ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
13 decembrie 2011

Cauza T‑311/09 P

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Securitate socială – Rambursarea cheltuielilor medicale – Decizie a Comisiei prin care se refuză rambursarea 100 % a anumitor cheltuieli medicale efectuate de reclamant – Denaturare – Obligația de motivare – Cercetare judecătorească – Act cauzator de prejudicii – Autoritate de lucru judecat – Litispendență – Act de confirmare”

Obiectul:      Recurs introdus împotriva Ordonanței Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 20 mai 2009, Marcuccio/Comisia (F‑73/08, nepublicată în Repertoriu), prin care se urmărește anularea acestei ordonanțe

Decizia:      Respinge recursul. Domnul Luigi Marcuccio suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cadrul prezentei proceduri.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură – Motivarea hotărârilor – Conținut

[Statutul Curții de Justiție, art. 36 și anexa I, art. 7 alin. (1)]

2.      Funcționari – Decizie care lezează – Obligația de motivare – Conținut

[Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf și art. 90 alin. (2)]

3.      Recurs – Motive – Insuficiența motivării

(Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf)

4.      Funcționari – Acțiune – Act care lezează – Noțiune – Act de confirmare – Excludere

(art. 233 CE; art. 266 TFUE; Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

1.      Chiar dacă obligația instanței Uniunii Europene de a‑și motiva deciziile nu presupune ca aceasta să răspundă, în mod amănunțit, la toate argumentele invocate de părți, în special în cazul în care acestea nu sunt suficient de clare și de precise și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare, respectiva obligație impune, cel puțin, ca instanța să examineze toate susținerile referitoare la încălcarea unor drepturi.

(a se vedea punctul 34)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 8 iunie 2009, Krcova/Curtea de Justiție, T‑498/07 P, RepFP, p. I‑B‑1‑35 și II B‑1‑197, punctele 34 și 35 și jurisprudența citată

2.      Obligația de motivare care incumbă administrației în temeiul articolului 25 al doilea paragraf coroborat cu articolul 90 alineatul (2) din statut are drept scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia respingerii cererii sale și oportunitatea introducerii unei acțiuni în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să îi permită acesteia să își exercite controlul.

Rezultă că motivarea unei decizii trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care îl lezează și că neregularitatea care rezultă din absența motivării deciziei menționate nu poate fi compensată decât înainte de introducerea unei acțiuni în instanță împotriva acesteia. Pe de altă parte, motivarea unei decizii de respingere a unei reclamații trebuie să coincidă cu cea care figurează în decizia împotriva căreia a fost îndreptată reclamația. Acest principiu se aplică și deciziilor adoptate în temeiul Reglementării comune privind asigurarea riscurilor de boală ale funcționarilor Uniunii, care a instituit un regim de asigurări de sănătate comun pentru instituțiile Uniunii; articolul 35 din aceasta face trimitere la procedura precontencioasă prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut.

(a se vedea punctele 42 și 43)

Trimitere la:

Curte: 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European, 195/80, Rec., p. 2861, punctul 22; 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia, C‑17/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 50

Tribunalul de Primă Instanță: 11 iulie 2007, Konidaris/Comisia, T‑93/03, RepFP, p. I‑A‑2‑149 și II‑A‑2‑1045, punctele 49 și 52 și jurisprudența citată

Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, RepFP, p. I‑B‑1‑133 și II‑B‑1‑807, punctul 55

3.      Problema întinderii obligației de motivare constituie o chestiune de drept care este supusă controlului Tribunalului în cadrul unui recurs. Astfel, controlul legalității unei decizii, exercitat în acest cadru de către Tribunal, trebuie în mod necesar să ia în considerare situația de fapt pe care s‑a întemeiat Tribunalul Funcției Publice pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia motivarea este suficientă sau insuficientă.

(a se vedea punctul 51)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: Comisia/Birkhoff, citată anterior, punctul 55

4.      Existența unui act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) și al articolului 91 alineatul (1) din statut, este o condiție de admisibilitate a oricărei acțiuni introduse de funcționari împotriva instituției căreia îi aparțin.

Constituie astfel de acte numai măsurile emise de autoritatea competentă care cuprind o luare de poziție definitivă a administrației care produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia.

Calificarea unui act atacat potrivit căreia acesta nu lezează reclamantul, în sensul articolelor 90 și 91 din statut, care se întemeiază pe aprecierea că acest act nu a avut ca efect modificarea situației juridice a reclamantului menționat, care fusese stabilită în prealabil printr‑un alt act al administrației care constituia actul care lezează, nu poate fi afectată de faptul că, ulterior adoptării actului atacat, actul care lezează a fost anulat. Într‑un astfel de caz, actul atacat nu poate fi considerat decât o simplă consecință a actului care lezează. Rezultă că, atât timp cât actul care lezează nu este anulat, el beneficiază de o prezumție de legalitate și actul atacat poate fi menținut, în timp ce, dacă actul care lezează este anulat, menținerea sau retragerea actului atacat depinde de măsurile pe care instituția sau instituțiile care au emis actul care lezează sunt obligate să le adopte în executarea deciziei de anulare, în conformitate cu obligația care le revine în temeiul articolului 233 CE (devenit articolul 266 TFUE).

(a se vedea punctele 73, 74 și 92)

Trimitere la:

Curte: 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., p. 2639, punctul 9;

Tribunalul de Primă Instanță: 30 iunie 1993, Devillez și alții/Parlamentul European, T‑46/90, Rec., p. 699, punctele 13 și 14;, 13 iulie 1993, Moat/Comisia, T‑20/92, Rec., p. II‑799, punctul 39;, 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, T‑480/93 și T‑483/93, Rec., p. II‑2305, punctul 60 și jurisprudența citată; 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens și alții/Comisia, T‑481/93 și T‑484/93, Rec., p. II‑2941, punctul 47; 3 iunie 1997, H/Comisia, T‑196/95, RecFP, p. I‑A‑133 și II‑403, punctul 44; 21 iulie 1998, Mellett/Curtea de Justiție, T‑66/96 și T‑221/97, RecFP, p. I‑A‑449 și II‑1305, punctul 83; 17 decembrie 2003, McAuley/Consiliul, T‑324/02, RecFP, p. I‑A‑337 și II‑1657, punctul 28