HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
18 octombrie 2012(*)
„Directiva 2003/109/CE – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Domeniu de aplicare – Articolul 3 alineatul (2) litera (e) – Ședere întemeiată pe un permis limitat în mod formal”
În cauza C‑502/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Raad van State (Țările de Jos), prin decizia din 14 octombrie 2010, primită de Curte la 20 octombrie 2010, în procedura
Staatssecretaris van Justitie
împotriva
Mangat Singh,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta (raportor), îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, și domnii K. Lenaerts, E. Juhász, G. Arestis și T. von Danwitz, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul M. Singh, de I. M. Hagg, advocaat;
– pentru guvernul olandez, de M. Noort, în calitate de agent;
– pentru guvernul belgian, de T. Materne și de C. Pochet, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande și de R. Troosters, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 mai 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Staatssecretaris van Justitie (secretarul de stat pentru justiție, denumit în continuare „Staatssecretaris”), pe de o parte, și domnul Singh, pe de altă parte, ca urmare a respingerii cererii formulate de acesta din urmă de a obține un permis de ședere de rezident CE pe termen lung.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit considerentelor (2), (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109:
„(2) La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a afirmat că statutul juridic al resortisanților țărilor terțe trebuie apropiat de cel al resortisanților statelor membre și că unei persoane care are reședința legală într‑un stat membru, pe o perioadă determinată, și care este titulară a unui permis de lungă ședere trebuie să i se acorde în statul membru respectiv un ansamblu de drepturi uniforme cât mai apropiate de cele de care beneficiază cetățenii Uniunii Europene.
[...]
(4) Integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, prevăzut de tratatul [CE].
[...]
(6) Criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie să fie durata șederii pe teritoriul unui stat membru. Șederea respectivă trebuie să fi fost legală și neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în țara în cauză. Este necesară o anumită flexibilitate pentru a se putea ține seama de circumstanțele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv.
[...]
(12) Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cel al cetățenilor statului membru, într‑o gamă largă de domenii economice și sociale, în condițiile pertinente definite de prezenta directivă.”
4 Articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Obiectul”, prevede:
Prezenta directivă stabilește:
„(a) condițiile de acordare și de retragere a statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat membru resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul său, precum și drepturile aferente, [...]
[...]”
5 Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.
(2) Prezenta directivă nu se aplică resortisanților țărilor terțe care:
(a) au reședința în vederea efectuării unor studii sau pentru a urma cursuri de formare profesională;
(b) sunt autorizați să aibă reședința într‑un stat membru în temeiul unei protecții temporare sau au solicitat autorizația de a avea reședința pentru același motiv și sunt în așteptarea unei decizii privind statutul lor;
(c) sunt autorizați să aibă reședința într‑un stat membru în temeiul unei forme subsidiare de protecție, în conformitate cu obligațiile internaționale, legislațiile interne sau practicile statelor membre sau au solicitat autorizația de a avea reședința pentru același motiv și sunt în așteptarea unei decizii privind statutul lor;
(d) sunt refugiați sau au solicitat recunoașterea calității de refugiați și a căror cerere nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive;
(e) au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar, de exemplu ca persoană au pair sau ca lucrători sezonieri sau ca lucrători salariați detașați de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere sau în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal;
(f) au un statut juridic reglementat de dispozițiile Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, Convenției de la Viena din 1963 privind relațiile consulare, Convenției din 1969 privind misiunile speciale sau Convenției de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile acestora cu organizațiile internaționale cu caracter universal.”
6 Articolul 4 din Directiva 2003/109, intitulat „Durata șederii”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.
(2) Perioadele de ședere pentru motivele menționate la articolul 3 alineatul (2) literele (e) și (f) nu sunt luate în considerare la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).
În ceea ce privește cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), în cazul în care resortisantul respectiv al unei țări terțe a dobândit un permis de ședere care îi conferă dreptul de a obține statutul de rezident pe termen lung, la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) se iau în considerare doar jumătate din perioadele de ședere efectuate pentru studii sau formare profesională.
(3) Perioadele de absență de pe teritoriul statului membru în cauză nu întrerup perioada prevăzută la alineatul (1) și sunt luate în considerare în calcularea acesteia dacă nu depășesc șase luni consecutive și un total de 10 luni în cursul perioadei prevăzute la alineatul (1).
În situații justificate de motive speciale sau excepționale cu caracter temporar și în conformitate cu legislația lor internă, statele membre pot accepta ca perioada prevăzută la alineatul (1) să nu fie întreruptă de o perioadă de absență mai lungă decât cea prevăzută la primul paragraf. În acest caz, statele membre nu iau în considerare perioada respectivă de absență la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).
Prin derogare de la al doilea paragraf, statele membre pot ține seama la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) de perioadele de absență cauzate de o detașare pentru motive de serviciu, inclusiv în cadrul unor prestări de servicii transfrontaliere.”
7 Articolul 5 din directiva menționată, intitulat „Condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung”, prevede:
„(1) Statele membre cer resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor:
(a) de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, ținând seama de nivelul minim al salariilor și pensiilor înainte de depunerea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung;
(b) de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru propriii resortisanți în statul membru în cauză.
(2) Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.”
8 Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din aceeași directivă prevede că statele membre pot refuza acordarea statutului de rezident pe termen lung din motive privind ordinea publică sau securitatea publică.
9 Sub titlul „Dobândirea statutului de rezident pe termen lung”, articolul 7 din Directiva 2003/109 prevede la alineatul (3):
„În cazul în care condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 sunt îndeplinite și dacă persoana în cauză nu reprezintă o amenințare în sensul articolului 6, statul membru acordă statutul de rezident pe termen lung resortisantului țării terțe în cauză.”
Dreptul național
10 Directiva 2003/109 a fost transpusă în Țările de Jos prin Legea de revizuire generală a Legii privind străinii (Wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), astfel cum a fost modificată prin Legea din 23 noiembrie 2006 (Stb. 2006, nr. 584, denumită în continuare „Vw 2000”).
11 Articolul 14 din Vw 2000 prevede:
„1. Ministrul nostru este competent pentru:
a) a aproba, a respinge sau a nu lua în considerare cererea de acordare a unui permis de ședere cu durată determinată;
[...]
2. Acordarea unui permis de ședere cu durată determinată este însoțită de restricții referitoare la scopul urmărit. Permisul poate prevedea unele condiții. Norme privind restricțiile și condițiile pot fi adoptate prin sau în temeiul unei măsuri administrative generale.
3. Permisul de ședere cu durată determinată se eliberează pentru o perioadă maximă de cinci ani succesivi. Printr‑o măsură administrativă generală, se adoptă condițiile privind durata de validitate a permisului de ședere și cele privind prelungirea duratei de validitate a permisului de ședere.”
12 Articolul 21 alineatul 1 din Vw 2000 prevede:
„În aplicarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2003/109 [...], cererea de eliberare sau de modificare a permisului de ședere cu durată nedeterminată în sensul articolului 20 nu poate fi respinsă decât atunci când străinul:
a) nu a avut reședința legală timp de cinci ani fără întrerupere, în sensul articolului 8 [menționat], înainte de depunerea cererii;
b) în perioada menționată la litera a) a deținut fie un permis de ședere temporar, fie un permis de ședere limitat în mod formal, fie un permis de ședere în calitate de salariat al unui prestator de servicii în cadrul unei prestări transfrontaliere de servicii sau în calitate de prestator de servicii transfrontaliere;
c) în perioada menționată la litera a) a avut reședința timp de cel puțin șase luni consecutive sau în total timp de cel puțin 10 luni în afara Țărilor de Jos;
d) nu dispune în mod independent și durabil de suficiente mijloace de existență, singur sau împreună cu membrul de familie cu care locuiește;
e) a fost condamnat printr‑o hotărâre definitivă pentru infracțiuni cu privire la care riscă o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin trei ani sau împotriva acestuia a fost luată o măsură precum cea prevăzută la articolul 37 din Codul penal (Wetboek van Strafrecht);
f) reprezintă un pericol pentru securitatea națională;
g) nu dispune de o asigurare de sănătate suficientă pentru el însuși și pentru membrii de familie aflați în întreținerea sa;
h) a furnizat informații eronate sau a omis să comunice informații care ar fi atras respingerea cererii de acordare, de modificare ori de prelungire a permisului;
i) are reședința în mod regulat în Țările de Jos în sensul articolului 8 literele c) și d) sau este în așteptarea unei decizii definitive de acordare ori de prelungire a duratei de validitate a unui permis de ședere în sensul articolului 28 sau 33 sau
j) dispune sau a dispus de un statut deosebit de privilegiat în cursul celor cinci ani imediat anteriori introducerii cererii;
k) nu a reușit la examenul de integrare prevăzut la articolul 13 din Legea privind integrarea.”
13 Decretul privind străinii (Vreemdelingenbesluit, Stb. 2000, nr. 497), care este prevăzut de Vw 2000, a intrat în vigoare la 1 aprilie 2001 (denumit în continuare „Vb 2000”).
14 Articolul 3.5 din Vb 2000 are următorul cuprins:
„1. Dreptul de ședere întemeiat pe permisul de ședere cu durată determinată prevăzut la articolul 14 din [Vw 2000] este temporar sau permanent.
2. Dreptul de ședere este temporar dacă permisul de ședere este acordat cu o restricție legată de:
a) constituirea unei familii sau reîntregirea familiei cu o persoană care deține un drept de ședere temporar sau cu titularul unui permis de ședere menționat la articolul 28 din [Vw 2000] ori șederea la o astfel de persoană sau la un astfel de titular în vederea adopției sau în calitate de copil plasat;
b) așteptarea anchetei referitoare la aptitudinea solicitanților de adopție, prevăzută la articolul 11 din Legea cu privire la admiterea copiilor străini în vederea adopției;
c) vizita familială;
d) exercitarea unei activități în calitate de lider spiritual sau de profesor de religie, cu excepția cazului în care titularul a dobândit dreptul de ședere în temeiul Deciziei nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE/Turcia;
e) căutarea sau exercitarea unei activități salariate sau nesalariate, cu excepția cazului în care titularul a dobândit dreptul de ședere în temeiul Deciziei nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE/Turcia;
f) căutarea unei activități salariate la bordul unei nave olandeze sau la o instalație minieră de pe continent, cu excepția cazului în care titularul a dobândit dreptul de ședere în temeiul Deciziei nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE/Turcia;
g) așteptarea reluării sau a reintegrării într‑o activitate salariată la bordul unei nave olandeze sau la o instalație minieră de pe continent, cu excepția cazului în care titularul a dobândit dreptul de ședere în temeiul Deciziei nr. 1/80 a Consiliului de asociere CEE/Turcia;
h) șederea în calitate de stagiar;
i) șederea în calitate de militar fără privilegii sau șederea în calitate de personal civil fără privilegii;
j) consecința unor studii;
k) prepararea studiilor;
l) șederea în calitate de tânără au pair;
m) șederea în cadrul unui schimb;
n) urmarea unui tratament medical;
o) urmărirea traficului de ființe umane;
p) așteptarea unei cereri întemeiate pe articolul 17 din Legea privind cetățenia olandeză;
q) șederea în calitate de străin minor singur;
r) șederea în calitate de străin care nu poate părăsi Țările de Jos fără ca acest lucru să îi fie imputabil sau
s) o activitate în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere, astfel cum este prevăzut la articolul 1 litera e) din Decretul de executare a Legii privind munca străinilor;
t) faptul de a‑și petrece vacanța în Țările de Jos.
3. În cazul în care permisul de ședere prevede o altă restricție decât cele menționate la [alineatul] 2, dreptul de ședere nu este temporar, cu excepția cazului în care s‑a decis altfel cu ocazia eliberării permisului de ședere.”
15 Articolul 3.33 alineatul 1 din Vb 2000 prevede:
„Fără a aduce atingere articolului 3.31, permisul de ședere cu durată determinată, prevăzut la articolul 14 din Vw 2000, însoțit de o restricție privind exercitarea unei activități salariate de lider spiritual sau de profesor de religie nu se eliberează decât dacă străinul declară în scris că este informat cu privire la faptul că:
a) șederea nu este autorizată decât pentru desfășurarea activităților de lider spiritual sau de profesor de religie în beneficiul grupului care trebuie să fie anume desemnat;
b) șederea nu poate fi autorizată decât pe durata acestor activități;
c) după încetarea activităților menționate, acesta trebuie să părăsească Țările de Jos și
d) nu îi este permis, în cursul șederii sale în Țările de Jos, să desfășoare activități de altă natură.”
16 În Circulara privind străinii (Vreemdelingencirculaire, denumită în continuare „Vc 2000”), ministrul descrie modalitățile de exercitare a competențelor care i‑au fost atribuite prin Vw 2000 și prin Vb 2000.
17 Articolul B1/2.4 din Vc 2000 prevede:
„[...]
Dreptul de ședere care este temporar potrivit naturii sale este calificat ca drept de ședere temporar. Problema de a stabili dacă dreptul de ședere are sau nu are caracter temporar prin natura sa prezintă importanță doar în măsura în care străinul se află în posesia unui permis de ședere cu durată determinată în sensul articolului 14 din Vw [2000]. Acest permis de ședere poate să cuprindă un drept de ședere temporar sau permanent. Caracterul temporar al dreptului de ședere nu are legătură cu faptul că un permis de ședere cu durată determinată a fost eliberat pentru o perioadă de cel mult cinci ani. Caracterul temporar al dreptului de ședere nu rezultă nici din împrejurarea că permisul de ședere s‑a eliberat întotdeauna însoțit de o restricție.
Permisul de ședere cu durată determinată acordă titularului său fie un drept de ședere temporar, fie un drept de ședere permanent. Caracterul temporar sau permanent al dreptului de ședere al străinului poate fi stabilit exclusiv în temeiul articolului 3.5 din [Vb 2000]. În cazul în care permisul de ședere a fost eliberat însoțit de o restricție menționată la [alineatul] 2, dreptul de ședere al străinului are caracter temporar prin natura sa. Dacă permisul de ședere a fost eliberat însoțit de o altă restricție, atunci dreptul de ședere al străinului are, în principiu, un caracter permanent prin natura sa.
[...]”
18 Articolul B1/7.1.2. din Vc 2000 are următorul cuprins:
„Cu ocazia examinării cererii de eliberare a unui permis de ședere obișnuit cu durată nedeterminată, este foarte important ca dreptul de ședere al străinului să aibă un caracter permanent prin natura sa. [...] Potrivit articolului 21 [alineatul 1] litera b) din [Vw 2000], cererea de eliberare sau de modificare a unui permis de ședere cu durată nedeterminată în sensul articolului 20 din [Vw 2000] poate fi refuzată dacă a fost vorba despre un drept de ședere limitat în mod formal sau despre un drept de ședere în calitate de lucrător al unui prestator de servicii care furnizează servicii transfrontaliere sau în calitate de prestator de servicii transfrontaliere.”
19 Legea din 7 iulie 2010 (Stb. 2010, nr. 209) și Decretul din 24 iulie 2010 (Stb. 2010, nr. 307), care nu sunt aplicabile acțiunii principale, consideră că șederea liderilor spirituali și a profesorilor de religie are, prin natura sa, caracter permanent, astfel încât să poată să fie luată în considerare pentru eliberarea unui permis de ședere obișnuit cu durată nedeterminată purtând mențiunea „rezident CE pe termen lung”.
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
20 Domnul Singh, cetățean indian, a venit în Țările de Jos la 4 septembrie 2001. La 22 octombrie 2001 i s‑a eliberat un permis de ședere obișnuit cu durată determinată, a cărui validitate a fost limitată la exercitarea unei activități în calitate de lider spiritual sau de profesor de religie pentru o perioadă care se împlinea la 6 septembrie 2002. Perioada de validitate a acestui permis a fost prelungită până la 19 ianuarie 2005 și, ulterior, până la 19 ianuarie 2008. Între timp, restricția cu care a fost eliberat permisul a fost modificată în sensul că validitatea acestuia a fost limitată la exercitarea unei activități în calitate de lider spiritual.
21 La 30 mai 2007, domnul Singh a formulat o cerere de eliberare a unui permis de ședere de rezident CE pe termen lung. Prin decizia din 15 noiembrie 2007, Staatssecretaris a respins această cerere în aplicarea articolului 21 alineatul 1 litera b) din Vw 2000 și a articolului 3.5 alineatul 2 litera d) din Vb 2000, prelungind în același timp perioada de validitate a permisului acestuia cu durată determinată până la 19 ianuarie 2009.
22 Domnul Singh a formulat la Staatssecretaris o contestație împotriva deciziei de respingere menționate, care a fost de asemenea respinsă prin decizia acestuia din 26 februarie 2008. Prin hotărârea din 29 aprilie 2009, Rechtbank ‘s‑Gravenhage a admis calea de atac formulată de domnul Singh împotriva acestei din urmă decizii și a dispus ca Staatssecretaris să adopte o nouă decizie cu privire la această contestație, ținând seama de considerațiile menționate în hotărâre.
23 Potrivit acestei instanțe, Directiva 2003/109 nu avea ca obiect să excludă din domeniul său de aplicare cazul în care, prin natura sa, permisul de ședere eliberat străinului nu trebuie să fie considerat temporar, articolul 3 alineatul (2) litera (e) din aceasta având în vedere doar cazurile în care șederea este temporară prin natura sa. În această privință, efectul util al directivei menționate ar fi anihilat dacă un stat membru ar fi autorizat să excludă din domeniul său de aplicare cazul unui străin care deține un permis de ședere susceptibil să fie prelungit în mod nelimitat.
24 Staatssecretaris a formulat o cale de atac împotriva hotărârii menționate la instanța de trimitere.
25 Potrivit acestei instanțe, se poate admite că noțiunea „limitat în mod formal”, care figurează la articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, conferă statelor membre o marjă de apreciere care le permite să prevadă restricții formale pentru un permis de ședere cu durată determinată, în măsura în care acestea din urmă asigură efectiv aplicarea completă a acestei directive.
26 Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, semnificația noțiunii „permis de ședere limitat în mod formal” în sensul dispoziției menționate nu a fost stabilită, iar acordarea unei marje de apreciere statelor membre ar putea să aducă atingere efectului util al Directivei 2003/109 sau obiectivului acesteia care constă în armonizarea condițiilor de dobândire a statutului de rezident CE pe termen lung.
27 În ceea ce privește permisele de ședere cu durată determinată însoțite de o restricție privind exercitarea unei activități în calitate de lider spiritual sau de profesor de religie, instanța de trimitere arată că este clar că durata acestora poate fi prelungită în mod nedeterminat atât timp cât titularul lor continuă să îndeplinească condițiile impuse de legislația olandeză și că, pe de altă parte, din documente oficiale ale Ministerului Imigrației și Integrării rezultă că, în practică, mulți străini care au reședința pe teritoriul olandez în calitate de lideri spirituali nu părăsesc acest teritoriu. Ca urmare a acestei constatări, în noua reglementare menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre s‑a considerat că șederea liderilor spirituali și a profesorilor de religie în Țările de Jos este permanentă prin natura sa.
28 În acest context, Raad van State a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Noțiunea «permis de ședere limitat în mod formal», cuprinsă la articolul 3 alineatul (2) initio și litera (e) din Directiva 2003/109 [...], trebuie interpretată în sensul că include un permis de ședere cu durată determinată care, potrivit dreptului olandez, nu oferă nicio perspectivă de obținere a unui permis de ședere cu durată nedeterminată, chiar dacă, în principiu, perioada de validitate a acestui permis de ședere poate fi prelungită pe durată nelimitată și chiar dacă se exclude astfel din domeniul de aplicare al directivei un anumit grup de persoane, precum liderii spirituali și profesorii de religie?”
Cu privire la întrebarea preliminară
29 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „permis de ședere limitat în mod formal” include un permis de ședere cu durată determinată, acordat unui grup determinat de persoane, a cărui validitate poate fi prelungită în mod nelimitat, fără să ofere însă nicio perspectivă de obținere a unui permis de ședere cu durată nedeterminată.
Cu privire la ipoteza menționată la articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109
30 Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2003/109, domeniul de aplicare al acesteia include resortisanții țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.
31 Cu toate acestea, conform alineatului (2) litera (e) al aceluiași articol, directiva menționată nu se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar, de exemplu, ca persoană au pair sau ca lucrători sezonieri ori ca lucrători salariați detașați de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere ori în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal.
32 Astfel, pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie stabilit în prealabil dacă expresia „în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal” vizează o situație diferită de cea a resortisanților țărilor terțe „care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar” sau dacă, dimpotrivă, la fel ca persoanele au pair, lucrătorii sezonieri sau detașați și prestatorii de servicii transfrontaliere, nu este vorba decât despre un exemplu suplimentar care ilustrează această din urmă ipoteză, care ar fi, așadar, singura ipoteză avută în vedere de articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109.
33 În această privință, trebuie constatat că redactarea literală a acestei din urmă dispoziții nu are, într‑un număr important de versiuni lingvistice, un sens univoc și nu permite, prin urmare, să se determine cu claritate și la prima vedere conținutul exact al acesteia.
34 În ceea ce privește interpretarea logică a articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, trebuie constatat că, în timp ce persoanele au pair, lucrătorii sezonieri sau detașați și prestatorii de servicii transfrontaliere au reședința în statul membru în cauză exclusiv din motive cu caracter temporar, nu aceasta este în mod necesar situația în ceea ce îi privește pe resortisanții al căror permis de ședere este limitat în mod formal.
35 Astfel, eventualele limitări formale care însoțesc un permis de ședere nu se reduc la caracterul temporar al acestuia din urmă. În plus, chiar presupunând că limitarea formală a „permisului” privește doar caracterul său temporar, aceasta nu ar însemna totuși că motivul însuși al „șederii” are, la fel ca în cazul unei persoane au pair, al unui lucrător sezonier sau detașat sau al unui prestator de servicii transfrontaliere, un caracter exclusiv temporar.
36 Pe de altă parte, permisele de ședere sunt cel mai adesea acordate pentru o perioadă limitată, astfel încât, în cazul în care limitarea formală a permisului ar trebui să fie interpretată ca fiind exclusiv o limitare care decurge din caracterul temporar al motivelor de ședere, expresia „în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal” nu ar reprezenta doar un exemplu destinat să ilustreze expresia „care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar”, ci mai degrabă o repetare a acesteia din urmă.
37 De asemenea, în cazul în care cea de a doua interpretare menționată la punctul 32 din prezenta hotărâre ar trebui să fie admisă, utilizarea conjuncției „sau”, care figurează înainte de expresia „în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal”, ar fi dificil de conciliat cu faptul că permisul de ședere acordat persoanelor au pair, lucrătorilor sezonieri sau detașați și prestatorilor de servicii transfrontaliere este cel mai adesea limitat în mod formal la activitățile menționate.
38 Astfel, articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că are în vedere două situații, și anume, pe de o parte, cea a resortisanților țărilor terțe care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar și, pe de altă parte, cea a resortisanților țărilor terțe al căror permis de ședere a fost limitat în mod formal.
Cu privire la sensul expresiei „în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal”
39 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși, potrivit articolului 1 litera (a) din Directiva 2003/109, obiectul acesteia este de a stabili condițiile de atribuire și de retragere a statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat membru resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul său, precum și drepturile aferente, acest obiect nu include determinarea noțiunii „ședere legală” și nici a condițiilor sau a drepturilor aferente acestei șederi, care țin de competența statelor membre.
40 Astfel, acestea din urmă pot, în cadrul exercitării competențelor lor în materie de imigrare, să stabilească condițiile de ședere legală și, în acest context, să limiteze în mod formal permisele de ședere ale resortisanților țărilor terțe.
41 Cu toate acestea, nu este suficient ca un permis de ședere să fie limitat în mod formal în sensul dreptului național al unui stat membru pentru a putea fi considerat drept un „permis de ședere limitat în mod formal” în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109.
42 Astfel, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Ziolkowski și Szeja, C‑424/10 și C‑425/10, Rep., p. I‑14035, punctul 32 și jurisprudența citată).
43 Or, deși cuprinsul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 nu face nicio precizare cu privire la modul în care trebuie înțeleasă expresia „în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal”, această directivă nu face nici trimitere la dreptul național în ceea ce privește semnificația acestei expresii. De aici rezultă că trebuie să se considere, în vederea aplicării directivei în cauză, că aceasta reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată uniform pe teritoriul tuturor statelor membre.
44 În această privință, trebuie amintit că determinarea sensului și a conținutului termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată în special ținând cont de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (a se vedea în special Hotărârea din 10 martie 2005, easyCar, C‑336/03, Rec., p. I‑1947, punctul 21, Hotărârea din 22 decembrie 2008, Wallentin‑Hermann, C‑549/07, Rep., p. I‑11061, punctul 17, Hotărârea din 29 iulie 2010, UGT‑FSP, C‑151/09, Rep., p. I‑7591, punctul 39, și Hotărârea din 18 octombrie 2011, Brüstle, C‑34/10, Rep., p. I‑9821, punctul 31).
45 Astfel cum reiese din considerentele (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109, obiectivul principal al acesteia este integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au instalat în mod durabil în statele membre (a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 2012, Comisia/Țările de Jos, C‑508/10, punctul 66). De asemenea, astfel cum rezultă din considerentul (2) al directivei, aceasta urmărește, prin acordarea statutului de rezident pe termen lung resortisanților amintiți ai țărilor terțe, să apropie statutul juridic al acestora din urmă de cel al resortisanților statelor membre.
46 Astfel cum precizează articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109 și considerentul (6) al acesteia, durata reședinței legale și neîntrerupte de cinci ani este cea care face dovada legăturilor persoanei interesate cu țara în cauză și, prin urmare, a stabilirii durabile a acesteia.
47 Având în vedere obiectivele menționate mai sus, articolul 3 alineatul (2) din aceeași directivă exclude din domeniul său de aplicare șederea resortisanților țărilor terțe care, fiind în același timp legală și pe o durată eventual neîntreruptă, nu reflectă a priori o vocație a acestora de a se stabili durabil pe teritoriul statelor membre.
48 Astfel, articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 exclude din domeniul său de aplicare șederile „din motive cu caracter temporar”. Asemenea motive implică, așadar, o stabilire nedurabilă a resortisantului unei țări terțe în statul membru în cauză. Directiva prevede în acest scop câteva exemple de șederi legate de exercitarea unei activități temporare prin natura sa, precum munca au pair, munca sezonieră sau prestarea de servicii transfrontaliere.
49 Pe de altă parte, dispoziția menționată îi exclude din domeniul de aplicare al Directivei 2003/109 și pe resortisanții țărilor terțe care au reședința într‑un stat membru în temeiul unui permis de ședere limitat în mod formal.
50 Spre deosebire de situația resortisanților țărilor terțe a căror ședere se datorează exclusiv unor motive cu caracter temporar, în care este clar că acest caracter temporar nu permite stabilirea durabilă a resortisantului în cauză, faptul că un permis de ședere conține o restricție formală nu poate permite, prin el însuși, să se determine dacă acest resortisant al unei țări terțe este susceptibil să se stabilească în mod durabil în statul membru, în pofida existenței unei asemenea restricții.
51 Astfel, un permis de ședere limitat în mod formal în sensul dreptului național, însă a cărui limitare formală nu împiedică stabilirea durabilă a resortisantului tării terțe în cauză, nu poate fi calificat ca permis de ședere limitat în mod formal în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, cu riscul de a pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite de aceasta din urmă și, prin urmare, de a o lipsi de efectul său util (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Țările de Jos, citată anterior, punctul 65 și jurisprudența citată).
52 Revine, așadar, instanței naționale sarcina să verifice dacă limitarea formală a unui permis de ședere în sensul dreptului național permite sau nu permite stabilirea durabilă a titularului acestui permis în statul membru în cauză.
53 În cadrul unei asemenea analize, faptul că o limitare formală nu privește decât un grup determinat de persoane nu este, în principiu, relevant în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109.
54 În schimb, faptul că validitatea unui permis de ședere poate fi prelungită pe perioade succesive, inclusiv peste o durată de cinci ani și, în special, în mod nelimitat, poate constitui un indiciu important de natură să ducă la concluzia că limitarea formală care însoțește acest permis nu împiedică stabilirea durabilă a resortisantului țării terțe în statul membru în cauză. Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina să verifice, având în vedere toate circumstanțele, dacă aceasta este într‑adevăr situația.
55 În cazul în care instanța națională constată că limitarea formală care însoțește permisul de ședere nu împiedică stabilirea durabilă a resortisantului țării terțe, permisul de ședere în cauză nu va mai intra sub incidența articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, iar șederea efectuată în temeiul unui asemenea permis va trebui să fie considerată o ședere legală în scopul dobândirii de către titularul său a statutului de resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung.
56 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „permis de ședere limitat în mod formal” nu include un permis de ședere cu durată determinată, acordat unui grup determinat de persoane, a cărui validitate poate fi prelungită în mod nelimitat, fără să ofere însă nicio perspectivă de obținere a unui permis de ședere cu durată nedeterminată, în măsura în care o asemenea limitare formală nu împiedică stabilirea durabilă a resortisantului țării terțe în statul membru în cauză, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
Cu privire la cheltuielile de judecată
57 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung trebuie interpretat în sensul că noțiunea „permis de ședere limitat în mod formal” nu include un permis de ședere cu durată determinată, acordat unui grup determinat de persoane, a cărui validitate poate fi prelungită în mod nelimitat, fără să ofere însă nicio perspectivă de obținere a unui permis de ședere cu durată nedeterminată, în măsura în care o asemenea limitare formală nu împiedică stabilirea durabilă a resortisantului țării terțe în statul membru în cauză, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
Semnături