HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
18 aprilie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Politica în domeniul azilului – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Transfer al solicitantului de azil către statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională – Articolul 17 alineatul (1) – Clauză discreționară – Articolul 27 alineatele (1)-(3) și articolul 29 alineatul (3) – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Căi de atac – Efect suspensiv”
În cauza C‑359/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court (Înalta Curte, Irlanda), prin decizia din 28 aprilie 2022, primită de Curte la 3 iunie 2022, în procedura
AHY
împotriva
Minister for Justice,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din doamna A. Prechal, președintă de cameră, domnii F. Biltgen, N. Wahl (raportor) și J. Passer și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru AHY, de B. Burns, solicitor, E. Dornan, BL, și C. Power, SC;
– pentru Minister for Justice și Irlanda, de M. Browne, Chief State Solicitor, A. Joyce, M. Tierney și G. Wells, în calitate de agenți, asistați de S.‑J. Hillery, BL, și D. Colan Smyth, SC;
– pentru guvernul elen, de M. Michelogiannaki, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de L. Grønfeldt și J. Tomkin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 septembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 17 alineatul (1) și a articolului 27 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AHY, resortisant somalez, pe de o parte, și Minister for Justice (ministrul justiției, Irlanda, denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestuia din urmă prin care a refuzat să își exercite puterea discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III pentru a examina cererea de protecție internațională formulată de AHY și prin care a dispus ca acesta să fie transferat în Suedia.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit considerentelor (4), (5), (17) și (19) ale Regulamentului Dublin III:
„(4) Concluziile [reuniunii speciale a Consiliului European care a avut loc la Tampere la 15 și la 16 octombrie 1999] exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.
(5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.
[…]
(17) Orice stat membru ar trebui să poată deroga de la criteriul responsabilității, în special din considerente umanitare și caritabile, astfel încât să reunească membri de familie, rude sau orice alte persoane aflate în relații de natură familială și să poată examina o cerere de protecție internațională prezentată acestuia sau altui stat membru, chiar dacă responsabilitatea efectuării unei asemenea examinări nu îi revine în temeiul criteriilor obligatorii stabilite de prezentul regulament.
[…]
(19) În vederea garantării protecției efective a drepturilor persoanelor vizate, ar trebui stabilite garanții juridice și dreptul la o cale de atac eficientă în ceea ce privește deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil în conformitate în special cu articolul 47 din [cartă]. Pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva unor astfel de decizii ar trebui să cuprindă atât examinarea aplicării prezentului regulament, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat.”
4 Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament prevede:
„Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.”
5 Articolul 17 din regulamentul menționat, intitulat „Clauze discreționare”, face parte din capitolul IV din același regulament și prevede la alineatul (1):
„Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.
Statul membru care a decis să examineze o cerere de protecție internațională în temeiul prezentului alineat devine statul membru responsabil și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează, prin utilizarea rețelei electronice de comunicații «DubliNet», instituită în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 [al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 343/2003 (JO 2003, L 222, p. 3)], statul membru anterior responsabil, statul membru care desfășoară o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i‑a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.
Statul membru care devine responsabil în temeiul prezentului alineat indică acest lucru, de îndată, în Eurodac, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 603/2013 [al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea sistemului «Eurodac» pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului nr. 604/2013 și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție (JO 2013, L 180, p. 1)] prin adăugarea datei de adoptare a deciziei de examinare a cererii.”
6 Articolul 27 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Căi de atac”, are următorul cuprins:
„(1) Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.
(2) Statele membre prevăd un termen rezonabil în care persoana în cauză să își poată exercita dreptul de a recurge la o cale eficientă de atac în temeiul alineatului (1).
(3) În scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, statele membre prevăd următoarele în dreptul lor intern:
(a) apelul sau revizuirea conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind apelul sau revizuirea; sau
(b) transferul se suspendă automat, iar această suspendare expiră după o perioadă rezonabilă de timp în cursul căreia o instanță națională, în urma examinării atente și riguroase a cererii, să fi decis cu privire la efectul suspensiv al apelului sau al revizuirii; sau
(c) persoana în cauză are posibilitatea de a solicita, într‑un termen rezonabil, unei instanțe naționale suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea. Statele membre asigură existența unei căi de atac eficiente prin suspendarea transferului până la pronunțarea hotărârii privind prima cerere de suspendare. Orice decizie cu privire la suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer este luată într‑un termen rezonabil, permițând totodată analiza atentă și riguroasă a cererii de suspendare. O decizie de a nu suspenda punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază.
(4) Statele membre pot prevedea faptul că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea.
[…]”
7 Articolul 29 din acest regulament prevede:
„(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).
[…]
(2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.
[…]”
Dreptul irlandez
8 Articolul 3 din European Union (Dublin System) Regulations 2018 [Regulamentul din 2018 privind Uniunea Europeană (sistemul Dublin)] (S.I. nr. 62 din 2018, denumit în continuare „Regulamentul din 2018”) conferă ofițerilor de protecție internațională din cadrul International Protection Office (Oficiul pentru Protecție Internațională, Irlanda, denumit în continuare „IPO”) competența de a determina statul membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională în conformitate cu criteriile prevăzute de dispozițiile capitolului III din Regulamentul Dublin III și de a adopta deciziile de transfer.
9 Articolul 6 din Regulamentul din 2018 prevede că International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională, Irlanda) are competența de a examina căile de atac formulate împotriva deciziilor de transfer.
10 Articolul 8 alineatul 1 din Regulamentul din 2018 pune în aplicare efectul suspensiv prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul Dublin III și prevede în esență că un solicitant de protecție internațională care formulează o cale de atac în temeiul articolului 6 din Regulamentul din 2018 are dreptul de a rămâne în Irlanda până la soluționarea acestei căi de atac.
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 Reclamantul din litigiul principal, AHY, este un resortisant somalez. La 21 ianuarie 2020, el a formulat o cerere de protecție internațională în Irlanda, indicând că a fost victima unui atentat cu bombă în Somalia, care i‑a distrus magazinul, l‑a ucis pe unul dintre angajații săi și i‑a lăsat cicatrici pe mâini și pe un braț.
12 Dintr‑o căutare Eurodac a reieșit că AHY formulase deja două cereri de protecție internațională în Suedia, la 5 noiembrie 2012 și la 2 octombrie 2017, și că aceste cereri fuseseră respinse.
13 În consecință, autoritățile irlandeze au adresat Regatului Suediei, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III, o cerere de reprimire. Acest stat membru a admis‑o la 19 februarie 2020.
14 La 23 iulie 2020, lui AHY i‑a fost comunicat un aviz privind decizia de transfer către Suedia. Acesta din urmă a sesizat, la 5 august 2020, International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională) cu o acțiune împotriva acestei decizii a IPO, solicitând aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și susținând printre altele că suferă de depresie.
15 International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională) a respins această cale de atac la 5 octombrie 2021 și a confirmat decizia de transfer.
16 După ce a fost informat că trebuia să se prezinte la Garda National Immigration Bureau (Biroul Național pentru Imigrări, Irlanda) la 16 decembrie 2021 pentru a i se pregăti transferul în Suedia, care trebuia efectuat cel târziu la 6 aprilie 2022, AHY a sesizat ministrul, la 15 noiembrie 2021, cu o cerere prin care solicita ca acesta din urmă să exercite puterea discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. Această cerere a fost respinsă la 16 februarie 2022.
17 AHY a formulat o acțiune împotriva acestei decizii a ministrului la instanța de trimitere, High Court (Înalta Curte, Irlanda). În susținerea acestei acțiuni, el arată în special că, în temeiul articolului 27 din Regulamentul Dublin III, căile de atac formulate împotriva deciziilor prin care se refuză exercitarea puterii discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament au un efect suspensiv automat.
18 În primul rând, instanța de trimitere arată că, în Irlanda, decizia de a se proceda sau nu la transferul unui solicitant de protecție internațională este de competența IPO, în timp ce decizia de a se exercita sau nu puterea discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III intră în prerogativele ministrului. În plus, căile de atac împotriva deciziilor de transfer, prevăzute la articolul 27 din acest regulament, ar trebui formulate în fața International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională) în temeiul articolului 6 din Regulamentul din 2018, în timp ce deciziile ministrului ar putea fi contestate în fața High Court (Înalta Curte) în cadrul exclusiv al acțiunii în „judicial review”, care constituie o cale de atac jurisdicțională specifică prin care se urmărește controlul legalității acțiunii administrative.
19 Acest sistem ar genera numeroase dificultăți din cauza lipsei de coordonare a procedurilor și a termenelor în care aceste decizii și aceste căi de atac trebuie să intervină. Astfel, un solicitant de protecție internațională care face obiectul unei decizii de transfer ar putea, la fel ca reclamantul din litigiul principal, să solicite, după respingerea căii de atac formulate împotriva deciziei de transfer de către International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională), aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.
20 În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema efectului suspensiv pe care o cale de atac împotriva unei decizii a ministrului prin care se refuză exercitarea puterii discreționare pe care i‑o recunoaște articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III îl poate avea asupra unei decizii de transfer, în special atunci când aceasta din urmă a făcut deja obiectul unei căi de atac în temeiul articolului 27 din acest regulament. În această privință, ea face trimitere la Hotărârea din 23 ianuarie 2019, M.A. și alții (C‑661/17, denumită în continuare „Hotărârea M.A. și alții”, EU:C:2019:53), și precizează că, în această hotărâre, Curtea nu pare să fi soluționat problema dacă dispozițiile referitoare la efectul suspensiv care figurează la articolul 27 din regulamentul menționat se aplică atunci când este formulată o cale de atac împotriva unei decizii adoptate în temeiul articolului 17 din același regulament.
21 În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei «decizii de transfer» în conformitate cu dispozițiile articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul [Dublin III] include dreptul la o astfel de cale eficientă de atac împotriva unei decizii adoptate de statul membru în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III în ceea ce privește exercitarea puterii sale de apreciere în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III cu privire la aspectul dacă acesta ar trebui să examineze cererea de protecție internațională care i‑a fost prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în Regulamentul Dublin III?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
a) Rezultă că un stat membru solicitant nu poate pune în aplicare o decizie de transfer până la soluționarea cererii unui solicitant de exercitare a puterii de apreciere în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III?
b) Dispozițiile articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, care impun statelor membre să prevadă în dreptul lor național una dintre cele trei forme de efect suspensiv în scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, includ o cale de atac împotriva unei decizii pronunțate în temeiul articolului 17 alineatul (1) [din acest regulament] prin care se refuză exercitarea opțiunii de asumare a responsabilității pentru o cerere de protecție internațională […]?
c) În cazul în care nicio dispoziție națională specifică nu prevede una dintre cele trei forme de efect suspensiv prevăzute la articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III în cazul unei căi de atac împotriva unei decizii de refuz [adoptate în temeiul articolului 17 alineatul (1) din acest regulament], instanțele sunt obligate să confere efect suspensiv în una dintre aceste trei forme în dreptul său național și, în cazul unui răspuns afirmativ, în care dintre acestea?
d) Toate căile de atac cu efect suspensiv prevăzute la articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretate în sensul că au ca efect suspendarea termenului de punere în aplicare a unei decizii de transfer în temeiul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:
a) Dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din [cartă] se opune ca un stat membru solicitant să pună în aplicare o decizie de transfer până la soluționarea cererii reclamantului de exercitare a puterii de apreciere în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III?
b) Dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din [cartă] se opune ca un stat membru solicitant să pună în aplicare o decizie de transfer până la soluționarea unei contestații introduse prin intermediul unei căi de atac jurisdicționale specifice având ca obiect controlul legalității acțiunii administrative («judicial review»), formulată în temeiul dispozițiilor de drept național împotriva unei decizii de refuz [adoptate în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III]?
c) În subsidiar, o contestație prin intermediul unei acțiuni în «judicial review» formulată conform dispozițiilor dreptului național împotriva unei decizii de refuz [adoptate în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III] are ca efect suspendarea termenului de punere în aplicare a unei decizii de transfer în temeiul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III sau are în alt mod un efect suspensiv asupra deciziei de transfer?”
Procedura în fața Curții
22 Instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
23 La 21 iunie 2022, Camera a doua a Curții a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
24 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să prevadă o cale de atac efectivă împotriva unei decizii adoptate în temeiul clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament.
25 În această privință, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că persoana care face obiectul unei decizii de transfer are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva acestei decizii în fața unei instanțe naționale.
26 Domeniul de aplicare al acestei căi de atac este precizat în considerentul (19) al acestui regulament, în care se arată că, pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac efectivă instituit prin regulamentul menționat împotriva deciziilor de transfer trebuie să cuprindă examinarea aplicării aceluiași regulament, pe de o parte, și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat, pe de altă parte (Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R., C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280, punctul 39, precum și jurisprudența citată).
27 După ce a arătat, la punctul 75 din Hotărârea M.A. și alții, că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu prevede în mod expres o cale de atac împotriva unei decizii a unui stat membru de a nu recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament, Curtea a declarat, la punctul 4 din dispozitivul hotărârii menționate, că această primă dispoziție trebuie interpretată în sensul că nu impune statelor membre prevederea unei asemenea căi de atac împotriva deciziei de a nu recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit, fără a se aduce atingere posibilității ca această decizie să fie contestată cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer.
28 În speță, AHY susține însă în fața instanței de trimitere, precum și în observațiile sale scrise în fața Curții că dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de transfer, prevăzut la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, trebuie să includă și dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unei decizii adoptate în temeiul articolului 17 alineatul (1) din acest regulament pentru motivul că Curtea a afirmat de asemenea, la punctul 64 din Hotărârea M.A. și alții, că puterea de apreciere conferită statelor membre prin această din urmă dispoziție face parte integrantă din mecanismele de determinare a statului membru responsabil de o cerere de protecție internațională prevăzute de regulamentul menționat.
29 Dispozițiile Regulamentului Dublin III nu pot fi interpretate de asemenea manieră.
30 Este, desigur, adevărat că Curtea a indicat deja că respectiva cale de atac prevăzută la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu poate face obiectul unei interpretări restrictive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 53).
31 Astfel, Curtea a statuat deja că, având în vedere în special evoluția generală pe care a cunoscut‑o sistemul de determinare a statului membru responsabil de o cerere de protecție internațională formulată în unul dintre statele membre în urma adoptării Regulamentului Dublin III și obiectivele urmărite de acest regulament, articolul 27 alineatul (1) din acesta trebuie interpretat în sensul că acea cale de atac pe care o prevede împotriva unei decizii de transfer trebuie să poată viza atât respectarea normelor prin care se atribuie responsabilitatea de examinare a unei cereri de protecție internațională, cât și garanțiile procedurale prevăzute de regulamentul menționat (Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R., C‑582/17 și C‑583/17, EU:C:2019:280, punctul 40, precum și jurisprudența citată).
32 Cu toate acestea, chiar dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie considerat ca făcând parte integrantă din mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prevăzute de acest regulament, această dispoziție nu poate să fie asimilată, din cauza naturii sale, celorlalte criterii de determinare a statului membru responsabil de o cerere de protecție internațională prevăzute de regulamentul menționat.
33 Într‑adevăr, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, o cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul unuia dintre statele membre, oricare ar fi acesta, este, în principiu, examinată doar de statul membru pe care criteriile stabilite în capitolul III din acest regulament îl desemnează drept responsabil.
34 Sistemul de determinare a statului membru responsabil elaborat de legiuitorul Uniunii, în care se înscrie regulamentul menționat, urmărește, după cum decurge din considerentele (4) și (5) ale acestuia, să facă posibilă printre altele determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu se compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.
35 În acest context, un stat membru în care a fost depusă o cerere de protecție internațională este obligat să urmeze procedurile prevăzute în capitolul VI din același regulament cu scopul de a determina statul membru responsabil de examinarea acestei cereri, de a cere acestui stat să o preia pe persoana în cauză și, odată acceptată această cerere, de a transfera această persoană către statul membru menționat.
36 Cu toate acestea, prin derogare de la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, articolul 17 alineatul (1) din acest regulament prevede că fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul acestor criterii.
37 Obiectivul acestei dispoziții este acela de apărare a prerogativelor statelor membre în exercitarea dreptului de a acorda o protecție internațională (Hotărârea din 5 iulie 2018, X, C‑213/17, EU:C:2018:538, punctul 61 și jurisprudența citată).
38 În plus, din modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III reiese cu claritate că această dispoziție este de natură facultativă, întrucât lasă la latitudinea fiecărui stat membru decizia de a examina o cerere de protecție internațională care îi este prezentată chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor de determinare a statului membru responsabil definite de regulamentul amintit. Exercitarea acestei posibilități nu este, de altfel, supusă niciunei condiții speciale. Posibilitatea menționată urmărește să permită fiecărui stat membru să decidă în mod suveran, în funcție de considerații politice, umanitare sau de natură practică, să accepte examinarea unei cereri de protecție internațională chiar dacă nu este responsabil în aplicarea criteriilor definite de regulamentul menționat [Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno și alții (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctul 146, precum și jurisprudența citată].
39 Având în vedere întinderea puterii de apreciere astfel acordate statelor membre, statul membru în cauză are competența de a stabili împrejurările în care dorește să recurgă la posibilitatea conferită de clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și de a accepta să examineze el însuși o cerere de protecție internațională pentru care nu este responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament [Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno și alții (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctul 147, precum și jurisprudența citată].
40 În acest context, Curtea a statuat în mod repetat că nicio împrejurare, chiar dacă ține de drepturile fundamentale, nu poate obliga un stat membru să recurgă la această clauză și să examineze el însuși o cerere care nu îi incumbă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Puid, C‑4/11, EU:C:2013:740, punctul 37, precum și Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 97, și Hotărârea M.A. și alții, punctele 61 și 72).
41 Este adevărat că, așa cum s‑a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat în mai multe rânduri că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că acea cale de atac pe care o prevede împotriva unei decizii de transfer trebuie să poată privi atât respectarea normelor prin care se atribuie responsabilitatea examinării unei cereri de protecție internațională, cât și garanțiile procedurale prevăzute de acest regulament. Cu toate acestea, după cum a subliniat domnul avocat general la punctele 62 și 63 din concluzii, această jurisprudență, rezultată în special din Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash (C‑63/15, EU:C:2016:409), din Hotărârea din 7 iunie 2016, Karim (C‑155/15, EU:C:2016:410), și din Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab (C‑670/16, EU:C:2017:587), se întemeiază pe premisa potrivit căreia fiecare dintre dispozițiile acestui regulament în discuție în acele hotărâri ținea de cadrul în care trebuia să aibă loc procesul de determinare a statului membru responsabil. Aceste dispoziții, precum articolul 19 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament sau articolul 21 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevăd astfel norme pe care statul membru în cauză este obligat să le aplice în temeiul aceluiași regulament și care, în consecință, îi conferă solicitantului de protecție internațională dreptul ca acest stat să își respecte obligațiile în acest sens.
42 Or, după cum rezultă din considerentul (17) al Regulamentului Dublin III, acest regulament stabilește, prin dispozițiile din capitolul III din acesta, „criteriile obligatorii” în vederea determinării statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, acordând în același timp statelor membre, la articolul 17 din regulamentul menționat, care face parte din capitolul IV din acesta, posibilitatea de a deroga de la aceste criterii de responsabilitate și de a examina o cerere de protecție internațională prezentată pe teritoriul lor sau pe teritoriul altui stat membru chiar dacă această examinare nu le incumbă în temeiul acestor criterii obligatorii. În consecință, decizia unui stat de a exercita sau nu puterea menționată la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și de a examina sau nu o cerere de protecție internațională este o decizie discreționară care nu se întemeiază pe criteriile obligatorii cărora acest stat membru este obligat să li se conformeze în temeiul regulamentului amintit.
43 Rezultă că o decizie adoptată în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu poate fi asimilată unei decizii de transfer, în sensul articolului 27 alineatul (1) din acest regulament, astfel încât această din urmă dispoziție nu impune statelor membre să prevadă o cale de atac efectivă împotriva unei asemenea decizii discreționare.
44 Această interpretare nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că, în Hotărârea M.A. și alții, Curtea a declarat că faptul că articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat nu impune statelor membre să prevadă o astfel de cale de atac nu împiedică persoana în cauză să conteste o asemenea decizie discreționară cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer care o vizează.
45 Într‑adevăr, nu reiese nicidecum din aceeași considerație că posibilitatea de a contesta un asemenea refuz de a recurge la clauza discreționară cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer își are temeiul în dreptul Uniunii.
46 Dimpotrivă, din moment ce Curtea a statuat că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu impune statelor membre să prevadă o cale de atac specifică împotriva deciziei prin care se refuză exercitarea puterii discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament, posibilitatea de a contesta această decizie cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer nu se poate întemeia decât pe dreptul național.
47 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să prevadă o cale de atac efectivă împotriva unei decizii adoptate în temeiul clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament.
Cu privire la a doua întrebare
48 A doua întrebare a fost adresată pentru ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare. Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.
Cu privire la a treia întrebare
49 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență ca, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, să se stabilească dacă articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să pună în aplicare o decizie de transfer atât timp cât nu s‑a statuat cu privire la cererea prin care se solicită ca acest stat să își exercite puterea discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III sau cu privire la o cale de atac jurisdicțională specifică, formulată în temeiul dispozițiilor dreptului național, împotriva răspunsului dat la o astfel de cerere. Cu titlu subsidiar, ea solicită să se stabilească dacă articolul 29 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că termenul de șase luni pentru efectuarea transferului solicitantului de protecție internațională vizat de această dispoziție începe să curgă de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de preluare sau de reprimire a persoanei în cauză ori de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea împotriva unei decizii de transfer atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din regulamentul menționat, iar nu de la data deciziei definitive privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din același regulament pentru a examina cererea de protecție internațională.
50 În ceea ce privește, în primul rând, interogațiile instanței de trimitere referitoare la articolul 47 din cartă, prin acestea se urmărește să se stabilească dacă această dispoziție impune un efect suspensiv al punerii în aplicare a deciziei de transfer atunci când solicitantul de protecție internațională a solicitat aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III sau atunci când solicitantul a introdus o cale de atac împotriva răspunsului dat la o asemenea solicitare.
51 În această privință, este necesar să se constate că, din moment ce, după cum s‑a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie considerat ca făcând parte integrantă din mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prevăzute de acest regulament, situația în discuție în litigiul principal, în măsura în care privește exercitarea unei puteri discreționare pe care dispoziția menționată o conferă statelor membre, implică o „punere în aplicare a dreptului Uniunii”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, astfel încât, de manieră generală, aceasta se aplică situației menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, TSN și AKT, C‑609/17 și C‑610/17, EU:C:2019:981, punctul 50 și jurisprudența citată).
52 Trebuie amintit însă că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 47 din cartă nu are vocația de a se aplica decât dacă persoana care îl invocă se prevalează de drepturi sau de libertăți garantate de dreptul Uniunii ori dacă această persoană face obiectul unei urmăriri penale care constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul hotărârilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 34 și jurisprudența citată].
53 Or, din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că un stat membru nu poate fi obligat să recurgă la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.
54 În lipsa unei asemenea obligații, un solicitant de protecție internațională nu dispune de niciun drept garantat de dreptul Uniunii ca un stat membru să recurgă la această clauză și la puterea discreționară pe care ea i‑o conferă.
55 Întrucât situația în discuție în litigiul principal nu privește o situație în care persoana care invocă articolul 47 din cartă se prevalează de drepturi sau de libertăți garantate de dreptul Uniunii și nici, de altfel în mod evident, o situație în care o atare persoană face obiectul unei urmăriri penale care constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, rezultă din jurisprudența amintită la punctul 52 din prezenta hotărâre că acest articol 47 nu este aplicabil unei situații precum cea în discuție în litigiul principal. În consecință, articolul 47 din cartă nu se opune ca un stat membru să pună în aplicare o decizie de transfer înainte de a se fi statuat cu privire la o cerere formulată în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III sau cu privire la o cale de atac împotriva răspunsului dat la o asemenea cerere.
56 În ceea ce privește, în al doilea rând, interogațiile instanței de trimitere formulate cu titlu subsidiar, prin acestea se urmărește să se stabilească dacă articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că termenul de șase luni prevăzut de această dispoziție începe să curgă de la data deciziei definitive privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament pentru a examina cererea de protecție internațională.
57 Trebuie să se constate că modul de redactare a acestui articol 29 alineatul (1) este clar și precis în această privință.
58 Astfel, această dispoziție prevede că termenul de șase luni începe să curgă de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III.
59 Întrucât dispoziția menționată nu prevede că acest termen începe să curgă de la decizia definitivă privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament pentru a examina cererea de protecție internațională, nu se poate considera că o atare cale de atac are ca efect suspendarea termenului de punere în aplicare a unei decizii de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din regulamentul menționat sau că are în alt mod un efect suspensiv asupra deciziei de transfer.
60 Prin urmare, termenul de șase luni pentru efectuarea transferului solicitantului de protecție internațională începe să curgă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, de la data respingerii căii de atac împotriva deciziei de transfer a persoanei în cauză, iar nu de la data deciziei definitive privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din același regulament pentru a examina cererea de protecție internațională.
61 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare după cum urmează:
– Articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu este aplicabil unei situații în care un solicitant de protecție internațională care face obiectul unei decizii de transfer a solicitat statului membru care a adoptat această decizie să își exercite puterea discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III sau a formulat o cale de atac jurisdicțională împotriva răspunsului dat la o asemenea cerere, astfel încât această dispoziție din cartă nu se opune a fortiori ca un stat membru să pună în aplicare, în aceste condiții, o decizie de transfer înainte să se fi statuat cu privire la această cerere sau cu privire la o cale de atac împotriva răspunsului dat la o asemenea cerere.
– Articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că termenul de șase luni pentru efectuarea transferului solicitantului de protecție internațională vizat de această dispoziție începe să curgă de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea împotriva unei decizii de transfer atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament, iar nu de la data deciziei definitive privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat pentru a examina cererea de protecție internațională.
Cu privire la cheltuielile de judecată
62 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid
trebuie interpretat în sensul că
nu impune statelor membre să prevadă o cale de atac efectivă împotriva unei decizii adoptate în temeiul clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament.
2) – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
nu este aplicabil unei situații în care un solicitant de protecție internațională care face obiectul unei decizii de transfer a solicitat statului membru care a adoptat această decizie să își exercite puterea discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 sau a formulat o cale de atac jurisdicțională împotriva răspunsului dat la o asemenea cerere, astfel încât această dispoziție din Carta drepturilor fundamentale nu se opune a fortiori ca un stat membru să pună în aplicare, în aceste condiții, o decizie de transfer înainte să se fi statuat cu privire la această cerere sau cu privire la o cale de atac împotriva răspunsului dat la o asemenea cerere.
– Articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 604/2013
termenul de șase luni pentru efectuarea transferului solicitantului de protecție internațională vizat de această dispoziție începe să curgă de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea împotriva unei decizii de transfer atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament, iar nu de la data deciziei definitive privind o cale de atac formulată împotriva deciziei statului membru solicitant, luată ulterior adoptării deciziei de transfer, de a nu recurge la clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat pentru a examina cererea de protecție internațională.
Semnături