CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 20 iulie 2017(1)
Cauza C‑256/16
Deichmann SE
împotriva
Hauptzollamt Duisburg
[cerere de decizie preliminară formulată de Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal din Düsseldorf, Germania)]
„Trimitere preliminară – Dumping – Cerere de rambursare a taxelor la import plătite în temeiul unui regulament declarat nevalid – Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/223 – Regulament adoptat pentru punerea în aplicare a unei hotărâri a Curții – Validitate”
1. Litigiul care a dat naștere acestei trimiteri preliminare vizează consecințele anulării unui regulament prin care au fost impuse taxe antidumping. Cu ocazia soluționării întrebărilor preliminare adresate de instanța națională, Curtea are oportunitatea de a‑și consolida jurisprudența privind domeniul de aplicare al hotărârilor prin care sunt anulate actele adoptate de instituțiile Uniunii.
2. De această dată, îndoielile au rezultat în contextul unei întrebări preliminare privind validitatea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/223(2), prin intermediul căruia Comisia a întreprins demersurile necesare pentru a remedia nelegalitățile constatate de Curte într‑o hotărâre anterioară(3) prin care a declarat nevaliditatea anumitor regulamente antidumping.
3. Regulamentele respective, care au fost anulate ulterior, au servit drept temei pentru deciziile de impunere a unor taxe antidumping în sarcina societății Deichmann SE(4), importator în Uniunea Europeană de articole de încălțăminte din China și din Vietnam, care, ca urmare a anulării lor, a solicitat rambursarea sumelor plătite.
4. Instanța de trimite solicită Curții să stabilească dacă Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 este valid, deoarece, în caz contrar, sumele plătite de Deichmann cu titlu de taxe antidumping ar trebui să îi fie rambursate.
5. În litigiu se dezbat, pe de o parte, competența instituțiilor Uniunii de a redeschide o procedură la finalul căreia pot solicita taxe antidumping în locul celor anulate și, pe de altă parte, dreptul persoanelor vizate la stabilitatea situațiilor consolidate, precum și la protecția eficientă a poziției lor juridice.
I. Cadrul juridic
A. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
6. Conform articolului 263 TFUE:
„[…]
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.
[…]
Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.”
7. Conform articolului 266 TFUE:
„Instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului anulat sau a cărei abținere a fost declarată contrară tratatelor este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene.
[…]”
B. Regulamentul (CEE) nr. 2913/92(5)
8. Articolul 221 prevede:
„[…]
(3) Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală. Acest termen se suspendă din momentul introducerii unei acțiuni în conformitate cu articolul 243, pe durata acțiunii[(6)].
[…]”
9. Articolul 236 prevede:
„(1) Drepturile de import sau de export se rambursează în măsura în care se stabilește că, în momentul în care au fost plătite, valoarea acestor drepturi nu era datorată legal sau că valoarea lor a fost înscrisă în evidența contabilă contrar dispozițiilor articolului 220 alineatul (2).
[…]
(2) Drepturile de import sau export se rambursează sau se remit la depunerea unei cereri către biroul vamal în cauză într‑un termen de trei ani de la data la care valoarea acestor drepturi a fost comunicată debitorului.
[…]”
C. Regulamentul (CE) nr. 1225/2009(7)
10. Articolul 10 („Retroactivitatea”) prevede:
„(1) Nu se aplică măsuri provizorii și taxe antidumping definitive decât produselor puse în liberă circulație după data la care a intrat în vigoare decizia luată în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) și, respectiv, cu articolul 9 alineatul (4), sub rezerva excepțiilor prevăzute de prezentul regulament.
[…]”
11. Articolul 14 („Dispoziții generale”) prevede:
„(1) Taxele antidumping, provizorii sau definitive, se impun prin regulament și [sunt] percepute de statele membre în conformitate cu forma, rata de schimb și celelalte elemente stabilite de regulamentul care le impune. Aceste taxe sunt, de asemenea, percepute în mod independent de taxele vamale, de impozite și de alte taxe percepute în mod normal la import. Niciun produs nu poate fi supus în același timp taxelor antidumping și taxelor compensatorii pentru a remedia o situație care rezultă în urma unui dumping sau a acordării unei subvenții la export.
[…]”
12. Articolul 23 („Abrogare”) prevede:
„Regulamentul (CE) nr. 384/96 se abrogă.
Cu toate acestea, abrogarea Regulamentului (CE) nr. 384/96 nu aduce atingere valabilității procedurilor declanșate în temeiul acelui regulament.
Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa II.”
II. Situația de fapt
13. La 10 mai 2010, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1472/2006(8) și al Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1294/2009(9), Hauptzollamt Duisburg (Biroul vamal principal din Duisburg, Germania) a emis în sarcina Deichmann o decizie de impunere a unor taxe antidumping în valoare de 11 181,92 euro.
14. Decizia de impunere viza șase importuri de articole de încălțăminte din Republica Populară Chineză și din Vietnam, pe care Deichmann le declarase în luna aprilie 2010 pentru punerea lor în liberă circulație.
15. Furnizorii și producătorii articolelor de încălțăminte originare din China și din Vietnam au fost Chengdu Sunshine Shoes Co. Ltd. și, respectiv, Tripos Enterprises Inc. În luna iulie 2005, ambele societăți au solicitat, prin intermediul documentelor relevante, acordarea tratamentului de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață („TEP”), în conformitate cu articolul 2 alineatul (7) literele (b) și (c) din Regulamentul (CE) nr. 384/96(10).
16. Prin Hotărârile Zhejiang Aokang Shoes Co. Ltd și Brosmann Footwear(11), Curtea a anulat Regulamentul nr. 1472/2006.
17. La 12 iunie 2012, invocând în special Hotărârea Brosmann(12), Deichmann a solicitat Biroului vamal principal din Duisburg rambursarea taxei antidumping care i‑a fost impusă, însă cererea sa a fost respinsă la 15 noiembrie 2013.
18. Ulterior, Curtea a pronunțat Hotărârea C & J Clark International și Puma(13), prin care a declarat nevaliditatea Regulamentului nr. 1472/2006 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1294/2009(14).
19. Pentru a pune în aplicare hotărârea respectivă, Comisia a adoptat Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, prin care a inițiat procedura pentru examinarea individualizată a cererilor de acordare a TEP și a TI care au fost depuse. Astfel, Comisia urmărea să înlocuiască actele anulate cu altele noi, neviciate de nelegalitățile constatate de Curte, reluând procedura din punctul în care au apărut acestea.
20. În același timp, Comisia a apreciat că este necesar să solicite autorităților vamale naționale să nu ramburseze taxele decât după finalizarea procedurii.
21. În vederea utilizării eficiente a resurselor, Comisia a decis de asemenea să nu analizeze toate cererile de acordare a TEP și a TI, ci doar pe cele referitoare la exportatorii care au furnizat articole de încălțăminte importatorilor care au solicitat rambursarea sumelor plătite în mod nedatorat ca urmare a anulării regulamentelor de stabilire a taxelor antidumping. În acest scop, Comisia a însărcinat autoritățile vamale naționale să îi transmită toate cererile de rambursare respective și documentele justificative, astfel încât să identifice respectivele situații.
22. Deichmann a susținut în fața instanței de trimitere că Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 este nevalid, deoarece articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul antidumping de bază din 1996 nu autoriza Comisia să impună obligații ex post autorităților vamale naționale și nici importatorilor care au solicitat rambursarea taxelor.
23. Deichmann a invocat de asemenea încălcarea articolului 266 TFUE, deoarece au fost avuți în vedere numai producătorii‑exportatori care au solicitat acordarea unui TEP sau a unui TI, precum și faptul că decizia nu a fost adoptată în termenul prevăzut la articolul 2 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul antidumping de bază din 1996. Potrivit Deichmann, articolul 266 a fost încălcat și ca urmare a faptului că procedura autonomă de reexaminare a fost inițiată după expirarea măsurii antidumping.
24. Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal din Düsseldorf) are îndoieli privind validitatea Regulamentului de punere în aplicare 2016/223. Primul set de motive vizează, din perspectivă formală, temeiul juridic ales de Comisie pentru adoptarea acestui regulament:
– în temeiul articolului 23 al doilea paragraf din Regulamentul antidumping de bază din 2009, instanța de trimitere apreciază că norma aplicabilă este Regulamentul antidumping de bază din 1996, iar nu cel din 2009, astfel încât competența privind adoptarea Regulamentului de punere în aplicare 2016/223 revine Consiliului, iar nu Comisiei;
– din articolul 14 din Regulamentul antidumping de bază din 1996 nu rezultă nicio autorizare de a adopta un regulament pentru pregătirea reinstituirii unei taxe antidumping.
25. Al doilea set de motive se referă la posibilitatea ca Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 să impună autorităților vamale naționale amânarea deciziilor privind cererile de rambursare a taxelor antidumping până la momentul în care Comisia soluționează cererile de acordare a TEP și a TI. Articolul 236 alineatul (1) din Codul vamal are în vedere numai aspectul dacă, atunci când au fost plătite taxele la import, valoarea acestora era realmente datorată, apreciere care revine în sarcina autorităților vamale. Comisia ar fi încălcat articolul 5 TUE atunci când a intervenit în acest proces decizional.
26. În al treilea rând, instanța de trimitere prezintă o serie de argumente referitoare la articolul 266 TFUE și la competențele Comisiei pentru a înlocui actele anulate cu altele noi prin care să se elimine nelegalitatea constatată de Curte. Aceasta impută faptul că se dorește reinstituirea retroactivă a taxei antidumping de la momentul la care au fost adoptate regulamentele anulate, în pofida faptului că măsura antidumping a expirat la 31 martie 2011.
27. Potrivit instanței de trimitere, reinstituirea taxei antidumping nu este posibilă în temeiul articolului 10 din Regulamentul antidumping de bază din 1996. În plus, din motive de securitate juridică, nu se poate efectua o colectare a posteriori, fiind interzisă de articolul 221 alineatul (3) prima teză din Codul vamal.
28. În sfârșit, instanța de trimitere invocă motive practice rezultate din perioada scursă (care ar împiedica instituirea unor taxe antidumping noi) și dificultățile pe care le implică trecerea timpului pentru exportator în ceea ce privește prezentarea documentelor și a informațiilor solicitate, ceea ce ar putea compromite dreptul la apărare. Aceasta ridică problema dacă procedura stabilită de Comisie nu reprezintă o exercitare abuzivă a competențelor sale și indică alte variante care, în opinia sa, s‑ar fi putut dovedi mai adecvate.
29. În temeiul acestor argumente, Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal din Düsseldorf, Germania) adresează Curții următoarea întrebare preliminară:
„Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/223 al Comisiei din 17 februarie 2016 de stabilire a unei proceduri pentru evaluarea anumitor cereri de acordare a tratamentului de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață și a tratamentului individual depuse de către producători‑exportatori din China și din Vietnam și de punere în aplicare a hotărârii Curții de Justiție în cauzele conexate C 659/13 și C 34/14 este valid?”
III. Procedura în fața Curții
30. Decizia de trimitere a fost înregistrată la grefa Curții la 9 mai 2016.
31. Au formulat observații scrise Deichmann și Comisia Europeană, care s‑au prezentat în ședința desfășurată la 11 mai 2017.
IV. Sinteza observațiilor părților
A. Cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare
32. În opinia Comisiei, întrebarea preliminară trebuie respinsă ca inadmisibilă, în lumina jurisprudenței Curții potrivit căreia o persoană susceptibilă în mod cert să introducă o acțiune directă împotriva unui act al Uniunii și care nu a atacat acest act în termenul obligatoriu prevăzut la articolul 263 TFUE nu poate contesta legalitatea sa în fața instanțelor naționale.
33. Potrivit Comisiei, în prezenta cauză, Deichmann avea dreptul să solicite Tribunalului anularea regulamentului în litigiu, deoarece o privea direct și nu presupunea măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Având în vedere că aceasta nu a formulat acțiune în termenul corespunzător, nu poate solicita anularea regulamentului respectiv în fața instanței naționale. Este irelevant faptul că acest regulament a fost aprobat după ce Deichmann a sesizat instanța națională.
34. În ședință, Deichmann a contestat aceste argumente deoarece, în opinia sa, nu avea calitate procesuală pentru a ataca în mod direct regulamentul întrucât nu o privea în mod direct. În plus, această normă impunea măsuri de executare atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii.
B. Cu privire la fond
35. Deichmann, care invocă articolul 5 TUE, susține că a existat o încălcare a sistemului de repartizare a competențelor prevăzut de TFUE. În opinia sa, având în vedere că normele declarate nevalide de Curte au fost adoptate atunci când era în vigoare Regulamentul antidumping de bază din 1996, acesta este cel aplicabil. Astfel, articolul 23 din Regulamentul antidumping de bază din 2009 stabilește un regim tranzitoriu care susține această teză. Prin urmare, în opinia sa, conform articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul antidumping de bază din 1996, competența revine Consiliului, iar nu Comisiei.
36. Deichmann se concentrează asupra articolului 14 din Regulamentul antidumping de bază din 2009, menționat expres în Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, pentru a contesta faptul că articolul respectiv permite adoptarea unui regulament pentru punerea în aplicare a hotărârii.
37. În cazul în care articolul 14 menționat este aplicabil, alineatul (1) al acestuia permite instituțiilor Uniunii să instituie numai taxe antidumping provizorii sau definitive pe care statele membre le percep în condițiile prevăzute de Regulamentul antidumping de bază din 2009. Regulamentul în litigiu nu impune o taxă antidumping și nici nu stabilește criterii pentru perceperea sa, limitându‑se să modifice modalitatea de rambursare a taxelor antidumping deja impuse (prevăzută la articolul 236 din Codul vamal), ceea ce este de competența statelor membre.
38. Deichmann consideră că nici articolul 266 TFUE nu poate reprezenta un temei pentru regulamentul în litigiu. Făcând trimitere la argumentele invocate în decizia de trimitere, aceasta subliniază că actul de punere în aplicare nu poate fi viciat de aceleași nelegalități precum cel anulat. În acest caz, Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 se limitează – contrar celor reținute în Hotărârea C & J Clark International și Puma(15) – să verifice numai un număr restrâns de cereri de acordare a TEP și a TI, astfel încât este viciat de aceeași nelegalitate precum cea constatată în hotărârea respectivă.
39. Deichmann susține că posibilitatea redeschiderii unei proceduri antidumping este limitată la situațiile în care procedura nu a fost încă finalizată, cu alte cuvinte, nu a expirat încă. Având în vedere că în prezenta cauză procedura respectivă a expirat la 31 martie 2011, aceasta nu putea fi redeschisă fără să se încalce principiile neretroactivității și securității juridice (articolul 10 din Regulamentele antidumping de bază din 1996 și din 2009), precum și regula prescripției prevăzută la articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal.
40. Deichmann invocă articolul 236 din Codul vamal pentru a sublinia că cererile de rambursare a sumelor plătite în mod nedatorat trebuie examinate în cel mai scurt termen posibil. Dimpotrivă, articolul respectiv nu autorizează sub nicio formă Comisia să acorde un termen suspensiv în vederea rambursării.
41. Comisia a acționat fără să țină seama de principiul proporționalității, întrucât nu a respectat limitele impuse prin Hotărârea C & J Clark International și Puma(16) atunci când a suspendat aplicarea articolului 236 din Codul vamal și a amânat astfel rambursarea taxelor antidumping. În plus, măsura adoptată nu este cea mai puțin restrictivă posibil, deoarece condiționează rambursarea în favoarea importatorilor europeni de examinarea solicitărilor de acordare a TEP și a TI depuse de exportatorii chinezi, care însă nu pot coopera în mod corespunzător deoarece au depus cererile respective în urmă cu peste 10 ani și în prezent nu mai au niciun interes privind soarta acestora întrucât drepturile lor nu sunt afectate.
42. În sfârșit, Deichmann invocă aplicarea prin analogie a articolului 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și susține că Comisia a săvârșit un abuz de putere.
43. Potrivit Comisiei, norma aplicabilă este Regulamentul antidumping de bază din 2009, iar nu cel din 1996. Aceasta admite că există diferențe lingvistice între cele două versiuni, însă, în opinia sa, acestea trebuie clarificate în sensul că norma în vigoare este Regulamentul antidumping de bază din 2009, având în vedere scopul său de codificare.
44. Comisia susține că alegerea articolului 14 din Regulamentul antidumping de bază din 2009 drept temei juridic al regulamentului în litigiu este corectă, deoarece consideră că taxele antidumping nu reprezintă taxe la import care dau naștere unei datorii vamale. Este vorba despre măsuri speciale în raport cu care reglementarea Uniunii nu este aplicabilă în mod automat, ci numai în măsura în care Consiliul și Comisia decid astfel de la caz la caz, la momentul adoptării unui regulament care impune taxe antidumping.
45. În acest caz, Consiliul a optat pentru aplicarea Codului vamal drept temei juridic pentru perceperea taxelor antidumping impuse de regulamentul definitiv și de cel de punere în aplicare. Cu toate acestea, nu există niciun impediment pentru ca articolul 14 să fie utilizat în sens contrar, dacă este cazul, pentru a exclude aplicarea Codului vamal și, prin urmare, competența autorităților naționale prevăzută de acesta.
46. În ceea ce privește ordinele transmise autorităților naționale (privind suspendarea procedurii de rambursare și transmiterea anumitor informații), Comisia consideră că sunt valide. Cu toate că acestea pot aduce atingere dispozițiilor articolului 236 din Codul vamal, sunt întemeiate pe competența Comisiei, conferită de articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul antidumping de bază din 2009, de a stabili nu numai forma și rata de schimb a taxelor respective, ci și „celelalte elemente” pe care statele membre trebuie să le utilizeze pentru a le percepe.
47. Comisia consideră că aceste ordine sunt adecvate, deoarece Hotărârea C & J Clark Internacional și Puma(17) nu a avut efecte asupra existenței datoriei în sine, ci numai asupra nivelurilor aplicabile pentru concretizarea sa. În acest context, eventuala rambursare nu afectează totalitatea datoriei deja plătite, ci numai pe cea rezultată ca urmare a aplicării nivelurilor taxei după examinarea fiecărei cereri de acordare a TEP sau a TI. Este rezonabil ca această examinare să fie efectuată de Comisie înainte ca autoritățile naționale să efectueze rambursarea.
48. Comisia susține că articolul 266 TFUE nu împiedică redeschiderea procedurii. Jurisprudența Curții oferă această posibilitate în urma unei hotărâri de anulare sau de declarare a nevalidității unui act al Uniunii, inclusiv în lipsa unui temei juridic specific(18). În plus, nu a fost depășit termenul de prescripție (de trei ani) prevăzut la articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal, deoarece acesta era suspendat și, în orice caz, putea fi evitat prin aplicarea articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul antidumping de bază din 2009.
49. Redeschiderea procedurii nu a avut efect retroactiv, deoarece, în lipsa examinării cererilor de acordare a TEP și a TI, datoria importatorilor, precum Deichmann, trebuia considerată nestabilită în mod definitiv. Chiar și în cazul în care s‑ar admite efectul retroactiv respectiv, acesta ar fi aplicabil cu condiția să nu se fi adus atingere încrederii legitime a persoanelor implicate(19). Un importator precum Deichmann nu se poate prevala de protecția încrederii legitime în cazul în care Curtea nu a finalizat procedura printr‑un act definitiv.
V. Analiză
A. Admisibilitatea întrebării preliminare
50. Jurisprudența Curții(20) condiționează inadmisibilitatea întrebării preliminare în circumstanțele invocate de Comisie de îndeplinirea a două cerințe: i) să fie vorba despre o persoană fizică sau juridică susceptibilă în mod cert să introducă o acțiune directă și care nu s‑a încadrat în termenul obligatoriu prevăzut de articolul 263 TFUE și ii) dispoziția a cărei legalitate se contestă să nu presupună măsuri de executare în sensul celui de al patrulea paragraf al aceluiași articol.
51. S‑ar putea dezbate, în plan dialectic, dacă Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, având în vedere modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din acesta, afectează Deichmann în mod direct. Deși destinatarii regulamentului respectiv sunt autoritățile vamale naționale, acesta ar putea afecta în mod direct situația juridică a celor care, precum Deichmann, au solicitat rambursarea taxelor antidumping în temeiul articolului 236 din Codul vamal. Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 i‑ar împiedica în mod direct să obțină rambursarea taxelor colectate [articolul 1 alineatele (2 și (3)].
52. Considerăm însă că nu este necesar să ne pronunțăm cu privire la calitatea procesuală activă a Deichmann, dat fiind că din simpla lectură a articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 reiese că acesta presupune măsuri de executare. Reinstituirea taxei corespunzătoare este posibilă numai în urma verificării și a examinării cererilor de acordare a TEP și a TI depuse de producători‑exportatori, prin intermediul unui (nou) regulament.
53. Cu alte cuvinte, Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 este, în realitate, adoptat anterior regulamentelor care impun examinarea diverselor cereri de acordare a TEP și a TI depuse de producători‑exportatori(21). Prin urmare, având în vedere necesitatea unor măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, nu sunt întrunite condițiile pentru a considera inadmisibilă întrebarea preliminară.
54. Trebuie adăugat că Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 a fost adoptat în timp ce acțiunea introdusă de Deichmann era pendinte(22). Îndoielile instanței de trimitere care au dat naștere trimiterii preliminare au apărut chiar în cursul procedurii privind dreptul său la rambursare. Prin urmare, Deichmann putea să prezume în mod rezonabil că nu trebuia să atace regulamentul respectiv la Tribunal având în vedere etapa în care se afla litigiul inițiat la momentul în care acest regulament a fost publicat.
55. În consecință, excepția inadmisibilității invocată de Comisie trebuie respinsă.
B. Cu privire la fond
56. Pentru o înțelegere corespunzătoare a aspectelor în litigiu, reamintim pe scurt contextul cererii de rambursare a taxelor antidumping depuse de Deichmann.
57. Prin mai multe hotărâri(23), Curtea a declarat nulitatea Regulamentului nr. 1472/2006 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1294/2009, întrucât Comisia nu a examinat în mod individual fiecare dintre cererile de acordare a TEP și a TI depuse de exportatori. În schimb, Comisia a utilizat un eșantion pe care l‑a extrapolat la toate cazurile și, pe baza acestuia, a instituit taxele antidumping care trebuiau plătite.
58. În ceea ce privește în special prezenta cauză, Comisia a creat, ulterior pronunțării Hotărârii C & J Clark International și Puma(24), o procedură pentru verificarea depunerii cererilor de acordare a TEP și a TI de către producătorii‑exportatori neincluși în eșantion și, în cazul în care le‑au depus, pentru examinarea acestora în cadrul unui regulament de punere în aplicare prin care să se reinstituie, în cele din urmă, taxa corespunzătoare.
59. Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, a cărui validitate face obiectul întrebării instanței de trimitere, reprezintă primul pas în acest demers, fiind o normă succintă, formată din două articole (al doilea se rezumă să menționeze data la care acesta a intrat în vigoare).
60. Articolul 1 din regulamentul menționat vizează autoritățile vamale naționale care au primit o cerere de rambursare – atunci când producătorul‑exportator neinclus în eșantion a solicitat acordarea TEP sau a TI –, impunându‑le să o transmită Comisiei(25). Autoritățile vamale naționale nu au competența de a soluționa cererea respectivă (și, prin urmare, sunt nevoite să suspende procedura de rambursare) până când Comisia nu publică un regulament de punere în aplicare prin care să se reinstituie taxele antidumping.
61. Având în vedere că examinarea validității unui act al Uniunii în cadrul unei trimiteri preliminare trebuie să se limiteze la motivele prezentate de instanța de trimitere, fără a fi necesar să se extindă la altele(26), vom analiza în următoarele secțiuni îndoielile instanței de trimitere expuse în decizia sa, referitoare la: i) temeiul juridic pe baza căruia Comisia a adoptat Regulamentul de punere în aplicare 2016/223(27), ii) competența Comisiei de a redeschide procedura antidumping(28), iii) posibilitatea de a diminua eficacitatea imediată a articolului 236 din Codul vamal(29), iv) întinderea redeschiderii procedurii și efectele în timp ale noului Regulament(30) și v) specificitățile procedurii redeschise și constatarea situației de fapt determinante pentru soluționarea sa(31).
1. Cu privire la temeiul juridic
62. În conformitate cu articolul 236 din Codul vamal, atunci când se anulează un regulament care instituie o taxă antidumping, trebuie să se efectueze, în principiu, rambursarea sumelor plătite în temeiul acestuia. Dacă dispare temeiul juridic al impozitării, sumele respective devin nedatorate de la momentul la care au fost plătite.
63. Litigiul a rezultat ca urmare a faptului că Comisia a inclus în Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 anumite condiții privind aplicarea articolului 236 din Codul vamal.
64. Prezenta cauză are anumite puncte comune cu cea care a făcut obiectul Hotărârii din 18 ianuarie 2017, Wortmann(32). În cauza respectivă, litigiul viza aplicarea articolului 241 din Codul vamal, care limitează perceperea dobânzilor în cazul rambursării taxelor antidumping percepute în mod nedatorat. Problema care stă la baza prezentei cauze se referă la posibilitatea Comisiei de a stabili un termen suspensiv în cursul căruia autoritățile naționale nu pot aplica articolul 236 din codul menționat până când Comisia nu soluționează cererile depuse pentru acordarea TEP și a TI. Cele două cauze au în comun existența unor hotărâri anterioare ale Curții prin care s‑a declarat nevaliditatea unui regulament prin care se instituie taxe antidumping.
65. În Concluziile noastre prezentate în cauza Wortmann(33) am făcut referire la mecanismul de calcul al taxelor antidumping, care se bazează în principal pe structura calculării taxelor din tariful vamal(34). Dispozițiile Codului vamal privind rambursarea taxelor plătite în mod nedatorat se referă la situații „obișnuite” – astfel cum le‑am numit în cauza respectivă –, cu alte cuvinte, acelea în care calcularea datoriei este viciată de concretizarea incorectă a elementelor singulare ale datoriei vamale. Situațiile în care rambursarea plăților efectuate în mod nedatorat de importatori are la bază declarația nulității regulamentului care a instituit taxa antidumping sunt diferite.
66. Atunci când instituțiile Uniunii se confruntă cu o declarare judiciară a nevalidității actelor adoptate, au mai multe opțiuni, în funcție de conținutul hotărârii și de întinderea propriilor competențe.
67. În primul rând, acestea trebuie să verifice dacă nulitatea actului declarată prin hotărâre este iremediabilă sau dacă, dimpotrivă, actul sau omisiunea instituției pot fi corectate. În acest din urmă caz, printre competențele instituției figurează, în mod normal, aceea de a‑și adapta comportamentul potrivit cerințelor legale, în conformitate cu conținutul hotărârii. Prin urmare, în temeiul acesteia din urmă, instituția poate redeschide procedura fie de la început, fie de la momentul la care s‑a constatat nelegalitatea.
68. Curtea s‑a confruntat cu asemenea probleme în contextul taxelor antidumping în Hotărârea din 28 ianuarie 2016, CM Eurologistik și GLS, a cărei relevanță în prezenta cauză este de necontestat(35). Aceasta aborda în special problema dacă, în pofida lipsei unor dispoziții într‑un regulament antidumping de bază, ar fi posibilă redeschiderea procedurii după ce dispoziția în litigiu a fost declarată nevalidă în urma unei trimiteri preliminare.
69. Curtea a statuat că în astfel de cazuri este aplicabilă prin analogie obligația impusă de articolul 266 TFUE ca urmare a hotărârilor de anulare: „[…] decizia sa are drept consecință juridică obligarea instituțiilor în cauză să adopte măsurile necesare pentru a remedia nelegalitatea constatată”. Și, tocmai pentru „a‑și îndeplini această obligație, instituțiile în cauză sunt obligate să respecte nu doar dispozitivul hotărârii de anulare sau de declarare a nevalidității, ci și motivele care au condus la aceasta și care constituie susținerea sa necesară”(36).
70. În plus, Curtea a constatat în cauza respectivă (la fel ca în cazul hotărârilor prin care se declară nevaliditatea și care stau la baza acesteia) o nelegalitate care nu implica nulitatea întregii proceduri. Potrivit Curții, instituțiile „pot, în vederea adoptării unui act care are ca obiect înlocuirea unui act precedent anulat sau declarat nevalid, redeschide procedura în stadiul în care această nelegalitate a fost săvârșită”(37). În același sens, Curtea a statuat că „anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod necesar actele preparatorii ale acestuia”(38).
71. În Hotărârea CM Eurologistik și GLS, Curtea a remarcat că „nu este necesar ca posibilitatea redeschiderii procedurii să fie expres prevăzută de reglementarea aplicabilă pentru ca instituțiile autoare ale unui act anulat sau nevalidat să poată recurge la aceasta. De altfel, Curtea a putut constata deja, fără a se referi la un temei juridic specific, că o asemenea posibilitate le era acordată în urma unei hotărâri de anulare a unui regulament de instituire a unor taxe antidumping (a se vedea în acest sens Hotărârea Industrie des poudres sphériques/Consiliul, C‑458/98 P, EU:C:2000:531, punctele 82 și 94)”(39).
72. Prin urmare, faptul că regulamentul de bază nu permite redeschiderea procedurii după ce un regulament antidumping a fost declarat nevalid nu atrage nevaliditatea regulamentului adoptat pentru punerea în aplicare a hotărârii(40).
73. Conform acestor precizări, Comisia, pe de o parte, este competentă să adopte măsuri în vederea restabilirii legalității, în conformitate cu cele menționate în hotărârea de declarare a nevalidității, și, pe de altă parte, conform articolului 266 TFUE, este obligată să își adapteze comportamentul în conformitate cu hotărârea respectivă.
74. Concret, invocarea articolului 14 din Regulamentul antidumping de bază din 2009 nici măcar nu este indispensabilă, având în vedere că adevăratul temei juridic pentru redeschiderea procedurii este reprezentat de competența‑obligație a Comisiei, care, repetăm, trebuie să restabilească legalitatea în conformitate cu dispozitivul și cu motivele hotărârii preliminare de declarare a nevalidității regulamentelor antidumping.
75. În opinia noastră, această optică jurisprudențială nu trebuie considerată infirmată de Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții(41),pronunțată într‑un context în care regulamentul care a stat la baza actului anulat a fost abrogat fără să fie înlocuit cu altul nou.
76. Desigur, în hotărârea respectivă, Curtea a statuat că „obligația de a acționa care rezultă din articolul 266 TFUE nu constituie un izvor de competență pentru Comisie și nici nu permite acesteia să se bazeze pe un temei juridic care a fost abrogat între timp”(42). Cauza respectivă era însă diferită de prezenta speță deoarece normele de atribuire a competenței pentru adoptarea unui act (în locul celui anulat) nu mai figurau în ordinea juridică a Uniunii, iar instituția nu putea să își întemeieze competența de a acționa exclusiv pe articolul 266 TFUE. În prezenta cauză, dimpotrivă, nu a dispărut temeiul juridic, ci a intervenit numai o schimbare privind atribuirea competenței în favoarea Comisiei, astfel cum vom arăta în continuare.
77. În orice caz, considerăm că este relevantă menționarea articolului 14 din Regulamentul antidumping de bază din 2009. Alineatul (1) al acestui articol prevede că taxele antidumping trebuie instituite prin regulament și percepute de statele membre conform formei, ratei de schimb și celorlalte elemente stabilite în regulamentul care le impune.
78. Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că Comisia a acționat în două etape. Inițial, aceasta a aprobat Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, în temeiul căruia solicită autorităților vamale să îi ofere informații cu privire la cererile de rambursare depuse și să suspende temporar aplicarea articolului 236 din Codul vamal. Ulterior, Comisia a adoptat regulamentele de punere în aplicare prin care a examinat cererile de acordare a TEP și a TI depuse de producătorii‑exportatori care nu au fost incluși în eșantionul inițial.
79. S‑ar putea dezbate aspectul dacă noțiunea „celelalte elemente” la care face referire articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul antidumping de bază din 2009 permitea Comisiei să ia toate măsurile prevăzute de Regulamentul de punere în aplicare 2016/223. Însă, chiar dacă una dintre aceste măsuri s‑ar dovedi inadecvată sau disproporționată, Comisia nu ar fi săvârșit, pentru acest motiv, un viciu de nevaliditate (ca urmare a lipsei unui temei juridic) prin adoptarea respectivului regulament de punere în aplicare.
80. Trebuie să ne îndreptăm din nou atenția asupra viciului cauzat de nulitatea Regulamentului nr. 1472/2006, prin care au fost instituite taxe antidumping definitive cuprinse între 9,7 % și 16,5 % asupra importurilor de articole de încălțăminte. Curtea nu a statuat că aceste taxe erau nevalide, ci că Comisia ar fi trebuit să examineze cererile corespunzătoare pentru a verifica dacă prevalau condițiile unei economii de piață și în cazul reclamanților. Numai în urma acestei examinări și verificări se putea confirma dacă rata de schimb aplicabilă fiecărui solicitant era una (9,7 %) sau cealaltă (16,5 %).
81. Astfel, redeschiderea procedurii ca urmare a pronunțării hotărârilor de anulare era atât corectă, cât și obligatorie, deoarece se impunea soluționarea cererilor depuse, pentru a se stabili dacă în cazul unora dintre ele era aplicabilă rata de schimb mai redusă (9,7 %), față de cea generală care fusese aplicată (16,5 %). Temeiul juridic pentru adoptarea acestei decizii finale era de fapt același care a autorizat la momentul respectiv (2006) instituirea taxelor antidumping definitive.
82. Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 nu reprezintă decât un instrument pentru calcularea definitivă, odată pentru totdeauna, a taxelor antidumping aplicabile. Fiind întemeiat pe criterii de eficacitate, prin intermediul acestuia se urmărește evitarea examinărilor inutile ale cererilor de acordare a TEP și a TI și totodată suspendarea temporară a rambursării unor sume a căror legalitate depinde de efectuarea examinărilor respective.
2. Cu privire la competența Comisiei
83. Prin decizia de trimitere este contestată competența Comisiei de a adopta Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, deoarece, la momentul la care s‑au adoptat regulamentele antidumping declarate nevalide de către Curte, competența respectivă revenea Consiliului(43).
84. În același context al taxelor antidumping, Curtea a făcut referire la modul în care acționează instituțiile în limitele competențelor lor în Hotărârea Comisia/McBride și alții(44), dintre ale cărei puncte se remarcă următoarele constatări:
– „[…] deși respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, precum și cerințele referitoare la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale în vigoare la data faptelor din cauză, chiar dacă aceste dispoziții nu mai sunt în vigoare la data adoptării unui act de către instituția Uniunii, în schimb, dispoziția care constituie temeiul juridic al actului și care împuternicește instituția Uniunii să adopte actul în cauză trebuie să fie în vigoare la data adoptării acestuia. De asemenea, procedura de adoptare a acestui act trebuie să se desfășoare în conformitate cu normele în vigoare la data acestei adoptări.”(45);
– „[…] jurisprudența citată(46) permite aplicarea normelor materiale în vigoare la data faptelor din speță urmându‑se normele de procedură în vigoare la data la care actul vizat a fost adoptat, cu condiția ca temeiul juridic care abilitează instituția să acționeze să fie în vigoare la data adoptării actului vizat.”(47).
85. Regulamentul antidumping de bază din 1996 conferea Consiliului competența de a adopta regulamentul care instituia o taxă antidumping definitivă [articolul 9 alineatul (4)], la fel ca Regulamentul antidumping de bază din 2009 [articolul 9 alineatul (4)].
86. Această atribuire a competenței a fost modificată însă prin Regulamentul (UE) nr. 37/2014(48), pentru ca, printre alte măsuri, să fie acordată Comisiei. Cu toate că articolul 3 din Regulamentul nr. 37/2014 prevede o serie de situații în care procedura de redeschidere nu este aplicabilă(49), niciuna dintre acestea nu se regăsește în prezenta cauză, procedura respectivă fiind inițiată ulterior intrării în vigoare a regulamentului. Prin urmare, la data la care s‑a dezbătut și s‑a aprobat Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, Comisia era, potrivit jurisprudenței citate la punctul anterior, instituția abilitată să adopte actul prin care era remediată nelegalitatea.
87. Astfel cum am menționat deja, în prezenta cauză nu există situația apreciată în Hotărârea Comisia/Mc Bride(50), ci, dimpotrivă, o schimbare privind atribuirea competenței în favoarea Comisiei, căreia îi revine sarcina de a aplica normele de drept material și procedural pertinente în vigoare la momentul situației de fapt și, respectiv, la momentul la care s‑a adoptat actul(51).
3. Suspendarea efectivității articolului 236 din Codul vamal
88. Articolul 236 din Codul vamal nu prevede suspendarea procedurilor de rambursare a taxelor vamale declarate nedatorate. Considerăm însă că interpretarea literală a dispoziției respective poate fi nuanțată atunci când este vorba despre rambursări vizate de o hotărâre (anterioară) a Curții.
89. Repercusiunile practice ale Regulamentului de punere în aplicare 2016/223 afectează, pe de o parte, autoritățile vamale naționale și, pe de altă parte, importatorii care doresc să obțină rambursarea taxelor antidumping plătite.
90. În ceea ce privește autoritățile vamale ale statelor membre (dintre care niciuna nu pare să fi atacat Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 ca urmare a faptului că aduce atingere competențelor lor), nu se poate pierde din vedere faptul că taxele antidumping figurează printre veniturile proprii ale Uniunii(52). Astfel cum am subliniat în Concluziile prezentate în cauza Wortmann(53), „gestionarea resurselor proprii […] se efectuează conform unei scheme în care administrațiile statelor membre sunt responsabile de stabilirea și de colectarea acestora, procedându‑se la o partajare a veniturilor cu Uniunea. Prin urmare, statul acționează ca un instrument al instituțiilor Uniunii Europene. Această împrejurare implică o legătură specială între autoritățile naționale și hotărârea de anulare a unei reglementări privind taxa antidumping și consolidează cerința ca instanța să ia în considerare jurisprudența Curții pronunțată în această materie, precum și criteriile de punere în aplicare rezultate din cuprinsul articolului 266 din TFUE”.
91. În acest context, în care se intersectează domeniile de competență ale autorităților publice care intervin în procesul de definire, de gestionare și de colectare a taxelor antidumping, considerăm că este dificil de exclus faptul că acțiunile Comisiei, ca urmare a pronunțării unei hotărâri de anulare (sau a unei hotărâri preliminare de declarare a nevalidității) a unui regulament antidumping, nu pot afecta comportamentul autorităților vamale naționale.
92. Atât cererea de rambursare a taxelor antidumping nedatorate, cât și calcularea lor prealabilă se bazează pe modul în care au fost stabilite la momentul respectiv de Comisie. Calificarea acestora drept nedatorate este strâns legată de lipsa unui temei juridic, cu alte cuvinte, de declararea nevalidității fie a actului singular în temeiul căruia au fost impuse, fie a actului normativ pe baza căruia au fost stabilite. Această din urmă ipoteză se regăsește în prezenta cauză.
93. Desigur, jurisprudența Curții(54) a stabilit principiul neechivoc conform căruia contribuabilul care a plătit în mod nedatorat sume impuse cu încălcarea dreptului Uniunii are calitatea de creditor în raport cu acestea.
94. Concretizarea noțiunii „nedatorate” trebuie asociată, în acest caz, cu dispozitivul și cu motivarea hotărârii prin care s‑a declarat nevaliditatea Regulamentului nr. 1472/2006 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1294/2009. În cazul în care, astfel cum am menționat, această anulare rezultă din faptul că Comisia a stabilit taxa antidumping fără să analizeze în mod individual cererile de acordare a TEP și a TI depuse de producătorii‑exportatori (analizând doar un eșantion), încălcarea săvârșită a avut loc într‑un moment specific al procedurii și, potrivit jurisprudenței citate anterior, putea fi remediată.
95. Prin urmare, este legal, în principiu, să se redeschidă procedura la momentul săvârșirii nelegalității, astfel cum a procedat Comisia. A încălcat această instituție articolul 236 din Codul vamal atunci când a impus autorităților naționale o perioadă de așteptare pentru a verifica dacă este necesară rambursarea sumelor plătite în mod nedatorat?
96. În opinia noastră, aceasta nu a încălcat articolul respectiv. Având în vedere constatările din hotărârea prin care s‑a declarat nevaliditatea regulamentelor, nu se știa în realitate dacă sumele plătite erau sau nu erau „nedatorate”. Curtea s‑a pronunțat cu privire la procedura prealabilă deciziei, dar nu și asupra fondului acesteia (cu alte cuvinte, cu privire la valoarea taxelor antidumping impuse).
97. Pentru a clarifica îndoielile privind fondul, care nu au fost încă soluționate, Comisia trebuie să reia procedura din punctul în care a apărut nelegalitatea și să analizeze cererile de acordare a TEP și a TI depuse de fiecare exportator. Și, în cursul soluționării procedurii respective, apreciem că este rezonabil ca autoritățile naționale să își suspende decizia până când Comisia adoptă propria decizie. Până atunci, acestea nu pot ști cu certitudine dacă taxa antidumping plătită era nedatorată și nici în ce măsură(55).
98. În ceea ce privește importatorii care solicită rambursarea, este cert că vor fi în continuare privați de sumele solicitate pe durata în care Comisia finalizează procedura. Cu toate acestea, astfel cum a statuat Curtea(56), „în cazul în care sunt restituite taxe la import, inclusiv taxe antidumping, pentru motivul că au fost percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, există o obligație a statelor membre, care decurge din dreptul Uniunii, de a plăti justițiabililor care au dreptul la restituire dobânzi aferente acestor taxe, care curg începând de la data plății de către respectivii justițiabili a taxelor restituite”.
99. Prin urmare, suspendarea nu implică niciun prejudiciu real pentru importator, deoarece, dacă se constată în final că taxele la import au fost „percepute cu încălcarea dreptului Uniunii”, restituirea lor trebuie însoțită de dobânzi de la data la care au fost plătite și până la momentul rambursării lor, astfel încât este compensată orice întârziere.
100. În sfârșit, considerăm că, din perspectiva principiului proporționalității, decizia de suspendare a procedurii de rambursare nu este contrară acestuia. Alternativa consta în rambursarea sumelor respective pentru a le solicita din nou, dacă era cazul, ulterior examinării cererilor de acordare a TEP și a TI. În opinia noastră, este, insistăm, mai adecvat să se mențină statu‑quoul, odată ce (eventuala) despăgubire integrală pentru indisponibilizarea sumelor plătite pe durata în care Comisia soluționează procedura este asigurată prin aplicarea dobânzilor.
4. Cu privire la întinderea examinării cererilor de acordare a TEP și a TI și la efectele în timp ale Regulamentului de punere în aplicare 2016/223
101. Comisiei i se impută faptul că, în Regulamentul de punere în aplicare 2016/223, a examinat cererile de acordare a TEP și a TI depuse numai de anumiți producători‑exportatori, iar nu de toți, ceea ce ar putea presupune o încălcare a hotărârii puse în aplicare.
102. Nu împărtășim acest raționament. Comisia are în vedere considerații practice rezonabile atunci când examinează numai cererile al căror conținut ar putea afecta importatorii care au solicitat rambursarea taxelor antidumping. În cazul concret la care se referă întrebarea preliminară, obiecția ar fi relevantă dacă Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 ar împiedica examinarea cererilor de acordarea a TEP și a TI depuse de exportatorii de articole de încălțăminte achiziționate de Deichmann, ceea ce nu este cazul.
103. Ignoră Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 principiile securității juridice și neretroactivității (care stau la baza articolului 10 din Regulamentul antidumping de bază din 1996 și, respectiv, din cel din 2009) sau regula prescripției prevăzută la articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal?(57)
104. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ. Astfel cum am menționat, jurisprudența Curții permite redeschiderea de către instituții a unei proceduri declarate nule, cu condiția să se aplice norma în vigoare la momentul situației de fapt, să se respecte procedura de elaborare în vigoare atunci când se adoptă noul act și să i se fi conferit competență instituției la momentul respectiv.
105. Retroactivitatea ar presupune ca o normă ulterioară să se aplice unei situații juridice deja consolidate. Această situație nu se regăsește în prezenta cauză, deoarece normele aplicabile sunt chiar cele care erau în vigoare la momentul situației de fapt, iar tipurile de taxe antidumping care pot fi impuse sunt aceleași. Singurul aspect care trebuie soluționat este acela dacă, potrivit acestor norme, deciziile de impunere relevante trebuie ajustate în funcție de unul dintre tipurile de taxe sau de celălalt (cea generală sau cea redusă), în funcție de statutul exportatorului care a solicitat acordarea TEP sau a TI. Rezultatul final va fi redat printr‑un sold care, dacă avantajează importatorul, îi conferă dreptul de a obține rambursarea nedevalorizată, întrucât este majorată cu dobânzile aferente calculate de la data efectuării plății nedatorate.
106. În ceea ce privește prescripția, teza aplicabilă este similară cu cea avută în vedere cu ocazia examinării aplicabilității articolului 236 din Codul vamal, în contextul executării unei hotărâri. Din momentul în care a început dezbaterea privind validitatea regulamentelor pe baza cărora s‑au stabilit taxele antidumping, a intervenit o situație de așteptare. Deciziile de impunere adoptate depindeau de hotărârea care urma să se pronunțe. Odată cu pronunțarea acesteia, conținutul său este aplicabil tuturor situațiilor respective, provizorii până la momentul respectiv, care trebuie revizuite în vederea respectării sale.
107. Acest caracter provizoriu operează în mod echilibrat în ambele sensuri. Importatorii încearcă să invoce articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal pentru a limita exercitarea competențelor Comisiei și ale autorităților naționale la perioada de trei ani menționată în acesta. În cazul în care se admite însă teza lor, astfel cum susține Deichmann, s‑ar putea susține de asemenea că trecerea timpului ar fi condus la prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, ca urmare a faptului că s‑a împlinit termenul de trei ani prevăzut la articolul 236 alineatul (2) din codul respectiv. Aplicarea automată a termenelor, indiferent de efectul de întrerupere pe care îl au asupra acestora procedurile judiciare și administrative care rezultă din ele, ar împiedica eficacitatea hotărârilor, deoarece timpul scurs ar conduce la imposibilitatea de a le aplica în toate cazurile în care hotărârea rămâne definitivă după expirarea perioadei respective.
108. Desigur, astfel cum se menționează în decizia de trimitere, Consiliul, în temeiul Deciziei de punere în aplicare din 18 martie 2014(58), a respins propunerea de regulament de punere în aplicare prezentată de Comisie în aplicarea Hotărârii Brosmann(59). Decizia respectivă s‑a întemeiat pe articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal și pe respingerea unei eventuale reinstituiri retroactive a taxei.
109. Cu toate acestea, considerăm că respectiva decizie a Consiliului nu creează obligații în sarcina Comisiei odată ce acesteia i s‑a recunoscut competența decizională, deoarece împrejurările de la momentul respectiv sunt diferite de cele din prezent. Astfel cum rezultă din considerentul (10) al Regulamentului de punere în aplicare 2016/223, aspectul determinant la momentul respectiv a fost acela că autoritățile vamale competente au rambursat taxele vamale în conformitate cu articolul 236 din Codul vamal, în timp ce, în situația de față, această rambursare nu a fost efectuată.
110. Având în vedere că procedurile judiciare privind validitatea regulamentelor antidumping se află în curs de soluționare, nu se poate vorbi despre o atingere adusă securității juridice. Diferendul a fost public și a implicat faptul că deciziile de impunere depindeau de soluția pronunțată în litigiile respective(60).
5. Cu privire la procedura și la mijloacele de probă pentru soluționarea cererilor de acordare a TEP și a TI
111. Decizia de trimitere ridică anumite probleme privind procedura de examinare a cererilor de acordare a TEP și a TI și probele administrate.
112. Considerăm însă că este vorba despre argumente premature. Astfel cum am menționat, Regulamentul de punere în aplicare 2016/223 vizează pregătirea(61) procedurii de examinare a cererilor de acordare a TEP și a TI neexaminate inițial. Problema privind termenii în care se desfășoară procedura respectivă și dificultățile mai mari sau mai mici pe care le implică aceasta din punctul de vedere al probelor, având în vedere perioada scursă de la momentul depunerii cererilor menționate, trebuie soluționată cu ocazia eventualei atacări a regulamentelor ulterioare de punere în aplicare(62).
113. În aceste din urmă regulamente – care au fost deja publicate –(63), Comisia a „reinstituit” taxele antidumping definitive, în urma examinării cererilor prezentate de fiecare producător‑exportator, a argumentelor întreprinderilor afectate și a probelor depuse la dosar. Aspectul dacă Comisia a acționat în mod legal pentru a ajunge la acest rezultat final poate fi clarificat numai prin analizarea procedurilor corespunzătoare care au condus la adoptarea noilor regulamente de punere în aplicare.
VI. Concluzie
114. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem să se răspundă Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal din Düsseldorf, Germania)] după cum urmează:
„Din analiza întrebării preliminare nu a reieșit niciun aspect care să afecteze validitatea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/223 al Comisiei din 17 februarie 2016 de stabilire a unei proceduri pentru evaluarea anumitor cereri de acordare a tratamentului de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață și a tratamentului individual depuse de către producători‑exportatori din China și din Vietnam și de punere în aplicare a hotărârii Curții de Justiție în cauzele conexate C‑659/13 și C‑34/14.”