Language of document : ECLI:EU:T:2020:514

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua extinsă)

28 octombrie 2020(*)

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate având în vedere situația din Tunisia – Măsuri luate împotriva unor persoane responsabile de deturnări de fonduri publice și a unor persoane și entități asociate – Lista persoanelor, a entităților și a organismelor cărora li se aplică înghețarea fondurilor – Menținerea numelui reclamantului pe listă – Dreptul la apărare – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Termen rezonabil de soluționare – Bază factuală suficientă – Termen de introducere a acțiunii – Asistență judiciară – Efect suspensiv – Admisibilitate – Condiții”

În cauza T‑151/18,

Slim Ben Tijani Ben Haj Hamda Ben Ali, cu domiciliul în Verneuil‑l’Étang (Franța), reprezentat de K. Lara, avocat,

reclamant,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de S. Lejeune, A. Jaume și V. Piessevaux, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care se solicită anularea Deciziei (PESC) 2018/141 a Consiliului din 29 ianuarie 2018 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2018, L 25, p. 38), a Deciziei (PESC) 2019/135 a Consiliului din 28 ianuarie 2019 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2019, L 25, p. 23) și a Deciziei (PESC) 2020/117 a Consiliului din 27 ianuarie 2020 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2020, L 22, p. 31), în măsura în care aceste acte îl privesc pe reclamant,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă),

compus din doamna M. J. Costeira, președintă, domnul D. Gratsias (raportor), doamna M. Kancheva, domnul B. Berke și doamna T. Perišin, judecători,

grefier: domnul L. Ramette, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 22 iunie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Istoricul cauzei și cadrul factual

1        La 31 ianuarie 2011, în urma evenimentelor politice survenite în Tunisia în cursul lunilor decembrie 2010 și ianuarie 2011, Consiliul Uniunii Europene, în temeiul articolului 29 TUE, a adoptat Decizia 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2011, L 28, p. 62).

2        Considerentele (1) și (2) ale Deciziei 2011/72 au următorul cuprins:

„(1)      La 31 ianuarie 2011, Consiliul și‑a reafirmat deplina solidaritate și sprijinul față de Tunisia și populația acesteia în eforturile sale de a institui o democrație stabilă, statul de drept, pluralismul democratic și respectul deplin al drepturilor omului și al libertăților fundamentale.

(2)      Consiliul a decis, de asemenea, să adopte măsuri restrictive împotriva persoanelor răspunzătoare de însușirea ilegală de fonduri ale statului tunisian, care privează astfel populația Tunisiei de beneficiile dezvoltării durabile ale economiei și ale societății și subminează dezvoltarea democrației în această țară.”

3        Articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/72 prevede:

„Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, sunt deținute, păstrate sau controlate de persoane răspunzătoare de însușirea ilegală de fonduri ale statului tunisian, precum și de către persoanele fizice sau juridice sau entitățile asociate acestora, astfel cum figurează pe lista din anexă.”

4        Articolul 2 din Decizia 2011/72 prevede:

„(1)      Consiliul, hotărând la propunerea unui stat membru sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, întocmește și modifică lista din anexă.

(2)      Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei sau entității vizate, fie direct, dacă dispune de adresa acesteia, fie prin publicarea unui anunț care să ofere persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a formula observații.

(3)      În cazul în care sunt transmise observații sau sunt prezentate dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează în consecință persoana sau entitatea în cauză.”

5        Articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2011/72 prevede:

„Anexa cuprinde motivele includerii pe listă a persoanelor și entităților.”

6        Articolul 5 din Decizia 2011/72, în versiunea sa inițială, prevedea:

„Prezenta decizie se aplică pentru o perioadă de 12 luni. Aceasta se reexaminează permanent. Se reînnoiește sau se modifică, după caz, în situația în care Consiliul apreciază că obiectivele acesteia nu au fost atinse.”

7        Lista anexată inițial la Decizia 2011/72 menționa numai numele fostului președinte al Republicii Tunisiene, în funcție de momentul producerii evenimentelor menționate la punctul 1 de mai sus, și al soției sale.

8        La 4 februarie 2011, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Decizia 2011/72 și al articolului 31 alineatul (2) TUE, Consiliul a adoptat Decizia de punere în aplicare 2011/79/PESC privind punerea în aplicare a Deciziei 2011/72 (JO 2011, L 31, p. 40). Articolul 1 din această decizie de punere în aplicare prevedea că anexa la Decizia 2011/72 se înlocuiește cu textul din anexa sa. Aceasta menționa numele a 48 de persoane fizice, din care făceau parte, printre altele, la prima și la a doua poziție, numele celor două persoane vizate la punctul 7 de mai sus și, la a patruzeci și șaptea poziție, numele reclamantului, domnul Slim Ben Tijani Ben Haj Hamda Ben Ali. Tot la a patruzeci și șaptea poziție din această anexă figurau „date de identificare” referitoare la cetățenia tunisiană a acestuia din urmă, la starea sa civilă și la domiciliul său în Tunisia, precum și motivele includerii sale în această anexă, redactate astfel:

„Persoana face obiectul unei anchete judiciare desfășurate de autoritățile tunisiene cu privire la însușirea ilegală de bunuri imobile și mobile, deschiderea de conturi bancare și deținerea de active în diferite țări ca parte a unor operațiuni de spălare de bani.”

9        În temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE și al Deciziei 2011/72, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 101/2011 din 4 februarie 2011 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Tunisia (JO 2011, L 31, p. 1). Acest regulament reia în esență dispozițiile Deciziei 2011/72, iar lista care figurează în anexa I la acesta este identică cu cea anexată la această decizie, astfel cum a fost modificată prin Decizia de punere în aplicare 2011/79.

10      În temeiul articolului 5 din Decizia 2011/72, Consiliul a reînnoit de mai multe ori decizia menționată pentru o perioadă de un an prin adoptarea, în mod succesiv, a Deciziei 2012/50/PESC din 27 ianuarie 2012 (JO 2012, L 27, p. 11), a Deciziei 2013/72/PESC din 31 ianuarie 2013 (JO 2013, L 32, p. 20), a Deciziei 2014/49/PESC din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 28, p. 38), a Deciziei (PESC) 2015/157 din 30 ianuarie 2015 (JO 2015, L 26, p. 29), a Deciziei (PESC) 2016/119 din 28 ianuarie 2016 (JO 2016, L 23, p. 65), a Deciziei (PESC) 2017/153 din 27 ianuarie 2017 (JO 2017, L 23, p. 19), a Deciziei (PESC) 2018/141 din 29 ianuarie 2018 (JO 2018, L 25, p. 38), a Deciziei (PESC) 2019/135 din 28 ianuarie 2019 (JO 2019, L 25, p. 23) și a Deciziei (PESC) 2020/117 din 27 ianuarie 2020 (JO 2020, L 22, p. 31).

11      Desemnarea reclamantului pe lista anexată la Decizia 2011/72 (denumită în continuare „lista în litigiu”), precum și, pe cale de consecință, pe lista care figurează în anexa I la Regulamentul nr. 101/2011 a fost menținută în cursul acestor reînnoiri succesive. Pe de altă parte, Decizia 2016/119 a completat datele de identificare referitoare la reclamant prin menționarea cetățeniei sale franceze și a domiciliului său în Franța.

12      În urma Hotărârii din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul (T‑187/11, EU:T:2013:273), a Hotărârii din 28 mai 2013, Chiboub/Consiliul (T‑188/11, nepublicată, EU:T:2013:274), și a Hotărârii din 28 mai 2013, Al Matri/Consiliul (T‑200/11, nepublicată, EU:T:2013:275), motivele desemnării reclamantului au fost modificate prin Decizia 2014/49 după cum urmează:

„Persoana face obiectul unor anchete judiciare desfășurate de autoritățile tunisiene pentru complicitate la deturnare de fonduri publice de către un funcționar public, complicitate la abuz în serviciu din partea unui funcționar public pentru a procura unei terțe persoane un avantaj nejustificat și pentru a cauza un prejudiciu administrației și complicitate la abuz de influență asupra unui funcționar public în vederea obținerii în mod direct sau indirect a unui avantaj pentru o altă persoană.”

13      Aceste motive au fost modificate din nou prin Decizia 2016/119 după cum urmează:

„Persoana face obiectul unor anchete judiciare desfășurate de autoritățile tunisiene pentru complicitate la deturnare de fonduri publice de către un funcționar public, complicitate la abuz în serviciu din partea unui funcționar public pentru a procura unei terțe persoane un avantaj nejustificat și pentru a cauza un prejudiciu administrației și abuz de influență asupra unui funcționar public în vederea obținerii în mod direct sau indirect a unui avantaj pentru o altă persoană.”

14      Decizia 2020/117 a înlocuit anexa la Decizia 2011/72 cu textul care figurează în anexa sa, care cuprinde o parte A, referitoare la lista persoanelor și a entităților menționate la articolul 1 din Decizia 2011/72, și o parte B, intitulată „Dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă în temeiul legislației tunisiene”. În partea A din această nouă anexă, motivele desemnării reclamantului au fost din nou modificate după cum urmează: „Persoana face obiectul unor proceduri judiciare sau al unui proces de recuperare a activelor în urma unei hotărâri judecătorești [definitive], desfășurate de autoritățile tunisiene pentru complicitate la deturnare de fonduri publice de către un funcționar public, complicitate la abuz în serviciu din partea unui funcționar public pentru a procura unei terțe persoane un avantaj nejustificat și pentru a cauza un prejudiciu administrației și abuz de influență asupra unui funcționar public în vederea obținerii în mod direct sau indirect a unui avantaj pentru o altă persoană.” În partea B din această anexă, se arată, în ceea ce îl privește pe reclamant, cele ce urmează:

„Investigarea ori procesul referitoare la deturnarea de fonduri sau de active publice este încă în curs de desfășurare. Potrivit constatării Consiliului, nimic nu indică faptul că domnului Slim Ben Tijani Ben Haj Hamda Ben Ali nu i s‑a respectat dreptul la apărare sau dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.”

15      Aceleași modificări precum cele menționate la punctele 11-14 de mai sus au fost introduse și în anexa I la Regulamentul nr. 101/2011.

II.    Procedura și concluziile părților

16      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 5 martie 2018, reclamantul a introdus o cerere de acordare a beneficiului asistenței judiciare. Consiliul a prezentat observații la 26 aprilie 2018. Prin Ordonanțele din 14 septembrie 2018 și, respectiv, din 3 mai 2019, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis, pe de o parte, această cerere și a desemnat, pe de altă parte, un avocat.

17      La 24 iunie 2019, reclamantul a introdus prezenta acțiune, precum și o cerere prin care solicita ca Tribunalul să judece cauza potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 151 din Regulamentul său de procedură. Tribunalul a respins această din urmă cerere prin Decizia din 18 iulie 2019.

18      La 10 septembrie 2019, Consiliul a depus memoriul în apărare.

19      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, cauza a fost reatribuită Camerei a noua prin Decizia din 16 octombrie 2019.

20      Replica și duplica au fost depuse la 24 octombrie și, respectiv, la 6 decembrie 2019.

21      La 13 decembrie 2019, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a invitat părțile să își precizeze poziția cu privire la eventualele consecințe care trebuie deduse, pentru prezenta cauză, din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031, punctele 29 și 30), din Hotărârea din 11 iulie 2019, Azarov/Consiliul (C‑416/18 P, nepublicată, EU:C:2019:602, punctele 30 și 31), precum și din Ordonanța din 22 octombrie 2019, Azarov/Consiliul (C‑58/19 P, nepublicată, EU:C:2019:890, punctele 30, 31 și 44), și în special să indice, în lumina acestor hotărâri și a acestei ordonanțe, dacă și în ce măsură Deciziile 2018/141 și 2019/135 îndeplineau obligația de motivare. Reclamantul și Consiliul și‑au depus răspunsul scris la 27 decembrie 2019 și, respectiv, la 16 ianuarie 2020.

22      La propunerea Camerei a noua, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a decis, la 7 februarie 2020, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

23      Printr‑o măsură de organizare a procedurii din 28 februarie 2020, Tribunalul l‑a invitat pe reclamant să răspundă în scris la o întrebare și a invitat Consiliul să prezinte anumite documente suplimentare. Părțile au răspuns la aceste solicitări la 9 martie și, respectiv, la 16 martie 2020. În plus, Tribunalul a invitat părțile să își precizeze poziția, în cadrul ședinței, cu privire la problema dacă suspendarea termenelor de introducere a acțiunii, care rezultă din cererea de asistență judiciară formulată de reclamant, se aplica Deciziei 2019/135.

24      Ședința de audiere a pledoariilor a avut loc la 22 iunie 2020. În temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Consiliul a solicitat să poată depune documente referitoare la notificarea Deciziei 2019/135.

25      La 24 iunie 2020, reclamantul a depus un memoriu în adaptare prin care urmărea să extindă concluziile și motivele cererii introductive la Decizia 2020/117, în măsura în care aceasta îl privește.

26      La 25 iunie 2020, Consiliul a depus documente referitoare la notificarea Deciziei 2019/135. Reclamantul și‑a prezentat observațiile referitoare la aceste documente la 8 iulie 2020.

27      La 24 iulie 2020, Consiliul a depus observații referitoare la memoriul în adaptare.

28      La 3 august 2020, fază orală a procedurii a fost închisă.

29      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea Deciziilor 2018/141, 2019/135 și 2020/117, în măsura în care aceste acte îl vizează;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

30      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii în întregime;

–        cu titlu subsidiar, în cazul anulării deciziilor atacate, menținerea efectelor acestora în privința reclamantului până la expirarea termenului de recurs sau, dacă se formulează recurs, până la respingerea acestuia;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

A.      Cu privire la admisibilitatea concluziilor prin care se solicită anularea Deciziilor 2019/135 și 2020/117

1.      Cu privire la admisibilitatea concluziilor prin care se solicită anularea Deciziei 2019/135

31      Potrivit unei jurisprudențe constante, problema dacă o acțiune a fost formulată în afara termenului prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE constituie o cauză de inadmisibilitate de ordine publică care trebuie examinată de Tribunal din oficiu (a se vedea Ordonanța din 25 noiembrie 2008, S.A.BA.R./Comisia, C‑501/07 P, nepublicată, EU:C:2008:652, punctul 19 și jurisprudența citată).

32      În temeiul articolului 147 alineatul (7) din Regulamentul de procedură, introducerea unei cereri de asistență judiciară suspendă, pentru cel care a formulat‑o, termenul prevăzut pentru introducerea acțiunii până la notificarea ordonanței prin care se soluționează această cerere sau, în cazurile prevăzute la articolul 148 alineatul (6) din acest regulament, a ordonanței prin care se desemnează avocatul însărcinat să reprezinte solicitantul. Potrivit acestui articol 148 alineatul (6), fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (4) al acestuia, care prevăd că, prin ordonanța de admitere a cererii de asistență judiciară, se poate desemna un avocat dacă acest avocat a fost propus de solicitant în cererea de asistență judiciară și și‑a dat consimțământul cu privire la reprezentarea solicitantului în fața Tribunalului, avocatul însărcinat să reprezinte solicitantul este desemnat prin ordonanță, după caz, pe baza propunerilor persoanei în cauză sau pe baza propunerilor transmise de autoritatea națională competentă.

33      În speță, trebuie să se constate că cererea de asistență judiciară formulată de reclamant, depusă la 5 martie 2018, viza numai Decizia 2018/141. Astfel, la data respectivă, această decizie era în vigoare, în timp ce Decizia 2019/135, care i‑a succedat, a fost adoptată abia la 28 ianuarie 2019 și a intrat în vigoare abia la 30 ianuarie 2019, în conformitate cu articolul 2 din aceasta. Or, în prezenta acțiune, depusă la 24 iunie 2019, reclamantul solicită anularea acestor două decizii.

34      Prin urmare, se ridică problema dacă, pentru aprecierea respectării termenului de introducere a acțiunii, trebuie să se analizeze sau nu dacă cererea de asistență judiciară a suspendat acest termen nu numai în privința Deciziei 2018/141, ci și în privința Deciziei 2019/135. Întrucât părțile nu au abordat ele însele această problemă în cursul procedurii scrise, Tribunalul le‑a invitat să își precizeze poziția în acest sens în cadrul ședinței.

35      În ședință, reclamantul a susținut că cererea de asistență judiciară suspenda termenele de introducere a acțiunii împotriva Deciziei 2019/135. Astfel, în primul rând, el a arătat că exista o identitate de obiect, de părți și de motive între Decizia 2018/141 și această decizie subsecventă. În al doilea rând, în opinia sa, motivele invocate împotriva acestor două decizii erau de asemenea identice, astfel încât, prin solicitarea anulării celei de a doua, el s‑ar fi limitat la a adapta acțiunea sa îndreptată inițial împotriva primeia. În al treilea rând, în lumina principiului protecției jurisdicționale efective, accesul reclamantului la instanța Uniunii Europene nu ar trebui să fie însoțit de cerințe procedurale excesive, în special în raport cu situația sa de beneficiar al asistenței judiciare și cu durata semnificativă a procedurii referitoare la aceasta.

36      La rândul său, Consiliul a susținut că, în măsura în care Decizia 2019/135 nu era menționată în cererea de asistență judiciară, aceasta nu poate avea ca efect suspendarea termenelor de introducere a acțiunii în privința deciziei în discuție. El se referă în această privință la Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul (C‑535/14 P, EU:C:2015:407), în special la punctele 15-18 din aceasta. În plus, el a afirmat că deține documente care dovedesc că Decizia 2019/135 fusese notificată reclamantului la 4 februarie 2019, astfel încât acțiunea ar fi tardivă, și a solicitat Tribunalului să accepte depunerea acestor probe în temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. El a adăugat că, având în vedere jurisprudența, aplicarea termenelor de introducere a acțiunii prezenta un caracter strict. El a subliniat că reclamantul cunoștea mecanismul de reînnoire a măsurilor restrictive și că avea posibilitatea de a depune o nouă cerere de asistență judiciară sau de a indica în mod succint, în cea pe care o formulase, că intenționa să conteste și reînnoirea ulterioară a deciziei menționate în această cerere. Astfel, în opinia sa, nu exista, în speță, niciun caz de forță majoră. În plus, el a depus, la 25 iunie 2020, în temeiul articolului 85 alineatul (3) din regulamentul menționat, documente referitoare la data notificării Deciziei 2019/135 către reclamant.

37      În ceea ce privește documentele depuse de Consiliu, trebuie amintit că, în temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, cu titlu excepțional, părțile principale mai pot depune sau propune probe înainte de închiderea fazei orale a procedurii sau înainte de decizia Tribunalului de a se pronunța fără parcurgerea fazei orale a procedurii, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea de probe să fie justificată.

38      În speță, trebuie să se arate că documentele în discuție urmăresc să lămurească Tribunalul ca urmare a invitației adresate părților de acesta din urmă de a analiza, în cadrul ședinței, problema suspendării termenelor de introducere a acțiunii în privința Deciziei 2019/135. Rezultă că întârzierea în prezentarea acestor documente trebuie considerată justificată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2018, Epsilon International/Comisia, T‑477/16, nepublicată, EU:T:2018:714, punctul 57).

39      În speță, aceste documente cuprind, pe de o parte, un extras de urmărire a scrisorii online, care indică predarea scrisorii menționate către reclamant la 4 februarie 2019, și, pe de altă parte, o confirmare de primire referitoare la scrisoarea adresată de Consiliu reclamantului la 30 ianuarie 2019 și ajunsă la destinație la 5 februarie 2019. În această privință, reclamantul contestă faptul că Consiliul ar fi dovedit notificarea Deciziei 2019/135, pentru motivul că confirmarea de primire indică o adresă care nu este a sa. Cu toate acestea, trebuie să se arate că, deși este adevărat că acest al doilea document menționează o adresă care nu este cea indicată de reclamant în acțiunea sa, căsuța aferentă mențiunii „destinatar necunoscut la această adresă” fiind, de altfel, bifată, el nu contestă mențiunile din primul document, care face referire în mod clar la adresa indicată de acesta în acțiunea sa și indică predarea la 4 februarie 2019. Prin urmare, trebuie să se considere că a luat cunoștință de scrisoarea Consiliului la această din urmă dată.

40      În ceea ce privește problema dacă cererea de asistență judiciară formulată de reclamant se putea aplica acțiunii formulate împotriva Deciziei 2019/135 și a avut ca efect suspendarea termenelor în această privință, în primul rând, trebuie amintit că articolul 147 alineatul (4) din Regulamentul de procedură prevede că, atunci când cererea de asistență judiciară este formulată anterior introducerii acțiunii, solicitantul trebuie să expună pe scurt obiectul acțiunii pe care își propune să o inițieze, situația de fapt din speță și argumentația în susținerea acțiunii.

41      Din modul de redactare a articolului 147 alineatul (4) din Regulamentul de procedură și în special din expresia „obiectul acțiunii pe care își propune să o inițieze” trebuie dedus că, în speță, revenea reclamantului sarcina de a desemna actul a cărui anulare intenționa să o solicite în cadrul acțiunii sale viitoare. Cu toate acestea, actul menționat trebuia în mod necesar să fi fost deja adoptat, din moment ce, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul poate fi sesizat în mod valabil doar cu o acțiune prin care se solicită anularea unui act existent și cauzator de prejudicii și nu poate efectua un control speculativ al legalității unor acte ipotetice care nu au fost încă adoptate (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2017, Ben Ali/Consiliul, T‑149/15, nepublicată, EU:T:2017:693, punctul 59 și jurisprudența citată). În consecință, în conformitate cu articolul 146 alineatul (2) din regulamentul menționat, o cerere de asistență judiciară care desemnează un astfel de act ipotetic, cu titlu de obiect al acțiunii avute în vedere, nu ar putea fi decât respinsă, din moment ce această acțiune ar părea în mod vădit inadmisibilă.

42      Acesta este cu atât mai mult cazul în speță cu cât, astfel cum rezultă din articolul 5 din Decizia 2011/72, în versiunea sa inițială (a se vedea punctul 6 de mai sus), Consiliul examinează o dată la 12 luni dacă este sau nu este necesar să reînnoiască sau chiar să modifice această decizie. În consecință, la data la care reclamantul a formulat cererea sa de asistență judiciară, nimic nu permitea să se prezume că Decizia 2018/141 va fi urmată de o nouă decizie care va reînnoi Decizia 2011/72 pentru un an suplimentar. Prin urmare, nu i se poate reproșa că nu a menționat, anticipat, această nouă decizie în cererea sa de asistență judiciară.

43      În schimb, articolul 147 alineatul (4) din Regulamentul de procedură nu poate exclude posibilitatea reclamantului, în temeiul articolului 86 alineatul (1) din acest regulament, de a‑și adapta cererea introductivă, în cazul în care decizia care constituie „obiectul acțiunii pe care își propune să o inițieze” este înlocuită sau modificată printr‑o altă decizie având același obiect.

44      Rezultă că, deși la data la care a depus cererea de asistență judiciară, reclamantul nu era în măsură, prin definiție, să desemneze decizia care înlocuiește sau modifică Decizia 2018/141, care nu exista încă, această împrejurare nu îl putea împiedica, odată depusă acțiunea sa împotriva Deciziei 2018/141 menționate, să și‑o adapteze ulterior pentru a ține seama de adoptarea Deciziei 2019/135. Astfel, după cum a arătat reclamantul în ședință, concluziile îndreptate împotriva Deciziilor 2018/141 și 2019/135 au în esență același obiect, din moment ce vizează anularea desemnării reclamantului pe lista în litigiu și se întemeiază pe aceleași motive. Pe de altă parte, o asemenea adaptare a cererii introductive nu poate determina pentru reclamant obligația de a introduce o nouă cerere de asistență judiciară, din moment ce aceasta este realizată prin intermediul unui memoriu în adaptare depus, în conformitate cu articolul 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în cadrul unei acțiuni pentru care a obținut asistența menționată, iar nu în cadrul unei acțiuni distincte.

45      În aceste condiții, în ipoteza specială din speță, actul care înlocuiește sau modifică decizia vizată de cererea de asistență judiciară a fost adoptat înainte ca procedura de soluționare a acestei cereri să se fi încheiat și ca reclamantul să fi putut depune cererea de sesizare. Or, într‑o asemenea situație, reclamantul, astfel cum a arătat în esență în ședință, nu avea altă opțiune decât de „a adapta” obiectul acțiunii inițiale prin formularea, în cadrul acestei cereri introductive, a concluziilor prin care se solicită anularea atât a Deciziei 2018/141, cât și a Deciziei 2019/135.

46      În al doilea rând, trebuie să se arate că dispozițiile Regulamentului de procedură referitoare la asistența judiciară trebuie interpretate în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care prevede în mod expres, la al treilea paragraf, acordarea unei astfel de asistențe în cazul în care aceasta este necesară pentru a‑i asigura accesul efectiv la justiție. În special, trebuie să se asigure faptul că interpretarea acestor dispoziții nu constituie o limitare disproporționată a dreptului de acces la justiție, care aduce atingere esenței acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 60).

47      În această privință, desigur, termenele de introducere a acțiunii sunt de aplicare strictă (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2016, Al‑Ghabra/Comisia, T‑248/13, EU:T:2016:721, punctul 43 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, interpretarea dispozițiilor articolului 147 din Regulamentul de procedură și în special a alineatului (7) al acestuia, referitor la suspendarea acestor termene, nu trebuie să conducă la un tratament al reclamantului mai puțin favorabil decât cel al unui alt beneficiar de asistență judiciară, care ar fi fost în măsură, printre altele, să depună acțiunea sa împotriva deciziei menționate în cererea de asistență judiciară înainte de adoptarea actului care înlocuiește sau modifică această decizie.

48      În al treilea rând, trebuie să se constate caracterul special al împrejurărilor în care reclamantul a depus, la 24 iunie 2019, cererea de sesizare.

49      Primo, astfel cum rezultă din înscrisurile furnizate în susținerea cererii de asistență judiciară formulată de reclamant, acesta din urmă a primit scrisoarea Consiliului prin care i se notifica Decizia 2018/141 la 10 februarie 2018. El a depus această cerere la 5 martie 2018. În plus, din conținutul acestei cereri reiese că reclamantul nu a desemnat niciun avocat. Prin urmare, rezultă că, în conformitate cu articolul 147 alineatul (7) din Regulamentul de procedură, termenul prevăzut pentru introducerea acțiunii era suspendat începând de la 5 martie 2018 până la notificarea ordonanței prin care se desemnează avocatul însărcinat să reprezinte solicitantul, și anume, astfel cum rezultă din înscrisurile din dosar, până la 29 mai 2019. Depunerea cererii introductive care a intervenit la 24 iunie 2019 este, așadar, conformă cu dispozițiile articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și cu articolul 60 din regulamentul menționat, în măsura în care vizează Decizia 2018/141, ceea ce, de altfel, Consiliul nu contestă.

50      Secundo, din constatările efectuate la punctul 49 de mai sus rezultă că, la data la care Decizia 2019/135 a fost notificată reclamantului, și anume, potrivit informațiilor Consiliului, la 4 februarie 2019, termenul prevăzut pentru depunerea acțiunii era suspendat în ceea ce privește Decizia 2018/141. În plus, trebuie să se arate că acest termen continua să fie suspendat la data la care reclamantul ar fi trebuit să introducă, cel mai târziu, o acțiune împotriva Deciziei 2019/135, și anume la 15 aprilie 2019, în ipoteza în care cererea sa de asistență judiciară nu ar fi avut ca efect suspendarea termenului menționat de introducere a acțiunii în ceea ce privește această a doua decizie. Rezultă că, în această ipoteză, reclamantul nu ar fi avut altă posibilitate decât de a depune a doua cerere de asistență judiciară privind această a doua decizie pentru ca acțiunea sa împotriva acesteia să beneficieze de asemenea de suspendarea termenelor de introducere a acțiunii până la desemnarea avocatului său.

51      Or, pe de o parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 44 de mai sus, dintr‑o coroborare a articolului 147 alineatul (4) și a articolului 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că un beneficiar de asistență judiciară nu poate fi obligat să depună o a doua cerere referitoare la o asemenea asistență, pentru a ataca, în cadrul unui memoriu în adaptare, actul care înlocuiește sau modifică actul menționat inițial în acțiunea sa. În consecință, Tribunalul nu îl poate trata pe reclamant într‑un mod mai puțin favorabil, obligându‑l să depună o asemenea a doua cerere. Astfel, Decizia 2019/135 constituie un act care înlocuiește Decizia 2018/141, pe care l‑ar fi putut ataca în cadrul unui asemenea memoriu în adaptare, dacă ar fi putut depune cererea de sesizare înainte de adoptarea acestei noi decizii.

52      Pe de altă parte, o a doua cerere de asistență judiciară nu ar fi avut alt obiect decât de a permite suspendarea termenelor de introducere a acțiunii în privința Deciziei 2019/135. Astfel, la momentul adoptării acesteia, reclamantul era deja beneficiarul asistenței judiciare și putea solicita anularea acestei decizii în cadrul adaptării cererii introductive formulate împotriva Deciziei 2018/141, pentru care obținuse această asistență. În aceste împrejurări, obligația de a depune o asemenea a doua cerere ar constitui o formalitate superfluă, lipsită de legătură cu obiectivul asistenței judiciare, care este, potrivit articolului 146 din Regulamentul de procedură, de a permite persoanelor care nu pot face față cheltuielilor cu procesul să fie reprezentate în fața Tribunalului și să aibă astfel acces la instanța Uniunii.

53      Tertio, trebuie să se arate că, între Ordonanța din 14 septembrie 2018, prin care se acordă reclamantului beneficiul asistenței judiciare, și Ordonanța din 3 mai 2019, prin care se desemnează un avocat, a trecut o perioadă de aproape opt luni în care reclamantul nu era în măsură să introducă acțiunea pentru care depusese o cerere de asistență judiciară. Or, din înscrisurile din dosar reiese că, pentru cea mai mare parte a acestei perioade, acest termen nu îi este imputabil.

54      Astfel, în urma pronunțării Ordonanței din 14 septembrie 2018, abia la 14 noiembrie 2018 reclamantul a informat Tribunalul că nu fusese în măsură să desemneze un avocat pentru a‑l reprezenta și i‑a solicitat să efectueze el însuși această desemnare. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 148 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, grefa Tribunalului, în urma acestei scrisori, a transmis, la 28 noiembrie 2018, autorității naționale competente o copie a cererii de asistență judiciară formulată de reclamant și a ordonanței sus‑menționate pentru ca această autoritate să efectueze această desemnare. Or, abia la 23 aprilie 2019, și anume după aproape cinci luni de la această transmitere, autoritatea națională a răspuns grefei Tribunalului indicându‑i numele a mai mulți avocați care acceptau să îl reprezinte pe reclamant. În această privință, trebuie să se arate că tocmai în această din urmă perioadă de aproape cinci luni a fost adoptată Decizia 2019/135, iar termenul pentru depunerea unei acțiuni împotriva acestei decizii, în ipoteza în care nu ar fi fost suspendat, ar fi expirat.

55      Rezultă că, în lipsa suspendării termenelor de introducere a acțiunii în ceea ce privește Decizia 2019/135, admisibilitatea concluziilor reclamantului îndreptate împotriva acestei decizii ar fi repusă în discuție, în speță, ca urmare a duratei procedurii de desemnare a unui avocat, deși această durată nu îi este, în cea mai mare parte, imputabilă. Or, după cum a arătat în esență reclamantul în ședință, nu se poate accepta, în lumina obiectivului asistenței judiciare, astfel cum este consacrat la articolul 47 al treilea paragraf din cartă, ca termenele de soluționare a cererii de asistență judiciară formulate de reclamant, considerate în ansamblul lor, să aibă ca efect privarea acestuia de acces la instanța Uniunii sau cel puțin restrângerea acestui acces, suspendarea termenelor de introducere a acțiunii prevăzută la articolul 147 alineatul (7) din Regulamentul de procedură având ca obiect tocmai evitarea acesteia.

56      Desigur, la data introducerii cererii introductive, reclamantul continua să aibă un interes de a solicita anularea Deciziei 2018/141 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctele 79 și 80). Cu toate acestea, în măsura în care, la acea dată, desemnarea sa pe lista în litigiu era menținută în temeiul Deciziei 2019/135, această din urmă decizie era cea care producea efecte asupra situației sale și avea o incidență negativă importantă asupra libertăților și drepturilor sale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctul 71 și jurisprudența citată). Astfel, imposibilitatea de a viza această decizie în cadrul acțiunii sale îndreptate împotriva Deciziei 2018/141 determina pierderea de către aceasta din urmă, la data la care a fost introdusă, a unei părți semnificative a utilității sale.

57      Prin urmare, având în vedere împrejurările speciale ale cauzei, reclamantul are motive temeinice pentru a susține că suspendarea termenelor de introducere a acțiunii prevăzută la articolul 147 alineatul (7) din Regulamentul de procedură se aplică concluziilor cererii de sesizare îndreptate împotriva Deciziei 2019/135, din moment ce, astfel cum a arătat în ședință, concluziile îndreptate împotriva acestei decizii și cele îndreptate împotriva Deciziei 2018/141 au în esență același obiect și durata soluționării cererii sale de asistență judiciară, considerată în ansamblul său, nu poate avea ca efect limitarea excesivă a accesului său la instanța Uniunii. În consecință, întrucât cererea introductivă a fost depusă la 24 iunie 2019 cu respectarea termenelor de introducere a acțiunii în ceea ce privește Decizia 2018/141, ținând seama de suspendarea acestor termene de la 5 martie 2018 până la 29 mai 2019 (a se vedea punctul 49 de mai sus), trebuie să se considere, pe cale de consecință, că aceste termene au fost respectate și în ceea ce privește Decizia 2019/135. Prin urmare, concluziile îndreptate împotriva acestor două decizii sunt admisibile.

58      Argumentele Consiliului nu pot repune în discuție această concluzie.

59      În primul rând, trebuie să se constate că împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul (C‑535/14 P, EU:C:2015:407), invocată de Consiliu, sunt diferite de cele din speță.

60      Astfel, în această cauză, recurentul susținea că Tribunalul i‑a încălcat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru motivul că acesta i‑a respins acțiunea ca inadmisibilă în măsura în care era îndreptată împotriva scrisorii Consiliului din 14 noiembrie 2011. Or, Curtea a constatat că Tribunalul s‑a pronunțat, fără a săvârși vreo eroare de drept, în sensul că scrisoarea respectivă nu a fost menționată în cererea de asistență judiciară formulată de recurent ca fiind un act care va fi vizat prin acțiunea pe care urma să o introducă și, prin urmare, ca făcând parte din obiectul acțiunii pe care acesta își propunea să o inițieze. Astfel, spre deosebire de Decizia 2019/135, în speță, în această cauză, scrisoarea în discuție a fost emisă înainte de depunerea cererii de asistență judiciară și a fost menționată de recurent în cadrul acesteia. Cu toate acestea, din analiza efectuată de Tribunal cu privire la termenii, clari și preciși, ai acestei cereri reieșea că recurentul nu și‑a manifestat intenția de a solicita anularea acestei scrisori, ci mai degrabă a actelor care făceau obiectul unei cereri de reexaminare respinse prin aceasta și a actelor subsecvente pe care le conținea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul, C‑535/14 P, EU:C:2015:407, punctele 16-20).

61      Dimpotrivă, în speță, reclamantul nu putea, prin definiție, să se pronunțe cu privire la intenția sa de a ataca Decizia 2019/135, care nu fusese încă adoptată, astfel încât extinderea obiectului acțiunii la aceasta nu putea fi exclusă dinainte. Prin urmare, hotărârea citată de Consiliu nu este relevantă.

62      În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul Consiliului întemeiat pe aplicarea strictă a termenelor de introducere a acțiunii, s‑a constatat la punctul 47 de mai sus că acest principiu, care se întemeiază, în fond, pe considerații de securitate juridică și de egalitate între justițiabili, nu poate avea ca efect punerea reclamantului într‑o situație mai puțin favorabilă decât cea a unui beneficiar de asistență judiciară care ar fi fost în măsură să depună acțiunea sa împotriva deciziei menționate în cererea de asistență judiciară înainte de adoptarea actului care înlocuiește sau modifică această decizie și care, prin urmare, ar fi fost în măsură să prezinte concluziile îndreptate împotriva acestuia din urmă în cadrul unui memoriu în adaptare.

63      În al treilea rând, în ceea ce privește argumentele Consiliului potrivit cărora reclamantul cunoștea mecanismul de reînnoire a măsurilor restrictive și avea posibilitatea de a depune o nouă cerere de asistență judiciară sau de a indica în mod succint, în cea pe care o formulase, că intenționa să conteste și reînnoirea ulterioară acestei cereri, este suficient să se amintească faptul că, pentru motivele menționate la punctele 41 și 42 de mai sus, reclamantul nu putea indica, în cererea de asistență judiciară, intenția sa de a ataca un act care nu a fost încă adoptat, cu atât mai mult cu cât nimic nu permitea să se prezume, la data depunerii acestei cereri, că adoptarea acestui act va avea loc.

64      În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul Consiliului întemeiat pe inexistența unui caz de forță majoră, este suficient să se amintească faptul că jurisprudența referitoare la noțiunea de caz de forță majoră se aplică doar în împrejurări cu totul excepționale, în care se poate deroga de la termenele de procedură (a se vedea Ordonanța din 11 iunie 2020, GMPO/Comisia, C‑575/19 P, nepublicată, EU:C:2020:448, punctul 33 și jurisprudența citată). Or, în speță, s‑a concluzionat la punctul 57 de mai sus că suspendarea termenelor de introducere a acțiunii prevăzută la articolul 147 alineatul (7) din Regulamentul de procedură era aplicabilă concluziilor din cererea introductivă îndreptate împotriva Deciziei 2019/135 și că, pe cale de consecință, aceste termene fuseseră respectate. Prin urmare, jurisprudența sus‑menționată nu este aplicabilă, astfel încât acest argument este lipsit de relevanță.

65      Din tot ceea ce precedă, rezultă că acțiunea este admisibilă, în măsura în care este îndreptată împotriva Deciziei 2019/135.

2.      Cu privire la admisibilitatea concluziilor prin care se solicită anularea Deciziei 2020/117

66      Reclamantul susține că jurisprudența îi permite să depună un memoriu în adaptare privind Decizia 2020/117, raportându‑se la motivele și la argumentele prezentate în cadrul cererii introductive. El afirmă că această decizie nu i‑a fost notificată în întregime și cu indicarea căilor de atac și a termenelor de introducere a acestora.

67      Consiliul susține că, astfel cum ar atesta confirmarea de primire semnată de reclamant, Decizia 2020/117 i‑a fost comunicată acestuia din urmă la 4 februarie 2020 și că, pe cale de consecință, concluziile îndreptate împotriva acestei decizii sunt vădit tardive. El continuă afirmând că această analiză nu poate fi repusă în discuție ca urmare a aplicării principiului protecției jurisdicționale efective. În sfârșit, el arată că intenția sa de a reînnoi măsurile restrictive care îl privesc pe reclamant reiese în mod explicit din scrisoarea sa din 28 ianuarie 2020 și că Decizia 2020/117 este identificată în mod precis în aceasta.

68      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat deja la punctele 47 și 56 de mai sus, termenele de introducere a acțiunii sunt de aplicare strictă, ceea ce răspunde cerinței de securitate juridică și necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției.

69      Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva unui act prin care se impun măsuri restrictive începe să curgă doar de la data comunicării acestui act persoanei interesate, cu condiția ca adresa sa să fie cunoscută, iar nu de la data publicării actului, având în vedere că acesta este similar cu o serie de decizii individuale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 octombrie 2017, Ben Ali/Consiliul, T‑149/15, nepublicată, EU:T:2017:693, punctele 44 și 47 și jurisprudența citată). Această jurisprudență este aplicabilă unui memoriu în adaptare formulat împotriva reînnoirii acestor măsuri restrictive, ulterioară actului atacat în cererea introductivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2016, Sina Bank/Consiliul, T‑418/14, EU:T:2016:619, punctele 51, 56 și 57 și jurisprudența citată).

70      În speță, trebuie să se arate că, spre deosebire de termenul de introducere a acțiunii privind Deciziile 2018/141 și 2019/135, cel privind Decizia 2020/117 nu a fost suspendat, printre altele, ca urmare a depunerii unei cereri de asistență judiciară. Prin urmare, trebuie să se determine, pe de o parte, dacă notificarea acestei din urmă decizii adresată reclamantului a fost de natură să determine curgerea acestui termen și, pe de altă parte, dacă memoriul în adaptare a fost depus cu respectarea acestuia, care, în conformitate cu articolul 263 al șaselea paragraf TFUE și cu articolul 60 din Regulamentul de procedură, expira la sfârșitul unei perioade de două luni și zece zile.

71      În ceea ce privește problema dacă notificarea efectuată de Consiliu adresată reclamantului a determinat curgerea termenului de introducere a acțiunii împotriva Deciziei 2020/117, din înscrisurile din dosar reiese că scrisoarea Consiliului din 28 ianuarie 2020 a fost predată reclamantului la 1 februarie 2020. Reclamantul nu contestă că această notificare a avut loc, ci contestă mai degrabă legalitatea acesteia, pentru motivul că decizia menționată nu i‑a fost notificată în întregime și că scrisoarea Consiliului în discuție nu precizează căile de atac și termenele de introducere a acestora.

72      În ceea ce privește critica reclamantului potrivit căreia Decizia 2020/117 nu a fost notificată în întregime, trebuie să se arate că, astfel cum arată Consiliul, scrisoarea sa din 28 ianuarie 2020 menționează în mod explicit adoptarea acestei decizii și menținerea măsurilor restrictive în privința reclamantului ca urmare a acesteia. În plus, această scrisoare furnizează trimiterile la Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și adresa internet la care este accesibilă decizia în discuție. Scrisoarea menționată expune, în plus, motivele pentru care Consiliul a decis menținerea acestor măsuri în privința sa. În consecință, deși Consiliul nu a comunicat, în același timp cu scrisoarea în cauză, o copie a deciziei în discuție, el a furnizat totuși suficiente informații pentru ca reclamantul să ia cunoștință de aceasta din urmă în întregime, precum și de motivele care o susțin. În consecință, în pofida necomunicării unei astfel de copii, nu se poate considera că această decizie nu a fost notificată în mod valabil reclamantului. Prin urmare, această împrejurare nu este de natură să împiedice începerea curgerii termenelor de introducere a acțiunii împotriva acestei decizii.

73      În ceea ce privește critica reclamantului întemeiată pe lipsa menționării căilor de atac și a termenelor de introducere a acestora, este suficient să se arate că, independent de problema dacă această lipsă este de natură să afecteze legalitatea notificării Deciziei 2020/117, reclamantul, care, de altfel, la data notificării acestei decizii, era reprezentat de un avocat, nu putea să nu cunoască căile de atac și termenele de introducere a acestora împotriva deciziei respective, dat fiind că introdusese deja o astfel de acțiune în fața Tribunalului împotriva unor decizii analoge anterioare. În consecință, o astfel de lipsă nu poate, în niciun caz, să fie un motiv care împiedică începerea curgerii termenelor de introducere a acțiunii și nu poate fi de natură să determine, din partea reclamantului, o eroare scuzabilă, în sensul jurisprudenței, susceptibilă să justifice o derogare de la aceste termene (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 10 decembrie 2015, NICO/Consiliul, C‑153/15 P, nepublicată, EU:C:2015:811, punctele 55-61).

74      Trebuie să se adauge că afirmațiile reclamantului referitoare la notificarea de către Consiliu a Deciziei 2020/117 la o adresă eronată, enunțate în cadrul observațiilor sale din 8 iulie 2020, nu pot fi admise, întrucât, din documentele furnizate de această instituție, rezultă că ea a notificat această decizie la aceeași adresă ca cea care este menționată ca fiind adresa domiciliului său în toate actele de procedură pe care el le‑a depus la grefa Tribunalului, inclusiv în observațiile respective.

75      În consecință, trebuie să se considere că termenele de introducere a acțiunii împotriva Deciziei 2020/117 au început să curgă în privința reclamantului de la notificarea de către Consiliu a acestei decizii, intervenită la 1 februarie 2020.

76      În ceea ce privește respectarea termenului de introducere a acțiunii, trebuie să se arate că acest termen de două luni și zece zile a expirat la 13 aprilie 2020. În consecință, depunerea memoriului în adaptare îndreptat împotriva Deciziei 2020/117, la 24 iunie 2020, este tardivă, iar concluziile îndreptate împotriva acestei decizii sunt, așadar, inadmisibile. Rezultă că acțiunea trebuie respinsă în măsura în care este îndreptată împotriva deciziei menționate.

B.      Pe fond

77      În susținerea concluziilor sale prin care solicită anularea Deciziilor 2018/141 și 2019/135, reclamantul invocă în mod formal trei motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 31 octombrie 2003 la New York. Al doilea motiv este întemeiat pe erori „vădite” de apreciere și cuprinde trei aspecte, referitoare, în primul rând, la încălcarea principiului proporționalității, în al doilea rând, la încălcarea dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil de autoritățile tunisiene și, în al treilea rând, la omisiunea, din partea Consiliului, de a efectua verificări suplimentare. Al treilea motiv este întemeiat pe un abuz de putere, în măsura în care procedura penală pe care se întemeiază menținerea desemnării sale pe lista în litigiu ar avea, în realitate, ca obiectiv justificarea a posteriori a confiscării bunurilor și activelor sale în Tunisia.

78      Trebuie să se înceapă prin examinarea celui de al doilea motiv.

1.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori „vădite” de apreciere

a)      Considerații introductive

79      Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie să se arate că prezentul motiv, în pofida variațiilor de formulare la care este supus în cererea introductivă și în replică, trebuie considerat, în ceea ce privește al doilea și al treilea aspect ale acestuia, ca fiind întemeiat pe o eroare de apreciere, iar nu pe o eroare vădită de apreciere. Astfel, Consiliul nu dispunea de nicio marjă de apreciere pentru a determina dacă dispunea de elemente suficiente pentru a evalua respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dacă aceste elemente erau de natură să ridice îndoieli legitime cu privire la respectarea acestui drept (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctul 215).

80      Pe de altă parte, pare necesar, în cadrul prezentului motiv, să se ridice problema eventualelor consecințe care trebuie deduse din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), și din Hotărârea din 11 iulie 2019, Azarov/Consiliul (C‑416/18 P, nepublicată, EU:C:2019:602), precum și din Ordonanța din 22 octombrie 2019, Azarov/Consiliul (C‑58/19 P, nepublicată, EU:C:2019:890). Printr‑o măsură de organizare a procedurii din 13 decembrie 2019, Tribunalul a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la această problemă și, în special, să precizeze dacă și în ce măsură considerau că Deciziile 2018/141 și 2019/135 îndeplinesc obligația de motivare, în special în lumina acestor hotărâri și a acestei ordonanțe.

81      În răspunsul său scris din 27 decembrie 2019, reclamantul a arătat în esență că cerințele stabilite în Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), și în Hotărârea din 11 iulie 2019, Azarov/Consiliul (C‑416/18 P, nepublicată, EU:C:2019:602), precum și în Ordonanța din 22 octombrie 2019, Azarov/Consiliul (C‑58/19 P, nepublicată, EU:C:2019:890), erau aplicabile în speță. El a afirmat că aceste cerințe erau legate de obligația Consiliului de a efectua verificări privind elementele furnizate de autoritățile tunisiene, pe care a evidențiat‑o în cadrul motivelor de fond pe care le‑a invocat. El a susținut că Deciziile 2018/141 și 2019/135 nu conțineau nicio motivare referitoare la rațiunile pentru care Consiliul considera că decizia statului tunisian pe care se întemeiau aceste decizii fusese adoptată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă. El a concluzionat, cu titlu subsidiar, că motivul întemeiat pe lipsa unei astfel de motivări trebuia să determine anularea acestor decizii.

82      În răspunsul său scris din 16 ianuarie 2020, în primul rând, Consiliul a arătat că dintr‑o coroborare, pe de o parte, a Hotărârii din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), și a Hotărârii din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran (C‑200/13 P, EU:C:2016:284), și, pe de altă parte, a Hotărârii din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), reiese că el poate uneori să fie supus unei obligații de a verifica dacă au fost respectate dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă și obligației corolar de a menționa acest lucru în motivarea actelor în discuție, uneori să nu fie supus unor astfel de obligații. În opinia sa, diferența dintre cauzele C‑176/13 P și C‑200/13 P, pe de o parte, și cauza C‑530/17 P, pe de altă parte, constă în faptul că, în contextul primelor două cauze, entitățile vizate nu prezentaseră Consiliului observații în această privință, în timp ce, în contextul celei de a treia, persoana în discuție invocase, anterior adoptării deciziei atacate, obligațiile sus‑menționate. Or, în speță, reclamantul nu ar fi prezentat astfel de observații. În al doilea rând, Consiliul a susținut că motivarea Deciziilor 2018/141 și 2019/135 conținea informații suficiente care să permită verificarea temeiniciei sale și care să permită instanței Uniunii să controleze legalitatea acestor decizii, în conformitate cu jurisprudența. În plus, aceste decizii ar fi intervenit într‑un context cunoscut reclamantului. În al treilea rând, Consiliul susține că articolele 27, 29 și 108 din Constituția tunisiană și articolele 13, 47, 50, 59, 66 și 175 din Codul penal tunisian furnizau garanții aferente dreptului reclamantului la un proces echitabil într‑un termen rezonabil și cu respectarea dreptului său la apărare. Aceste dispoziții ar demonstra că Republica Tunisiană dispune de un cadru juridic care protejează aceste drepturi și ar face parte din motivarea deciziilor menționate, în sensul că dispozițiile menționate ar ține de un context cunoscut reclamantului sau, cel puțin, pe care nu putea să nu îl cunoască.

83      Mai întâi, trebuie amintit că, în contextul unui recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului prin care s‑a statuat cu privire la legalitatea menținerii includerii unei entități în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului (JO 2001, L 344, p. 70, rectificare în JO 2010, L 52, p. 58, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 169), Curtea a considerat că revine Consiliului sarcina ca, înainte de a se întemeia pe o decizie a unei autorități a unui stat terț, să verifice dacă această decizie a fost adoptată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 24).

84      În această privință, Curtea a amintit că a statuat în mod repetat că, atunci când adoptă măsuri restrictive, Consiliul trebuie să respecte drepturile fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, printre care figurează în special respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 25 și jurisprudența citată).

85      Curtea a arătat, în plus, că necesitatea de a efectua o astfel de verificare rezultă în special din faptul că obiectivul de protecție a persoanelor sau a entităților vizate, prin asigurarea că includerea lor inițială în lista în discuție nu poate fi operată decât dacă are o bază factuală suficient de solidă, poate fi atins numai dacă deciziile statelor terțe pe care Consiliul își întemeiază includerile inițiale menționate sunt adoptate cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 26 și jurisprudența citată).

86      Curtea a dedus că garanția că decizia autorității din statul terț a fost luată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă are o importanță esențială în economia includerii respective și a deciziilor subsecvente de înghețare a fondurilor și că, pe cale de consecință, Consiliul trebuie să furnizeze în expunerile de motive ale acestor decizii indicațiile care să permită să se considere că a verificat respectarea acestor drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 31).

87      În sfârșit, Curtea a răspuns la argumentul Consiliului care arăta că, în măsura în care statul terț ar putea să considere că un comentariu, în expunerea de motive a deciziilor de înghețare a activelor în discuție, referitor la respectarea sau la nerespectarea de către acesta a dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, ar constitui o ingerință în afacerile sale interne, motivarea cerută de Tribunal ar împiedica Consiliul să se întemeieze pe deciziile unor state terțe. În această privință, ea a arătat că, în acest scop, este suficient ca Consiliul să menționeze succint în expunerea de motive a unei decizii de înghețare a fondurilor motivele pentru care consideră că decizia statului terț pe care intenționează să se întemeieze a fost adoptată cu respectarea acestor drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctele 20, 32 și 33).

88      În continuare, trebuie amintit că, în Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), Curtea s‑a pronunțat cu privire la o problemă analogă în cadrul unui recurs formulat împotriva unei hotărâri a Tribunalului prin care se statua cu privire la legalitatea menținerii includerii unei persoane fizice în listele care figurează în anexa la Decizia 2014/119/PESC a Consiliului din 5 martie 2014 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Ucraina (JO 2014, L 66, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Decizia (PESC) 2015/143 a Consiliului din 29 ianuarie 2015 (JO 2015, L 24, p. 16), și, respectiv, în anexa I la Regulamentul (UE) nr. 208/2014 al Consiliului din 5 martie 2014 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Ucraina (JO 2014, L 66, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/138 al Consiliului din 29 ianuarie 2015 (JO 2015, L 24, p. 1).

89      În Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), Curtea a considerat că principiile amintite la punctele 83-87 de mai sus erau aplicabile în situația recurentului în cauza în discuție, dat fiind că măsurile restrictive luate împotriva sa se bazau pe o decizie a unei autorități a unui stat terț, competentă în această privință, de a declanșa și de a desfășura o procedură de anchetă penală cu privire la o infracțiune de deturnare de fonduri publice. Ea a arătat, în această privință, că este lipsită de relevanță împrejurarea, menționată în hotărârea atacată, că existența unei astfel de decizii nu constituie criteriul de includere stabilit la articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2014/119, ci baza factuală pe care se întemeiază măsurile restrictive în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul, C‑530/17 P, EU:C:2018:1031, punctele 25-30).

90      Curtea a concluzionat că raționamentul pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a considera că abordarea reținută în Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul (T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885), nu putea fi transpusă în speță era afectat de o eroare de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul, C‑530/17 P, EU:C:2018:1031, punctele 31-33).

91      În special, pe de o parte, potrivit Curții, Consiliul nu poate considera că o decizie de includere se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă decât după ce a verificat el însuși dacă dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă au fost respectate cu ocazia adoptării deciziei statului terț în cauză pe care intenționează să întemeieze adoptarea de măsuri restrictive (Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul, C‑530/17 P, EU:C:2018:1031, punctul 34).

92      Pe de altă parte, Curtea a considerat că diferențele de redactare, de economie și de obiectiv identificate de Tribunal între, pe de o parte, modelul de măsuri restrictive prevăzute în cadrul combaterii terorismului și, pe de altă parte, modelul de măsuri restrictive luate având în vedere situația din Ucraina nu pot avea ca efect limitarea aplicării garanțiilor care rezultă din abordarea reținută în Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul (T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885), doar la măsurile restrictive adoptate în cadrul primului dintre aceste modele, cu excluderea celor care ar fi adoptate în cadrul unei cooperări cu un stat terț decise de Consiliu ca urmare a unei alegeri de natură politică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul, C‑530/17 P, EU:C:2018:1031, punctul 37).

93      În această privință, trebuie să se constate că considerațiile care figurează în Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), amintite la punctele 89-92 de mai sus, pot fi transpuse la împrejurările cauzei, în pofida diferențelor de context. Astfel, modelul de măsuri restrictive prevăzute având în vedere situația din Tunisia prezintă în mod incontestabil analogii cu cel al măsurilor restrictive luate având în vedere situația din Ucraina. Astfel, înghețarea activelor persoanelor desemnate pe lista în litigiu, printre care reclamantul, se bazează de asemenea pe decizia autorităților unui stat terț competente în această privință, în speță a autorităților Republicii Tunisiene, de a declanșa și de a desfășura o procedură de anchetă judiciară cu privire la o infracțiune care se încadrează în noțiunea de deturnare de fonduri publice.

94      În consecință, trebuie să se deducă în speță existența, în privința Consiliului, pe de o parte, a unei obligații de a verifica dacă dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamantului au fost respectate în cadrul procedurilor judiciare care îl vizează în Tunisia și, pe de altă parte, a unei obligații de a arăta motivele pentru care consideră că aceste drepturi au fost respectate.

95      În plus, asemenea obligații par cu atât mai imperative cu cât, astfel cum rezultă din considerentul (1) al Deciziei 2011/72, aceasta și deciziile subsecvente au fost adoptate în cadrul unei politici de sprijinire a Tunisiei bazate, printre altele, pe obiectivele de promovare a respectării drepturilor omului și a statului de drept, care figurează la articolul 21 alineatul (2) litera (b) TUE. În consecință, obiectul acestor decizii, care este de a facilita constatarea de către autoritățile tunisiene a însușirilor ilegale de fonduri publice săvârșite și de a conserva posibilitatea acestor autorități de a recupera produsul acestor deturnări, ar fi lipsit de relevanță având în vedere obiectivele menționate în cazul în care această constatare ar fi afectată de o denegare de dreptate sau de arbitrar (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 64, și Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctul 68).

96      Este adevărat că, la punctele 65 și 72 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), care privea un litigiu referitor la menținerea desemnării unei persoane pe lista în litigiu, Tribunalul a arătat, printre altele, că, pentru a proceda la o astfel de menținere, Consiliul este obligat numai să reunească probe ale existenței unei proceduri judiciare în curs care îl vizează pe reclamant pentru fapte calificabile drept însușire ilegală de fonduri ale statului și că, numai în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și concordante de natură să suscite întrebări legitime cu privire la respectarea dreptului reclamantului la un termen rezonabil de soluționare în cadrul anchetei judiciare în curs care îl vizează și care servește drept temei pentru înghețarea activelor sale în Uniune, Consiliul este obligat să procedeze la verificările necesare în această privință.

97      Tribunalul a aplicat un raționament analog în ceea ce privește verificarea respectării de către autoritățile egiptene a dreptului la un proces echitabil și la protecția prezumției de nevinovăție al persoanelor a căror desemnare pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172/PESC a Consiliului din 21 martie 2011 privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Egipt (JO 2011, L 76, p. 63, rectificare în JO 2014, L 203, p. 113) fusese menținută (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctele 70, 214 și 215).

98      Cu toate acestea, atunci când au fost pronunțate hotărârile citate la punctele 96 și 97 de mai sus, Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), nu fusese încă pronunțată. Prin urmare, Curtea încă nu statuase cu privire la problema dacă abordarea reținută în Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul (T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885), putea fi transpusă ca atare la un model de măsuri restrictive adoptate în cadrul cooperării cu un stat terț, care are ca obiect asistarea acestui stat în combaterea deturnării de fonduri publice și având în vedere existența unor proceduri judiciare declanșate de autoritățile acestui stat în legătură cu infracțiuni care pot primi o astfel de calificare.

99      Pe de altă parte, în hotărârile citate la punctele 96 și 97 de mai sus, Tribunalul a examinat motive sau critici care se întemeiau pe o pretinsă omisiune a Consiliului de a fi efectuat verificări suplimentare după ce reclamanții i‑au transmis elemente pe care le considerau de natură să demonstreze încălcări ale drepturilor protejate de principiul protecției jurisdicționale efective, consacrat la articolul 47 din cartă. Prin urmare, aceste motive sau critici nu ridicau, ca atare, problema dacă Consiliul trebuia, din oficiu, să efectueze verificări în această privință, fără să aștepte ca persoanele în cauză să fi prezentat observații susceptibile să le justifice, și nici, cu atât mai mult, problema dacă acesta trebuia să motiveze în mod expres concluziile pe care le trăgea din aceste verificări.

100    Aceste considerații nu sunt repuse în discuție de analiza jurisprudenței efectuată de Consiliu în răspunsul său scris din 16 ianuarie 2020.

101    Astfel, în primul rând, comparația efectuată de Consiliu între jurisprudența consacrată în Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), și jurisprudența care rezultă din Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), și din Hotărârea din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran (C‑200/13 P, EU:C:2016:284), nu este convingătoare.

102    În această privință, este suficient să se arate, pe de o parte, că punctele 88-91 din Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), și punctele 81-84 din Hotărârea din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran (C‑200/13 P, EU:C:2016:284), invocate de Consiliu, privesc problema dacă acesta este obligat să verifice pertinența și temeinicia elementelor referitoare la entitatea în cauză înainte de a adopta actele care prevăd măsuri restrictive în privința sa și să arate, în motivele acestor acte, că a efectuat aceste verificări. În schimb, spre deosebire de punctele 25-37 din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), aceste puncte nu se referă la problema existenței unei obligații a Consiliului de a verifica, înainte de a adopta astfel de acte, dacă dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamantului au fost respectate în cadrul procedurilor pe care se întemeiază aceste acte și, ca o consecință necesară, de a indica rezultatul acestor verificări în motivele actelor menționate. În mod simetric, trebuie să se arate că, în Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), Curtea nu a considerat nicidecum că, înainte de a adopta actele în discuție, Consiliul este obligat să verifice în mod sistematic pertinența și temeinicia procedurilor declanșate de țările terțe pe care se întemeiază și să menționeze acest lucru în motivele acestor acte.

103    Pe de altă parte, trebuie să se arate că, în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran (C‑200/13 P, EU:C:2016:284), măsurile restrictive a căror legalitate fusese examinată de Tribunal în hotărârile care făceau obiectul recursurilor în discuție se întemeiau pe elemente furnizate de statele membre privind sprijinul adus de entitățile în cauză activităților nucleare cu risc de proliferare ale Iranului, care erau menite să susțină propunerile lor de includere a acestor entități pe lista persoanelor, a entităților sau a organismelor vizate de aceste măsuri. Prin urmare, măsurile menționate nu se întemeiau pe decizii cu caracter administrativ sau judiciar, precum declanșarea unor proceduri penale, spre deosebire de situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031).

104    În al doilea rând, contrar celor susținute de Consiliu, din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), nu reiese că obligația de a verifica dacă dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ale persoanei vizate au fost respectate în cadrul procedurii judiciare declanșate în privința sa într‑o țară terță ar exista numai în prezența unor observații prezentate de recurent înainte de adoptarea măsurilor în litigiu. Din cuprinsul punctelor 25-37 din această hotărâre, rezumate la punctele 89-92 de mai sus, se deduce mai degrabă că Curtea a intenționat să confere unei asemenea obligații un caracter necondiționat. Astfel, după cum rezultă în special din cuprinsul punctului 28 din hotărârea menționată, Curtea a considerat în esență că respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în cadrul procedurilor judiciare care servesc drept temei măsurilor restrictive adoptate de Consiliu constituie o componentă a bazei factuale a acestor măsuri. Or, dintr‑o jurisprudență constantă, amintită la același punct, rezultă că Consiliul trebuie să verifice în mod sistematic, în prealabil, caracterul suficient de solid al acestei baze factuale.

105    Această interpretare a Hotărârii din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), nu este repusă în discuție de punctul 39 din aceasta, citat de Consiliu, care amintește jurisprudența constantă potrivit căreia autoritatea competentă a Uniunii este cea care are sarcina să demonstreze, în caz de contestare, temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 121, și Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, C‑280/12 P, EU:C:2013:775, punctul 66).

106    Astfel, pe de o parte, considerațiile expuse la punctul 39 din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), enunță un motiv suplimentar, dar nu prezintă un caracter determinant în raționamentul Curții, spre deosebire de considerațiile care figurează la punctele 25-37 din această hotărâre. Pe de altă parte, trebuie amintit că principiul amintit de Curte în speță a fost enunțat, pentru prima dată, într‑un context în care, în prezența unei contestații formulate de persoana vizată de măsuri restrictive în cadrul unei acțiuni în fața Tribunalului, Curtea a statuat că revine Consiliului sarcina să prezinte informațiile sau elementele de probă pentru a permite Tribunalului să examineze dacă motivele care stau la baza acestor măsuri erau întemeiate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctele 119 și 120). Prin urmare, nu se poate deduce nicidecum din această jurisprudență că principiul astfel definit, referitor la sarcina și la administrarea probei în fața instanței Uniunii, se aplică doar atunci când, în cadrul procedurii administrative, reclamantul a prezentat observații prin care urmărea să conteste baza factuală a măsurilor pe care le atacă, înainte ca acestea să fie adoptate.

107    În speță, deși reclamantul nu invocă niciun motiv referitor la încălcarea obligației de motivare în ceea ce privește Deciziile 2018/141 și 2019/135, în schimb, al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv ridică problema, pe de o parte, a aprecierii de către Consiliu a respectării dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil, care este o componentă a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, și problema, pe de altă parte, a verificărilor efectuate de această instituție în această privință. Prin urmare, trebuie să se examineze în acest moment aceste aspecte în lumina principiilor expuse la punctele 83-106 de mai sus.

b)      Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe eroarea de apreciere a Consiliului referitoare la respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat întrun termen rezonabil

108    Reclamantul susține că, din anul 2011, nu a avut loc nicio activitate procedurală în cadrul procedurii judiciare care îl vizează, deși domiciliul său ar fi cunoscut de autoritățile tunisiene, iar el ar sta la dispoziția autorităților. El afirmă că nu a fost niciodată audiat, convocat și nu a făcut niciodată obiectul vreunui act de anchetă. El arată că, drept urmare a acestui fapt, în lumina punctului 172 din Hotărârea din 30 iunie 2016, CW/Consiliul (T‑516/13, nepublicată, EU:T:2016:377), și a punctelor 64, 65, 71, 222 și 223 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), Tribunalul trebuie să constate eroarea de apreciere a Consiliului în ceea ce privește respectarea dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil. În replică, el susține, în plus, că veridicitatea și credibilitatea documentelor transmise Consiliului de autoritățile tunisiene la 1 august 2019 sunt contestabile. El arată, în concluzie, că, din anul 2011, Consiliul nu a efectuat verificările necesare, deși, în ceea ce îl privește, el a prezentat în mod regulat acestei instituții observații pentru a repune în discuție temeiul procedurilor judiciare care îl vizau.

109    Consiliul susține că, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, nu exista niciun element obiectiv, fiabil, precis și concordant care să fie de natură să suscite întrebări legitime, în sensul punctelor 64 și 65 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), cu privire la respectarea dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil de autoritățile judiciare tunisiene în cadrul procedurilor judiciare pe care le declanșaseră în privința sa. În special, el arată că, anterior adoptării deciziilor menționate, reclamantul nu a prezentat niciun element de acest fel referitor la o lipsă completă de activitate procedurală în cadrul anchetei judiciare care îl privește. Pe de altă parte, el afirmă că argumentul reclamantului referitor la lipsa de activitate menționată nu poate, în sine, să permită constatarea unei erori de apreciere din partea sa cu privire la respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil, având în vedere împrejurările care pot justifica durata anchetei, enunțate la punctele 221 și 222 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), și la punctul 52 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779). El adaugă că raportul de activitate de la 1 august 2019 transmis de autoritățile tunisiene atestă că Decretul‑lege tunisian nr. 2011-13 din 14 martie 2011 privind confiscarea activelor și a bunurilor mobile și imobile este aplicabil în continuare reclamantului și arată implicarea acestuia într‑o serie de infracțiuni.

110    În duplică, Consiliul răspunde la afirmațiile reclamantului referitoare la credibilitatea documentelor furnizate de autoritățile tunisiene. El prezintă în aceasta, printre altele, în anexă, un tabel al comisiilor rogatorii internaționale pentru a ilustra complexitatea acestei proceduri și arată că, având în vedere tabelul cauzelor pendinte, de asemenea atașat, reclamantul este considerat ca fiind în stare de sustragere de la procedură.

111    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul termenului rezonabil de soluționare este o componentă a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă care este protejată prin articolul 47 al doilea paragraf din cartă și prin dispozițiile mai multor instrumente de drept internațional obligatorii din punct de vedere juridic care protejează dreptul la un proces echitabil, a cărui substanță este analogă. Acesta este în special cazul articolului 14 alineatul (3) litera (c) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, la care este parte, printre altele, Republica Tunisiană (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 64).

112    În această privință, trebuie să se mai precizeze că, în lumina jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectarea dreptului la un termen rezonabil de soluționare, astfel cum este consacrat în dreptul internațional, trebuie examinată în lumina circumstanțelor speței, care impun o evaluare globală, pe baza, în special, a criteriilor legate de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente. Principii analoge guvernează examinarea, în jurisprudența instanțelor Uniunii, a respectării dreptului la un termen rezonabil de soluționare, astfel cum este consacrat la articolul 47 din cartă (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 71 și jurisprudența citată).

113    Pe de altă parte, astfel cum s‑a constatat la punctul 104 de mai sus, punctele 25-37 din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), al căror conținut este reluat la punctele 89-92 de mai sus, trebuie interpretate în sensul că obligația de a se asigura de respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamantului, în cadrul anchetei judiciare care îl vizează, prezintă un caracter necondiționat. În consecință, Consiliul nu poate decide reînnoirea desemnării unei persoane pe lista în litigiu decât dacă s‑a putut asigura anterior de respectarea acestor drepturi și, printre altele, de respectarea dreptului de a fi judecat într‑un termen rezonabil, inclusiv din oficiu și fără să aștepte ca persoana vizată să îi prezinte elemente obiective, fiabile, precise și concordante de natură să suscite întrebări legitime cu privire la respectarea acestor drepturi.

114    În plus, în ceea ce privește în special verificarea respectării dreptului de a fi judecat într‑un termen rezonabil, se poate arăta că, cu cât crește durata procedurilor judiciare care servesc drept bază factuală unei măsuri restrictive, cu atât mai mult această verificare se poate dovedi necesară pentru Consiliu înainte de a decide dacă această măsură trebuie reînnoită sau nu încă o dată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 30 ianuarie 2019, Stavytskyi/Consiliul, T‑290/17, EU:T:2019:37, punctul 132).

115    În special, trebuie amintită, în speță, natura conservatorie a înghețării activelor reclamantului și obiectul acesteia, și anume facilitarea constatării de către autoritățile tunisiene a deturnărilor de fonduri publice săvârșite, la finalul procedurilor judiciare declanșate, și conservarea posibilității acestor autorități de a recupera, in fine, produsul acestor deturnări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 33 și jurisprudența citată). Prin urmare, revine Consiliului sarcina de a evita ca această măsură să fie reînnoită în mod inutil, în detrimentul drepturilor și libertăților reclamantului, asupra cărora are o incidență negativă importantă, doar ca urmare a faptului că procedura judiciară pe care se întemeiază a fost lăsată deschisă în mod nelimitat fără o justificare reală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 48, și Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctul 71).

116    Desigur, Consiliul nu poate fi obligat să pună capăt înghețării activelor reclamantului doar pentru motivul că există elemente de natură să suscite întrebări legitime cu privire la respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil și, în special, elemente cu privire la caracterul justificat al duratei procedurii penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctele 67-75). Cu toate acestea, înainte de a proceda la respectiva reînnoire a înghețării activelor, îi revine sarcina, cel puțin, pe de o parte, de a se asigura că dispune de elemente suficiente cu privire la stadiul și la evoluția acestei proceduri pentru a evalua riscul unei încălcări a acestui drept și, pe de altă parte, de a proceda la o asemenea evaluare cu atenție și cu imparțialitate pentru a deduce, dacă este cazul, consecințele adecvate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 2018, Ezz și alții/Consiliul, T‑288/15, EU:T:2018:619, punctele 71 și 79).

117    În lumina acestor principii trebuie examinat prezentul aspect al celui de al doilea motiv.

118    În primul rând, trebuie să se arate de la bun început că documentele care emană de la autoritățile tunisiene pe care Consiliul le‑a atașat la memoriul în apărare și la duplică nu pot fi luate în considerare de Tribunal pentru a aprecia dacă această instituție și‑a respectat obligația de verificare în ceea ce privește respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului de a fi judecat într‑un termen rezonabil.

119    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei acțiuni în anulare, legalitatea actului atacat trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 37 și jurisprudența citată).

120    În speță, din înscrisurile din dosar nu reiese că Consiliul a avut cunoștință de documentele în discuție anterior adoptării Deciziei 2018/141 sau a Deciziei 2019/135.

121    Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește documentele atașate la memoriul în apărare, dintr‑o scrisoare a Ambasadei Republicii Tunisiene la Bruxelles (Belgia) din data de 10 august 2019 rezultă că acestea au fost transmise în anexă la această scrisoare. Pe de altă parte, în ceea ce le privește pe cele atașate la duplică, din pagina lor de gardă rezultă că este vorba despre transmiteri ale Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) efectuate în cursul unei perioade cuprinse între octombrie și decembrie 2019.

122    Pe de altă parte, Consiliul nu susține că a avut cunoștință, la o dată anterioară, de informațiile conținute în aceste documente, nici măcar în parte.

123    În această privință, din răspunsul scris al Consiliului din 16 martie 2020 rezultă că acesta din urmă a obținut în octombrie 2017 și în octombrie 2018 informații din partea autorităților tunisiene cu privire la stadiul cauzei cu referința 19592/1, care se referă la ancheta judiciară care îl vizează pe reclamant. Aceste informații se prezentau sub forma unei fișe care indica numele reclamantului și cuprindea un tabel care enumera, printre altele, procedurile și măsurile luate. Acestea erau completate de observații care precizau, printre altele, că fuseseră efectuate mai multe comisii rogatorii internaționale, că această cauză necesitase mai multe măsuri cu privire la ceilalți inculpați și că anchetele erau încă în curs. În schimb, deși măsurile procedurale menționate în aceste fișe se refereau la alte persoane vizate de aceeași anchetă, niciuna nu se referea în mod specific la reclamant.

124    Pe de altă parte, în ședință, Consiliul a confirmat că a avut cunoștință de informațiile referitoare la acte procedurale care îl privesc în mod specific pe reclamant abia în cadrul documentelor transmise de autoritățile tunisiene ulterior Deciziei 2019/135, în urma unor întrebări pe care le adresase în această privință.

125    În consecință, întrucât Consiliul a luat cunoștință de informațiile conținute în aceste documente ulterior adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, atât argumentele sale, cât și cele ale reclamantului referitoare la documentele menționate trebuie respinse.

126    În al doilea rând, trebuie să se arate că, în susținerea prezentului aspect, reclamantul afirmă că, din anul 2011, nu a avut loc nicio activitate procedurală în cadrul procedurii judiciare care îl vizează și că, în special, el nu a fost niciodată audiat și nici convocat și că nu a făcut niciodată obiectul vreunui act de anchetă.

127    Or, Consiliul nu contestă aceste afirmații, ci se limitează la a susține că, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, nu exista niciun element obiectiv, fiabil, precis și concordant care să fie de natură să suscite întrebări legitime cu privire la respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil, întrucât acesta din urmă nu a furnizat, în această privință, niciun element de acest fel.

128    În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat deja la punctul 113 de mai sus, obligația Consiliului de a se asigura de respectarea de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil înainte de reînnoirea desemnării sale pe lista în litigiu are un caracter necondiționat și trebuie pusă în aplicare, dacă este cazul, din oficiu, fără a se aștepta ca persoana vizată să prezinte elemente obiective, fiabile, precise și concordante de natură să suscite întrebări legitime cu privire la respectarea acestui drept. În consecință, Consiliul nu poate invoca, drept răspuns la afirmațiile reclamantului, faptul că acesta din urmă nu i‑a prezentat niciodată astfel de elemente anterior adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135.

129    Pe de altă parte, elementele pe care s‑a întemeiat Consiliul pentru a menține desemnarea reclamantului pe lista în litigiu din anul 2011 nu îi permiteau să excludă orice risc de încălcare a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil.

130    În această privință, trebuie să se arate că, pentru a‑l menține pe reclamant pe lista în litigiu, Consiliul s‑a întemeiat, în special, pe adeverințele autorităților tunisiene din 4 noiembrie 2013, din 19 decembrie 2014, din 20 octombrie 2015, din 2 septembrie 2016, din 18 octombrie 2017 și din 13 septembrie 2018, pe care le‑a comunicat reclamantului la momentul adoptării succesive a Deciziilor 2014/49, 2015/157, 2016/119, 2017/153, 2018/141 și 2019/135.

131    Or, aceste adeverințe se limitează la a certifica faptul că instrumentarea cauzei cu referința 19592/1, care îl vizează pe reclamant, este în continuare în curs și la a enumera infracțiunile pentru care acesta este urmărit. Prin urmare, în mod evident, aceste informații nu sunt suficiente pentru a permite Consiliului să evalueze riscul de încălcare a respectării dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil și, ca urmare a acestui fapt, ele nu pot susține afirmația acestei instituții potrivit căreia nu ar exista niciun element obiectiv, fiabil, precis și concordant de natură să suscite întrebări legitime în această privință.

132    În orice caz, trebuie să se arate că, chiar și în ipoteza în care Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), ar trebui interpretată în sensul că obligația Consiliului de a se asigura de respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamantului nu ar fi necondiționată, Consiliul dispunea, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, de elemente obiective, fiabile, precise și concordante de natură să suscite întrebări legitime cu privire la caracterul justificat al duratei anchetei judiciare care îl viza pe reclamant în Tunisia. Or, durata procedurii judiciare constituie un element central, chiar dacă nu este singurul, pentru aprecierea respectării dreptului de a fi judecat într‑un termen rezonabil.

133    În această privință, pe de o parte, astfel cum reclamantul a subliniat, de altfel, în scrisoarea sa din 20 decembrie 2018 adresată Consiliului, ancheta judiciară desfășurată de autoritățile tunisiene în privința sa, pe care se întemeiază desemnarea sa pe lista în litigiu, este deschisă din anul 2011 și până în prezent nu a condus la nicio decizie jurisdicțională. Or, trebuie să se constate că această simplă împrejurare constituie un element de natură să suscite întrebări cu privire la motivele pentru care această anchetă nu s‑a încheiat, în ceea ce îl privește pe reclamant, în urma unei perioade de șapte sau opt ani.

134    Pe de altă parte, astfel cum s‑a constatat deja la punctul 123 de mai sus, din răspunsul scris al Consiliului din 16 martie 2020 rezultă că acesta din urmă a obținut în octombrie 2017 și în octombrie 2018 informații, din partea autorităților tunisiene, cu privire la stadiul cauzei cu referința 19592/1, care se referă la ancheta judiciară care îl vizează pe reclamant.

135    Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat deja la același punct 123 de mai sus, deși măsurile procedurale menționate în fișa transmisă de autoritățile tunisiene se refereau la alte persoane vizate de aceeași anchetă, niciuna nu se referea în mod specific la reclamant. Prin urmare, aceste informații, care, potrivit propriilor declarații ale Consiliului, nu au fost comunicate reclamantului, erau de natură să suscite întrebări cu privire la problema dacă, din anul 2011, au fost îndeplinite acte de procedură în ceea ce îl privește în mod specific pe reclamant și, dacă este cazul, care sunt motivele pentru care situația era diferită.

136    În consecință, Consiliul avea, în orice caz, la dispoziția sa elemente de natură să suscite, din partea sa, întrebări legitime cu privire la durata anchetei și la existența unei activități procedurale efective a autorităților tunisiene în ceea ce îl privește în mod specific pe reclamant și, în consecință, de natură să justifice efectuarea de către acesta a verificărilor adecvate.

137    În al treilea rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 105 de mai sus, potrivit unei jurisprudențe constante, în materie de măsuri restrictive, în caz de contestare, autoritatea competentă a Uniunii este cea care are sarcina să demonstreze temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate.

138    În speță, desigur, astfel cum susține Consiliul, argumentul reclamantului referitor la lipsa, din anul 2011, a unei activități procedurale care să îl privească, din partea autorităților tunisiene, nu poate, în sine, să permită constatarea unei încălcări de către aceleași autorități a dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil.

139    Cu toate acestea, trebuie să se constate că niciunul dintre documentele referitoare la stadiul procedurii în Tunisia care au fost comunicate Consiliului înainte de adoptarea Deciziilor 2018/141 și 2019/135 nu arată existența unei activități procedurale referitoare în mod specific la reclamant. Or, lipsa unei asemenea activități pentru o perioadă de șapte sau opt ani consecutivi ar trebui să fie justificată de împrejurări speciale proprii cauzei în care este implicat reclamantul sau chiar proprii reclamantului însuși. În special, ar fi necesar să se determine dacă, astfel cum afirmă reclamantul, el nu a fost niciodată audiat și nici măcar convocat și nu a făcut niciodată obiectul vreunui act de anchetă și, în acest caz, care sunt motivele pentru care el nu a făcut obiectul, până în prezent, al unor asemenea măsuri. Astfel, în lipsa unor asemenea justificări, această lipsă de evoluție a procedurii judiciare în ceea ce îl privește pe reclamant pentru o perioadă atât de lungă nu poate, după cum s‑a arătat deja la punctul 133 de mai sus, să nu suscite întrebări legitime cu privire la respectarea dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil.

140    În consecință, în cazul în care Consiliul nu dovedește că dispunea, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, de informații de natura celor descrise la punctul 139 de mai sus, trebuie să se considere că acesta nu era astfel în măsură să efectueze o evaluare corectă a respectării de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil. În consecință, considerând că nu exista, la momentul la care aceste decizii au fost adoptate, fiecare, niciun element obiectiv, fiabil, precis și concordant de natură să suscite întrebări legitime în această privință, Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere de natură să determine anularea deciziilor menționate.

141    Desigur, în cadrul răspunsului său la al treilea aspect al celui de al doilea motiv al cererii introductive, Consiliul se referă la constatările efectuate la punctul 224 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), și la punctul 55 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779), întemeiate pe documente privind stadiul și evoluția procedurii judiciare în cauza cu referința 19592/1, care vizează un număr mare de persoane, printre care reclamantul din cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri, precum și reclamantul din prezenta cauză.

142    În această privință, trebuie să se arate că constatările în discuție, potrivit cărora Consiliul a efectuat o verificare aprofundată a stadiului anchetei judiciare care îl privea pe reclamantul din aceste cauze înainte de a reînnoi desemnarea acestuia din urmă pe lista în litigiu, se întemeia, printre altele, pe prezentarea de către această instituție a unor documente care emanau de la autoritățile tunisiene care demonstrau îndeplinirea de către acestea din urmă a unor acte de procedură relativ recente, în raport cu data deciziilor în litigiu în aceste cauze, și care priveau în mod specific această persoană.

143    Astfel, la punctul 204 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), Tribunalul a constatat că documente emise de autoritățile tunisiene menționau interogatorii ale reclamantului din această cauză, din partea judecătorului de instrucție competent, din 15 și 21 februarie 2012 și din 14 mai 2014.

144    De asemenea, la punctul 54 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779), Tribunalul a constatat că, din documentele deținute de Consiliu înainte de adoptarea deciziilor în litigiu în această cauză, reieșea că reclamantul din speță a făcut obiectul unei audieri efectuate la 27 septembrie 2016 de magistratul de instrucție tunisian competent, după ce autoritățile franceze au transmis, la 23 mai 2016, acte de procedură îndeplinite de acestea din urmă în cadrul unor comisii rogatorii, în urma cererilor autorităților tunisiene din 19 ianuarie 2011 și din 10 ianuarie 2012.

145    Cu toate acestea, în speță, Consiliul nu susține că a putut lua cunoștință, înainte de adoptarea Deciziilor 2018/141 și 2019/135, de documente care menționează acte de procedură analoge în ceea ce îl privește în mod specific pe reclamant. În special, astfel cum s‑a constatat în mod repetat (a se vedea punctele 123, 135 și 139 de mai sus), documentele transmise de autoritățile tunisiene în octombrie 2017 și în octombrie 2018, depuse la dosarul cauzei de Consiliu în cadrul răspunsului său scris din 16 martie 2020, nu indică nicio activitate procedurală specifică în ceea ce privește această persoană.

146    Este adevărat că constatările efectuate la punctul 224 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), și la punctul 55 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779), invocate de Consiliu, se întemeiau de asemenea pe luarea în considerare a activității procedurale îndeplinite, în general, în cadrul anchetei judiciare care îl vizează pe reclamantul din această cauză, care privea de asemenea un număr mare de alte persoane, iar nu numai acte de procedură referitoare în mod specific la reclamantul menționat. Tribunalul a concluzionat printre altele că documentele aduse la cunoștința Consiliului de autoritățile tunisiene tindeau să sublinieze existența unei activități procedurale efective în cadrul instrucției cauzei în care era implicat reclamantul în discuție, precum și complexitatea acesteia ca urmare a numărului de persoane vizate și a măsurilor de instrucție necesare, printre care comisii rogatorii internaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctele 205 și 222, și Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul, T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779, punctul 52).

147    În aceste condiții, nu activitatea procedurală îndeplinită, în general, de autoritățile tunisiene este cea care a permis, în sine, Tribunalului să constate existența unei activități procedurale efective, ci și actele de procedură specifice reclamantului din cauzele în discuție. Or, pentru motivele expuse în mod repetat mai sus, lipsa unei referiri la astfel de acte de procedură specifice, în speță, nu permite să se ajungă la o concluzie analogă.

148    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere referitoare la problema dacă dreptul reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil a fost respectat, de natură să determine anularea Deciziilor 2018/141 și 2019/135. Cu toate acestea, trebuie examinat și al treilea aspect al celui de al doilea motiv.

c)      Cu privire la al treilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe lipsa unor verificări suplimentare efectuate de Consiliu

149    Reclamantul susține că deciziile succesive de reînnoire a desemnării sale pe lista în litigiu se întemeiază pe atestări ale autorităților tunisiene sumare și lacunare, uneori nesemnate. El arată că, în pofida observațiilor sale, potrivit cărora procedura judiciară care îl viza nu era în curs în mod formal, Consiliul nu a efectuat nicio verificare a stadiului anchetei și nici nu a solicitat informații suplimentare din anul 2011. Or, în opinia sa, într‑o astfel de situație, există un risc de reînnoire nelimitată a măsurilor restrictive. În plus, repetarea de către autoritățile tunisiene a acelorași informații, în fiecare an, fără niciun element nou referitor la desfășurarea procedurii judiciare în discuție, ar diminua fiabilitatea acestor informații. În special, potrivit reclamantului, Consiliul ar fi trebuit să solicite informații privind motivele suspendării procedurii menționate și ale duratei acesteia din urmă. El concluzionează că Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că nu era obligat să efectueze verificări suplimentare. În replică, el se întemeiază pe aceleași argumente precum cele prezentate în susținerea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv.

150    Consiliul consideră că a efectuat verificările necesare, în special în ceea ce privește existența unei anchete judiciare în curs declanșate împotriva reclamantului pentru fapte care pot fi calificate drept însușire ilegală de fonduri ale statului tunisian, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/72. El arată că reclamantul nu contestă existența unei astfel de anchete. În plus, susține că, pentru adoptarea Deciziilor 2018/141 și 2019/135, el s‑a întemeiat pe adeverințe ale autorităților tunisiene referitoare la astfel de anchete. Pe de altă parte, afirmă că, la punctul 224 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), și la punctul 55 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779), Tribunalul a constatat că acesta efectuase o verificare aprofundată a stadiului anchetei în cauza cu referința 19592/1, în care era implicat și reclamantul. În sfârșit, el reiterează argumentele prezentate în cadrul răspunsului său la al doilea aspect al celui de al treilea motiv.

151    Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, deși reclamantul și Consiliul au tratat împreună al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv al cererii introductive în replică și, respectiv, în duplică, aceste aspecte se referă totuși la două erori de apreciere distincte, prima referitoare la aprecierea respectării de către autoritățile tunisiene a dreptului reclamantului de a fi judecat într‑un termen rezonabil și a doua referitoare, în esență, la problema dacă Consiliul dispunea, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, de o bază factuală suficientă pentru a proceda la menținerea desemnării reclamantului.

152    În aceste condiții, având în vedere, în special, considerațiile care figurează la punctele 25-30, 34 și 37 din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), amintite la punctul 113 de mai sus, aceste două probleme sunt strâns legate și, pentru motive analoge celor expuse la punctele 118-147 de mai sus, prezentul aspect al celui de al doilea motiv este întemeiat.

153    În această privință, trebuie să se arate că rezultă în special din cuprinsul punctului 28 din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C‑530/17 P, EU:C:2018:1031), că, pentru a se asigura că menținerea desemnării reclamantului pe lista în litigiu se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă, Consiliul trebuie să verifice nu numai dacă există o procedură judiciară în curs cu privire la reclamant pentru fapte care pot fi calificate drept deturnare de fonduri publice, ci și dacă, în cadrul acestor proceduri, au fost respectate dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamantului.

154    În special, în ceea ce privește dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil, s‑a arătat la punctul 116 de mai sus că revenea Consiliului sarcina de a se asigura că dispunea de elemente suficiente privind stadiul și evoluția procedurii judiciare care îl viza pe reclamant pentru a evalua riscul unei eventuale încălcări a acestui drept.

155    Or, în cadrul prezentului aspect al celui de al doilea motiv, reclamantul reproșează Consiliului tocmai că nu a efectuat verificări privind stadiul și evoluția procedurii judiciare care îl vizează, deși, în opinia sa, această procedură nu se desfășura în ceea ce îl privește și dura din anul 2011.

156    În consecință, în speță, Consiliul nu se poate limita la a arăta, ca răspuns la afirmațiile reclamantului, că este obligat numai să verifice existența unei anchete judiciare în curs care să îl vizeze pentru fapte care pot fi calificate drept însușire ilegală de fonduri ale statului, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/72, iar o astfel de argumentație trebuie respinsă de la bun început.

157    În ceea ce privește referirea la constatările efectuate la punctul 224 din Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul (T‑175/15, EU:T:2017:694), și la punctul 55 din Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Mabrouk/Consiliul (T‑216/17, nepublicată, EU:T:2018:779), este suficient să se arate că, pentru motive analoge celor expuse la punctele 142-147 de mai sus, aceasta nu este de natură să dovedească faptul că Consiliul a efectuat verificări suficiente în legătură cu stadiul și cu evoluția procedurii judiciare care îl vizează pe reclamant.

158    În consecință, din ceea ce precedă rezultă că Consiliul nu a demonstrat că dispunea, la momentul adoptării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, de o bază factuală suficientă pentru a proceda la reînnoirea desemnării reclamantului, în lipsa unor elemente referitoare la stadiul și la evoluția procedurii judiciare care să îl privească în mod specific. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că nu era obligat să efectueze verificări suplimentare în această privință. Prin urmare, al treilea aspect al celui de al doilea motiv este întemeiat.

159    Examinarea celui de al doilea și a celui de al treilea aspect ale celui de al doilea motiv al cererii introductive conduce la concluzia că aceste aspecte sunt întemeiate, în ceea ce privește atât Decizia 2018/141, cât și Decizia 2019/135. În consecință, fără să fie necesar să se examineze primul aspect al celui de al doilea motiv și nici primul și al treilea motiv sau să se verifice, din oficiu, în lumina principiilor expuse la punctele 83-106 de mai sus, dacă obligația de motivare a fost respectată în ceea ce privește aceste decizii, acestea trebuie anulate în măsura în care îl privesc pe reclamant.

160    În acest moment, trebuie să se examineze cererea Consiliului de menținere a efectelor deciziilor atacate, cel puțin în măsura în care această cerere privește Deciziile 2018/141 și 2019/135, cererea menționată rămânând, pe de altă parte, fără obiect în ceea ce privește Decizia 2020/117, întrucât Tribunalul a constatat la punctul 76 de mai sus că acțiunea trebuie respinsă în măsura în care este îndreptată împotriva acestei din urmă decizii.

2.      Cu privire la cererea Consiliului prin care solicită ca Tribunalul să mențină efectele deciziilor atacate în privința reclamantului până la expirarea termenului de recurs sau, dacă se formulează recurs, până la respingerea acestuia, în măsura în care această cerere privește Deciziile 2018/141 și 2019/135

161    Consiliul susține că, în caz de anulare a Deciziilor 2018/141 și 2019/135, efectul imediat al acesteia ar risca să aducă atingere în mod ireversibil eficacității oricărei eventuale înghețări ulterioare a activelor reclamantului, întrucât permite acestuia din urmă să transfere integral sau parțial activele sale în afara Uniunii. El apreciază în plus că nu se poate exclude posibilitatea ca în viitor să se justifice desemnarea reclamantului din nou pe lista în litigiu. În duplică, el susține că există un risc de atingere adusă securității juridice, ca urmare a unei diferențe între data anulării parțiale a Deciziilor 2018/141 și 2019/135 și cea a anulării parțiale a Regulamentului nr. 101/2011.

162    Reclamantul se opune ca Tribunalul să limiteze efectele anulării Deciziilor 2018/141 și 2019/135 în sensul solicitat de Consiliu. El arată că contestă înghețarea activelor sale începând din anul 2011 și că a solicitat o procedură accelerată, având în vedere durata acesteia și situația sa materială precară. Menținerea efectelor deciziilor menționate, în caz de anulare, ar constitui o atingere adusă dreptului său de a fi judecat într‑un termen rezonabil și o reînnoire nejustificată a unor măsuri ele însele lipsite de justificare. În plus, acesta afirmă că nu are active de transferat și că nu este în măsură să părăsească el însuși Uniunea.

163    În această privință, se ridică problema dacă, astfel cum susține Consiliul, consecințele anulării Deciziilor 2018/141 și 2019/135 sunt de natură să aducă atingere în mod ireversibil eficacității unei eventuale înghețări ulterioare a activelor reclamantului, în ipoteza în care această instituție ar considera că se justifică să procedeze din nou la o astfel de măsură.

164    Trebuie amintit că hotărârile prin care Tribunalul anulează o decizie a unei instituții sau a unui organ al Uniunii produc, în principiu, un efect imediat, cu excepția cazului în care, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul decide să mențină provizoriu efectele deciziei anulate. Astfel, în cazul în care nu se aplică aceste dispoziții, decizia anulată este eliminată retroactiv din ordinea juridică și se presupune că nu a existat niciodată (Hotărârea din 2 aprilie 2014, Ben Ali/Consiliul, T‑133/12, nepublicată, EU:T:2014:176, punctul 83).

165    Cu toate acestea, în speță, numai Deciziile 2018/141 și 2019/135 trebuie anulate și, întrucât acțiunea trebuie respinsă în măsura în care vizează Decizia 2020/117 pentru motivele indicate la punctele 68-76 de mai sus, aceasta din urmă va rămâne în vigoare după pronunțarea prezentei hotărâri.

166    Or, Decizia 2020/117 nu s‑a limitat la a reînnoi includerea reclamantului pe lista în litigiu, ci a procedat, astfel cum s‑a arătat la punctul 14 de mai sus, la înlocuirea anexei la Decizia 2011/72 și, prin urmare, printre altele, a listei menționate cu o nouă anexă. Prin urmare, trebuie să se considere că anularea Deciziilor 2018/141 și 2019/135 nu va avea ca efect determinarea, cu efect imediat de la pronunțarea hotărârii, a eliminării numelui reclamantului din lista persoanelor și entităților care figurează la articolul 1 din Decizia 2011/72, inserată în partea A din această nouă anexă.

167    Desigur, având în vedere motivele prezentei hotărâri care constituie suportul necesar anulării Deciziilor 2018/141 și 2019/135, enunțate la punctele 111-158 de mai sus, la data pronunțării acesteia, Consiliul trebuie, în conformitate cu articolul 266 TFUE, să ia măsurile necesare pentru a asigura executarea hotărârii menționate, și anume, în speță, să reexamineze includerea reclamantului pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/72 în lumina acestor motive. Astfel, Consiliul poate, la finalul acestei reexaminări, să abroge această includere, în ipoteza în care nu ar fi remediat deja deficiențele constatate de Tribunal în motivele menționate.

168    Cu toate acestea, pe de o parte, o astfel de abrogare nu poate rezulta în mod automat din prezenta hotărâre și revine Consiliului, dacă este cazul, sarcina de a proceda la aceasta. Pe de altă parte, în ipoteza în care ar fi remediat deja, înainte de adoptarea Deciziei 2020/117, deficiențele constatate în motivele prezentei hotărâri, Consiliul ar putea, la finalul aceleiași reexaminări, să decidă menținerea reclamantului pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/72. Este adevărat că o astfel de decizie, care ar trebui, de altfel, comunicată reclamantului și motivată corespunzător cerințelor legale de către Consiliu, nu ar constitui un act pur confirmativ și ar fi, așadar, atacabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Mabrouk/Consiliul, T‑175/15, EU:T:2017:694, punctul 155 și jurisprudența citată). În aceste condiții, doar în cadrul unei eventuale noi acțiuni împotriva acestei decizii s‑ar putea pune capăt includerii reclamantului pe lista menționată.

169    Din ceea ce precedă rezultă că Consiliul nu demonstrează că anularea Deciziilor 2018/141 și 2019/135, cu efect imediat, poate aduce atingere în mod ireversibil eficacității înghețării activelor reclamantului. Prin urmare, menținerea efectelor deciziilor menționate nu pare justificată. În consecință, nu trebuie admisă cererea Consiliului în această privință.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

170    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

171    Prin urmare, în speță, întrucât Consiliul a căzut, în esență, în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia (PESC) 2018/141 a Consiliului din 29 ianuarie 2018 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia și Decizia (PESC) 2019/135 a Consiliului din 28 ianuarie 2019 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia, în măsura în care acestea îl privesc pe domnul Slim Ben Tijani Ben Haj Hamda Ben Ali.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Obligă Consiliul Uniunii Europene să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de domnul Ben Ali.

Costeira

Gratsias

Kancheva

Berke

 

      Perišin

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 28 octombrie 2020.

Grefier

 

Președintă

E. Coulon

 

M. J. Costeira


Cuprins



*      Limba de procedură: franceza.