CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL YVES BOT
prezentate la 4 iunie 2019(1)
Cauzele conexate C‑609/17 și C‑610/17
Terveys- ja sosiaalialan neuvottelujärjestö (TSN) ry
împotriva
Hyvinvointialan liitto ry (C‑609/17)
cu participarea
Fimlab Laboratoriot Oy
și
Auto- ja Kuljetusalan Työntekijäliitto AKT ry
împotriva
Satamaoperaattorit ry (C‑610/17)
cu participarea
Kemi Shipping Oy
[cereri de decizie preliminară formulate de työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Finlanda)]
„Trimitere preliminară – Politica socială – Organizarea timpului de lucru – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 alineatul (1) – Dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni – Articolul 15 – Dispoziții mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor – Lucrător care se află în concediu medical în perioada de concediu anual – Refuz al reportării concediului anual atunci când lipsa reportării nu are drept efect reducerea duratei concediului anual sub patru săptămâni – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 31 alineatul (2) – Aplicabilitate – Situație reglementată de dreptul Uniunii – Invocabilitate în cadrul unui litigiu între particulari”
I. Introducere
1. Prezentele cereri de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru(2), precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(3).
2. Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între, în cauza TSN (C‑609/17), Terveys- ja sosiaalialan neuvottelujärjestö (TSN) ry (organizație sindicală din domeniul sănătății și al asistenței sociale, Finlanda)(4), pe de o parte, și Terveyspalvelualan liitto ry [devenită Hyvinvointialan liitto ry (Federația întreprinderilor din domeniul sănătății și al asistenței sociale, Finlanda)] și Fimlab Laboratoriot Oy, pe de altă parte, și, în cauza AKT (C‑610/17), Auto- ja Kuljetusalan Työntekijäliitto AKT ry (Sindicatul lucrătorilor din sectorul auto și al transporturilor, Finlanda)(5), pe de o parte, și Satamaoperaattorit ry (Sindicatul operatorilor portuari, Finlanda) și Kemi Shipping Oy, pe de altă parte, cu privire la refuzul de a acorda unui număr de doi lucrători care s‑au aflat în concediu medical pe perioada concediului anual plătit o reportare a concediului pentru toate sau pentru o parte dintre zilele de concediu medical astfel vizate. Particularitatea cererilor respective este că suprapunerea dintre zilele de concediu anual plătit și zilele de concediu medical s‑a produs pe o perioadă care depășește durata minimă de patru săptămâni de concediu anual plătit prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.
3. Problema referitoare la invocabilitatea directă a articolului 31 alineatul (2) din cartă în cadrul unui litigiu între particulari a cunoscut o evoluție majoră în Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth(6), precum și în Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften(7). Potrivit unei „logici a compensației”(8) care permite atenuarea lipsei efectului orizontal direct al directivelor, prin recunoașterea invocabilității directe a articolului 31 alineatul (2) din cartă în cadrul unui litigiu între particulari, Curtea a consolidat efectivitatea dreptului fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit. Astfel cum a precizat Curtea în hotărârile respective, această invocabilitate orizontală nu este însă posibilă decât în situații reglementate de dreptul Uniunii. Prin urmare, trebuie să existe un consens și cu privire la sensul care trebuie dat acestei din urmă expresii.
4. Problema cu care Curtea se confruntă în prezentele cauze constă în definirea domeniului de aplicare al articolului 31 alineatul (2) din cartă în situații în care statele membre și/sau partenerii sociali decid să acorde lucrătorilor un concediu anual plătit care depășește perioada minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și supun acest concediu suplimentar unui regim care este diferit de cel care se aplică perioadei minime de patru săptămâni.
5. Trebuie să se considere că asemenea măsuri de protecție națională consolidată sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2003/88 și, așadar, din cel al cartei, având drept consecință faptul că nici articolul 31 alineatul (2) din cartă, nici o altă dispoziție a acesteia nu se aplică astfel acestui tip de situație? Sau trebuie să se aprecieze mai degrabă că asemenea măsuri, care se adoptă conform clauzei de protecție națională consolidată prevăzută la articolul 15 din Directiva 2003/88, intră în domeniul de aplicare al acesteia și, așadar, în cel al cartei, având drept consecință faptul că atât articolul 31 alineatul (2) din cartă, cât și celelalte dispoziții ale acesteia trebuie considerate ca fiind aplicabile acestui tip de situație?
6. Prezentele cauze, în măsura în care se referă la domeniul de aplicare al cartei, privesc astfel problematica echilibrului constituțional între Uniune și statele membre(9). Într‑adevăr, aceste cauze vor permite în special Curții să decidă dacă criteriul punerii în aplicare a dreptului Uniunii de către statele membre, care figurează la articolul 51 alineatul (1) din cartă, este îndeplinit atunci când statele membre adoptă – sau permit partenerilor sociali să adopte – măsuri de protecție națională consolidată.
7. În prezentele concluzii, ne vom pronunța în favoarea aplicabilității cartei în situații în care se pun în discuție asemenea măsuri. Acest lucru ne determină să examinăm conținutul normativ al articolului 31 alineatul (2) din cartă și să precizăm legătura pe care această din urmă dispoziție o are cu dreptul derivat al Uniunii, în speță cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.
8. În mod concret, aceasta ne va determina, într‑o primă etapă, să propunem Curții să declare că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor reglementări naționale sau unor convenții colective care prevăd că zilele de concediu anual plătit care depășesc perioada minimă de patru săptămâni prevăzută de această dispoziție nu pot face obiectul unui report în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.
9. Într‑o a doua etapă, vom prezenta motivele pentru care considerăm că articolul 31 alineatul (2) din cartă nu modifică această soluție. Astfel, deși, în opinia noastră, trebuie să se considere că această dispoziție este aplicabilă în situații precum cele în discuție în litigiul principal, dispoziția menționată nu are ca efect, în opinia noastră, să confere lucrătorilor dreptul la un concediu anual plătit care depășește durata minimă, astfel cum este prevăzută de legiuitorul Uniunii. În același timp, vom sublinia că, prin adoptarea unui raționament având ca punct de plecare aplicabilitatea cartei în situații de punere în aplicare a unei clauze de protecție națională consolidată, Curtea va clarifica faptul că asemenea situații sunt supuse respectării în totalitate a dispozițiilor cartei.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
10. Articolul 1 din Directiva 2003/88, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede:
„(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de […] concediu anual […]
[…]”
11. Articolul 7 din această directivă prevede:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
12. Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Dispoziții mai favorabile”, are următorul cuprins:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”
13. Articolul 17 din aceeași directivă prevede că statele membre pot deroga de la anumite dispoziții ale acesteia. Totuși, nu se admite nicio derogare în ceea ce privește articolul 7 din aceasta.
B. Dreptul finlandez
1. Legea privind concediul anual
14. Vuosilomalaki (162/2005) [Legea privind concediul anual (162/2005)](10) din 18 martie 2005 urmărește în special să transpună articolul 7 din Directiva 2003/88. În temeiul articolului 5 alineatul 1 din această lege, un lucrător are dreptul la 2 zile și jumătate de concediu pentru fiecare lună întreagă care servește ca perioadă de referință. Cu toate acestea, în cazul în care, la sfârșitul perioadei de referință anuale, raportul de muncă a durat mai puțin de un an fără întrerupere, lucrătorul are dreptul la 2 zile de concediu pentru fiecare lună întreagă care servește ca perioadă de referință.
15. Perioada anuală de referință poate să cuprindă cel mult douăsprezece perioade de referință lunare. În cazul în care, într‑un an de referință, un lucrător a acumulat 12 luni întregi care servesc drept perioadă de referință a concediului, el va avea dreptul la 24 sau la 30 de zile de concediu, în funcție de durata raportului său de muncă.
16. În temeiul articolului 4 alineatul 1 punctul 3 din Legea privind concediul anual, zile lucrătoare sunt toate zilele săptămânii, cu excepția zilelor de duminică, a sărbătorilor religioase, a Zilei Independenței, a Ajunului Crăciunului, a solstițiului de vară, a sâmbetei Paștilor și a zilei de 1 mai. Prin urmare, o săptămână calendaristică care nu include niciuna dintre zilele menționate va cuprinde 6 zile de concediu.
17. Potrivit articolului 20 alineatul 2 din Legea privind concediul anual, 24 de zile lucrătoare din concediul anual (concediul de vară) trebuie acordate în perioada concediilor. Restul zilelor de concediu (concediul de iarnă) trebuie să se acorde cel mai târziu la începutul următoarei perioade de concediu. Articolul 4 alineatul 1 punctul 2 din această lege prevede că perioada de concediu include perioada cuprinsă între 2 mai și 30 septembrie inclusiv.
18. În versiunea sa în vigoare în perioada 1 octombrie 2013-31 martie 2016, articolul 25 alineatul 1 din Legea privind concediul anual, astfel cum a fost modificată prin laki vuosilomalain muuttamisesta (276/2013) [Legea de modificare a Legii privind concediul anual (276/2013)] din 12 aprilie 2013, prevedea:
„În cazul în care, la începutul sau în timpul concediului anual, un lucrător se află în incapacitate de muncă în urma nașterii unui copil, a unei boli sau a unui accident, la cererea acestuia, concediul va fi reportat la o dată ulterioară. La cerere, lucrătorul are dreptul la reportarea concediului sau a unei părți din acesta, dacă se stabilește că, în timpul concediului, acesta trebuie să se supună unui tratament din cauza unei boli sau unui tratament echivalent, timp în care se află în incapacitate de muncă.”
19. În versiunea sa astfel cum a fost modificată prin laki vuosilomalain muuttamisesta (182/2016) [Legea de modificare a Legii privind concediul anual (182/2016)] din 18 martie 2016, intrată în vigoare la 1 aprilie 2016, articolul 25 alineatul 2 din Legea privind concediul anual are următorul cuprins:
„În cazul în care incapacitatea de muncă legată de nașterea unui copil, de o boală sau de un accident începe în timpul concediului anual sau al unei părți din acesta, la cerere, lucrătorul are dreptul să reporteze zilele de incapacitate de muncă incluse în concediul anual, cu condiția ca acestea să depășească 6 zile de concediu. Zilele de absență menționate anterior nu trebuie să diminueze dreptul lucrătorului la un concediu anual de patru săptămâni.”
2. Convențiile colective aplicabile
20. În Finlanda, deseori, prin intermediul contractelor colective de muncă, se stabilește dreptul la o perioadă de concediu anual mai îndelungată decât perioada prevăzută de Legea privind concediul anual. Acesta este în special cazul convenției colective de muncă încheiate între Federația întreprinderilor din domeniul sănătății și al asistenței sociale și TSN, pentru perioada cuprinsă între 1 martie 2014 și 31 ianuarie 2017, în domeniul sănătății (denumită în continuare „Convenția colectivă de muncă din domeniul sănătății”) și al convenției colective de muncă încheiate între Sindicatul operatorilor portuari și AKT, pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2014 și 31 ianuarie 2017, în sectorul arimării (denumită în continuare „Convenția colectivă din sectorul arimării”).
21. În temeiul articolului 16 alineatul (1) din Convenția colectivă din domeniul sănătății, „concediul anual se determină pe baza Legii privind concediul anual și a dispozițiilor ulterioare”. Potrivit articolului 16 alineatul 7 din aceeași convenție colectivă, „concediul anual se acordă pe baza Legii privind concediul anual […]”.
22. Potrivit articolului 10 alineatele 1 și 2 din Convenția colectivă din sectorul arimării, „durata concediului anual al unui lucrător se determină în conformitate cu Legea privind concediul anual în vigoare” și „concediul anual se acordă în conformitate cu Legea privind concediul anual, în lipsa unei convenții contrare”.
23. Dispozițiile relevante din Legea privind concediul anual în vigoare la data faptelor au fost aplicate la reportarea, pentru incapacitate de muncă, a concediului anual pe baza dispozițiilor din convențiile colective menționate la cele două puncte precedente.
III. Litigiile principale și întrebările preliminare
A. Cauza TSN (C‑609/17)
24. Doamna Marika Luoma este angajată a Fimlab Laboratoriot, în calitate de asistentă de laborator, de la 14 noiembrie 2011, pe baza unui raport de muncă pe durată nedeterminată.
25. Pe baza Convenției colective de muncă din domeniul sănătății, doamna Luoma are dreptul, având în vedere vechimea sa, la 42 de zile lucrătoare, respectiv șapte săptămâni, de concediu anual plătit pentru anul de referință care s‑a încheiat la 31 martie 2015.
26. După ce i s‑a aprobat cererea de concediu anual de 6 zile pentru perioada cuprinsă între luni, 7 septembrie, și duminică, 13 septembrie 2015, doamna Luoma a comunicat angajatorului său, la 10 august 2015, că, în data de 2 septembrie 2015, trebuia să se supună unei intervenții chirurgicale și i‑a solicitat, în consecință, reportarea concediului anual respectiv la o dată ulterioară. În urma operației, doamna Luoma a beneficiat de un concediu medical până la 23 septembrie 2015. Din concediul anual de 42 de zile lucrătoare menționat mai sus, persoana în cauză beneficiase deja de 22 de zile, adică de trei săptămâni și 4 zile lucrătoare. Fimlab Laboratoriot a reportat primele 2 zile de concediu, în temeiul Legii privind concediul anual, dar nu a reportat restul de 4 zile de concediu rămase din perioada prevăzută în Convenția colectivă din domeniul sănătății, întemeindu‑se în această privință pe dispozițiile articolului 16 alineatele 1 și 7 din această convenție colectivă, precum și pe cele ale articolului 25 alineatul 1 din Legea privind concediul anual în vigoare la data faptelor.
27. TSN, în calitate de organizație reprezentativă a lucrătorilor semnatară a Convenției colective din domeniul sănătății, a sesizat työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Finlanda) cu o acțiune prin care a solicitat să se constate că doamna Luoma are dreptul, având în vedere incapacitatea sa de muncă, să reporteze la o dată ulterioară concediul acordat în temeiul acestei convenții pentru perioada cuprinsă între 9 septembrie și 13 septembrie 2015. Potrivit TSN, ar fi astfel contrar articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și articolului 31 alineatul (2) din cartă ca angajatorul să îi refuze persoanei în cauză reportarea concediului.
28. În apărare, Federația întreprinderilor din domeniul sănătății și al asistenței sociale, organizație reprezentativă a angajatorilor, și Fimlab Laboratoriot susțin că un asemenea refuz nu încalcă dispozițiile respective ale dreptului Uniunii, întrucât acestea nu ar fi aplicabile în privința părții din dreptul la concediu anual plătit garantată de dreptul național sau de convențiile colective și care depășește perioada minimă de patru săptămâni de concediu anual plătit prevăzut de articolul 7 din Directiva 2003/88.
29. Instanța de trimitere, care se referă în această privință la Hotărârea din 3 mai 2012, Neidel(11), și la Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek(12), pe de o parte, precum și la Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack(13), și la Hotărârea din 30 iunie 2016, Sobczyszyn(14), pe de altă parte, consideră că jurisprudența Curții nu permite soluționarea problemei dacă aplicarea articolului 25 alineatul 1 din Legea privind concediul anual, efectuată în speță prin intermediul Convenției colective pentru domeniul sănătății, în măsura în care limitează dreptul de reportare a unui concediu anual plătit doar la concediul dobândit în temeiul Legii privind concediul anual, cu excluderea concediului dobândit în temeiul unei convenții colective a cărui durată depășește durata concediului anual legal, este sau nu conformă cu cerințele care decurg din articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și din articolul 31 alineatul (2) din cartă.
30. Instanța de trimitere ridică în plus problema dacă această din urmă dispoziție ar putea avea un efect direct în cadrul unui litigiu între persoane private.
31. În aceste condiții, työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva [2003/88] se opune unei prevederi naționale dintr‑o convenție colectivă sau interpretării date acesteia potrivit căreia un lucrător care se află în incapacitate de muncă la începutul concediului sau a unei părți din acesta nu are dreptul, chiar dacă solicită, să reporteze concediul anual acordat potrivit convenției colective și care coincide cu perioada de incapacitate de muncă, atunci când respingerea cererii de reportare a concediului prevăzut de convenția colectivă nu reduce dreptul lucrătorului la patru săptămâni de concediu anual?
2) Articolul 31 alineatul (2) din [cartă] are efect direct, mai precis un efect orizontal direct, asupra unui raport de muncă între persoane private?
3) Articolul 31 alineatul (2) din [cartă] protejează concediul dobândit în măsura în care durata concediului depășește concediul minim anual de patru săptămâni, prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva [2003/88]? Această dispoziție din cartă se opune prevederii naționale dintr‑o convenție colectivă sau interpretării date acesteia potrivit căreia un lucrător care se află în incapacitate de muncă la începutul concediului sau a unei părți din acesta nu are dreptul, chiar dacă solicită, să reporteze concediul anual acordat potrivit convenției colective și care coincide cu perioada de incapacitate de muncă, atunci când respingerea cererii de reportare a concediului prevăzut de convenția colectivă nu reduce dreptul lucrătorului la patru săptămâni de concediu anual?”
B. Cauza AKT (C‑610/17)
32. Domnul Tapio Keränen este angajat de Kemi Shipping.
33. În temeiul Convenției colective din sectorul arimării, domnul Keränen are dreptul la 30 de zile lucrătoare, respectiv cinci săptămâni de concediu anual plătit, corespunzător anului de referință care s‑a încheiat la 31 martie 2016.
34. După începerea concediului său anual la 22 august 2016, domnul Keränen s‑a îmbolnăvit la 29 august 2016. Medicul de medicina muncii consultat i‑a acordat, așadar, un concediu medical între data amintită și 4 septembrie 2016. Cererea domnului Keränen prin care a solicitat reportarea, în consecință, a concediului anual până la concurența a 6 zile lucrătoare a fost respinsă de Kemi Shipping în temeiul articolului 10 alineatele 1 și 2 din Convenția colectivă din sectorul arimării și al articolului 25 din Legea privind concediul anual astfel cum a fost modificată prin Legea de modificare a Legii privind concediul anual (182/2016), iar angajatorul respectiv a scăzut aceste 6 zile de concediu medical din concediul anual plătit de care trebuia să beneficieze domnul Keränen.
35. AKT, organizație reprezentativă a lucrătorilor și semnatară a Convenției colective din sectorul arimării, a sesizat työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă) cu o acțiune prin care a solicitat să se constate că aplicarea articolului 10 alineatele 1 și 2 din această convenție nu poate conduce la aplicarea articolului 25 alineatul 2 din Legea privind concediul anual, întrucât această din urmă dispoziție ar fi contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și articolului 31 alineatul (2) din cartă.
36. În apărare, sindicatul operatorilor portuari, organizație reprezentativă a angajatorilor, și Kemi Shipping susțin că articolul 25 alineatul 2 din Legea privind concediul anual nu încalcă aceste dispoziții ale dreptului Uniunii, pentru motive analoge cu cele menționate la punctul 28 din prezentele concluzii.
37. Pentru motive identice cu cele prezentate în decizia de trimitere în cauza TSN (C‑609/17), instanța de trimitere consideră că jurisprudența Curții citată la punctul 29 din prezentele concluzii nu permite să se soluționeze problema dacă aplicarea articolului 25 alineatul 2 din Legea privind concediul anual, efectuată, precum în speță, prin intermediul Convenției colective din sectorul arimării, în măsura în care din aceasta rezultă că un lucrător a cărui incapacitate de muncă pe motiv de boală începe în timpul concediului anual sau al unei părți din acesta nu are dreptul, chiar dacă solicită, să reporteze primele 6 zile din perioada de incapacitate de muncă care sunt incluse în concediul anual atunci când aceste zile de absență nu reduc dreptul lucrătorului respectiv la un concediu anual plătit de patru săptămâni, este conformă cu cerințele care decurg din articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și din articolul 31 alineatul (2) din cartă.
38. În aceste condiții, työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva [2003/88] se opune unei prevederi naționale dintr‑o convenție colectivă sau interpretării date acesteia potrivit căreia un lucrător care se află în incapacitate de muncă pe motiv de boală la începutul concediului anual sau a unei părți din acesta nu are dreptul, chiar dacă solicită, să reporteze primele 6 zile de incapacitate de muncă care coincid cu perioada de concediu anual, atunci când zilele de absență nu reduc dreptul lucrătorului la patru săptămâni de concediu anual plătit?
2) Articolul 31 alineatul (2) din [cartă] are efect direct, mai precis un efect orizontal direct, asupra unui raport de muncă între persoane private?
3) Articolul 31 alineatul (2) din [cartă] protejează concediul dobândit în măsura în care durata concediului anual depășește concediul minim anual de patru săptămâni, prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva [2003/88]? Această dispoziție din cartă se opune prevederii naționale dintr‑o convenție colectivă sau interpretării date acesteia potrivit căreia un lucrător care se află în incapacitate de muncă pe motiv de boală la începutul concediului anual sau a unei părți din acesta nu are dreptul, chiar dacă solicită, să reporteze primele 6 zile de incapacitate de muncă care coincid cu perioada de concediu anual, atunci când zilele de absență nu reduc dreptul lucrătorului la patru săptămâni de concediu anual plătit?”
IV. Analiza noastră
A. Cu privire la prima și la a treia întrebare preliminară
39. Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări preliminare în fiecare dintre prezentele cauze conexate care, în opinia noastră, trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, precum și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unor reglementări naționale sau unor convenții colective precum cele în discuție în litigiul principal, din care rezultă că zilele de concediu anual plătit care depășesc o perioadă de patru săptămâni nu pot face obiectul unui report în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.
1. Cu privire la interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88
40. Este necesar, cu titlu introductiv, să se amintească, pe de o parte, că, astfel cum reiese din textul însuși al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, dispoziție de la care această directivă nu permite să se deroge, orice lucrător beneficiază de dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, drept care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită(15). Acest drept conferit oricărui lucrător este consacrat expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică precum a tratatelor(16).
41. Potrivit Curții, finalitatea dreptului la concediu anual plătit, conferit fiecărui lucrător de articolul 7 din Directiva 2003/88, este de „a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere”(17).
42. Această finalitate, „care diferențiază dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalități diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecția securității și a sănătății sale vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere și de recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite în principiu în funcție de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă”(18).
43. Rezultă că un lucrător nu dobândește un drept la concediu anual plătit, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, „decât pentru perioadele în care a prestat o muncă efectivă”(19).
44. În cauzele care i‑au fost adresate, Curtea a dezvoltat o jurisprudență a cărei caracteristică comună este de a garanta lucrătorilor beneficiul efectiv al perioadelor de odihnă și de destindere care le sunt conferite de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88. Astfel, de exemplu, acești lucrători trebuie să beneficieze, în perioadele respective, de condiții economice comparabile cu cele de care beneficiază în perioada în care își exercită activitatea(20).
45. Pe de altă parte, Curtea a statuat că, „în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru motiv de boală corespunzător justificate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv […] Astfel, din perspectiva dreptului la concediu anual plătit, lucrătorii care sunt absenți de la serviciu pentru că se află în concediu medical în perioada de referință sunt asimilați celor care au lucrat efectiv în această perioadă”(21).
46. Această jurisprudență, ale cărei origini se găsesc în Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții(22), presupune că lucrătorii în cauză au dreptul de a‑și lua ulterior concediu anual plătit atunci când acesta coincide cu perioada de concediu medical.
47. Astfel, potrivit Curții, „în cazul suprapunerii unui concediu anual cu un concediu medical, […] articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediu anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național în cazul în care lucrătorul s‑a aflat în concediu medical în toată perioada de referință sau doar într‑o parte din aceasta și, prin urmare, nu a putut să își exercite în mod efectiv dreptul menționat”(23).
48. Astfel, Curtea a considerat că „finalitatea dreptului la concediu anual plătit, care este aceea de a‑i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere, diferă de cea a dreptului la concediu medical, care este aceea de a‑i permite lucrătorului să se refacă după o boală”(24).
49. În raport cu aceste finalități divergente ale acestor două tipuri de concediu, Curtea a concluzionat că „un lucrător care se află în concediu medical într‑o perioadă de concediu anual stabilită în prealabil are dreptul, la cerere și pentru a putea beneficia efectiv de concediul său anual, de a efectua concediul anual într‑o altă perioadă decât cea care coincide cu perioada de concediu medical”(25).
50. Suprapunerea unui concediu medical cu un concediu anual plătit nu se poate opune, așadar, acordării, la un moment ulterior, a concediului anual plătit dobândit de lucrător. Un lucrător care este în concediu medical în perioada de concediu anual stabilită inițial are dreptul, la încheierea concediului său medical, să beneficieze de concediul anual într‑o altă perioadă decât cea stabilită inițial. În plus, Curtea a statuat că, „în ceea ce privește stabilirea acestei noi perioade de concediu anual, care corespunde duratei de suprapunere a perioadei de concediu anual stabilite inițial cu concediul medical, […] aceasta este supusă normelor și procedurilor din dreptul național aplicabile pentru stabilirea concediilor lucrătorilor, ținând cont de diferitele interese în cauză, în special de motivele imperative legate de interesele întreprinderii”(26).
51. În aceste condiții, trebuie să se precizeze că jurisprudența menționată a fost dezvoltată de Curte în cadrul interpretării articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și se referă, așadar, numai la dreptul la concediu anual plătit pe care această dispoziție îl conferă lucrătorilor. De altfel, aceeași este situația în ceea ce privește alte norme stabilite de Curte, cum ar fi cea potrivit căreia lucrătorii trebuie să încaseze o sumă echivalentă cu remunerația obișnuită în perioada de concediu anual, garantată în temeiul acestei dispoziții(27).
52. Prin urmare, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 are vocația de a proteja doar nucleul dur de protecție minimă reprezentat de dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, sub rezerva totuși ca lucrătorul să fi efectuat o perioadă de muncă efectivă pentru a obține un asemenea drept pentru o asemenea perioadă. În schimb, atunci când este vizată o perioadă de concediu anual plătit suplimentară, de care un lucrător beneficiază în temeiul dreptului național, reglementările naționale sau convențiile colective pot stabili condiții de dobândire și de încetare a unui asemenea concediu care sunt diferite de normele de protecție rezultate din interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88(28).
53. Din elementele care precedă rezultă că, dacă refuzul de reportare a concediului anual plătit cu care s‑au confruntat lucrătorii vizați în cadrul prezentelor cauze ar fi avut ca obiect zile de concediu anual plătit incluse în perioada minimă de patru săptămâni garantată de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, reglementările naționale sau convențiile colective în cauză ar fi trebuit să fie considerate contrare acestei dispoziții. Astfel, trebuie amintit că, în cele două cauze principale, se pun în discuție concedii anuale plătite care nu au putut fi reportate, chiar dacă lucrătorii respectivi nu au putut beneficia în mod efectiv de acestea din cauza perioadelor de concediu medical care au intervenit în perioada de concediu anual plătit. Aceste perioade au fost de scurtă durată, astfel încât nu se punea în speță problema duratei maxime de reportare a concediilor anuale plătite care poate apărea eventual într‑un context caracterizat de absențe de lungă durată ale lucrătorului din motive de boală(29).
54. În schimb, în măsura în care suprapunerea concediului medical cu concediul anual plătit nu afectează perioada minimă de patru săptămâni, protejată prin articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, ci o perioadă de concediu anual plătit care depășește această perioadă, imposibilitatea de a beneficia ulterior de un astfel de concediu, care rezultă dintr‑o reglementare națională sau dintr‑o convenție colectivă, nu este contrară acestei dispoziții. Astfel, o extindere a drepturilor la concediu anual plătit peste pragul minim impus de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 constituie o măsură favorabilă lucrătorului care depășește exigențele minime prevăzute de dispoziția menționată și, în consecință, nu este reglementată de aceasta(30).
55. În această privință, trebuie arătat că posibilitatea statelor membre de a depăși nucleul dur de protecție minimă garantat de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 a fost deja recunoscută de Curte în mai multe rânduri.
56. Astfel, din jurisprudența Curții reiese că Directiva 2003/88 nu se opune „unor dispoziții naționale care prevăd un drept la concediul anual plătit, cu o durată mai mare de patru săptămâni, acordat în condițiile de obținere și de acordare stabilite de dreptul național în cauză”(31).
57. În susținerea acestei considerații, Curtea a arătat în mai multe rânduri că rezultă clar din modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a), a articolului 7 alineatul (1), precum și a articolului 15 din Directiva 2003/88 că obiectul acesteia din urmă se limitează la stabilirea unor cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru, fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica dispoziții naționale mai favorabile protecției lucrătorilor(32).
58. Din aceste elemente deducem, pe de o parte, că revine statelor membre și/sau partenerilor sociali sarcina de a decide dacă acordă sau nu lucrătorilor concedii anuale plătite suplimentare care se adaugă la concediul anual plătit minim de patru săptămâni prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88. Pe de altă parte, în ceea ce privește această perioadă suplimentară, este de competența statelor membre să definească condițiile de acordare și de încetare a concediilor, care pot fi diferite de normele de protecție pe care Curtea le‑a stabilit în ceea ce privește perioada minimă de concediu anual plătit garantată de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88. Astfel, modalitățile de reportare a concediilor anuale plătite pot varia după cum este vorba sau nu despre concediul anual minim protejat de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.
59. Cu toate acestea, trebuie să se precizeze că, în cazul în care statele membre și/sau partenerii sociali decid să utilizeze posibilitatea care le este oferită de articolul 15 din această directivă de a aplica dispoziții de drept național mai favorabile protecției securității și a sănătății lucrătorilor, ceea ce vine în continuarea acestui obiectiv, ele rămân supuse respectării dreptului Uniunii. Prin urmare, nu se poate considera că, atunci când depășesc nucleul de protecție minimă prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din respectiva directivă, statele membre și/sau partenerii sociali pătrund într‑un spațiu juridic în care dispun de o libertate totală. În acest sens, afirmația potrivit căreia statele membre „rămân libere să adopte, în legislațiile lor naționale respective, dispoziții care să prevadă durate ale timpului de lucru și ale perioadelor de repaus mai favorabile pentru lucrători decât cele stabilite prin [Directiva 2003/88]”(33) trebuie nuanțată și completată, precizându‑se că este vorba despre o libertate limitată.
60. Astfel, după cum a amintit recent Curtea în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Hein(34), este clar că, atunci când adoptă măsuri mai favorabile lucrătorilor, acordându‑le în speță zile de concediu care depășesc perioada minimă de patru săptămâni, statele membre și/sau partenerii sociali nu pot aduce, în același timp, atingere normelor de protecție prevăzute de dreptul Uniunii care sunt aplicabile în cadrul acestei perioade minime. În acea cauză, partenerii sociali nu puteau, în consecință, să se prevaleze de împrejurarea că acordau mai multe zile de concediu lucrătorilor pentru a compensa faptul că aceștia din urmă nu încasau remunerația obișnuită în perioada minimă prevăzută de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.
61. Astfel, potrivit Curții, deși „Directiva 2003/88 nu se opune ca partenerii sociali să adopte, printr‑o convenție colectivă întemeiată pe o reglementare națională, norme care urmăresc să contribuie într‑o manieră generală la îmbunătățirea condițiilor de muncă a lucrătorilor, modalitățile de aplicare a acestor norme trebuie totuși să respecte limitele care decurg din această directivă”(35). Măsurile favorabile respective, „care depășesc exigențele minime prevăzute de această dispoziție și, în consecință, nu sunt reglementate de aceasta […] nu pot servi pentru a compensa efectul negativ suportat de un lucrător provenit dintr‑o reducere a remunerației datorate pentru acest concediu, întrucât s‑ar repune în discuție dreptul la concediu anual plătit în temeiul [articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88], din care face parte integrantă dreptul lucrătorului de a beneficia în cursul perioadei sale de repaus și de destindere de condiții economice comparabile cu cele privind efectuarea muncii sale”(36).
62. În acest tip de situație, măsura a priori mai favorabilă lucrătorilor, în sensul că acordă acestora din urmă mai multe zile de concediu, aduce atingere în realitate nucleului dur de protecție minimă garantat de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în speță deoarece afectează norma de protecție conform căreia un lucrător trebuie să încaseze remunerația obișnuită pentru durata concediului anual minim de care beneficiază în temeiul aceleiași dispoziții. Din acest motiv, o astfel de măsură trebuie să fie considerată contrară dispoziției menționate(37).
63. În cadrul prezentelor cauze, nu se susține că reglementările naționale sau convențiile colective în discuție în litigiul principal aduc atingere nucleului dur de protecție minimă garantat de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88. În acest stadiu al analizei noastre, se poate considera, așadar, că reglementările naționale sau convențiile colective respective pot prevedea, fără a încălca dispoziția menționată, că zilele de concediu anual plătit care depășesc pragul minim de patru săptămâni protejat de dispoziția amintită nu pot face obiectul unui report în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.
64. Rămâne să se stabilească dacă articolul 31 alineatul (2) din cartă poate conduce la o soluție diferită. Acesta este obiectul celei de a treia întrebări adresate de instanța de trimitere.
2. Cu privire la interpretarea articolului 31 alineatul (2) din cartă
65. A treia întrebare preliminară invită Curtea să precizeze dacă articolul 31 alineatul (2) din cartă permite unui lucrător să revendice o protecție a dreptului la un concediu anual plătit care o depășește pe cea care este garantată de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.
66. Mai precis, în cadrul prezentelor cauze, trebuie să se stabilească dacă articolul 31 alineatul (2) din cartă poate fi invocat pentru a extinde, dincolo de perioada de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din această directivă, norma potrivit căreia, în cazul unui concediu medical care coincide cu un concediu anual plătit, acesta trebuie să poată fi reportat ulterior.
67. Menționăm de la bun început că, în opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ. Totuși, dificultatea constă în alegerea instrumentului juridic care trebuie utilizat pentru a ajunge la acest răspuns. Pot fi avute în vedere în fapt două căi.
68. Fie este necesar să se considere că nu este aplicabilă carta într‑o situație în care statele membre și/sau partenerii sociali decid să acorde lucrătorilor zile de concediu anual plătit care depășesc durata minimă de patru săptămâni, supunând aceste zile suplimentare unui regim specific, în special în ceea ce privește reportarea lor în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.
69. Fie trebuie să se considere că este aplicabilă carta într‑o asemenea situație de punere în aplicare a unei protecții naționale consolidate, dar că articolul 31 alineatul (2) din cartă are vocația de a proteja numai nucleul dur de protecție minimă astfel cum a fost definit de legiuitorul Uniunii, și anume, în speță, o perioadă anuală de concediu plătit de cel puțin patru săptămâni. Rezultă că această dispoziție nu se opune ca statele membre și/sau partenerii sociali să supună zilele de concediu anual plătit suplimentare unor norme care sunt diferite de cele care se aplică duratei minime de patru săptămâni, inclusiv în ceea ce privește reportarea acestor zile în cazul în care coincid cu zile de concediu medical.
70. Trebuie amintit că dreptul la concediu anual plătit are, în calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, nu numai o importanță deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor(38).
71. Or, drepturile fundamentale garantate astfel în ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii(39).
72. Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează „statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”.
73. Pe de altă parte, potrivit articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, „[d]ispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate”. De asemenea, în temeiul articolului 51 alineatul (2) din cartă, aceasta „nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate”.
74. Având în vedere aceste elemente, articolul 31 alineatul (2) din cartă are vocație să se aplice în cauzele principale numai în cazul în care se poate stabili că reglementările naționale sau convențiile colective în discuție în litigiul principal pun în aplicare Directiva 2003/88.
75. Acest lucru presupune să se stabilească dacă adoptarea de statele membre și/sau de partenerii sociali a unor dispoziții mai favorabile protecției securității și a sănătății lucrătorilor, în conformitate cu articolul 15 din Directiva 2003/88, constituie o punere în aplicare a acestei directive.
76. În această privință, din jurisprudența Curții reiese că, „pentru a stabili dacă o măsură națională implică punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă reglementarea națională în cauză are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziții a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări și aspectul dacă aceasta urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din urmă, precum și problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze”(40).
77. După cum am prezentat anterior, două teze se confruntă cu privire la calificarea unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal ca punere în aplicare a dreptului Uniunii.
78. Potrivit primei teze, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 delimitează sfera obligației care revine statelor membre, și anume de a lua măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Trebuie să se considere că, atunci când statele membre adoptă măsuri mai favorabile lucrătorilor, după cum le permite articolul 15 din Directiva 2003/88, ele depășesc această sferă și excedează în acest caz domeniului de aplicare al directivei menționate. Prin urmare, nu se poate considera că statele membre pun în aplicare această directivă. În consecință, în conformitate cu ceea ce prevede articolul 51 alineatul (1) din cartă, aceasta din urmă nu se aplică într‑o asemenea situație. Cu alte cuvinte, întrucât este vorba despre o situație care nu este reglementată de dreptul Uniunii, carta nu se poate aplica. În lipsa punerii în aplicare a dreptului Uniunii de către statele membre, Curtea nu este competentă în acest caz să interpreteze articolul 31 alineatul (2) din cartă sau orice altă dispoziție a acesteia(41). Totuși, atunci când constată că o reglementare națională care depășește nucleul dur de protecție minimă încalcă o normă de drept al Uniunii, aceasta va fi reintrodusă în spațiul normativ acoperit de dreptul Uniunii și, prin urmare, ar fi supusă aplicării cartei.
79. Această primă teză își are originile în anumite hotărâri ale Curții care fac dovada reticenței acesteia de a supune măsurile naționale care depășesc sfera nucleului dur de protecție minimă definit de o directivă obligației de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii(42).
80. Această linie jurisprudențială și‑a aflat continuarea în Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții(43). În acea cauză, Curtea era invitată în special să analizeze domeniul de aplicare al unei dispoziții comparabile cu cea a articolului 15 din Directiva 2003/88, și anume articolul 11 primul paragraf din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului(44), care prevede că această directivă „nu aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor salariați”.
81. După ce a constatat că obligația de protecție minimă a lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului impusă de Directiva 2008/94 nu era afectată, Curtea a arătat că articolul 11 primul paragraf din această directivă „se limitează să constate” că directiva menționată nu aduce atingere posibilității statelor membre de a adopta dispoziții cu un nivel de protecție a lucrătorilor mai ridicat(45). Potrivit Curții, „[a]vând în vedere termenii săi, această dispoziție, care figurează în capitolul V, intitulat „Dispoziții generale și finale”, nu conferă statelor membre o posibilitate de a legifera în temeiul dreptului Uniunii, ci se limitează, spre deosebire de posibilitățile prevăzute în capitolele I și II din directiva menționată, să recunoască competența statelor membre în temeiul dreptului național de a prevedea astfel de dispoziții mai favorabile în afara cadrului sistemului prevăzut de această directivă”(46). Din considerațiile care precedă Curtea a dedus că „o dispoziție de drept național precum cea în discuție în litigiul principal, care se limitează să acorde lucrătorilor salariați o protecție mai favorabilă care rezultă numai din exercitarea competenței statelor membre, confirmată la articolul 11 primul paragraf din Directiva 2008/94, nu poate fi considerată că intră în domeniul de aplicare al acestei directive”(47). Prin urmare, dispoziția de drept național menționată nu putea fi considerată că pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, și, prin urmare, nu putea fi examinată în raport cu garanțiile cartei și în special cu articolul 20 din aceasta(48).
82. Potrivit celei de a doua teze, în schimb, atunci când statele membre adoptă măsuri mai favorabile lucrătorilor, astfel cum permite articolul 15 din Directiva 2003/88, trebuie să se considere că acestea exercită posibilitatea care le este acordată în mod expres de dispoziția respectivă, ceea ce ar trebui asimilat cu o punere în aplicare a directivei menționate. În ceea ce privește o situație reglementată de dreptul Uniunii, carta are, așadar, vocația de a se aplica. Astfel de măsuri ar fi supuse în acest caz respectării cartei, în același mod în care sunt supuse respectării altor norme de drept primar și derivat al Uniunii. În măsura în care ar trebui să se considere că, prin adoptarea unor măsuri de protecție națională consolidată, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, Curtea ar fi competentă să furnizeze o interpretare a cartei în cadrul unei trimiteri preliminare introduse în conformitate cu articolul 267 TFUE.
83. Această a doua teză își are originile în opinii exprimate de mai mulți avocați generali, precum și în mai multe hotărâri ale Curții, favorabile ideii ca măsurile naționale care depășesc un nucleu dur de protecție minimă definit de o directivă sau care prevăd norme mai stricte decât cele conținute într‑o directivă să fie supuse respectării dreptului Uniunii și în special principiilor generale ale acestui drept(49).
84. În domeniul social și în ceea ce privește carta, teza respectivă își găsește expresia în special în Hotărârea din 18 iulie 2013, Alemo‑Herron și alții(50), în care Curtea a statuat că „articolul 3 din Directiva [2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități(51)] coroborat cu articolul 8 din această directivă[(52)] nu poate fi interpretat în sensul că permite statelor membre să ia măsurile care, deși sunt mai favorabile lucrătorilor, pot aduce atingere conținutului însuși al dreptului cesionarului la libertatea de a desfășura o activitate comercială”(53).
85. Suntem în favoarea celei de a doua teze.
86. Astfel, adoptarea unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care depășesc nucleul dur de protecție minimă definit de o directivă, constituie prelungirea internă a dispozițiilor prevăzute de aceasta(54). Adoptarea unor măsuri care prevăd o protecție națională consolidată reprezintă o modalitate de punere în aplicare a directivelor prin care se stabilesc cerințe minime(55).
87. Subliniem în această privință că măsurile în discuție în litigiul principal prin care se acordă lucrătorilor zile de concediu care depășesc patru săptămâni se înscriu în continuitatea obiectivului urmărit de Directiva 2003/88, și anume de a asigura protecția securității și a sănătății lucrătorilor.
88. Ca orice act de transpunere a unei directive, măsurile care prevăd o protecție națională consolidată sunt supuse respectării dreptului Uniunii și în special respectării drepturilor fundamentale consacrate de cartă(56). Atunci când o directivă lasă statelor membre o marjă de apreciere, acestea sunt obligate să o utilizeze într‑un sens conform cu cerințele care decurg din protecția drepturilor fundamentale(57). Amintim de asemenea că dispozițiile de drept derivat al Uniunii din care face parte articolul 15 din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în lumina dreptului primar al Uniunii și, așadar, a cartei.
89. Desigur, Curtea a concluzionat deja „în sensul inaplicabilității drepturilor fundamentale ale Uniunii în raport cu o reglementare națională ca urmare a faptului că dispozițiile Uniunii din domeniul în cauză nu impuneau nicio obligație specifică statelor membre cu privire la situația în discuție în litigiul principal”(58). Curtea a statuat de asemenea că „simplul fapt că o măsură națională aparține unui domeniu în care Uniunea dispune de competențe nu o poate plasa în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, nu poate atrage aplicabilitatea cartei”(59).
90. Cu toate acestea, considerăm că o măsură națională adoptată în temeiul unei dispoziții a unei directive care permite o protecție națională consolidată prezintă o legătură cu această directivă, astfel încât trebuie considerată că pune în aplicare dreptul Uniunii.
91. Împrejurarea că o dispoziție precum articolul 15 din Directiva 2003/88 oferă statelor membre posibilitatea de a acționa și, prin urmare, nu le impune nicio obligație specifică nu permite, în opinia noastră, să se rețină lipsa unei puneri în aplicare a dreptului Uniunii.
92. Subliniem, în această privință, că Curtea a statuat deja că împrejurarea că o dispoziție de drept al Uniunii oferă statelor membre o marjă discreționară nu exclude constatarea potrivit căreia acestea pun în aplicare dreptul Uniunii(60).
93. Pe de altă parte, clauzele de protecție națională consolidată care figurează în Tratatul FUE prevăd în mod expres că punerea lor în aplicare este supusă respectării tratatelor. Acesta este motivul pentru care Curtea s‑a întemeiat, în mod corect în opinia noastră, pe astfel de clauze pentru a supune adoptarea de către statele membre a unor măsuri de protecție consolidată obligației de a respecta dreptul Uniunii, în special a principiile generale ale acestui drept(61).
94. În această privință, subliniem că Directiva 2003/88 are drept temei juridic articolul 137 CE, devenit articolul 153 TFUE. Or, articolul 153 alineatul (4) TFUE prevede că dispozițiile adoptate în temeiul acestui articol „nu pot împiedica un stat membru să mențină sau să adopte măsuri de protecție mai stricte, compatibile cu tratatele”(62).
95. Astfel, în cazul în care statele membre adoptă măsuri care depășesc standardele minime de protecție prevăzute de o directivă, aceste dispoziții trebuie să fie conforme cu celelalte dispoziții din dreptul Uniunii și în special cu tratatele(63).
96. În măsura în care carta are rang de drept primar, considerăm că nu este consecvent să se rețină, în ceea ce o privește, o abordare mai strictă atunci când se ia în considerare aplicabilitatea sa, apreciind că, atunci când statele membre adoptă dispoziții mai favorabile protecției securității și a sănătății lucrătorilor în temeiul articolului 15 din Directiva 2003/88, acestea nu pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Considerăm că nu există niciun motiv determinant pentru care carta ar trebui să fie singura normă de drept al Uniunii pe care statele membre nu ar trebui să o respecte atunci când adoptă măsuri care depășesc cadrul minim de protecție prevăzut de o directivă.
97. Argumentul potrivit căruia carta ar putea, în orice caz, să devină aplicabilă în cazul în care s‑ar dovedi că măsura națională în cauză ar intra în domeniul de aplicare al unei alte dispoziții de drept al Uniunii sau ar încălca o astfel de dispoziție ne pare a fi un subterfugiu inutil și oarecum artificial. Din punctul nostru de vedere, este mai simplu și mai consecvent să se considere că dispozițiile cartei, asemenea tuturor dispozițiilor de drept al Uniunii, au vocația, ca urmare a aplicabilității lor, să limiteze adoptarea de către statele membre și/sau partenerii sociali a unor măsuri de protecție națională consolidată.
98. Nu considerăm că, din momentul în care adoptă, în conformitate cu o clauză de protecție națională consolidată precum cea prevăzută la articolul 15 din Directiva 2003/88, măsuri care depășesc cerințele minime stabilite de această directivă, care operează un echilibru între interesele lucrătorilor și cele ale angajatorilor(64), ar trebui să se considere că statele membre sunt libere să aducă atingere acestui echilibru prin adoptarea unor măsuri care ar favoriza în mod excesiv, chiar discriminatoriu, interesele anumitor categorii de lucrători sau care nu ar ține seama suficient de interesele angajatorilor, precum și de necesitatea de a proteja buna funcționare a întreprinderii(65). În special, dispozițiile naționale mai favorabile lucrătorilor luate în temeiul articolului 15 din Directiva 2003/88, care se înscriu în obiectivul care constă în protejarea securității și a sănătății lucrătorilor, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv. Prin urmare, statele membre pot adopta asemenea dispoziții atât timp cât acestea sunt compatibile cu punerea corespunzătoare în aplicare a dreptului Uniunii și nu aduc atingere altor drepturi fundamentale protejate în temeiul dreptului Uniunii(66).
99. Din această perspectivă, cu titlu ilustrativ, Curtea este, în opinia noastră, competentă să verifice dacă măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 15 din Directiva 2003/88 respectă drepturile fundamentale consacrate de cartă precum principiul nediscriminării consacrat la articolul 21 din aceasta. În plus, Curtea ar putea examina, fără a‑și depăși competența, dacă o măsură de protecție națională consolidată afectează în mod disproporționat echilibrul dintre interesele lucrătorilor și cele ale angajatorilor(67) și aduce, prin aceasta, atingere libertății de a desfășura o activitate comercială consacrate la articolul 16 din cartă.
100. Procedând astfel, Curtea s‑ar înscrie, în opinia noastră, în logica ce stă la baza controlului măsurilor naționale în raport cu drepturile fundamentale protejate de Uniune, și anume că protejarea acestor drepturi în cadrul Uniunii trebuie asigurată din perspectiva structurii și a obiectivelor acesteia(68).
101. De asemenea, trebuie amintit, în contextul prezentelor cauze, că „dreptul Uniunii impune statelor membre ca, la transpunerea directivelor, să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora care permite asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii. Prin urmare, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a respectivelor directive, autoritățile și instanțele din statele membre au obligația nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform cu directivele menționate, ci și de a nu se întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii” precum principiul proporționalității(69). Pe de altă parte, din jurisprudența Curții rezultă că „autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii”(70). Aceste indicații deduse din jurisprudența Curții permit, în opinia noastră, dacă le raportăm la situațiile în discuție în prezentele cauze, să se încadreze marja de manevră care este lăsată autorităților naționale printr‑o clauză de protecție națională consolidată precum cea care figurează la articolul 15 din Directiva 2003/88.
102. În speță, nu se susține că reglementările naționale sau convențiile colective în discuție în litigiul principal ar fi de natură să aducă atingere altor dispoziții din cartă decât articolul 31 alineatul (2) din aceasta. În consecință, ne vom concentra analiza pe această din urmă dispoziție, care, astfel cum am arătat anterior, se poate aplica în situațiile în discuție în cauzele principale.
103. Curtea a examinat în Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth(71), precum și în Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften(72), domeniul de aplicare al acestei dispoziții și a statuat că putea fi invocată în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari.
104. Pentru a ajunge la acest rezultat, Curtea a arătat în special că, „[p]revăzând, în termeni imperativi, că «orice lucrător» are «dreptul» «la o perioadă anuală de concediu plătit», în special fără să facă trimitere în această privință, precum, de exemplu, articolul 27 din cartă, care a stat la baza Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale[(73)], la «[cazuri și condiții] prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale», articolul 31 alineatul (2) din cartă reflectă principiul esențial de drept social al Uniunii de la care nu se poate deroga decât cu respectarea condițiilor stricte prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă și în special a substanței dreptului fundamental la concediu anual plătit”(74).
105. Potrivit Curții, „[d]reptul la o perioadă de concediu anual plătit, consacrat în beneficiul oricărui lucrător de articolul 31 alineatul (2) din cartă, prezintă astfel, în ceea ce privește însăși existența sa, un caracter deopotrivă imperativ și necondiționat, aceasta neimplicând astfel o concretizare prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național, care au doar rolul de a preciza durata exactă a concediului anual și, eventual, anumite condiții de exercitare a acestui drept. În consecință, respectiva dispoziție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi lucrătorilor un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îi opune angajatorului lor într‑o situație acoperită de dreptul Uniunii și care intră, așadar, în domeniul de aplicare al cartei”(75).
106. La nivelul Uniunii, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede durata exactă a concediului anual plătit care este, ca perioadă minimă, garantată tuturor lucrătorilor. Dispoziția de drept derivat al Uniunii menționată clarifică astfel întinderea dreptului fundamental consacrat de cartă. Aceasta reglementează într‑un mod mai precis dreptul la o perioadă anuală de concediu plătit, prevăzând că perioada respectivă nu poate fi mai mică de patru săptămâni.
107. În opinia noastră, articolul 31 alineatul (2) din cartă nu conferă lucrătorilor dreptul la o perioadă anuală de concediu plătit care depășește durata minimă astfel stabilită de legiuitorul Uniunii.
108. Cu alte cuvinte, în lipsa unei durate stabilite la articolul 31 alineatul (2) din cartă, un concediu anual plătit conform cu ceea ce prevede articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este suficient pentru a răspunde cerințelor cartei. Nu se poate deduce din articolul 31 alineatul (2) din cartă un drept la concediu anual plătit care depășește durata minimă stabilită de legiuitorul Uniunii.
109. Ținând seama de „legătura simbiotică”(76) dintre dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă și dreptul derivat al Uniunii care a clarificat întinderea acestuia, este logic ca, în cadrul cauzelor în care se pune în discuție acest drept, atât această dispoziție a cartei, cât și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 să fie invocate și interpretate împreună de Curte pentru a garanta efectivitatea dreptului la un concediu anual minim de patru săptămâni(77).
110. Această coroborare a articolului 31 alineatul (2) din cartă și a dispoziției de drept derivat al Uniunii prin care se precizează întinderea dreptului fundamental astfel protejat nu conduce însă la fixarea pe vecie a duratei dreptului la un concediu anual plătit la o durată de patru săptămâni, întrucât aceasta din urmă poate fi modificată în orice moment de legiuitorul Uniunii în funcție de evoluția condițiilor economice și sociale, precum și de dezvoltarea tehnologică, care influențează sistemele aplicabile raporturilor de muncă(78). Deși legiuitorul Uniunii joacă astfel un rol semnificativ pentru a preciza întinderea dreptului fundamental consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, acesta este consecința inevitabilă a caracterului atât concis, cât și general al formulării dispozițiilor cartei.
111. O asemenea coroborare favorizează punerea în aplicare armonioasă a cartei și a dreptului derivat al Uniunii. Ea permite, în speță, să se evite ca articolul 31 alineatul (2) din cartă să fie invocat pentru a extinde la concediile anuale plătite care depășesc perioada minimă de patru săptămâni normele de protecție pe care Curtea le‑a stabilit treptat exclusiv pe baza și în considerarea unei asemenea durate minime.
112. În consecință, întrucât substanța dreptului la o perioadă anuală de concediu plătit, astfel cum este precizată la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, și anume nucleul dur de protecție minimă, nu este afectată, statele membre și/sau partenerii sociali pot, în opinia noastră, fără să încalce articolul 31 alineatul (2) din cartă, să definească condițiile de acordare, de reportare și de încetare a concediilor anuale plătite suplimentare care se adaugă la concediul anual plătit minim de patru săptămâni, care sunt diferite de normele de protecție pe care Curtea le‑a definit în ceea ce privește această perioadă minimă de concediu anual plătit.
113. În mod concret, aceasta înseamnă că articolul 31 alineatul (2) din cartă nu se opune, în opinia noastră, ca reglementările naționale sau convențiile colective să prevadă că zilele de concediu anual plătit care depășesc perioada minimă de patru săptămâni, astfel cum a fost prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, nu pot face obiectul unui report în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.
114. Vom încheia analiza noastră cu trei serii de observații.
115. În primul rând, acceptând aplicabilitatea cartei în situațiile în care se pun în discuție măsurile de protecție naționale consolidată, apoi prin delimitarea conținutului normativ al articolului 31 alineatul (2) din cartă, astfel cum am procedat, am înlăturat riscul ca această dispoziție să fie interpretată în sensul că acordă lucrătorilor dreptul la un concediu anual plătit care depășește precizările furnizate de legiuitorul Uniunii în vederea punerii în aplicare a acestui drept fundamental. În speță, precizarea duratei minime a perioadei anuale de concediu plătit protejate de dreptul Uniunii figurează la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, însă o asemenea precizare poate evolua.
116. Reținând un asemenea raționament, considerăm că Curtea nu ar depăși, în cadrul atribuțiilor sale de interpret al dreptului Uniunii, limitele competențelor care îi sunt atribuite. Acest raționament, în măsura în care nu conduce la o modificare a repartizării competențelor între Uniune și statele sale membre, nu ar fi, în opinia noastră, în contradicție cu articolul 51 alineatul (2) din cartă.
117. În al doilea rând, ni se pare important ca Curtea să stabilească în prezentele cauze limitele care îi vor permite, atunci când va fi cazul, să neutralizeze în mod eficient măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 15 din Directiva 2003/88, care ar avea ca efect să aducă atingere drepturilor fundamentale consacrate de cartă. A respinge aplicabilitatea cartei în situațiile care pun în discuție astfel de măsuri ar putea, în opinia noastră, să complice sarcina Curții din acest punct de vedere, în special în ipoteza în care legătura dintre o măsură națională și o altă normă de drept al Uniunii decât Directiva 2003/88 ar fi dificil de stabilit.
118. În al treilea rând, în ipoteza în care Curtea ar considera că situațiile în care se pun în discuție măsurile de protecție națională consolidată nu intră în domeniul de aplicare al cartei și, prin urmare, nu trebuie raportate la articolul 31 alineatul (2) din aceasta, problema conținutului normativ al dispoziției menționate, precum și cea, strâns legată, a relației sale cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 ar rămâne nesoluționate. Răspunsul la această întrebare nu va putea fi însă evitat atunci când Curtea va fi determinată să precizeze domeniul de aplicare al articolului 31 alineatul (2) din cartă în contextul unor măsuri adoptate de instituțiile Uniunii(79).
B. Cu privire la a doua întrebare preliminară
119. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să declare dacă articolul 31 alineatul (2) din cartă poate produce un efect direct în cadrul unui litigiu între particulari.
120. Întrucât considerăm că reglementările naționale sau convențiile colective în discuție în litigiul principal nu sunt contrare nici articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, nici articolului 31 alineatul (2) din cartă, nu este necesar să se examineze această a doua întrebare. În orice caz, răspunsul la aceasta decurge cu claritate, în sens afirmativ, din Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth(80), precum și din Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften(81).
121. Prin urmare, chiar dacă, astfel cum rezultă din considerațiile noastre precedente, articolul 31 alineatul (2) din cartă nu are, în opinia noastră, vocația de a conferi lucrătorilor un drept la un concediu anual plătit care depășește durata prevăzută de legiuitorul Uniunii, posibilitatea recunoscută lucrătorilor de a se prevala de această dispoziție în cadrul unui litigiu cu un angajator privat în vederea înlăturării aplicării dispozițiilor de drept național care ar aduce atingere nucleului dur de protecție minimă contribuie la a le garanta lucrătorilor beneficiului efectiv al acestui drept fundamental. În aceasta se află aportul major al articolului 31 alineatul (2) din cartă atunci când este invocat în cadrul unui litigiu între particulari.
V. Concluzie
122. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Finlanda) după cum urmează:
„Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unor reglementări naționale sau convenții colective precum cele în discuție în litigiul principal, din care decurge că zilele de concediu anual plătit care depășesc o durată de patru săptămâni nu pot face obiectul unui report în cazul suprapunerii cu zile de concediu medical.”