HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)
13 iunie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora – Directiva 2004/38/CE – Articolul 27 – Restrângere a dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică – Conduită care constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății – Refuzul eliberării unui permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii din cauza antecedentelor poliției – Raport de poliție nefavorabil ca urmare a arestării”
În cauza C‑62/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Juzgado Contencioso‑Administrativo no 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona, Spania), prin decizia din 9 ianuarie 2023, primită de Curte la 6 februarie 2023, în procedura
Pedro Francisco
împotriva
Subdelegación de Gobierno en Barcelona,
CURTEA (Camera a zecea),
compusă din domnul Z. Csehi, președinte de cameră, domnul E. Regan (raportor), președintele Camerei a cincea, și domnul D. Gratsias, judecător,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul spaniol, de A. Pérez‑Zurita Gutiérrez, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz și E. Montaguti, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Pedro Francisco, pe de o parte, și Subdelegación del Gobierno en Barcelona (Subdelegația Guvernului din Barcelona, Spania) (denumită în continuare „autoritatea competentă”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea cererii sale de permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii Europene.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 2 din Directiva 2004/38 prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
2. prin «membru de familie» se înțelege:
[…]
(b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;
[…]”
4 Articolul 10 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui document intitulat «Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii», în termen de cel mult șase luni de la data la care aceștia prezintă cererea. O confirmare a depunerii cererii pentru permisul de ședere se eliberează imediat.”
5 Potrivit articolului 27 alineatele (1) și (2) din directiva menționată:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.”
6 Articolul 30 din aceeași directivă prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia.
(2) Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului.”
Dreptul spaniol
7 Articolul 2 din Real Decreto 240/2007, sobre entrada, libre circulación y residencia en España de ciudadanos de los Estados miembros de la Unión Europea y de otros Estados parte en el Acuerdo sobre el Espacio Económico Europeo (Decretul regal 240/2007 privind intrarea, libera circulație și șederea în Spania a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European) din 16 februarie 2007 (BOE nr. 51 din 28 februarie 2007, p. 8558), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul regal 240/2007”), prevede:
„Prezentul decret regal se aplică de asemenea, în condițiile pe care le prevede, membrilor familiei unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European [din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4)], indiferent de cetățenia acestora, atunci când îl însoțesc sau i se alătură, și care sunt enumerați în continuare:
[…]
b) partenerul cu care are o legătură similară cu legătura matrimonială înscrisă într‑un registru public stabilit în acest scop într‑un stat membru al [Uniunii] sau într‑un stat parte la Spațiul Economic European, care se opune posibilității a două înregistrări simultane în acest stat și sub rezerva ca această înscriere să nu fie anulată, ceea ce trebuie stabilit corespunzător cerințelor legale. Situațiile de căsătorie și de înregistrare ca partener înregistrat sunt, în orice caz, considerate incompatibile între ele;
[…]”
8 Articolul 2 bis din Decretul regal 240/2007 menționat prevede:
„[…]
(3) Cererea de eliberare a unui permis de membru de familie al unui cetățean al Uniunii trebuie însoțită de următoarele documente:
[…]
d) în cazul unui parteneriat, dovada existenței unei relații stabile cu resortisantul unui stat membru al Uniunii sau al altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European și durata vieții în comun.
(4) Autoritățile evaluează, de la caz la caz, situația personală a solicitantului și adoptă o decizie motivată, ținând seama de următoarele criterii:
a) în ceea ce privește membrii de familie, autoritățile evaluează gradul de dependență financiară sau fizică, gradul de rudenie cu resortisantul unui stat membru al Uniunii sau cu cel al altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European și, după caz, gravitatea bolii sau a handicapului, care impun ca resortisantul respectiv să se ocupe personal de membrul familiei sale sau de durata vieții comune anterioare. În orice caz, viața în comun este considerată ca fiind stabilită atunci când viața în comun continuă de 24 luni în țara de proveniență este demonstrată în mod fiabil.
b) în cazul unei uniuni libere, sunt considerați parteneri stabili cei care pot dovedi existența unei relații durabile. În orice caz, o astfel de relație se consideră a fi dovedită printr‑o perioadă de viață comună de cel puțin un an continuu, cu excepția cazului în care au copii în comun, caz în care dovada unei vieți comune stabile demonstrate în mod corespunzător este suficientă.
(5) Orice decizie a autorităților este motivată.”
9 Articolul 8 alineatul 1 din acest decret regal prevede:
„Membrii de familie ai unui resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European menționați la articolul 2 din prezentul decret regal care nu sunt resortisanți ai unuia dintre aceste state pot, în cazul în care îl însoțesc sau se alătură acestuia din urmă, să locuiască în Spania pentru o perioadă mai lungă de trei luni și sunt supuși obligației de a solicita și de a obține un «permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii».”
10 Articolul 15 alineatele 1 și 5 din această directivă are următorul cuprins:
„(1) Atunci când se impune din considerente de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, pot fi adoptate oricare dintre măsurile următoare cu privire la cetățenii unui stat membru al [Uniunii] sau ai unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European ori cu privire la membrii familiei acestora:
a) interdicția de intrare pe teritoriul spaniol, chiar dacă persoanele interesate prezintă documentele menționate la articolul 4 din prezentul decret regal;
(b) refuzul înscrierii în registrul central al străinilor sau al eliberării ori reînnoirii permiselor de ședere prevăzute de prezentul decret regal;
c) dispunerea expulzării sau a returnării de pe teritoriul spaniol.
O decizie de expulzare a cetățenilor unui stat membru al [Uniunii] sau ai unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European ori a membrilor familiei acestora, indiferent de cetățenie, care au dobândit dreptul de ședere permanentă în Spania, poate fi emisă numai dacă există motive imperative de ordine publică sau de siguranță publică. De asemenea, înainte de emiterea unei decizii în acest sens, se au în vedere durata șederii individului respectiv, integrarea sa socială și culturală în Spania, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică și legăturile sale cu țara de origine.
[…]
(5) Măsurile prevăzute la alineatele 1-4 se adoptă în conformitate cu următoarele criterii:
a) trebuie să se adopte în conformitate cu legislația privind ordinea publică și siguranța publică și cu normele administrative în vigoare în această materie;
b) pot fi revocate din oficiu sau la cererea părții atunci când nu mai există motivele care au stat la baza adoptării acestora;
c) nu pot fi adoptate în scopuri economice;
d) atunci când sunt adoptate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe conduita persoanei care face obiectul măsurilor, care, în orice caz, trebuie să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, care să fie evaluată de organul competent în acest sens, în temeiul informațiilor furnizate de autoritățile polițienești, de parchetele sau de instanțele implicate în procedură. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 Domnul Pedro Francisco, resortisant al unei țări terțe, este partenerul unei resortisante spaniole. Uniunea acestora este înscrisă în Registrul uniunilor stabile din Catalonia (Spania). La 21 decembrie 2021, acesta a introdus o cerere de obținere a unui permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii.
12 În cursul examinării acestei cereri, autoritatea competentă a contactat Dirección General de Policía (Direcția Generală a Poliției, Spania), care a emis un raport nefavorabil ca urmare a arestării domnului Pedro Francisco la 3 iulie 2020 în calitate de presupus autor al unei infracțiuni privind sănătatea publică, precum și pentru apartenența la organizații și grupuri infracționale, fără ca poliția să fi efectuat cercetări pentru a stabili dacă această arestare a condus la urmărirea penală. Raportul indică faptul că cazierul judiciar al domnului Pedro Francisco este curat.
13 După ce cererea sa de permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii a fost respinsă la 14 iunie 2022 printr‑o decizie a autorității competente, domnul Pedro Francisco a introdus o acțiune în contencios administrativ împotriva acestei decizii la Juzgado Contencioso‑Administrativo n° 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona, Spania), care este instanța de trimitere.
14 Aceasta exprimă îndoieli cu privire la relevanța cazierului judiciar al domnului Pedro Francisco, și anume arestarea menționată la punctul 12 din prezenta hotărâre, în cadrul examinării acestei cereri. Astfel, limitările libertății de circulație și de ședere din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, conform articolului 27 din Directiva 2004/38, ar trebui să fie proporționale și întemeiate exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care ar trebui să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
15 Or, instanța de trimitere arată că un cazier judiciar nu se raportează decât la fapte prezumate a fi imputabile persoanei în cauză, a căror realitate trebuie stabilită prin intermediul probelor care sunt prezentate în cursul unui proces și apreciate într‑o hotărâre. De aici ar rezulta că nu ar fi posibil să se efectueze o apreciere negativă cu privire la fapte a căror veridicitate nu a fost stabilită și, prin urmare, să se concluzioneze că aceste fapte constituie o amenințare reală.
16 În plus, această instanță apreciază că, dacă s‑ar considera că un cazier poate servi drept bază pentru efectuarea unei astfel de aprecieri, ar fi necesar, în lumina articolului 27 din Directiva 2004/38, ca autoritatea competentă să menționeze în mod expres și detaliat faptele pe care se întemeiază și procedurile judiciare la care a condus eventual, pentru a confirma că nu este vorba despre simple prezumții.
17 În aceste condiții, Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo n° 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 27 din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că un proces‑verbal al poliției poate constitui temeiul sau motivul conduitei persoanei în cauză, atunci când se apreciază dacă există o amenințare reală, în condițiile în care scopul procesului penal este de a dovedi realitatea acesteia?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, trebuie să se interpreteze, în lumina articolului 27 din Directiva 2004/38, că autoritatea guvernamentală trebuie să facă o trimitere expresă și detaliată la faptele pe care se întemeiază și la procedurile judiciare care au fost inițiate, precum și la stadiul acestora, pentru a dovedi că nu este vorba despre simple prezumții inițiale?”
Cu privire la întrebările preliminare
18 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o autoritate națională competentă să țină seama de o arestare a persoanei în cauză pentru a aprecia dacă conduita acestei persoane reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, după caz, cu condiția să fie luate în considerare, în mod expres și detaliat, faptele pe care se întemeiază arestarea respectivă, precum și eventualele consecințe judiciare ale acesteia.
19 Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că litigiul principal rezultă din refuzul autorității competente de a acorda reclamantului din litigiul principal un permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii, în timp ce articolul 10 alineatul (1) din această directivă prevede, printre altele, că dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui document intitulat „Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii”.
20 Acest reclamant este partenerul unei resortisante spaniole, uniunea lor fiind înscrisă în Registrul uniunilor stabile din Catalonia, astfel încât reclamantul menționat trebuie considerat ca fiind un „membru de familie al unui cetățean al Uniunii”, în sensul articolului 2 punctul 2 litera (b) din directiva menționată.
21 Pe de altă parte, așa cum arată Comisia Europeană, din informațiile de care dispune Curtea nu reiese că resortisanta spaniolă al cărei partener este și‑a exercitat libertatea de circulație în cadrul Uniunii, astfel încât reclamantul din litigiul principal nu poate, în principiu, să beneficieze de un drept de ședere derivat nici din Directiva 2004/38, nici din articolul 21 TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 29].
22 Potrivit articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene. În cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin acest articol, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate de instanțele naționale privesc interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 26 octombrie 2023, Lineas – Concessões de Transportes și alții, C‑207/22, C‑267/22 și C‑290/22, EU:C:2023:810, punctul 48, precum și jurisprudența citată).
23 În aplicarea acestei jurisprudențe, Curtea s‑a declarat în mai multe rânduri competentă să statueze asupra cererilor de decizii preliminare referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare directă al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea dispozițiilor dreptului respectiv fusese determinată de legislația națională, care se conforma, în soluționarea unor situații care nu țineau de dreptul Uniunii, soluțiilor reținute de acesta din urmă (Hotărârea din 26 octombrie 2023, Lineas – Concessões de Transportes și alții, C‑207/22, C‑267/22 și C‑290/22, EU:C:2023:810, punctul 49, precum și jurisprudența citată).
24 Într‑adevăr, în asemenea situații, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă [Hotărârea din 12 decembrie 2019, G.S. și V.G. (Amenințare la adresa ordinii publice), C‑381/18 et C‑382/18, EU:C:2019:1072, punctul 42, precum și jurisprudența citată].
25 În această privință, instanța de trimitere a precizat că articolul 15 alineatul 5 litera d) din Decretul regal 240/2007, care circumscrie noțiunea de „ordine publică”, noțiune deja stabilită la articolul 27 din Directiva 2004/38, este interpretat de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în lumina jurisprudenței Curții. Or, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să arate, acest decret regal, care vizează să transpună această directivă în ordinea juridică spaniolă, se aplică nu numai cererilor de regrupare familială formulate de un resortisant al unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat libertatea de circulație, care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38, ci și, în temeiul unei jurisprudențe constante a Tribunal Supremo (Curtea Supremă), cererilor de reîntregire a familiei formulate de un resortisant al unei țări terțe membru de familie al unui resortisant spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 30].
26 În speță, din informațiile de care dispune Curtea reiese că, în litigiul principal, atât cererea de permis de ședere temporară de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii, cât și refuzul autorității competente s‑au întemeiat pe dispozițiile Decretului regal 240/2007.
27 Sub beneficiul acestor precizări introductive, în această privință, trebuie amintit că dreptul de ședere în Uniune al cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor lor nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul FUE, precum și de dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (Hotărârea din 13 iulie 2017, E, C‑193/16, EU:C:2017:542, punctul 16 și jurisprudența citată).
28 În această privință, limitările aduse acestui drept rezultă în special din articolul 27 alineatul (1) din Directiva 2004/38, dispoziție care prevede că statele membre pot adopta măsuri care restrâng libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, printre altele pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, aceste motive neputând fi totuși invocate în scopuri pur economice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2017, E, C‑193/16, EU:C:2017:542, punctul 17 și jurisprudența citată).
29 Potrivit unei jurisprudențe constante, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate totuși în mod strict, astfel încât sfera lor să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii [Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 40, precum și jurisprudența citată].
30 În temeiul articolului 27 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2004/38, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
31 În plus, articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf supune adoptarea unor astfel de măsuri condiției ca conduita persoanei în cauză să reprezinte o amenințară reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
32 Rezultă că măsurile justificate de motive de ordine publică sau de siguranță publică nu pot fi adoptate, în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2004/38, decât dacă, în conformitate cu alineatul (2) al acestui articol, după o apreciere de la caz la caz din partea autorităților naționale competente, se dovedește că comportamentul individual al acestei persoane reprezintă în prezent un pericol real și suficient de grav pentru un interes fundamental al societății [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Dreptul de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 52, precum și jurisprudența citată].
33 În acest context, trebuie să se observe că Curtea a statuat că, în vederea adoptării unor măsuri întemeiate pe motive de ordine publică sau de siguranță publică, în sensul articolului 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, infracțiuni sau fapte imputate persoanei în cauză și care nu au condus la o condamnare penală, precum arestarea la care a fost supus reclamantul din litigiul principal în calitate de presupus autor al unor infracțiuni, pot constitui elemente pertinente, cu condiția să fie luate în considerare în cadrul unei aprecieri de la caz la caz care să îndeplinească cerințele prevăzute de această dispoziție [a se vedea de asemenea Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Dreptul de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 53].
34 În această privință, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 27 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din această directivă, existența condamnărilor penale anterioare nu poate justifica în sine luarea unor astfel de măsuri. Situația este a fortiori aceeași în ceea ce privește elemente precum arestarea în discuție în litigiul principal. Deși o arestare poate fi luată în considerare de autoritatea națională competentă, simpla existență a acestei arestări nu poate, așadar, să justifice în mod automat adoptarea acestor măsuri.
35 Astfel, în lipsa unei condamnări definitive sau a unei urmăriri penale, arestarea menționată nu reflectă decât existența unor bănuieli cu privire la persoana în cauză, așa încât o examinare care ține seama de ansamblul elementelor pertinente care caracterizează situația sa este cu atât mai necesară [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Dreptul de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctele 54 și 55].
36 În plus, nu se poate constata că conduita unei persoane care a făcut obiectul unei arestări reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății decât în prezența unor elemente concordante, obiective și precise care să permită susținerea fiabilității suspiciunilor cu privire la această persoană ca urmare a acestei arestări.
37 Astfel, în cadrul aprecierii globale a conduitei persoanei în cauză pentru a stabili dacă această conduită constituie o asemenea amenințare, este necesar să se ia în considerare elementele pe care se întemeiază arestarea menționată și în special natura și gravitatea infracțiunilor sau a acțiunilor care sunt reproșate acestei persoane, nivelul său de implicare individuală în acestea, precum și eventuala existență a unor motive de exonerare de răspunderea sa penală. Această apreciere globală trebuie să țină seama și de intervalul de timp care s‑a scurs de la presupusa săvârșire a acestor infracțiuni sau a acestor fapte și de conduita ulterioară a persoanei respective [a se vedea de asemenea Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Dreptul de ședere și acuzații de crime de război) (C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 66].
38 Rezultă că autoritatea națională competentă poate să țină seama de arestarea persoanei, cu condiția să efectueze propria apreciere globală a conduitei personale a acesteia, în conformitate cu articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38. În acest sens. această autoritate trebuie, pe de o parte și cel puțin, să ia în considerare în mod expres și detaliat faptele pe care se întemeiază arestarea și, pe de altă parte, să țină seama de eventualele proceduri judiciare care au fost inițiate sau de lipsa unor asemenea proceduri, precum și, eventual, de urmările lor.
39 O astfel de interpretare este de altfel confirmată de articolul 30 din această directivă, al cărui alineat (1) prevede că persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia, în timp ce alineatul (2) al acestui articol 30 precizează că persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului, împrejurare care, având în vedere informațiile de care dispune Curtea, nu pare a fi relevantă în cauza principală.
40 Pe de altă parte, trebuie amintit că, în cadrul aprecierii sale, autoritatea națională competentă trebuie de asemenea să țină seama de faptul că, astfel cum reiese de la articolul 27 alineatul (2) din directiva menționată și din jurisprudența constantă a Curții, o măsură restrictivă a dreptului la liberă circulație și ședere al unui cetățean al Uniunii sau al unui membru al familiei sale nu poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporționalității, ceea ce presupune să se stabilească dacă această măsură este de natură să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. O asemenea evaluare implică o punere în balanță, pe de o parte, a amenințării pe care conduita persoanei în cauză o reprezintă pentru interesele fundamentale ale societății gazdă și, pe de altă parte, a protecției drepturilor conferite cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora de aceeași directivă În cadrul acestei evaluări, trebuie să se țină seama de drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în special de dreptul la respectarea vieții private și de familie astfel cum este prevăzut la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 novembre 1950 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Dreptul de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctele 61-63, precum și jurisprudența citată].
41 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o autoritate națională competentă să țină seama de o arestare a persoanei în cauză pentru a aprecia dacă conduita acestei persoane constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, cu condiția ca, în cadrul aprecierii globale a acestei conduite, să fie luate în considerare în mod expres și detaliat faptele pe care se întemeiază această arestare, precum și eventualele consecințe judiciare ale acesteia.
Cu privire la cheltuielile de judecată
42 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:
Articolul 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE,
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune ca o autoritate națională competentă să țină seama de o arestare a persoanei în cauză pentru a aprecia dacă conduita acestei persoane constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, cu condiția ca, în cadrul aprecierii globale a acestei conduite, să fie luate în considerare în mod expres și detaliat faptele pe care se întemeiază această arestare, precum și eventualele consecințe judiciare ale acesteia.
Semnături