Cauza T‑57/01

Solvay SA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Abuz de poziție dominantă — Piața sodei în Comunitate (cu excepția Regatului Unit și a Irlandei) — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 82 CE — Acorduri de aprovizionare pentru o perioadă excesiv de lungă — Rabat de fidelitate — Prescrierea dreptului Comisiei de a aplica amenzi sau sancțiuni — Termen rezonabil — Norme fundamentale de procedură — Piața geografică relevantă — Existența poziției dominante — Folosire abuzivă a poziției dominante — Dreptul de acces la dosar — Amendă — Gravitatea și durata încălcării — Circumstanțe agravante — Încălcări repetate — Circumstanțe atenuante”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Procedură administrativă — Termen de prescripție în materie de investigări — Suspendare — Decizie a Comisiei care face obiectul unei acțiuni în curs de soluționare la Curtea de Justiție — Domeniu de aplicare

(Regulamentul nr. 2988/74 al Consiliului, art. 3)

2.      Drept comunitar — Principii — Respectarea unui termen rezonabil — Domeniu de aplicare — Concurență — Procedură administrativă — Procedură jurisdicțională — Distincție în scopul aprecierii respectării unui termen rezonabil

(Regulamentul nr. 17 al Consiliului)

3.      Concurență — Procedură administrativă — Obligațiile Comisiei — Respectarea unui termen rezonabil

(Regulamentul nr. 17 al Consiliului)

4.      Comisia — Principiul colegialității — Domeniu de aplicare — Decizie în materie de concurență

(Tratatul de fuziune, art. 17)

5.      Excepție de nelegalitate — Domeniu de aplicare — Acte a căror nelegalitate poate fi invocată — Regulamentul de procedură al unei instituții

(art. 241 CE)

6.      Acte ale instituțiilor — Autentificarea actelor adoptate — Modalități

(Regulamentul de procedură al Comisiei din 1999, art. 16 primul paragraf)

7.      Drept comunitar — Principii — Dreptul la apărare — Domeniu de aplicare — Concurență — Procedură administrativă — Domeniul de aplicare al principiului după anularea unei prime decizii a Comisiei

[art. 81 alin. (1) CE]

8.      Concurență — Procedură administrativă — Competențe de investigare ale Comisiei — Întindere — Acces în incintele întreprinderilor

(Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 14)

9.      Concurență — Poziție dominantă — Piață relevantă — Delimitare geografică

(art. 82 CE)

10.    Concurență — Poziție dominantă — Calificare ca urmare a deținerii unei cote de piață foarte mari

(art. 82 CE)

11.    Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Rabaturi care au un efect de excludere pe piață — Rabaturi de fidelitate

(art. 82 CE)

12.    Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Rabaturi cantitative — Admisibilitate — Condiții — Caracter abuziv al sistemului de rabaturi

(art. 82 CE)

13.    Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Contracte de aprovizionare exclusivă — Rabaturi de fidelitate

(art. 82 CE)

14.    Concurență — Poziție dominantă — Abuz — Rabaturi cantitative — Admisibilitate — Condiții — Modalități de calcul

(art. 82 al doilea paragraf CE)

15.    Concurență — Procedură administrativă — Respectarea dreptului la apărare — Acces la dosar — Domeniu de aplicare — Refuzul transmiterii unui document — Consecințe

16.    Concurență — Procedură administrativă — Acces la dosar — Obiect — Nedivulgarea unor documente deținute de Comisie — Apreciere de către Tribunal în raport cu respectarea dreptului la apărare în speță

17.    Concurență — Procedură administrativă — Încălcarea dreptului la apărare — Neregularitatea accesului la dosar — Acces asigurat în cursul procedurii judiciare — Regularizare — Excludere

18.    Concurență — Procedură administrativă — Decizia Comisiei — Decizie de constatare a unei încălcări și de aplicare a unei amenzi — Anulare pentru viciu de procedură

(Regulamentul nr. 17 al Consiliului)

19.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Încălcări de o gravitate deosebită

[art. 82 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

20.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe agravante — Încălcări repetate — Noțiunea de încălcări de același tip — Încălcări ale articolelor 81 CE și 82 CE — Excludere

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

21.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Circumstanțe atenuante — Lipsa încălcărilor repetate — Excludere

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

22.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Circumstanțe atenuante — Colaborarea întreprinderii cu ocazia unor investigații ale agenților Comisiei — Excludere

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 14]

23.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Cifra de afaceri luată în considerare pentru calculul limitei superioare a amenzii

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

24.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Caracter descurajator

[art. 81 alineatul (1) CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

1.      Potrivit articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/74 privind termenele de prescripție a acțiunilor și a aplicării sancțiunilor privind concurența, termenul de prescripție a acțiunii este suspendat atât timp cât decizia Comisiei face obiectul unei „acțiuni în curs de soluționare la Curtea de Justiție a Comunităților Europene”. Această trimitere trebuie interpretată, din momentul constituirii Tribunalului de Primă Instanță, în sensul că are în primul rând în vedere o procedură în curs de soluționare la această instanță, în măsura în care acțiunile de aplicare a sancțiunilor sau a amenzilor în domeniul dreptului concurenței intră în competența sa.

Termenul de prescripție este suspendat, de asemenea, pe durata unei proceduri de recurs la Curtea de Justiție. Întrucât articolul 60 din Statutul Curții de Justiție și articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/74 au un domeniu de aplicare diferit, lipsa efectului suspensiv al unui recurs nu este de natură să lipsească articolul 3 din regulamentul menționat de toate efectele care privesc situații în care Comisia trebuie să aștepte decizia instanței comunitare. În plus, articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/74 acordă Comisiei protecție împotriva efectului prescripției în situații în care trebuie să aștepte decizia instanței comunitare, în cadrul unor proceduri a căror desfășurare nu o gestionează, înainte de a avea cunoștință dacă actul atacat este sau nu este afectat de nelegalitate. Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul potrivit căruia instituirea unui dublu grad de jurisdicție nu permite extinderea perioadei de suspendare a termenului de prescripție. Suspendarea termenului de prescripție permite Comisiei doar să adopte eventual o nouă decizie în ipoteza respingerii recursului formulat împotriva unei hotărâri a Tribunalului de anulare a unei decizii a Comisiei. Această suspendare a termenului de prescripție nu produce niciun efect asupra deciziei anulate prin hotărârea Tribunalului. În cazul unui recurs, desigur, Comisia nu este împiedicată formal să acționeze și să adopte o nouă decizie ca urmare a anulării de către Tribunal a deciziei inițiale. Cu toate acestea, o acțiune îndreptată împotriva deciziei de aplicare a unor sancțiuni suspendă termenul de prescripție în materie de acțiuni până în momentul în care instanța comunitară s‑a pronunțat definitiv cu privire la acea acțiune. În cazul în care Comisia ar trebui să adopte o nouă decizie ca urmare a anulării unei decizii de către Tribunal, fără a aștepta hotărârea Curții, există riscul ca cele două decizii cu același obiect să coexiste în ipoteza în care Curtea ar anula hotărârea Tribunalului. Este contrară cerințelor de celeritate a procedurii administrative obligarea Comisiei să adopte o nouă decizie numai pentru unicul scop de a evita expirarea termenului de prescripție înainte de a avea cunoștință dacă decizia inițială este sau nu este afectată de nelegalitate.

În sfârșit, întrucât termenul de prescripție este suspendat în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/74 pe întreaga durată a procedurii de recurs în fața Curții, Comisia nu poate fi criticată pentru încălcarea principiului termenului rezonabil doar pentru că așteaptă pronunțarea Curții în cadrul unui asemenea recurs înainte de adoptarea unei noi decizii.

(a se vedea punctele 90, 97, 98, 102, 103, 105-108 și 121)

2.      În cadrul examinării unei critici întemeiate pe încălcarea principiului termenului rezonabil, trebuie realizată o distincție între procedura administrativă desfășurată în materie de concurență în temeiul Regulamentului nr. 17 și procedura jurisdicțională, în cazul unei acțiuni împotriva deciziei Comisiei. Perioada în care instanța comunitară examinează legalitatea deciziei și, în cazul unui recurs, validitatea hotărârii pronunțate în primă instanță nu poate fi luată în considerare în cadrul stabilirii duratei procedurii desfășurate la Comisie.

(a se vedea punctul 124)

3.      Încălcarea principiului termenului rezonabil cu ocazia adoptării unei decizii în urma unei proceduri administrative în materie de concurență justifică anularea unei decizii adoptate de Comisie numai în măsura în care produce și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză. Astfel, în cazul în care nu s‑a stabilit că trecerea excesivă a timpului a afectat capacitatea întreprinderilor în cauză de a se apăra în mod efectiv, nerespectarea principiului termenului rezonabil nu are efect asupra legalității procedurii administrative.

(a se vedea punctul 132)

4.      Principiul colegialității se întemeiază pe egalitatea membrilor Comisiei în cadrul participării la luarea deciziei și presupune în special ca deliberarea privind deciziile să fie realizată în comun și ca toți membrii colegiului să fie răspunzători în mod colectiv pe plan politic cu privire la toate deciziile adoptate. Respectarea acestui principiu și în special necesitatea ca deliberarea privind deciziile să fie realizată în comun interesează în mod obligatoriu subiectele de drept vizate de efectele juridice pe care acestea le produc, în sensul că trebuie să li se garanteze că aceste decizii au fost luate în mod efectiv de colegiu și corespund cu exactitate voinței acestuia. Această situație se regăsește în special în cazul actelor calificate expres ca fiind decizii, pe care Comisia trebuie să le adopte în privința întreprinderilor sau a asocierilor de întreprinderi în vederea respectării normelor de concurență și care au ca obiect constatarea unei încălcări a acestor norme, emiterea de somații în privința acestor întreprinderi și aplicarea unor sancțiuni pecuniare acestora.

Simplul fapt că un comunicat de presă care nu provine de la Comisie și nu prezintă caracter oficial menționează o declarație formulată de un purtător de cuvânt al Comisiei care precizează data la care va fi pronunțată o decizie în materie de concurență și cuprinsul acesteia nu poate fi suficient pentru a se considera că a fost încălcat de Comisie principiul colegialității. Întrucât această declarație nu creează nicio obligație pentru colegiul comisarilor, la sfârșitul unei deliberări în comun, acesta poate decide să nu adopte o astfel de decizie.

(a se vedea punctele 151-155)

5.      Domeniul de aplicare al articolului 241 CE trebuie să cuprindă, între altele, dispozițiile unui regulament de procedură al unei instituții, care, deși nu constituie temeiul juridic al deciziei atacate și nu produc efecte analoge celor ale unui regulament în sensul acestui articol din tratat, prevăd normele fundamentale de procedură necesare în vederea adoptării acestei decizii și asigură, așadar, securitatea juridică a persoanelor care sunt destinatare ale acestei decizii. Astfel, este necesar ca fiecare destinatar al unei decizii să poată contesta pe cale incidentă legalitatea actului ce condiționează validitatea formală a acestei decizii, în pofida faptului că actul în cauză nu constituie temeiul său juridic, din moment ce nu a fost în măsură să solicite anularea acestui act înainte de primirea notificării deciziei în litigiu. Prin urmare, dispozițiile Regulamentului de procedură al Comisiei pot face obiectul unei excepții de nelegalitate în măsura în care acestea asigură protecția particularilor. Excepția de nelegalitate trebuie limitată la ceea ce este necesar pentru soluționarea litigiului. Întrucât scopul articolului 241 CE este de a permite unei părți contestarea aplicabilității unui anumit act cu caracter general numai dacă este utilă unei acțiuni oarecare, actul general a cărui nelegalitate este invocată trebuie, în plus, să fie aplicabil, direct sau indirect, în cauza ce face obiectul acțiunii și trebuie să existe o legătură juridică directă între decizia individuală atacată și actul general în discuție.

(a se vedea punctele 165-167)

6.      Articolul 16 primul paragraf din Regulamentul de procedură al Comisiei din 1999 prevede că actele adoptate în cadrul unei ședințe trebuie să se atașeze astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau în limbile care sunt autentice, unei note de sinteză întocmite la sfârșitul ședinței Comisiei în cursul căreia acestea au fost adoptate și că sunt autentificate prin semnăturile președintelui și secretarului general pe ultima pagină a notei de sinteză. Această dispoziție nu este afectată de nelegalitate. Formalitățile de autentificare pe care le stabilește sunt conforme cerințelor principiului securității juridice.

(a se vedea punctele 170, 175 și 176)

7.      În cazul în care, după anularea unei decizii de sancționare a întreprinderilor care au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE ca urmare a unui viciu de procedură care privește numai cerințele referitoare la adoptarea sa definitivă de către colegiul comisarilor, Comisia adoptă o nouă decizie cu un conținut substanțial identic și întemeiată pe aceleași obiecțiuni, aceasta nu are obligația să efectueze o nouă audiere a întreprinderilor în cauză.

Comisia nu are nici obligația să efectueze o nouă consultare a Comitetului consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante chiar dacă, între consultarea comitetului menționat și adoptarea noii decizii, au aderat la Comunitatea Europeană mai multe state membre, iar compunerea comitetului menționat a fost modificată în consecință. Astfel, modificarea compunerii unei instituții nu afectează continuitatea instituției, ale cărei acte definitive sau pregătitoare își păstrează în principiu toate efectele. În plus, nu există niciun principiu general de drept comunitar care să impună continuitatea compunerii organului administrativ sesizat cu o procedură care se poate concretiza printr‑o amendă.

În ceea ce privește celelalte chestiuni de drept care pot fi invocate în cadrul aplicării articolului 233 CE, precum cele privind trecerea timpului, posibilitatea unei reluări a sancțiunilor, accesul la dosar care ar fi inerent reluării procedurii, intervenția consilierului‑auditor, precum și eventualele implicații ale articolului 20 din Regulamentul nr. 17, nici acestea nu impun noi audieri în măsura în care nu modifică conținutul obiecțiunilor, fiind supuse, dacă este cazul, numai unui control jurisdicțional ulterior.

(a se vedea punctele 184, 185, 202 și 207-209)

8.      Reiese atât din finalitatea Regulamentului nr. 17, cât și din enumerarea, la articolul 14, a competențelor cu care sunt învestiți agenții Comisiei, că investigațiile pot avea o întindere semnificativă.

În această privință, dreptul de a avea acces la toate spațiile, terenurile sau mijloacele de transport ale întreprinderilor prezintă o importanță deosebită în măsura în care trebuie să permită Comisiei să culeagă probe referitoare la încălcările normelor de concurență în locurile unde acestea se găsesc în mod normal, respectiv în spațiile comerciale ale întreprinderilor.

Acest drept de acces ar fi lipsit de utilitate în cazul în care agenții Comisiei ar trebui să se limiteze la a solicita prezentarea documentelor sau a dosarelor pe care le‑au putut identifica cu precizie în prealabil. Dimpotrivă, acesta implică facultatea de a căuta diferite informații care încă nu sunt cunoscute sau pe deplin identificate. Fără o asemenea posibilitate, Comisiei i‑ar fi imposibil să culeagă informațiile necesare investigației în cazul în care întreprinderile respective refuză să coopereze sau adoptă o atitudine de obstrucționare.

Totuși, exercitarea competențelor extinse de investigație de care dispune Comisia este supusă unor condiții de natură să garanteze respectarea drepturilor întreprinderilor în cauză. În această privință, obligația impusă Comisiei de a indica obiectul și scopul unei investigații constituie o cerință fundamentală nu numai pentru a demonstra caracterul justificat al intervenției avute în vedere în interiorul întreprinderilor în cauză, ci și pentru a le permite acestora să aprecieze întinderea obligației lor de cooperare, garantând integral dreptul la apărare al acestora.

Rezultă că întinderea obligației de motivare a deciziilor prin care se dispun investigații nu poate fi restrânsă în funcție de considerații privind eficacitatea investigației. În această privință, deși Comisia nu este obligată să comunice destinatarului unei decizii prin care se dispune o investigație toate informațiile de care dispune cu privire la presupusele încălcări și nici să procedeze la o calificare juridică riguroasă a acestor încălcări, aceasta trebuie, în schimb, să indice în mod clar faptele prezumate pe care intenționează să le investigheze.

Din moment ce Comisia nu are obligația să efectueze o calificare juridică riguroasă a încălcărilor, faptul că o decizie de investigare face trimitere numai la articolul 81 CE și nu citează în mod expres articolul 82 CE nu poate determina, în sine, să se considere că articolul 14 din Regulamentul nr. 17 a fost încălcat de Comisie. Astfel, chiar dacă redactarea deciziei de investigare denotă intenția expresă a Comisiei de a verifica numai dacă o întreprindere a participat la înțelegeri și/sau la practici concertate, întrucât niciun element nu permite să se considere că era deopotrivă bănuit un abuz de poziție dominantă, reținerea de documente nu depășește cadrul de legalitate constituit de decizia de investigare, din moment ce o parte a faptelor pentru care agenților Comisiei li s‑a încredințat mandatul pentru obținerea dovezilor privind încălcarea articolului 81 CE erau aceleași ca faptele care au constituit temeiul obiecțiunilor referitoare la abuzuri de poziție dominantă imputate întreprinderii vizate, iar decizia de investigare conține elementele esențiale prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17.

(a se vedea punctele 218-222, 225 și 226)

9.      În economia articolului 82 CE, piața geografică poate fi definită drept teritoriul pe care toți operatorii economici se află în condiții de concurență similare în ceea ce privește produsele relevante. Nu este necesar ca cerințele obiective de concurență dintre operatorii economici să fie perfect omogene. Este suficient ca acestea să fie similare sau suficient de omogene. Prin urmare, nu se poate considera că numai zonele în care condițiile obiective de concurență sunt eterogene constituie o piață uniformă.

Deși instanța comunitară exercită, în mod general, un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile de aplicare a normelor de concurență, controlul pe care îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe ale Comisiei trebuie totuși să se limiteze la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și a acurateței situației de fapt, a absenței unei erori vădite de apreciere și a unui abuz de putere.

(a se vedea punctele 249 și 250)

10.    Poziția dominantă menționată la articolul 82 CE privește o situație de putere economică deținută de o întreprindere, care îi conferă acesteia capacitatea de a se opune menținerii unei concurențe efective pe piața relevantă, dându‑i posibilitatea de a adopta, într‑o măsură apreciabilă, comportamente independente față de concurenții și de clienții săi și, în sfârșit, față de consumatori. O asemenea poziție, spre deosebire de o situație de monopol sau de cvasimonopol, nu exclude existența unei anumite concurențe, însă conferă firmei care beneficiază de poziția dominantă capacitatea, dacă nu să decidă, cel puțin să influențeze notabil condițiile în care se va dezvolta această concurență și, în orice caz, să se comporte într‑o largă măsură fără a trebui să țină seama de ea și fără ca această atitudine să îi creeze vreun prejudiciu.

Existența unei poziții dominante rezultă în general din reunirea mai multor factori care, analizați separat, nu ar fi obligatoriu concludenți. Aprecierea existenței unei poziții dominante pe piața relevantă trebuie efectuată mai întâi prin examinarea structurii sale și, în continuare, a situației concurențiale de pe piața respectivă.

În afara unor împrejurări excepționale, cote de piață foarte mari constituie, în sine, dovada existenței unei poziții dominante. Astfel, deținerea unei cote de piață foarte mari conferă întreprinderii care o deține o anumită perioadă, prin volumul producției și prin oferta pe care o reprezintă – fără ca deținătorii unor cote semnificativ mai mici să fie în măsură să satisfacă rapid cererile celor care ar dori să evite întreprinderea deținătoare a celei mai importante cote de piață –, o situație de forță care o transformă într‑un partener obligatoriu și care, deja din această cauză, îi asigură, cel puțin pe perioade relativ lungi, independența de acțiune caracteristică poziției dominante.

Astfel, o cotă de piață de 70-80 % constituie, în sine, un indiciu clar al existenței unei poziții dominante. De asemenea, o cotă de piață de 50 % constituie prin ea însăși, în afara unor situații excepționale, dovada existenței unei poziții dominante.

(a se vedea punctele 275-279)

11.    Un sistem de rabaturi care pe piață are un efect de excludere va fi considerat contrar articolului 82 CE dacă este aplicat de o întreprindere în poziție dominantă. Această ipoteză este aplicabilă unui rabat de fidelitate, acordat în contrapartidă cu un angajament al clientului de a se aproviziona exclusiv sau cvasiexclusiv de la o întreprindere în poziție dominantă. Astfel, un asemenea rabat tinde să împiedice, pe calea acordării unor avantaje financiare, aprovizionarea clienților de la producătorii concurenți.

(a se vedea punctele 316 și 317)

12.    Sistemele de rabaturi cantitative, legate exclusiv de volumul achizițiilor efectuate de la o întreprindere în poziție dominantă, sunt în general considerate a nu avea un efect de excludere interzis de articolul 82 CE. Dacă creșterea cantității furnizate se traduce printr‑un cost inferior pentru furnizor, acesta are astfel dreptul să acorde clientului său beneficiul acestei reduceri printr‑un tarif mai favorabil. Rabaturile cantitative sunt, așadar, prezumate a reflecta câștiguri de eficiență și economii de scară realizate de întreprinderea în poziție dominantă.

Rezultă că un sistem de rabaturi a căror cotă a reducerii crește în funcție de volumul cumpărat nu va încălca articolul 82 CE, în afara situației în care criteriile și modalitățile de acordare a rabatului evidențiază că sistemul nu se întemeiază pe o contrapartidă justificată din punct de vedere economic, ci urmărește, în mod similar unui rabat de fidelitate și de obiectiv, să împiedice aprovizionarea clienților de la producători concurenți.

Așadar, pentru stabilirea eventualului caracter abuziv al unui sistem de rabaturi cantitative, este necesar să se aprecieze toate împrejurările, în special criteriile și modalitățile de acordare a rabaturilor, și să se examineze dacă rabaturile urmăresc, printr‑un avantaj care nu se întemeiază pe nicio prestație economică care să îl justifice, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate, să blocheze accesul pe piață al concurenților, să aplice partenerilor comerciali condiții inegale la prestații echivalente sau să consolideze poziția dominantă printr‑o concurență denaturată.

(a se vedea punctele 318-320)

13.    Pentru o întreprindere aflată într‑o poziție dominantă pe o piață, faptul de a constrânge cumpărătorii – chiar dacă face acest lucru la cererea acestora – printr‑o obligație sau printr‑o promisiune din partea acestora de a se aproviziona pentru totalitatea sau pentru o parte considerabilă a necesităților lor exclusiv de la întreprinderea respectivă constituie o folosire abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului 82 CE, indiferent dacă obligația în cauză este stipulată ca atare sau dacă este asumată în schimbul acordării unor rabaturi. Situația este identică în cazul în care întreprinderea respectivă, fără a constrânge cumpărătorii printr‑o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie unilateral, un sistem de rabaturi de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea de către client, pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale, de la o întreprindere în poziție dominantă. Astfel, angajamentele de aprovizionare exclusivă de această natură, indiferent de existența unor rabaturi în contrapartidă sau de acordarea de rabaturi de fidelitate în vederea stimulării cumpărătorului să se aprovizioneze exclusiv de la întreprinderea în poziție dominantă, sunt incompatibile cu obiectivul unei concurențe nedenaturate în cadrul pieței comune, deoarece nu se întemeiază pe o prestație economică ce justifică această obligație sau acest avantaj, ci încearcă să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate și să blocheze accesul pe piață al producătorilor.

(a se vedea punctul 365)

14.    O întreprindere în poziție dominantă are dreptul să consimtă în favoarea clienților săi rabaturi cantitative, legate exclusiv de volumul de achiziții efectuate de la aceasta. Totuși, modalitățile de calcul al acestor rabaturi nu trebuie să reflecte aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, cu încălcarea articolului 82 al doilea paragraf litera (c) CE.

Cu privire la acest aspect, esența însăși a unui sistem de rabaturi legate de cantitate constă în faptul că cei mai importanți cumpărători sau utilizatori ai unui produs sau ai unui serviciu beneficiază de prețuri medii unitare mai scăzute sau, în mod similar, de cote medii de reducere superioare celor care sunt consimțite în favoarea cumpărătorilor sau a utilizatorilor mai puțin importanți ai acestui produs ori serviciu. Și în cazul unei progresii liniare a cotelor de rabaturi în funcție de cantitățile aferente unui rabat maxim, cota medie de reducere crește (sau prețul mediu scade) matematic, într‑o primă etapă, într‑o proporție superioară creșterii achizițiilor și, într‑o a doua etapă, într‑o proporție inferioară creșterii achizițiilor, înainte de a tinde să se stabilizeze la cota maximă a rabatului. Unica împrejurare că rezultatul unui sistem de rabaturi legate de cantitate conduce la situația în care, în privința unor cantități determinate, anumiți clienți beneficiază de o cotă medie de reducere proporțional mai ridicată decât alte cote în raport cu diferența dintre volumele fiecărei categorii de achiziții este inerentă acestui tip de sistem, nefiind permis să se concluzioneze numai pe baza acesteia că sistemul este discriminatoriu.

Cu toate acestea, atunci când pragurile de declanșare a diferitelor tranșe de rabaturi, în funcție de nivelurile practicate, determină rezervarea beneficiului constând în rabaturi sau în rabaturi suplimentare pentru anumiți parteneri comerciali, conferindu‑le astfel un avantaj economic care nu este justificat de volumul de activitate pe care îl generează și de eventualele economii de scară pe care furnizorul le poate realiza în raport cu concurenții săi, un sistem de rabaturi legate de cantitate determină aplicarea unor condiții inegale la prestații echivalente.

În lipsa unor justificări obiective, pot constitui indicii ale unui asemenea tratament discriminatoriu pragul ridicat de declanșare a sistemului, întrucât acesta poate privi numai anumiți parteneri care prezintă importanță deosebită pentru întreprinderea în poziție dominantă, sau lipsa unei liniarități a creșterii cotelor de rabaturi în raport cu cantitățile.

(a se vedea punctul 396)

15.    Într‑o procedură administrativă în materia aplicării normelor de concurență, dreptul de acces la dosar, corolar al principiului respectării dreptului la apărare, presupune ca întreprinderii în cauză să i se acorde de Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor documentelor care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât documentele incriminatorii, cât și pe cele dezincriminatorii, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.

În ceea ce privește elementele incriminatorii, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia sa ar fi fost diferit dacă un document necomunicat pe care s a întemeiat Comisia pentru a o incrimina ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminatoriu. În ceea ce privește elementele dezincriminatorii, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze că nedivulgarea acestora a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentele dezincriminatorii respective în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acestea în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau concluziilor Comisiei în acea etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei în decizia eventuală, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care i se imputa, și, prin urmare, nivelul amenzii. Posibilitatea ca un document nedivulgat să fi putut avea vreo influență asupra derulării procedurii și asupra conținutului deciziei Comisiei se poate stabili numai după o examinare provizorie a anumitor mijloace de probă care evidențiază faptul că documentele nedivulgate au putut avea – în considerarea acestor mijloace de probă – o importanță care nu ar fi trebuit neglijată.

O încălcare a dreptului de acces la dosar nu ar putea determina anularea, în tot sau în parte, a unei decizii a Comisiei decât dacă neregularitatea accesului la dosarul de investigare în cursul procedurii administrative a împiedicat întreprinderea sau întreprinderile în cauză să ia cunoștință de documentele susceptibile să le fie utile în apărare și le‑a încălcat astfel dreptul la apărare. Această situație se regăsește atunci când divulgarea unui asemenea document ar fi dat o posibilitate, chiar redusă, de a conduce procedura administrativă către un rezultat diferit în ipoteza în care întreprinderea în cauză s‑ar fi putut prevala de acel document în cursul procedurii menționate.

(a se vedea punctele 405-407)

16.    Accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale ce urmăresc protecția dreptului la apărare, iar încălcarea dreptului de acces la dosarul Comisiei în cursul procedurii prealabile adoptării deciziei este susceptibilă, în principiu, să determine anularea acestei decizii atunci când a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderii în cauză.

O încălcare a dreptului la apărare trebuie examinată în funcție de împrejurările specifice fiecărei spețe, în sensul că aceasta are o legătură esențială cu obiecțiunile reținute de Comisie pentru a stabili încălcarea imputată întreprinderii în cauză. Prin urmare, trebuie efectuată o examinare sumară a obiecțiunilor de drept substanțial pe care Comisia le‑a reținut în comunicarea privind obiecțiunile și în decizia atacată și trebuie luate în considerare argumentele concret invocate de întreprinderea în cauză împotriva deciziei atacate.

Într‑o situație în care, în cursul procedurii administrative prealabile adoptării unei decizii de sancționare a unei întreprinderi, Comisia nu a întocmit o listă enumerativă a documentelor care compuneau dosarul și nu a comunicat întreprinderii vizate toate documentele din dosar care îi erau accesibile, ci numai documentele incriminatorii, fără a o invita să consulte la sediile Comisiei toate documentele, procedura administrativă este nelegală. Totuși, nu se impune anularea deciziei finale dacă nu s‑a dovedit că întreprinderea nu a avut posibilitatea să examineze toate documentele cuprinse în dosar și care puteau fi pertinente pentru apărarea sa, chiar dacă, în cadrul acțiunii jurisdicționale formulate împotriva acestei decizii și în urma măsurilor de organizare a procedurii destinate asigurării unui acces complet la dosar, reiese că lipsește o parte din dosar.

(a se vedea punctele 450, 454, 456, 458, 465, 467, 468, 481 și 482)

17.    În cadrul unei acțiuni jurisdicționale formulate împotriva unei decizii a Comisiei de sancționare a unei întreprinderi pentru încălcarea normelor comunitare privind concurența, Tribunalul poate dispune în mod justificat măsuri de organizare a procedurii destinate asigurării unui acces complet la dosar, pentru a aprecia dacă refuzul Comisiei de a divulga sau de a comunica un document a putut aduce atingere apărării întreprinderii incriminate. Întrucât se limitează la un control jurisdicțional al motivelor invocate, această examinare nu are nici ca obiect, nici ca efect înlocuirea unei investigări complete a cazului în cadrul unei proceduri administrative. Luarea la cunoștință tardivă a anumitor documente din dosar nu pune întreprinderea care a introdus o acțiune în situația în care s‑ar fi aflat dacă s‑ar fi putut întemeia pe aceleași documente pentru a prezenta observații scrise și orale în fața acestei instituții. În plus, atunci când accesul la dosar este asigurat în etapa procedurii jurisdicționale, întreprinderea în cauză nu trebuie să demonstreze că, în cazul în care ar fi avut acces la documentele necomunicate, decizia Comisiei ar fi avut un conținut diferit, ci doar că documentele respective ar fi putut fi utilizate în mod util în apărare.

(a se vedea punctele 458 și 459)

18.    În cazul în care o decizie a Comisiei în materie de concurență este anulată ca urmare a unui viciu de procedură, Comisia are dreptul să adopte o nouă decizie fără a iniția o nouă procedură administrativă. Din moment ce conținutul noii decizii este cvasiidentic cu cel al deciziei anterioare, iar cele două decizii sunt întemeiate pe aceleași motive, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, noua decizie este supusă normelor în vigoare la momentul adoptării deciziei anterioare. Astfel, Comisia reia procedura din etapa în care a fost săvârșită eroarea de procedură și adoptă o nouă decizie, fără a recurge la o nouă apreciere a cazului în lumina normelor care nu existau în momentul adoptării primei decizii.

(a se vedea punctele 492-494)

19.    Pentru aprecierea gravității încălcărilor normelor comunitare de concurență imputabile unei întreprinderi, în vederea stabilirii unui cuantum proporțional al amenzii, Comisia poate ține seama de durata deosebit de îndelungată a anumitor încălcări, de numărul și de diversitatea încălcărilor care au privit totalitatea sau cvasitotalitatea produselor întreprinderii în cauză, unele dintre acestea afectând toate statele membre, de gravitatea specifică a încălcărilor din cadrul unei strategii deliberate și coerente care urmărește, prin practici de eliminare diverse în privința concurenților și printr‑o politică de fidelizare a clienților, să mențină în mod artificial sau să consolideze poziția dominantă a întreprinderii pe unele piețe în care concurența era deja limitată, de efectele abuzului, deosebit de nefaste pe plan concurențial, și de avantajul în favoarea întreprinderii rezultat din încălcările săvârșite de aceasta.

Comisia poate califica în mod justificat ca fiind extrem de grave practicile unei întreprinderi în poziție dominantă care, prin acordarea de reduceri privind tonajul marginal clienților săi și prin încheierea de acorduri de fidelizare cu aceștia, menține în mod artificial sau își consolidează poziția dominantă pe piața relevantă, pe care concurența este deja limitată.

(a se vedea punctele 498-500)

20.    Analiza gravității unei încălcări a normelor comunitare de concurență trebuie să țină seama de eventuale încălcări repetate. Noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO privesc împrejurări similare, referindu‑se la „încălcări de același tip”. În consecință, Comisia nu poate reține o circumstanță agravantă pentru încălcări repetate împotriva unei întreprinderi care folosește în mod abuziv poziția dominantă pe care o deține pe o piață în sensul articolului 82 CE în temeiul unor practici de coluziune anterioare care se referă la articolul 81 CE și care, în plus, sunt foarte diferite de cele care au condus la încălcarea articolului 82 CE.

(a se vedea punctele 507-511)

21.    Analiza gravității unei încălcări a normelor comunitare de concurență trebuie să țină seama de eventuale încălcări repetate, acestea putând justifica o majorare a cuantumului amenzii. În schimb, lipsa încălcărilor repetate nu poate constitui o circumstanță atenuantă, din moment ce o întreprindere are obligația de principiu de a nu săvârși încălcări ale normelor comunitare de concurență.

(a se vedea punctele 522 și 523)

22.    Cooperarea unei întreprinderi cu Comisia în cadrul vizitelor efectuate în incintele sale se încadrează în obligațiile ce revin întreprinderii și, prin urmare, nu poate constitui o circumstanță atenuantă care să justifice o reducere a cuantumului amenzii aplicate pentru încălcarea normelor comunitare de concurență.

(a se vedea punctele 527 și 529)

23.    În materia stabilirii cuantumului amenzilor în cauzele din domeniul concurenței, cifra de afaceri prevăzută la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 cu titlu de limită superioară a amenzii care poate fi aplicată privește cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză, care prin ea însăși indică în mod aproximativ importanța și influența acesteia pe piață. Dispoziția sus‑menționată din Regulamentul nr. 17 nu conține nicio limită teritorială în privința cifrei de afaceri realizate. În cadrul respectării limitei prevăzute de această dispoziție, Comisia poate stabili amenda pornind de la o cifră de afaceri la alegerea sa, în termeni de bază geografică și de produse relevante.

(a se vedea punctul 548)

24.    La stabilirea cuantumului amenzilor pentru o încălcare a normelor comunitare de concurență, Comisia trebuie să ia în considerare nu numai gravitatea încălcării și împrejurările specifice cauzei, ci și contextul în care încălcarea respectivă a fost săvârșită, și să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale, în special pentru tipurile de încălcări care sunt deosebit de prejudiciabile pentru realizarea obiectivelor Comunității. Așadar, o amendă nu își poate pierde caracterul sancționator și descurajator, din moment ce se stabilește că întreprinderea în cauză a încălcat dreptul concurenței, în special printr‑o încălcare de o gravitate extremă, chiar dacă amenda menționată este impusă printr‑o decizie adoptată după o anumită perioadă, ca urmare a anulării unei prime decizii.

(a se vedea punctele 554 și 555)