Cauza T‑627/19
(publicare în extras)
Harry Shindler și alții
împotriva
Comisiei Europene
Ordonanța Tribunalului (Camera a zecea) din 14 iulie 2020
„Acțiune în constatarea abținerii de a acționa și acțiune în anulare – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Retragerea Regatului Unit din Uniune – Cereri de adoptare a unei decizii de menținere a cetățeniei europene a anumitor resortisanți ai Regatului Unit și a unei decizii privind diverse măsuri referitoare la drepturile resortisanților Regatului Unit – Luare de poziție a Comisiei – Lipsa invitației de a acționa – Refuz de adoptare a unei decizii de menținere a cetățeniei europene a anumitor resortisanți ai Regatului Unit – Lipsa interesului de a exercita acțiunea – Acțiune vădit inadmisibilă”
1. Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Abținere de a acționa – Noțiune – Inacțiune – Act care nu dă satisfacție – Excludere
(art. 265 TFUE)
(a se vedea punctul 28)
2. Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Persoane fizice sau juridice – Condiții de admisibilitate – Invitație prealabilă de a acționa – Lipsa unei luări de poziție a instituției – Calitate procesuală activă – Condiții care au caracter cumulativ – Inadmisibilitatea acțiunii în cazul neîndeplinirii doar a uneia dintre aceste condiții
(art. 265 TFUE)
(a se vedea punctul 32)
3. Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Punerea în întârziere a instituției – Lipsă – Inadmisibilitate
(art. 265 al doilea paragraf TFUE)
(a se vedea punctul 35)
4. Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a exercita acțiunea – Necesitatea existenței unui interes născut și actual – Acțiune care poate aduce un beneficiu reclamantului – Lipsă – Inadmisibilitate
(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)
(a se vedea punctul 47)
5. Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a exercita acțiunea – Anulare care nu poate determina decât o nouă decizie identică pe fond – Lipsa interesului
(art. 263 TFUE)
(a se vedea punctele 48 și 49)
Rezumat
La 23 iunie 2016, cetățenii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s‑au pronunțat prin referendum în favoarea retragerii țării lor din Uniunea Europeană. La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat Consiliului European intenția sa de a se retrage din Uniune în aplicarea articolului 50 alineatul (2) TUE. Ulterior, Consiliul European, de comun acord cu Regatul Unit, a adoptat mai multe decizii(1) de prelungire a termenului, prevăzut la articolul 50 alineatul (3) TUE, la expirarea căruia tratatele trebuiau să înceteze să se aplice Regatului Unit în lipsa unui acord de stabilire a condițiilor de retragere a acestuia. În temeiul articolului 1 din Decizia 2019/584, acest termen trebuia să expire, în principiu, la 31 octombrie 2019.
La 31 iulie 2019, mai mulți resortisanți ai Regatului Unit cu reședința în Italia sau în Franța (denumiți în continuare „reclamanții”) au adresat o scrisoare Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene. La 1 august 2019, aceștia au adresat o scrisoare, în esență identică, Comisiei Europene. În aceste scrisori, reclamanții au atras atenția celor trei instituții menționate mai sus în special cu privire la situația resortisanților Regatului Unit care au reședința în alte state membre decât Regatul Unit și care și‑au construit acolo o viață privată și de familie, solicitându‑le să „constate abținerea de a acționa” care rezulta din „omisiunea lor nelegală de a nu păstra cetățenia europeană a [resortisanților menționați]”. În plus, ei au invitat aceste trei instituții să adopte, înainte de retragerea Regatului Unit din Uniune, prevăzută pentru 31 octombrie 2019, o decizie de menținere a cetățeniei europene a acelorași resortisanți după data acestei retrageri, iar aceasta independent de încheierea sau nu a unui acord de stabilire a condițiilor retragerii menționate. Prin scrisoarea semnată la 11 septembrie 2019, Comisia a răspuns la scrisoarea din 1 august 2019 (denumită în continuare „scrisoarea din 11 septembrie 2019”). În această scrisoare, ea a declinat invitația de a acționa cuprinsă în această scrisoare, arătând că tratatele nu îi permiteau să ia o decizie precum cea solicitată de reclamanți.
În aceste condiții, reclamanții au introdus o acțiune la Tribunal. Aceasta conține, pe de o parte, concluzii în abținerea de a acționa întemeiate pe articolul 265 TFUE. Pe de altă parte, conține concluzii prin care se solicită anularea „refuzului explicit din [11] septembrie 2019 al Comisiei […] de a recunoaște o abținere de a acționa”, pe care reclamanții, la invitația Tribunalului, le‑au calificat drept concluzii în anulare întemeiate pe articolul 263 TFUE.
Prin Ordonanța din 14 iulie 2020, Tribunalul a respins acțiunea reclamanților, după ce a constatat inadmisibilitatea atât a concluziilor în abținerea de a acționa, cât și a concluziilor în anulare.
În privința acestora din urmă, reclamanții solicitaseră Tribunalului anularea deciziei cuprinse în scrisoarea din 11 septembrie 2019, prin care Comisia refuzase, în esență, să adopte o decizie de menținere, începând de la retragerea Regatului Unit din Uniune și independent de încheierea sau nu a unui acord de stabilire a condițiilor acestei retrageri, a cetățeniei europene a anumitor resortisanți ai Regatului Unit care nu aveau, la acel moment, cetățenia unui stat membru al Uniunii. În susținerea acestor concluzii, reclamanții prezentaseră trei motive prin care se urmărea să se conteste pierderea cetățeniei europene de către acești reclamanți.
Cu titlu introductiv, Tribunalul a verificat din oficiu dacă reclamanții aveau un interes să invoce aceste trei motive În această privință, el a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pe de o parte, un reclamant nu poate avea un interes legitim în anularea unei decizii despre care este deja cert că nu ar putea decât să fie confirmată din nou în privința sa și, pe de altă parte, un motiv de anulare este inadmisibil, pentru că interesul de a exercita acțiunea lipsește, atunci când, chiar admițând că el ar fi întemeiat, anularea actului atacat pe baza acelui motiv nu ar fi de natură să îi dea reclamantului câștig de cauză. Astfel, un reclamant nu justifică un interes de a solicita anularea unei decizii privind refuzul de a acționa într‑o anumită materie în temeiul unui anumit motiv în cazul în care instituția respectivă nu dispune, în orice caz, de nicio competență de a acționa în acea materie.
În continuare, Tribunalul a arătat că, în speță, în cazul unei anulări a deciziei cuprinse în scrisoarea din 11 septembrie 2019 în temeiul motivelor invocate de reclamanți, aceștia din urmă nu ar putea obține câștig de cauză decât dacă Comisia ar adopta ulterior ea însăși un act obligatoriu prin care să se mențină, începând de la retragerea Regatului Unit din Uniune, cetățenia europeană a anumitor resortisanți ai Regatului Unit.
În această privință, după ce a amintit că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) TUE, fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, Tribunalul a constatat că nicio dispoziție din tratate sau din dreptul derivat nu autorizează Comisia să adopte acte obligatorii care să aibă ca obiect atribuirea cetățeniei europene anumitor categorii de persoane. Această constatare este confirmată de împrejurarea că această instituție nu dispune, în principiu, decât de o prerogativă de propunere, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) TUE.
Prin urmare, Tribunalul a arătat că, independent de aspectul dacă retragerea Regatului Unit din Uniune putea sau nu să determine pierderea cetățeniei europene de către toți resortisanții Regatului Unit care nu aveau la momentul retragerii menționate cetățenia unui stat membru, Comisia nu dispunea în speță de nicio competență de a adopta un act obligatoriu prin care să se mențină, începând de la această retragere, cetățenia Uniunii a anumitor categorii de persoane și era obligată să refuze adoptarea actului solicitat de reclamanți. Rezultă că, în cazul unei anulări a deciziei cuprinse în scrisoarea din 11 septembrie 2019 în temeiul motivelor invocate de reclamanți, Comisia s‑ar afla în situație de necompetență vădită și nu ar putea decât să ia o nouă decizie de refuz de a adopta actul solicitat de reclamanți. În aceste condiții, Tribunalul a precizat că o asemenea anulare nu ar putea da reclamanților câștig de cauză, astfel încât aceștia din urmă nu justifică un interes legitim de a invoca motivele menționate mai sus.
Tribunalul a conchis că aceste motive trebuiau înlăturate ca inadmisibile și că, pe cale de consecință, întrucât nu erau însoțite de niciun motiv admisibil, concluziile în anulare erau ele însele vădit inadmisibile.