ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)
27 noiembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Răspuns care poate fi în mod clar dedus din jurisprudență – Articolul 267 TFUE – Interpretarea unei hotărâri anterioare a Curții – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 864/2007 și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 – Accident cauzat de un vehicul care tractează o semiremorcă – Vehicul și semiremorcă asigurate de asigurători diferiți – Accident survenit într‑un alt stat membru decât cel în care au fost încheiate contractele de asigurare – Acțiune în regres între asigurători – Legea aplicabilă”
În cauza C‑310/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul București (România), prin decizia din 6 martie 2023, primită de Curte la 22 mai 2023, în procedura
Groupama Asigurări SA
împotriva
Asigurarea Românească – Asirom Vienna Insurance Group SA,
GE,
CURTEA (Camera a opta),
compusă din domnul M. Safjan (raportor), îndeplinind funcția de președinte de cameră, și domnii N. Jääskinen și M. Gavalec, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE, a articolului 7 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”), a articolelor 4, 15 și 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) (JO 2007, L 199, p. 40, denumit în continuare „Regulamentul Roma II”), precum și a Hotărârii din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Groupama Asigurări SA, pe de o parte, și Asigurarea Românească – Asirom Vienna Insurance Group SA (denumită în continuare „Asirom”) și GE, pe de altă parte, în legătură cu rambursarea a jumătate din despăgubirea achitată de Asirom victimei unui accident de circulație survenit în Germania și cauzat de un vehicul condus de GE.
Cadrul juridic
Regulamentul Roma I
3 Articolul 7 din Regulamentul Roma I, intitulat „Contractele de asigurare”, are următorul cuprins:
„(1) Prezentul articol se aplică contractelor menționate la alineatul (2), indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într‑un stat membru, precum și tuturor celorlalte contracte de asigurare care acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre. Prezentul articol nu se aplică contractelor de reasigurare.
(2) Contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul articolului 5 litera (d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viață [(JO 1973, L 228, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 14)], sunt reglementate de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3 din prezentul regulament.
În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, contractele de asigurare sunt reglementate de legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul. Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei alte țări.
[…]
(6) În sensul prezentului articol, țara în care este situat riscul este determinată în conformitate cu articolul 2 litera (d) din A doua directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii [și de modificare a Directivei 73/239/CEE (JO 1988, L 172, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 197)], iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață (JO 2002, L 345, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 192)].”
Regulamentul Roma II
4 Potrivit articolului 4 din Regulamentul Roma II, intitulat „Norma generală”:
„(1) Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.
(3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație preexistentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”
5 Articolul 15 din acest regulament, intitulat „Domeniul legii aplicabile”, prevede:
„Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special:
(a) temeiul și întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor;
(b) motivele de exonerare de răspundere, de limitare și de partajare a răspunderii;
[…]”
6 Articolul 19 din regulamentul menționat, intitulat „Subrogarea”, prevede:
„În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are obligația de a‑l despăgubi pe creditor sau l‑a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a‑l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a‑și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
7 Cu ocazia unui accident de circulație survenit în Germania la 10 septembrie 2017, un vehicul de tractare la care era atașată o semiremorcă, condus de GE, a avariat un autoturism înmatriculat în Germania și aparținând unei alte persoane. Acest vehicul și această semiremorcă erau asigurate, în ceea ce privește răspunderea civilă, la Asirom și, respectiv, la Groupama Asigurări.
8 În urma unei reclamații depuse în Germania de victima acestui accident, Asirom a plătit, în baza asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, o indemnizație în cuantum de 2 595,16 euro.
9 La 14 august 2020, Asirom a introdus o acțiune în regres la Judecătoria Sectorului 1 București (România) pentru a obține obligarea Groupama Asigurări la plata a jumătate din această indemnizație. Printr‑o hotărâre din data de 20 aprilie 2021, această instanță a admis cererea formulată de Asirom, indicând că, potrivit articolului 4 și articolului 19 din Regulamentul Roma II, dreptul german era aplicabil obligației necontractuale în cauză. Or, în dreptul german, potrivit principiului coasigurării, ar avea loc partajarea răspunderii în cazul daunelor ce rezultă dintr‑un accident de circulație cauzat de un vehicul la care este atașată o semiremorcă. Astfel, asigurătorul unui vehicul care a plătit o despăgubire ar avea dreptul să recupereze jumătate din suma astfel plătită de la asigurătorul semiremorcii atașate acestui vehicul.
10 Groupama Asigurări a declarat apel împotriva hotărârii respective la instanța de trimitere.
11 Instanța de trimitere, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, constată că jurisprudența sa referitoare la posibilitatea pe care ar avea‑o asigurătorul unui vehiculul de tractare de a recupera jumătate din indemnizația achitată în Germania victimei unui accident este contradictorie, situație care ar deriva din dificultatea de interpretare a Hotărârii din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40), în special punctele 47, 50, 51 și 58-62 din aceasta.
12 În acest context, instanța de trimitere ridică, într‑o primă etapă, problema posibilității de a solicita Curții să interpreteze, în temeiul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE, una dintre hotărârile sale, pronunțată în urma unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională a unui alt stat membru, iar aceasta nu din cauza evoluției ulterioare a procedurii în cauza în care s‑a formulat această din urmă cerere, ci din cauza unei jurisprudențe naționale contradictorii rezultate din dificultatea de a interpreta raționamentul urmat în respectiva hotărâre a Curții.
13 Într‑o a doua etapă, instanța de trimitere subliniază dificultatea de stabilire a temeiului de drept al răspunderii asigurătorului semiremorcii în discuție în litigiul cu care este sesizată. Aceasta se întreabă dacă este vorba despre o răspundere contractuală care intră sub incidența articolului 7 din Regulamentul Roma I sau despre o răspundere extracontractuală care intră sub incidența articolului 4 din Regulamentul Roma II.
14 În aceste condiții, Tribunalul București (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O decizie anterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene se încadrează în noțiunea de acte adoptate de instituțiile Uniunii Europene, astfel încât, în temeiul articolului 267 [primul paragraf] litera (b) TFUE, să permită interpretarea considerentelor acesteia de către însăși Curtea?
2) a) Dacă prima întrebare permite un răspuns afirmativ, atunci prin prisma punctelor 47, 50, 51 și 58-62 ale [Hotărârii ERGO Insurance și Gjensidige Baltic din cauzele conexate C‑359/14 și C‑475/14 [(EU:C:2016:40)], raporturile juridice referitoare la existența și întinderea obligației asigurătorului de răspundere civilă [al unei] (semi)remorci atașate unui vehicul de tractare la momentul producerii unui accident pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al încheierii contractului de asigurare de a‑i plăti asigurătorului vehiculului de tractare parte din indemnizația de asigurare achitată asiguratului său, în cadrul unei acțiuni în regres introduse de acesta din urmă împotriva celui dintâi, intră sub incidența legii aplicabile contractului de asigurare încheiat între asigurătorul (semi)remorcii și [asigurat] (având relevanță răspunderea civilă contractuală, astfel cum este reglementată de articolul 7 din [Regulamentul Roma I]) sau, dimpotrivă, intră sub incidența legii naționale a locului producerii accidentului (având relevanță răspunderea civilă delictuală, astfel cum este prevăzută de articolul 4 din [Regulamentul Roma II])?
2) b) În cazul în care întrebarea de la litera a) primește un răspuns în sensul incidenței răspunderii civile delictuale, [punctele Hotărârii din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40)] anterior menționate se pot interpreta, prin raportare și la articolul 15 din Regulamentul Roma II, în sensul că această răspundere civilă delictuală ar putea fi partajată în mod egal între asigurătorii de răspundere civilă ai vehiculelor implicate în accident?
3) În cazul în care prima întrebare primește un răspuns negativ, în interpretarea Curții, incident în stabilirea existenței și a întinderii obligației asigurătorului de răspundere civilă pentru autovehicule (RCA) al unei semiremorci, atașate unui vehicul de tractare la momentul producerii unui accident, de a compensa parte din indemnizația de asigurare achitată victimei de către asigurătorul RCA al vehiculului de tractare în cadrul unei acțiuni în regres introduse de acesta din urmă împotriva primului asigurător este articolul 7 din Regulamentul Roma I sau articolul 4 din Regulamentul Roma II?”
Cu privire la întrebările preliminare
15 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.
16 În speță, Curtea apreciază că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere poate fi în mod clar dedusă din Hotărârea din 7 februarie 2023, Confédération paysanne și alții (Mutageneză aleatorie in vitro) (C‑688/21, EU:C:2023:75), precum și din Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40). Se impune, așadar, ca în prezenta cauză să se facă aplicarea articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Cu privire la prima întrebare
17 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care are îndoieli cu privire la interpretarea motivării unei hotărâri a Curții pronunțate în urma unei cereri de decizie preliminară formulate de o altă instanță națională poate sesiza Curtea cu întrebări preliminare privind interpretarea motivării respective.
18 În această privință, la punctul 36 din Hotărârea din 7 februarie 2023, Confédération paysanne și alții (Mutageneză aleatorie in vitro) (C‑688/21, EU:C:2023:75), Curtea a amintit recent următoarele:
„[P]e de o parte, chiar și în prezența unei jurisprudențe a Curții care soluționează problema de drept în cauză, instanțele naționale își păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispozițiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecință împiedicarea Curții să se pronunțe din nou (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa și alții, 28/62-30/62, EU:C:1963:6, p. 75 și 76, Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctele 13 și 15, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 36 și 37). Pe de altă parte, nu se interzice nicidecum unei instanțe naționale să adreseze Curții întrebări preliminare în privința cărora, potrivit opiniei uneia dintre părțile din litigiul principal, răspunsul nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctele 64 și 65, precum și Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctul 42).”
19 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care are îndoieli cu privire la interpretarea motivării unei hotărâri a Curții pronunțate în urma unei cereri de decizie preliminară formulate de o altă instanță națională poate sesiza Curtea cu întrebări preliminare privind interpretarea acestei motivări.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
20 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească modul în care, în cadrul unei acțiuni în regres introduse de asigurătorul unui vehicul de tractare, care a despăgubit victima unui accident cauzat de conducătorul acestui vehicul, împotriva asigurătorului unei semiremorci care, la momentul acestui accident, era atașată vehiculului menționat, Regulamentele Roma I și Roma II trebuie interpretate pentru a stabili legea aplicabilă existenței, precum și întinderii obligației de despăgubire care îi revine acestui din urmă asigurător și dacă, într‑o asemenea situație, regulamentele menționate trebuie interpretate în sensul că răspunderea civilă delictuală poate fi partajată în mod egal între acești asigurători.
21 În această privință, Curtea a statuat în Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic (C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40), printre altele:
„58 [O]bligația asigurătorului de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate față de victimă rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată, condițiile în care asigurătorul poate exercita drepturile deținute de victima accidentului împotriva persoanelor responsabile de accident depind de dreptul național care reglementează respectivul contract de asigurare, determinat în temeiul articolului 7 din Regulamentul Roma I.
59 În schimb, legea aplicabilă determinării persoanelor care pot fi declarate responsabile, precum și unei eventuale partajări a răspunderii între acestea și asigurătorii lor respectivi intră, în conformitate cu articolul 19 [din Regulamentul Roma II], sub incidența articolului 4 și următoarelor [din acest regulament].
[…]
61 În consecință, revine instanțelor naționale obligația de a determina, într‑o primă etapă, modul în care despăgubirile care urmează a fi plătite victimelor trebuie să fie repartizate între, pe de o parte, conducătorul și deținătorul vehiculului de tractare și, pe de altă parte, deținătorul remorcii, în conformitate cu normele dreptului național aplicabile în temeiul Regulamentului Roma II.
62 Într‑o a doua etapă trebuie să se determine, conform articolului 7 din Regulamentul Roma I, legea aplicabilă contractelor de asigurare încheiate între asigurătorii reclamanților din litigiile principale și persoana asigurată de fiecare dintre aceștia, pentru a stabili dacă și în ce măsură respectivii asigurători pot să exercite, prin subrogare, drepturile victimei împotriva asigurătorului remorcii.”
22 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că Regulamentele Roma I și Roma II trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei acțiuni în regres introduse de asigurătorul unui vehicul de tractare, care a despăgubit victima unui accident cauzat de conducătorul acestui vehicul, împotriva asigurătorului unei semiremorci care, la momentul acestui accident, era atașată vehiculului menționat, este necesar, într‑o primă etapă, să se stabilească, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul articolului 4 și următoarelor din Regulamentul Roma II, dacă și în ce măsură despăgubirile care urmează a fi plătite acestei victime trebuie să fie partajate, eventual în mod egal, între, pe de o parte, conducătorul și deținătorul vehiculului de tractare în cauză și, pe de altă parte, deținătorul semiremorcii care era atașată acestuia din urmă și, așadar, între asigurătorul acestui vehicul și asigurătorul acestei semiremorci. Într‑o a doua etapă, este necesar să se determine dacă, în conformitate cu legea aplicabilă, în temeiul articolului 7 din Regulamentul Roma I, contractului de asigurare în cauză, asigurătorul vehiculului de tractare menționat, care a despăgubit victima menționată, poate să exercite, prin subrogare, drepturile acesteia din urmă împotriva asigurătorului semiremorcii respective, astfel cum sunt recunoscute de legea aplicabilă în temeiul articolului 4 și următoarelor din Regulamentul Roma II.
Cu privire la cheltuielile de judecată
23 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:
1) Articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care are îndoieli cu privire la interpretarea motivării unei hotărâri a Curții pronunțate în urma unei cereri de decizie preliminară formulate de o altă instanță națională poate sesiza Curtea cu întrebări preliminare privind interpretarea acestei motivări.
2) Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) și Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”)
trebuie interpretate în sensul că,
în cadrul unei acțiuni în regres introduse de asigurătorul unui vehicul de tractare, care a despăgubit victima unui accident cauzat de conducătorul acestui vehicul, împotriva asigurătorului unei semiremorci care, la momentul acestui accident, era atașată vehiculului menționat, este necesar, într‑o primă etapă, să se stabilească, în conformitate cu legea aplicabilă determinată în temeiul articolului 4 și următoarelor din Regulamentul nr. 864/2007, dacă și în ce măsură despăgubirile care urmează a fi plătite acestei victime trebuie să fie partajate, eventual în mod egal, între, pe de o parte, conducătorul și deținătorul vehiculului de tractare în cauză și, pe de altă parte, deținătorul semiremorcii care era atașată acestuia din urmă și, așadar, între asigurătorul acestui vehicul și asigurătorul acestei semiremorci. Într‑o a doua etapă, este necesar să se determine dacă, în conformitate cu legea aplicabilă, în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 593/2008, contractului de asigurare în cauză, asigurătorul vehiculului de tractare menționat, care a despăgubit victima menționată, poate să exercite, prin subrogare, drepturile acesteia din urmă împotriva asigurătorului semiremorcii respective, astfel cum sunt recunoscute de legea aplicabilă în temeiul articolului 4 și următoarelor din Regulamentul nr. 864/2007.
Semnături