 98)], în cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană fără permis de ședere decide să caute în sistemul Eurodac […], cererea de reprimire a unei persoane, astfel cum este definită la articolul 18 alineatul (1) litera (b) sau (c) din prezentul regulament, sau a unei persoane, astfel cum este definită la articolul 18 alineatul (1) litera (d), a cărei cerere de protecție internațională nu a fost respinsă printr‑o hotărâre definitivă se depune cât mai rapid posibil și, în orice caz, în termen de două luni de la primirea rezultatului pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac […]
În cazul în care cererea de reprimire se bazează pe alte dovezi decât cele provenite din sistemul Eurodac, acestea se trimit statului membru solicitat în termen de trei luni de la data la care statul solicitant ia cunoștință de faptul că alt stat membru poate fi responsabil pentru persoana în cauză.
(3) În cazul în care cererea de reprimire nu este făcută în termenele prevăzute la alineatul (2), statul membru pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză fără permis de ședere acordă acestei persoane posibilitatea de a prezenta o nouă cerere.”
10 Articolul 25 din regulamentul menționat stabilește normele privind răspunsul la o cerere de reprimire.
11 Articolul 26 alineatul (1) din acest regulament prevede:
„Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională.[…]”
12 Articolul 27 alineatele (1) și (3) din Regulamentul Dublin III prevede:
„(1) Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.
[…]
(3) În scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, statele membre prevăd următoarele în dreptul lor intern:
(a) apelul sau revizuirea conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind apelul sau revizuirea sau
(b) transferul se suspendă automat, iar această suspendare expiră după o perioadă rezonabilă de timp în cursul căreia o instanță națională, în urma examinării atente și riguroase a cererii, să fi decis cu privire la efectul suspensiv al apelului sau al revizuirii sau
(c) persoana în cauză are posibilitatea de a solicita, într‑un termen rezonabil, unei instanțe naționale suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea. Statele membre asigură existența unei căi de atac eficiente prin suspendarea transferului până la pronunțarea hotărârii privind prima cerere de suspendare. Orice decizie cu privire la suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer este luată într‑un termen rezonabil, permițând totodată analiza atentă și riguroasă a cererii de suspendare. O decizie de a nu suspenda punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază.”
13 Articolul 29 alineatele (1)-(3) din același regulament are următorul conținut:
„(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).
[…]
(2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.
(3) În cazul în care o persoană a fost transferată în mod eronat sau o decizie de transfer este anulată în urma unui apel sau a unei revizuiri după ce a avut loc transferul, statul membru care a efectuat transferul acceptă înapoi, imediat, persoana în cauză.”
Dreptul german
14 Articolul 77 din Asylgesetz (Legea privind azilul), în versiunea publicată la 2 septembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 1798), prevede:
„În cauzele introduse în temeiul prezentei legi, instanța ia în considerare situația de fapt și de drept existentă la momentul ultimei ședințe; în cazul în care decizia nu este precedată de o ședință, momentul determinant este cel al pronunțării deciziei. […]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 Domnul Hasan a prezentat la 29 octombrie 2014 o cerere de azil în Germania.
16 Întrucât o căutare în sistemul „Eurodac” a dovedit că persoana în cauză solicitase deja protecția internațională în Italia, la 4 septembrie 2014, oficiul a solicitat, la 11 noiembrie 2014, autorităților italiene să îl reprimească pe domnul Hasan, în temeiul Regulamentului Dublin III.
17 Autoritățile italiene nu au răspuns la această cerere de reprimire.
18 Printr‑o decizie din 30 ianuarie 2015, oficiul a respins ca inadmisibilă cererea de azil prezentată de domnul Hasan, pe baza faptului că Republica Italiană era statul membru responsabil de examinarea acestei cereri și a dispus transferul acestuia către Italia.
19 Domnul Hasan a contestat această decizie în fața Verwaltungsgericht Trier (Tribunalul Administrativ din Trier, Germania), împreună cu această acțiune depunând și o cerere de efect suspensiv. Această instanță a respins această cerere de efect suspensiv la 12 martie 2015, iar ulterior, la 30 iunie 2015, a respins acțiunea.
20 La 3 august 2015, domnul Hasan a fost transferat către Italia. Acesta a revenit însă în mod ilegal în Germania în cursul aceleiași luni.
21 Domnul Hasan a formulat apel împotriva deciziei Verwaltungsgericht Trier (Tribunalul Administrativ din Trier). Acest apel a fost admis, la 3 noiembrie 2015, printr‑o decizie a Oberverwaltungsgericht Rheinland‑Pfalz (Tribunalul Administrativ Superior din Renania Palatinat, Germania). Această instanță a considerat în special că transferul domnului Hasan către Italia avusese loc după expirarea termenului de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și că, în consecință, Republica Federală Germania era, în prezent, responsabilă de examinarea cererii de azil prezentate de persoana în cauză.
22 Republica Federală Germania a formulat în fața Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) un recurs împotriva acestei decizii a Oberverwaltungsgericht Rheinland‑Pfalz (Tribunalul Administrativ Superior din Renania Palatinat).
23 Bundesverwaltungsgericht (Curtea Federală Administrativă) consideră că analiza instanței de apel este eronată în sensul că un calcul corect al termenului prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III ar arăta că transferul domnului Hasan în Italia a avut loc înainte de expirarea acestui termen.
24 Cu toate acestea, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Federală Administrativă) apreciază că responsabilitatea inițială a Republicii Italiene de a examina cererea de azil prezentată de domnul Hasan nu poate fi stabilită în mod definitiv, în măsura în care nu este exclus ca această responsabilitate să trebuiască să fie înlăturată, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din acest regulament, din cauza unor eventuale deficiențe sistemice, în sensul acestei dispoziții, ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în acest stat membru.
25 În aceste condiții, această instanță subliniază că nu ar fi necesar să soluționeze acest aspect în cazul în care, ca urmare a întoarcerii domnului Hasan în Germania, responsabilitatea de a examina cererea de azil a acestuia fusese deja transferată Republicii Federale Germania la data deciziei instanței de apel sau în cazul în care o procedură de reprimire putea încă să se desfășoare la acea dată.
26 În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cazul în care, după depunerea unei a doua cereri de azil, într‑un alt stat membru (în speță, Germania), ca urmare a respingerii în instanță a cererii sale de suspendare a deciziei de transfer în temeiul Regulamentului [Dublin III], resortisantul unei țări terțe a fost transferat în statul membru responsabil în care a depus prima cerere de azil (în speță, Italia) și s‑a întors apoi ilegal în cel de al doilea stat membru (în speță, Germania):
a) potrivit principiilor Regulamentului [Dublin III], în cazul examinării judiciare a deciziei de transfer, este determinantă situația de la data transferului, întrucât prin transferul în termen se stabilește în mod definitiv statul membru responsabil și, prin urmare, nu mai este necesar să se aplice restul dispozițiilor Regulamentului [Dublin III] care prezintă relevanță pentru stabilirea responsabilității, sau trebuie să se ia în considerare evoluțiile ulterioare ale împrejurărilor pertinente pentru responsabilitate în general, de exemplu expirarea termenelor pentru reprimire sau pentru (un nou) transfer?
b) după finalizarea procedurii de determinare a responsabilității, pe baza deciziei de transfer mai pot fi dispuse și alte transferuri în statul membru responsabil inițial, iar acesta din urmă continuă să aibă obligația să îl primească pe resortisantul țării terțe?
2) În cazul în care odată cu transferul nu s‑a soluționat definitiv problema statului membru responsabil, care dintre dispozițiile de mai jos trebuie aplicate unei persoane în sensul articolului 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) din Regulamentul [Dublin III], în cadrul procedurii aflate în derulare privind căile de atac împotriva deciziei de transfer puse deja în executare:
a) articolul 23 din Regulamentul [Dublin III] (prin analogie), cu consecința că, în cazul nerespectării termenului pentru prezentarea unei noi cereri de reprimire, se poate realiza transferul de responsabilitate prevăzut la articolul 23 alineatele (2) și (3), sau
b) articolul 24 din Regulamentul [Dublin III] (prin analogie) sau
c) niciuna dintre reglementările menționate la literele a) și b)?
3) În cazul în care unei asemenea persoane nu i se aplică nici articolul 23, nici articolul 24 din Regulamentul [Dublin III] [a doua întrebare litera c)], pe baza contestării deciziei de transfer, este posibil ca până la soluționarea căii de atac împotriva acesteia să aibă loc alte transferuri în statul membru responsabil inițial (în speță, Italia), iar acest stat are în continuare obligația de a‑l reprimi pe resortisantul țării terțe, indiferent dacă se prezintă alte cereri de reprimire, fără să se respecte termenele prevăzute la articolul 23 alineatul (3) sau la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III] și fără a ține seama de termenele de transfer prevăzute la articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul [Dublin III]?
4) În cazul în care unei asemenea persoane i se aplică (prin analogie) articolul 23 Regulamentul [Dublin III] [a doua întrebare litera a)]: noua cerere de reprimire trebuie prezentată într‑un nou termen calculat pe baza articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III? În cazul unui răspuns afirmativ: noul termen începe să curgă din nou de la data la care autoritatea competentă află că persoana a intrat din nou pe teritoriul național sau de la data altui eveniment determinant?
5) În cazul în care unei asemenea persoane i se aplică (prin analogie) articolul 24 din Regulamentul [Dublin III] [a doua întrebare litera b)]:
a) Noua cerere de reprimire trebuie prezentată într‑un nou termen calculat (prin analogie) pe baza articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III]? În cazul unui răspuns afirmativ, noul termen începe să curgă din nou de la data la care autoritatea competentă află că persoana a intrat din nou pe teritoriul național sau de la data altui eveniment determinant?
b) În cazul în care celălalt stat membru (în speță, Germania) omite să respecte un termen prevăzut la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III] (prin analogie), formularea unei noi cereri de azil în conformitate articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul [Dublin III] instituie în mod direct responsabilitatea celuilalt stat membru (în speță, Germania) sau, în pofida prezentării unei noi cereri de azil, acest ultim stat poate să adreseze statului membru responsabil inițial (în speță, Italia) o cerere de reprimire, fără să fie obligat să respecte un termen anume, sau să transfere străinul în acest stat membru, fără să fi prezentat în prealabil o cerere de reprimire?
c) În cazul în care celălalt stat membru (în speță, Germania) omite să respecte (prin analogie) un termen prevăzut la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III], existența unei cereri de azil prezentate în celălalt stat membru (în speță, Germania) înainte de transfer are același statut precum depunerea unei noi cereri de azil în temeiul articolului 24 alineatul (3) din Regulamentul [Dublin III]?
d) În cazul în care celălalt stat membru (în speță, Germania) omite să respecte un termen prevăzut la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III] (prin analogie), străinul nu depune o nouă cerere de azil, iar litispendența unei cereri de azil prezentate în celălalt stat membru (în speță, Germania) înainte de transfer are același statut precum prezentarea unei noi cereri de azil în temeiul articolului 24 alineatul (3) din Regulamentul [Dublin III], celălalt stat membru (în speță, Germania) poate să solicite statului responsabil inițial (în speță, Italia) reprimirea străinului, fără obligația de a respecta un anumit termen, sau să îl transfere pe acesta în statul membru respectiv fără să fi prezentat în prealabil o cerere de reprimire în acest stat membru?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare litera a)
27 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că din decizia de trimitere reiese că, în temeiul normelor de procedură naționale aplicabile în materie de azil, instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer trebuie, în principiu, să statueze în funcție de situația de fapt care exista la momentul la care a avut loc ultima ședință în fața acestei instanțe sau, în lipsa unei ședințe, la momentul la care instanța menționată statuează cu privire la această cale de atac.
28 În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că controlul jurisdicțional al deciziei de transfer trebuie să se bazeze pe situația de fapt existentă la momentul la care a avut loc ultima ședință în fața instanței sesizate sau, în lipsa ședinței, la momentul la care această instanță statuează cu privire la calea de atac.
29 Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că solicitantul are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.
30 Domeniul de aplicare al căii de atac de care dispune un solicitant de protecție internațională împotriva unei decizii de transfer adoptate în privința sa este precizat în considerentul (19) al acestui regulament, în care se arată că, pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac efectivă instituit prin regulamentul menționat împotriva deciziilor de transfer trebuie să cuprindă examinarea aplicării aceluiași regulament, pe de o parte, și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat, pe de altă parte (Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 43, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 37).
31 În plus, din jurisprudența Curții referitoare la articolul 29 din Regulamentul Dublin III reiese că, având în vedere, pe de o parte, obiectivul menționat în considerentul (19) al acestui regulament de a asigura, în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, o protecție efectivă a persoanelor în cauză și, pe de altă parte, obiectivul de a asigura cât mai rapid posibil determinarea statului membru responsabil de soluționarea unei cereri de protecție internațională enunțat în considerentul (5) al regulamentului menționat, solicitantul trebuie să poată dispune de o cale de atac efectivă și rapidă care să îi permită să invoce împrejurări ulterioare adoptării deciziei de transfer în privința sa, atunci când luarea în considerare a acestora este esențială pentru aplicarea corectă a aceluiași regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16. EU:C:2017:805, punctul 44).
32 O reglementare precum cea în discuție în litigiul principal, care permite solicitantului de protecție internațională să invoce împrejurări ulterioare adoptării deciziei de transfer în cadrul unei căi de atac îndreptate împotriva acestei decizii, respectă obligația de a prevedea o cale de atac efectivă și rapidă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16. EU:C:2017:805, punctul 45).
33 În acest context, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu poate fi interpretat în sensul că se opune unei asemenea reglementări pentru simplul motiv că aceasta poate conduce instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer să ia în considerare, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, împrejurări ulterioare nu numai adoptării acestei decizii, ci și transferului persoanei în cauză efectuat în aplicarea deciziei menționate.
34 Este cert că asemenea împrejurări nu sunt susceptibile să fie relevante în scopul aplicării regulilor prevăzute în acest regulament, care, precum cele enunțate la articolul 29 alineatele (1) și (2) din acesta, reglementează desfășurarea procedurii de reprimire după transfer.
35 În plus, executarea transferului, care constituie o simplă punere în aplicare concretă a deciziei de transfer, nu este de natură să stabilească, prin ea însăși, în mod definitiv, responsabilitatea statului membru în care persoana în cauză a fost transferată.
36 Astfel, este necesar să se constate, în primul rând, că nicio dispoziție din Regulamentul Dublin III nu conferă executării transferului un astfel de efect și nici nu prevede că această executare este relevantă pentru a se determina statul membru responsabil.
37 În al doilea rând, din articolul 29 alineatul (3) din acest regulament reiese, dimpotrivă, în mod clar că persoana vizată trebuie să fie reprimită de statul membru care a efectuat transferul în cazul transferului executat din eroare sau în cazul anulării deciziei de transfer după executarea transferului, ceea ce implică în mod necesar că responsabilitatea statului membru în care a fost efectuat transferul poate, în anumite cazuri, să fie repusă în discuție ulterior transferului.
38 În al treilea rând, o soluție contrară ar putea, pe de altă parte, să priveze de o mare parte din efectul său util apelul sau revizuirea prevăzute la articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat și să aducă atingere protecției jurisdicționale garantate persoanelor în cauză, de vreme ce din articolul 27 alineatul (3) din același regulament reiese că formularea unui apel sau a unei revizuiri nu implică în mod necesar suspendarea deciziei de transfer și că aceasta nu împiedică, așadar, în mod sistematic executarea transferului înainte ca legalitatea acestei decizii să fi putut fi apreciată de o instanță judecătorească.
39 În al patrulea rând, trebuie subliniat că anumite dispoziții ale Regulamentului Dublin III pot avea ca efect repunerea în discuție a responsabilității unui stat membru ca urmare a unor împrejurări survenite ulterior executării unui transfer către acest stat membru. Aceasta este situația în special a articolului 19 alineatul (2) din acest regulament, atunci când persoana în cauză a părăsit, după transfer, teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, înainte de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Karim, C‑155/15, EU:C:2016:410, punctul 17).
40 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera a) că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, citit în lumina considerentului (19) al acestui regulament și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că controlul judecătoresc al deciziei de transfer trebuie să se bazeze pe situația de fapt existentă la momentul la care a avut loc ultima ședință în fața instanței sesizate sau, în lipsa unei ședințe, la momentul la care această instanță statuează cu privire la calea de atac.
Cu privire la prima întrebare litera b), precum și cu privire la a doua și la a treia întrebare
41 Prin intermediul primei întrebări litera b), precum și prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie să fie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 23 și 24 din Regulamentul Dublin III trebuie interpretate în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe, după ce a prezentat o cerere de protecție internațională în primul stat membru, a fost transferat către acest stat membru ca urmare a respingerii unei noi cereri prezentate în al doilea stat membru, apoi a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul celui de al doilea stat membru, acest resortisant poate face obiectul unei proceduri de reprimire sau este posibil să se efectueze un nou transfer al acestei persoane către primul stat membru, fără să se urmeze o asemenea procedură.
42 Domeniul de aplicare al procedurii de reprimire este definit la articolele 23 și 24 din Regulamentul Dublin III (Ordonanța din 5 aprilie 2017, Ahmed, C‑36/17, EU:C:2017:273, punctul 26).
43 Din cuprinsul articolului 23 alineatul (1) și din cel al articolului 24 alineatul (1) din acest regulament reiese că această procedură se aplică persoanelor prevăzute la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din regulamentul menționat.
44 Aceste din urmă dispoziții se referă la o persoană care, pe de o parte, a prezentat o cerere de protecție internațională, care este în curs de examinare, și‑a retras această cerere sau cererea i‑a fost respinsă și care, pe de altă parte, fie a prezentat o cerere într‑un alt stat membru, fie se află, fără permis de ședere, pe teritoriul unui alt stat membru.
45 Prin urmare, trebuie să se considere că un resortisant al unei țări terțe, precum cel în discuție în litigiul principal, care se află, fără titlu de ședere, pe teritoriul unui stat membru după ce a prezentat o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru, cerere care nu a fost între timp admisă de acest din urmă stat membru, intră în domeniul de aplicare al procedurii de reprimire prevăzute de Regulamentul Dublin III.
46 În ceea ce privește regulile ce trebuie urmate pentru a duce la bun sfârșit această procedură, trebuie amintit că, în timp ce articolul 23 din acest regulament reglementează situațiile în care a fost prezentată o nouă cerere de protecție internațională în statul membru solicitant, articolul 24 din regulamentul menționat privește cazurile în care nu a fost prezentată nicio nouă cerere în acest stat membru (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 aprilie 2017, Ahmed, C‑36/17, EU:C:2017:273, punctul 26).
47 Rezultă că unei persoane precum cea în discuție în litigiul principal, care, după ce a depus o cerere de protecție internațională într‑un stat membru, se întoarce în mod ilegal pe teritoriul unui alt stat membru fără să prezinte o nouă cerere de protecție internațională în acest din urmă stat, poate să i se aplice procedura prevăzută la articolul 24 din Regulamentul Dublin III.
48 Împrejurarea că o asemenea persoană a prezentat deja, cu ocazia primei șederi pe teritoriul celui de al doilea stat membru, o cerere de protecție internațională care a fost respinsă în contextul prevăzut la articolul 26 alineatul (1) din acest regulament nu poate modifica această analiză.
49 Astfel, întrucât această cerere nu mai este în curs de examinare în acest stat membru, această împrejurare nu poate implica faptul că această persoană este asimilată unei persoane care a prezentat o nouă cerere de protecție internațională, care ar trebui să fie ori respinsă, în aplicarea acestui articol 26 alineatul (1), înainte să se poată efectua un transfer, ori examinată de statul membru respectiv, în conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din regulamentul menționat, în caz de întârziere a punerii în aplicare a procedurii de reprimire.
50 Totodată, faptul că decizia prin care a fost respinsă o cerere de protecție internațională prezentată cu ocazia primei șederi pe teritoriul statului membru vizat a făcut obiectul unei căi de atac încă pendinte în fața instanței competente nu poate exclude aplicarea articolului 24 din Regulamentul Dublin III într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, din moment ce, în lipsa unui efect suspensiv acordat la momentul formulării acestei căi de atac, trebuie să se considere că această decizie produce efecte, astfel cum decurg acestea din regulamentul menționat, și, prin urmare, că implică încheierea procedurii administrative deschise ca urmare a formulării cererii de protecție internațională.
51 Pe de altă parte, dat fiind că legiuitorul Uniunii a prevăzut, la articolul 24 din acest regulament, o procedură specifică aplicabilă unui resortisant al unei țări terțe precum cel în discuție în litigiul principal, care implică printre altele solicitarea statului membru solicitat în termene stricte, a căror expirare poate influența situația acestui resortisant, acesta nu poate fi transferat către un alt stat membru fără ca această procedură să fie dusă la bun sfârșit, pe baza unei decizii de transfer adoptate anterior în privința acestuia, care a fost deja executată anterior.
52 O soluție contrară ar fi astfel incompatibilă cu modul de redactare a articolelor 18 și 24 din Regulamentul Dublin III, care nu operează nicio distincție între prima și cea de a doua ședere într‑un alt stat membru decât cel în care a fost prezentată prima cerere de protecție internațională.
53 În plus, în măsura în care din considerațiile care figurează la punctele 35-39 din prezenta hotărâre rezultă că executarea transferului nu este, prin ea însăși, de natură să stabilească în mod definitiv responsabilitatea statului membru în care a fost transferată persoana în cauză, un nou transfer nu poate fi preconizat fără ca situația acestei persoane să fi fost reexaminată pentru a verifica dacă responsabilitatea nu a fost transferată unui alt stat membru, ulterior transferului persoanei menționate.
54 În această privință, trebuie subliniat că o asemenea reexaminare a situației persoanei în cauză poate fi efectuată fără să fie repusă în discuție realizarea obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, deoarece această reexaminare implică numai luarea în considerare a schimbărilor intervenite după adoptarea primei decizii de transfer.
55 În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera b), precum și la cea de a doua și la cea de a treia întrebare că articolul 24 din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe, după ce a prezentat o cerere de protecție internațională în primul stat membru, a fost transferat către acest stat membru ca urmare a respingerii unei noi cereri prezentate în al doilea stat membru, apoi a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul celui de al doilea stat membru, acest resortisant poate face obiectul unei proceduri de reprimire și că nu este posibil să se efectueze un nou transfer al acestei persoane către primul stat membru fără să se urmeze o asemenea procedură.
Cu privire la a patra întrebare
56 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare litera b), precum și la a doua și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.
Cu privire la a cincea întrebare litera a)
57 Prin intermediul celei de a cincea întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul unui stat membru care l‑a transferat anterior către un alt stat membru, cererea de reprimire trebuie trimisă în termenele prevăzute de această dispoziție și, în cazul unui răspuns afirmativ, că acestea nu pot începe să curgă înainte ca statul membru solicitant să fi avut cunoștință de întoarcerea persoanei vizate pe teritoriul său.
58 Articolul 24 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul Dublin III prevede că, în cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană fără permis de ședere decide să caute în sistemul Eurodac, cererea de reprimire se depune cât mai rapid posibil și, în orice caz, în termen de două luni de la primirea rezultatului pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac.
59 Articolul 24 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament prevede că, în cazul în care cererea de reprimire se bazează pe alte dovezi decât cele provenite din sistemul Eurodac, ea este trimisă statului membru solicitat în termen de trei luni de la data la care statul membru solicitant a luat cunoștință de faptul că un alt stat membru putea fi responsabil în ceea ce privește persoana în cauză.
60 În această privință, trebuie amintit că procedurile de reprimire trebuie să se desfășoare în mod obligatoriu în conformitate cu normele prevăzute printre altele în capitolul VI din Regulamentul Dublin III și în special cu respectarea unei serii de termene imperative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctele 49 și 50).
61 Dat fiind că legiuitorul Uniunii nu a operat nicio distincție, la articolul 24 din acest regulament, între situațiile în care procedura de reprimire ar fi angajată pentru prima dată și cele în care această procedură ar trebui efectuată din nou ca urmare a întoarcerii fără permis de ședere a persoanei în cauză în statul membru solicitant după un transfer, termenele prevăzute de acest articol trebuie, în consecință, respectate și în acest din urmă caz.
62 În ceea ce privește calcularea acestor termene, trebuie arătat că acestea urmăresc să delimiteze procedura de reprimire și contribuie, în mod determinant, la realizarea obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, garantând că procedura de reprimire va fi pusă în aplicare fără întârzieri nejustificate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctele 53 și 54, precum și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 31).
63 În acest scop, termenele menționate asigură că statul membru solicitant inițiază procedura de reprimire într‑un termen rezonabil începând din momentul în care dispune de informații care să îi permită să adreseze o cerere de reprimire unui alt stat membru, termenul aplicabil în acest context variind în funcție de natura acestor informații.
64 În consecință, termenele menționate nu pot, în mod logic, să înceapă să curgă la o dată la care statul membru solicitant nu dispunea de informațiile care să îi permită să inițieze procedura de reprimire.
65 Astfel stau lucrurile într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, nu numai dacă acest stat membru nu are cunoștință de elemente care să stabilească responsabilitatea unui alt stat membru, ci și, într‑un context în care frontierele interne pot, în principiu, să fie trecute fără să fie efectuate verificări la frontiere asupra persoanelor, dacă statul membru respectiv nu are cunoștință de prezența persoanei vizate pe teritoriul său.
66 În plus, a considera că aceste termene încep să curgă de la momentul în care statul membru a dispus, în cursul unei prime proceduri de preluare sau de reprimire, de informații care indică responsabilitatea unui alt stat membru, pe de o parte, ar fi de natură să limiteze în mod semnificativ eficiența procedurilor prevăzute de Regulamentul Dublin III și, pe de altă parte, ar risca să încurajeze persoanele în cauză să revină ilegal pe teritoriul statului membru solicitant după un prim transfer, împiedicând astfel aplicarea principiilor și a normelor prevăzute de acest regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 martie 2016, Mirza, C‑695/15 PPU, EU:C:2016:188, punctul 52, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry, C‑60/16, EU:C:2017:675, punctul 37).
67 Astfel, în situația în care persoana în cauză a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul statului membru solicitant după un prim transfer, această interpretare ar reduce considerabil termenul de care dispune acest stat membru pentru a trimite o cerere de reprimire și chiar ar exclude orice posibilitate de a trimite o astfel de cerere înainte de a se fi acordat persoanei în cauză posibilitatea de a formula o nouă cerere de protecție internațională, atunci când întoarcerea acestei persoane pe acest teritoriu a intervenit la mai mult de două sau de trei luni de la data la care statul membru respectiv a dispus, în cursul primei proceduri de preluare sau de reprimire, de informații care indică responsabilitatea unui alt stat membru.
68 În aceste condiții, termenul prevăzut la articolul 24 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul Dublin III, care se aplică numai atunci când un stat membru pe teritoriul căruia se găsește o persoană fără permis de ședere decide să caute în sistemul Eurodac, este relevant dacă statul membru solicitant a decis să procedeze astfel în cadrul procedurii de reprimire, angajată ca urmare a întoarcerii persoanei vizate pe teritoriul său după un prim transfer, ceea ce presupune în mod necesar că acesta este informat despre prezența ei pe teritoriul său.
69 În cazul în care statul membru în cauză nu a decis să caute în sistemul Eurodac, se aplică articolul 24 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament. În acest caz, termenul menționat de această dispoziție nu începe să curgă decât de la data la care statul membru solicitant a avut cunoștință, pe de o parte, de prezența persoanei în cauză pe teritoriul său și, pe de altă parte, de dovezile care stabilesc responsabilitatea unui alt stat membru.
70 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare litera a) că articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul unui stat membru care l‑a transferat anterior către un alt stat membru, cererea de reprimire trebuie trimisă în termenele prevăzute de această dispoziție și că acestea nu pot începe să curgă înainte ca statul membru solicitant să fi avut cunoștință de întoarcerea persoanei în cauză pe teritoriul său.
Cu privire la a cincea întrebare litera b)
71 Prin intermediul celei de a cincea întrebări litera b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu este formulată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, statul membru pe teritoriul căruia se află persoana în cauză fără permis de ședere este responsabil de examinarea noii cereri de protecție internațională pe care această persoană trebuie să fie autorizată să o prezinte.
72 Articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III precizează că, în cazul în care cererea de reprimire nu este făcută în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, statul membru pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză fără permis de ședere acordă acestei persoane posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională.
73 Trebuie arătat că modul de redactare a acestei dispoziții nu permite, prin el însuși, să se determine care este statul membru care ar trebui în mod normal să fie responsabil de examinarea unei astfel de cereri.
74 În aceste condiții, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, atunci când o dispoziție din dreptul Uniunii poate primi mai multe interpretări, trebuie să se acorde prioritate celei care este de natură să îi păstreze efectul util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2011, Comisia/Polonia, C‑311/10, nepublicată, EU:C:2011:702, punctul 20 și jurisprudența citată).
75 În această privință, trebuie să se sublinieze că, în cazul în care articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III ar trebui interpretat în sensul că implică numai faptul că persoana în cauză trebuie să aibă dreptul să formuleze o cerere de protecție internațională și că nu are, astfel, niciun efect asupra determinării statului membru responsabil de examinarea acestei cereri, această dispoziție ar fi lipsită de orice efect util.
76 Rezultă, astfel, din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2013/32 că statele membre sunt, în general, obligate să înregistreze orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe autorităților naționale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și că acestea trebuie, ulterior, să se asigure că persoanele în cauză au posibilitatea concretă de a prezenta cererea în cel mai scurt timp.
77 Prin urmare, este necesar, în vederea asigurării efectului util al articolului 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, ca această dispoziție să fie interpretată în sensul că, în cazul expirării termenelor prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, atunci când persoana în cauză decide să utilizeze posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională pe care trebuie să i‑o acorde statul membru pe teritoriul căruia se află aceasta, acest stat membru este responsabil de examinarea acestei noi cereri.
78 Această interpretare este, de altfel, confirmată de obiectivul urmărit la articolul 24 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dublin III, amintit la punctul 62 din prezenta hotărâre.
79 Astfel, dacă prezentarea unei noi cereri de protecție internațională în condițiile prevăzute de aceste dispoziții ar implica numai faptul că statul membru pe teritoriul căruia se află persoana în cauză poate de acum înainte să inițieze procedura de reprimire în condițiile prevăzute la articolul 23 din acest regulament, regulile prevăzute la articolul 24 alineatele (2) și (3) din regulamentul menționat nu ar putea contribui la realizarea obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, deoarece expirarea acestor termene nu ar împiedica punerea în aplicare a unei proceduri de reprimire care ar întârzia din nou examinarea cererii de protecție internațională prezentate de persoana în cauză.
80 Rezultă că trebuie să se răspundă la a cincea întrebare litera b) că articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu este formulată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, statul membru pe teritoriul căruia se află persoana în cauză fără permis de ședere este responsabil de examinarea noii cereri de protecție internațională pe care această persoană trebuie să fie autorizată să o prezinte.
Cu privire la a cincea întrebare litera c)
81 Prin intermediul celei de a cincea întrebări litera c), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că faptul că procedura căii de atac împotriva unei decizii prin care s‑a respins o primă cerere de protecție internațională prezentată într‑un stat membru este încă pendinte trebuie considerat echivalent cu prezentarea unei noi cereri de protecție internațională în acest stat membru, în sensul acestei dispoziții.
82 În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III se referă în mod explicit la obligația statului membru în cauză de a oferi persoanei în cauză posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională.
83 În consecință, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să atribuie expirării termenelor prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament efecte asupra soluției procedurilor de prelucrare a cererilor de protecție internațională deja inițiate, ci asupra inițierii unei noi proceduri de protecție internațională.
84 În al doilea rând, trebuie amintit că, astfel cum reiese din considerațiile expuse la punctele 48-50 din prezenta hotărâre, în lipsa unui efect suspensiv acordat introducerii unei căi de atac împotriva unei decizii de respingere a unei prime cereri de protecție internațională, trebuie să se considere că această decizie produce efecte depline și implică, în consecință, încheierea procedurii administrative deschise ca urmare a prezentării cererii de protecție internațională.
85 În consecință, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare litera c) că articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că faptul că procedura căii de atac introduse împotriva unei decizii prin care s‑a respins o primă cerere de protecție internațională prezentată într‑un stat membru este încă pendinte nu trebuie considerat echivalent cu prezentarea unei noi cereri de protecție internațională în acest stat membru, în sensul acestei dispoziții.
Cu privire la a cincea întrebare litera d)
86 Prin intermediul celei de a cincea întrebări litera d), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu a fost prezentată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, iar persoana în cauză nu a exercitat posibilitatea de care trebuie să dispună de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională, statul membru pe teritoriul căruia se află această persoană fără permis de ședere poate încă să formuleze o cerere de reprimire sau să procedeze la transferul persoanei respective către un alt stat membru, fără să formuleze o astfel de cerere.
87 Articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III se distinge de alte dispoziții referitoare la expirarea unor termene care figurează în acest regulament prin aceea că nu prevede că expirarea termenelor la care face referire implică, prin ea însăși, un transfer de responsabilitate.
88 Astfel cum rezultă din răspunsul dat la a cincea întrebare litera b), atunci când articolul 24 din regulamentul menționat este aplicabil, un astfel de transfer de responsabilitate este supus condiției ca persoana în cauză să exercite posibilitatea de care trebuie să dispună de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională în statul membru pe teritoriul căruia se află.
89 În măsura în care legiuitorul Uniunii nu a atribuit expirării termenelor prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din același regulament niciun alt efect, trebuie să se considere că, în cazul în care persoana în cauză nu a exercitat această posibilitate, statului membru pe teritoriul căruia aceasta se află îi este permis să acționeze în consecință și să inițieze, dacă este cazul, o procedură de reprimire destinată să garanteze că această persoană revine pe teritoriul statului membru în care a prezentat cererea de protecție internațională.
90 În schimb, având în vedere, pe de o parte, că statul membru responsabil este obligat, în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III, să reprimească persoana în cauză în condițiile prevăzute la articolele 23-25 și 29 din acest regulament și, pe de altă parte, că niciunul dintre aceste articole nu prevede transferul acestei persoane în lipsa unui acord, expres sau tacit, al statului membru solicitat în acest scop, articolul 24 alineatul (3) din regulamentul menționat nu poate fi interpretat în sensul că permite unui stat membru să transfere persoana menționată către un alt stat membru fără să formuleze o cerere de reprimire.
91 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare litera d) că articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu este formulată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, iar persoana în cauză nu a exercitat posibilitatea de care trebuie să dispună de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională:
– statul membru pe teritoriul căruia se află această persoană fără permis de ședere poate încă să formuleze o cerere de reprimire și în sensul că
– această dispoziție nu permite transferul persoanei respective către un alt stat membru, fără formularea unei astfel de cereri.
Cu privire la cheltuielile de judecată
92 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, citit în lumina considerentului (19) al acestui regulament și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că controlul judecătoresc al deciziei de transfer trebuie să se bazeze pe situația de fapt existentă la momentul la care a avut loc ultima ședință în fața instanței sesizate sau, în lipsa unei ședințe, la momentul la care această instanță statuează cu privire la calea de atac.
2) Articolul 24 din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe, după ce a prezentat o cerere de protecție internațională în primul stat membru, a fost transferat către acest stat membru ca urmare a respingerii unei noi cereri prezentate în al doilea stat membru, apoi a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul celui de al doilea stat membru, acest resortisant poate face obiectul unei proceduri de reprimire și că nu este posibil să se efectueze un nou transfer al acestei persoane către primul stat membru fără să se urmeze o asemenea procedură.
3) Articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un resortisant al unei țări terțe a revenit, fără permis de ședere, pe teritoriul unui stat membru care l‑a transferat anterior către un alt stat membru, cererea de reprimire trebuie retrimisă în termenele prevăzute de această dispoziție și că acestea nu pot începe să curgă înainte ca statul membru solicitant să fi avut cunoștință de întoarcerea persoanei în cauză pe teritoriul său.
4) Articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu este formulată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, statul membru pe teritoriul căruia se află persoana în cauză fără permis de ședere este responsabil de examinarea noii cereri de protecție internațională pe care această persoană trebuie să fie autorizată să o prezinte.
5) Articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că faptul că procedura căii de atac introduse împotriva unei decizii prin care s‑a respins o primă cerere de protecție internațională prezentată într‑un stat membru este încă pendinte nu trebuie considerat echivalent cu prezentarea unei noi cereri de protecție internațională în acest stat membru, în sensul acestei dispoziții.
6) Articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, atunci când cererea de reprimire nu este formulată în termenele prevăzute la articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, iar persoana în cauză nu a exercitat posibilitatea de care trebuie să dispună de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională:
– statul membru pe teritoriul căruia se află această persoană fără permis de ședere poate încă să formuleze o cerere de reprimire și în sensul că
– această dispoziție nu permite transferul persoanei respective către un alt stat membru fără formularea unei astfel de cereri.
Semnături