HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Ședință plenară)

11 iulie 2007(*)

„Funcție publică – Funcționari – Pensii – Majorarea ratei contribuției la sistemul de pensii în aplicarea dispozițiilor din statut în versiunea sa în vigoare începând cu 1 mai 2004”

În cauza F‑105/05,

având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

Dieter Wils, funcționar al Parlamentului European, cu domiciliul în Altrier (Luxemburg), reprezentat de G. Vandersanden și C. Ronzi, avocați,

reclamant,

împotriva

Parlamentului European, reprezentat de domnii J. F. De Wachter și M. Mustapha Pacha, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de doamnele M. Arpio Santacruz și M. Simm, în calitate de agenți,

și de

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii J. Currall și D. Martin, în calitate de agenți,

interveniente,

TRIBUNALUL (Ședință plenară),

compus din domnii P. Mahoney, președinte, H. Kreppel și S. Van Raepenbusch, președinți de cameră, doamna I. Boruta, domnii H. Kanninen, H. Tagaras și S. Gervasoni (raportor), judecători,

grefier: doamna W. Hakenberg,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 februarie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea primită la grefa Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene la 21 octombrie 2005 prin fax (depunerea originalului efectuându‑se la 28 octombrie), domnul Wils solicită anularea fișei sale de salariu din luna ianuarie 2005 în măsura în care, în aplicarea Statutului funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea sa în vigoare începând cu 1 mai 2004 (denumit în continuare „statutul” sau „noul statut”), această fișă indică majorarea ratei contribuției la sistemul de pensii la 9,75 %, cu efect retroactiv de la 1 iulie 2004.

 Cadrul juridic

2        Articolul 83 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea sa în vigoare înainte de 1 mai 2004 (denumit în continuare „vechiul statut”), prevedea:

„(1) Plata prestațiilor prevăzute de prezentul sistem de pensii este în sarcina bugetului Comunităților. Statele membre garantează colectiv plata prestațiilor respective, în conformitate cu baremul de repartizare stabilit pentru finanțarea acestor cheltuieli.

[…]

(2) Finanțarea acestui sistem de pensii se bazează, în proporție de o treime, pe contribuțiile funcționarilor. Această contribuție este stabilită la 8,25 % din salariul de bază al funcționarului în cauză, fără a se ține seama de coeficienții corectori prevăzuți la articolul 64. Această contribuție se deduce lunar din salariul funcționarului în cauză.

[…]

(4) Dacă evaluarea actuarială a sistemului de pensii, efectuată, la cererea Consiliului [Uniunii Europene], de unul sau de mai mulți experți calificați, arată că valoarea contribuției funcționarilor nu este suficientă pentru asigurarea finanțării unei treimi din prestațiile prevăzute în sistemul de pensii, autoritățile bugetare, hotărând în conformitate cu procedura bugetară și după avizul Comitetului pentru statut prevăzut la articolul 10, stabilesc modificările care trebuie aduse ratelor contribuțiilor sau vârstei de pensionare.” [traducere neoficială]

3        Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO L 124, p. 1) a intrat în vigoare la 1 mai 2004. Articolul 83 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea sa în vigoare începând cu 1 mai 2004, prevede:

„(1) Plata prestațiilor prevăzute de prezentul sistem de pensii este în sarcina bugetului Comunităților. Statele membre garantează colectiv plata prestațiilor respective, în conformitate cu baremul de repartizare stabilit pentru finanțarea acestor cheltuieli.

[…]

(2) Finanțarea acestui sistem de pensii se bazează, în proporție de o treime, pe contribuțiile funcționarilor. Această contribuție este stabilită la 9,25 % din salariul de bază al funcționarului în cauză, fără a se ține seama de coeficienții corectori prevăzuți la articolul 64. Această contribuție se deduce lunar din salariul funcționarului în cauză. Contribuția se ajustează în conformitate cu normele stabilite în anexa XII.

(3) Normele privind lichidarea pensiilor funcționarilor care și‑au exercitat atribuțiile în parte în serviciul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului sau care aparțin instituțiilor sau organelor comune ale Comunităților, precum și repartizarea costurilor care rezultă ca urmare a lichidării acestor pensii între fondul de pensii al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și bugetele Comunității Economice Europene și Comunității Europene a Energiei Atomice vor fi stabilite pe baza unui regulament adoptat de comun acord între Consilii și Comisia președinților Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor.”

4        În plus, Regulamentul nr. 723/2004 a inserat un nou articol 83a în statut, potrivit căruia:

„(1) Echilibrul sistemului de pensii este asigurat în conformitate cu normele prevăzute în anexa XII.

(2) Agențiile care nu primesc subvenții din bugetul general al Uniunii Europene varsă la bugetul menționat anterior toate contribuțiile necesare finanțării sistemului de pensii.

(3) Cu ocazia evaluării actuariale efectuate la fiecare cinci ani în conformitate cu anexa XII și pentru a asigura echilibrul sistemului, Consiliul hotărăște rata contribuției și eventuala modificare a vârstei de pensionare.

(4) Comisia [Comunităților Europene] prezintă anual Consiliului o versiune actualizată a evaluării actuariale, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din anexa XII. Atunci când se demonstrează că există o diferență de cel puțin 0,25 de puncte între rata în vigoare a contribuției și rata necesară menținerii echilibrului actuarial, Consiliul examinează oportunitatea ajustării ratei în conformitate cu normele stabilite în anexa XII.

(5) Pentru punerea în aplicare a alineatelor (3) și (4) din prezentul articol, Consiliul hotărăște, la propunerea Comisiei, cu majoritatea calificată prevăzută la articolul 205 alineatul (2) prima liniuță din Tratatul CE. Pentru punerea în aplicare a alineatului (3), propunerea Comisiei este prezentată după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor.”

5        Anexa XII la statut, care cuprinde dispoziții de punere în aplicare a articolului 83a, prevede la articolul 1:

„(1) În vederea stabilirii contribuției funcționarilor la sistemul de pensii prevăzut la articolul 83 alineatul (2) din statut, Comisia efectuează, o dată la cinci ani, începând cu 2004, evaluarea actuarială a echilibrului sistemului de pensii menționată la articolul 83a alineatul (3) din statut. Această evaluare indică dacă respectiva contribuție a funcționarilor este suficientă în vederea finanțării unei treimi din costul sistemului.

(2) În vederea evaluării menționate la articolul 83a alineatul (4) din statut, Comisia actualizează în fiecare an această evaluare actuarială în funcție de evoluția demografică definită la articolul 9 din prezenta anexă, de rata dobânzii definite la articolul 10 din prezenta anexă și de coeficientul de variație anuală a baremului salariului funcționarilor Comunităților Europene definită la articolul 11 din prezenta anexă.

(3) Evaluarea și actualizarea se efectuează pentru fiecare an n pe baza numărului de membri activi ai sistemului de pensii la data de 31 decembrie a anului anterior (n-1).”

6        Articolul 2 din anexa XII la statut prevede:

„(1) Orice ajustare a ratei contribuției începe să producă efecte de la 1 iulie, concomitent cu ajustarea anuală a remunerațiilor menționată la articolul 65 din statut. Ajustările nu trebuie să ducă la o contribuție mai mare sau mai mică cu mai mult de un punct procentual din rata aplicabilă în anul anterior.

(2) Ajustarea care începe să producă efecte de la 1 iulie 2004 nu trebuie să ducă la o contribuție care să depășească 9,75 %. Ajustarea care începe să producă efecte de la 1 iulie 2005 nu trebuie să ducă la o contribuție care să depășească 10,25 %.

(3) Diferența dintre ajustarea ratei contribuției care ar rezulta din calculul actuarial și ajustarea care rezultă din variația menționată la alineatul (2) nu trebuie recuperată niciodată și nici integrată, prin urmare, în calculele actuariale ulterioare. Rata contribuției care ar rezulta din calculul actuarial este indicată în raportul de evaluare menționat la articolul 1 din prezenta anexă.”

7        Potrivit articolului 4 din anexa XII la statut:

„(1) Echilibrul actuarial este determinat pe baza metodei de calcul prezentate în acest capitol.

(2) În conformitate cu această metodă, «valoarea actuarială» a drepturilor de pensie dobândite înainte de data efectuării calculului reprezintă obligațiile corespunzătoare perioadelor anterioare de angajare în muncă, în timp ce valoarea actuarială a drepturilor de pensie care vor fi dobândite în cursul anului de activitate care începe la data calculului reprezintă «costul serviciului».

(3) Prin ipoteză, toate pensionările (ceea ce exclude invaliditatea) vor avea loc la o vârstă medie determinată. Vârsta medie de pensionare este actualizată numai cu ocazia analizei actuariale, efectuată o dată la cinci ani, menționată la articolul 1 din prezenta anexă și nu este neapărat aceeași pentru toate categoriile de personal.

(4) La stabilirea valorilor actuariale,

(a) se ține seama de evoluția ulterioară a salariului de bază al fiecărui funcționar între data efectuării calculului și vârsta teoretică a pensionării;

(b) nu se ține seama de drepturile de pensie dobândite înainte de data efectuării calculului (obligații corespunzătoare perioadelor anterioare de angajare în muncă).

(5) Toate dispozițiile pertinente prevăzute de prezentul statut (în special în anexele VIII și XIII) sunt luate în considerare atunci când are loc evaluarea actuarială a costului serviciului.

(6) Pentru a stabili rata de actualizare reală și coeficientul de variație anuală a baremelor salariale ale funcționarilor Comunităților Europene se aplică un procedeu de ajustare. Aceasta este obținută cu ajutorul unei medii mobile pe [doisprezece] ani pentru rata dobânzii și pentru majorarea baremelor salariale.”

8        Potrivit articolului 10 din anexa XII la statut:

(1) Dobânzile care se iau în considerare la calculul actuarial se bazează pe ratele dobânzilor anuale medii observate pentru datoria publică pe termen lung a statelor membre, astfel cum au fost publicate de către Comisie. La calcularea dobânzii corespunzătoare fără inflație se utilizează un indice adecvat al prețurilor la consum, necesar pentru efectuarea calculelor actuariale.

(2) Rata anuală efectivă care urmează să fie luată în considerare la calculul actuarial este media ratelor dobânzilor medii reale pentru cei [doisprezece] ani ce precedă anul în curs.”

9        Punerea în aplicare tehnică a anexei XII la statut este încredințată Eurostat, asistat de unul sau de mai mulți experți independenți calificați pentru a efectua evaluările actuariale. Potrivit articolului 13 din anexa XII la statut:

„[…]

(3) La data de 1 septembrie a fiecărui an, Eurostat prezintă un raport privind evaluările și actualizările menționate la articolul 1 din prezenta anexă.

(4) Toate problemele metodologice inerente punerii în aplicare a prezentei anexe sunt de competența Eurostat în colaborare cu experții naționali ai serviciilor pertinente ale statelor membre și cu expertul sau cu experții independenți calificați. Eurostat organizează o întrunire cu acest grup cel puțin o dată pe an, cu ocazia analizelor actuariale efectuate o dată la cinci ani. Cu toate acestea, Eurostat poate organiza întruniri mai frecvente, în cazul în care consideră necesar.”

10      Decizia Consiliului din 23 iunie 1981 de instituire a unei proceduri de consultare tripartită în materie de relații cu personalul (denumită în continuare „Decizia din 23 iunie 1981”) prevede:

„I.      Consultarea în cadrul comisiei consultative

(1)      Relațiile dintre Consiliu și personal, reprezentat de organizațiile sindicale și profesionale, se bazează pe o procedură de consultare la care participă autoritățile administrative ale instituțiilor și ale organelor asimilate și în cursul căreia toate informațiile disponibile și pozițiile părților sunt analizate în scopul de a facilita, în măsura posibilului, convergența pozițiilor și de a garanta că punctele de vedere ale personalului și ale autorităților administrative sunt cunoscute de reprezentanții statelor membre înainte ca aceștia să adopte o poziție fermă.

(2)      (a) Consultarea are loc în cadrul unei comisii consultative compuse din:

–        un reprezentant al fiecărui stat membru;

–        un număr egal de reprezentanți ai personalului desemnați de organizațiile sindicale și profesionale;

–        șeful administrației fiecărei instituții (și anume grefierul Curții de Justiție [a Comunităților Europene] și [s]ecretarul general al tuturor celorlalte instituții) sau o persoană desemnată de acesta în scopul de a‑l reprezenta.

[…]

(3)      Procedura de consultare poate fi aplicată doar propunerilor supuse Consiliului de către Comisie privind modificarea statutului [...] sau a Regimului aplicabil altor agenți ai Comunităților Europene sau privind aplicarea dispozițiilor din statutul respectiv sau din regimul respectiv referitor la remunerații sau la pensii. Procedura este aplicată acestor propuneri de fiecare dată când un membru al comisiei consultative solicită acest lucru.

[…]

(7)      Comisia consultativă stabilește un raport cu privire la rezultatele analizei propunerii efectuate în cadrul său, pe care îl transmite [...] Comitetului Reprezentanților Permanenți în vederea prezentării sale Consiliului.” [traducere neoficială]

 Situația de fapt

11      Reclamantul este funcționar al Parlamentului European, unde lucrează din 1991. Înainte de a fi repartizat la unitatea „Transporturi și mutări”, acesta a fost șeful serviciului „Pensii” al Parlamentului European.

12      În urma intrării în vigoare a noului statut, reclamantul a constatat că reforma statutului putea determina o majorare a contribuției sale la finanțarea sistemului comunitar de pensii.

13      Prin scrisoarea din 23 iulie 2004, reclamantul a adresat secretarului general al Parlamentului European o serie de 41 de întrebări și de solicitări privind în special legitimitatea noului statut și a anexei XII la acesta.

14      Prin scrisoarea din 30 noiembrie 2004, Parlamentul European a răspuns parțial reclamantului, mai multe dintre întrebările și solicitările sale fiind totuși eludate sau primind un răspuns nesatisfăcător.

15      Ulterior primirii scrisorii sus‑menționate din 30 noiembrie 2004, reclamantul a constatat că fișa sa de salariu din luna ianuarie 2005 indica majorarea contribuției sale la sistemul de pensii cu efect retroactiv de la 1 iulie 2004, aceasta ridicându‑se pentru viitor la 9,75 %.

16      Prin scrisoarea din 28 februarie 2005, domnul Wils a introdus o reclamație, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut, prin care contestă răspunsurile date de Parlamentul European în scrisoarea sus‑menționată din 30 noiembrie 2004 și solicită anularea fișei sale de plată din luna ianuarie 2005.

17      Prin scrisoarea din 13 iulie 2005, președintele Parlamentului European a respins reclamația.

 Procedura și concluziile părților

18      Prezenta acțiune a fost înregistrată inițial la grefa Tribunalului de Primă Instanță cu numărul T‑399/05.

19      Prin Ordonanța din 15 decembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță, în aplicarea articolului 3 alineatul (3) din Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 142), a trimis prezenta cauză în fața acestui Tribunal. Acțiunea a fost înregistrată la grefa acestuia din urmă cu numărul F‑105/05.

20      Prin actul ajuns la grefa Tribunalului de Primă Instanță prin fax la 1 decembrie 2005 (depunerea originalului efectuându‑se la 5 decembrie), Consiliul a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Parlamentului European. Prin Ordonanța din 22 februarie 2006, președintele Camerei întâi a Tribunalului a admis această cerere de intervenție.

21      Prin actul separat, ajuns la grefa Tribunalului la 3 aprilie 2006 prin fax (depunerea originalului efectuându‑se la 5 aprilie), Consiliul a invocat o excepție în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, aplicabilă mutatis mutandis Tribunalului în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Decizia 2004/752, până la intrarea în vigoare a Regulamentului de procedură al acestuia din urmă. Prin acest act, s‑a solicitat Tribunalului ca avizul Serviciului juridic al Consiliului din 10 aprilie 2003, prezentat de reclamant în anexa la cererea sa, să fie înlăturat din dosarul prezentei cauze.

22      Prin Ordonanța din 20 iunie 2006, Tribunalul a admis cererea Consiliului, înlăturând din dosar avizul Serviciului juridic din 10 aprilie 2003, cererea privind cheltuielile de judecată urmând să fie soluționată odată cu fondul.

23      În aplicarea articolului 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, Tribunalul a hotărât la 4 octombrie 2006, după ascultarea părților, să trimită cauza în fața ședinței plenare.

24      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, Tribunalul a solicitat părților, intervenientului și Comisiei, care la momentul respectiv era terță față de procedură, să răspundă unor întrebări scrise și să îi comunice anumite documente.

25      Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 7 decembrie 2006, Comisia a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Parlamentului European. În aplicarea articolului 115 alineatul (1) și a articolului 116 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, președintele Tribunalului a admis, prin Ordonanța din 10 ianuarie 2007, cererea de intervenție a Comisiei în cadrul procedurii orale.

26      Prin faxul ajuns la grefa Tribunalului la 8 februarie 2007, Comisia a solicitat, în numele celor trei instituții prezente în instanță, permisiunea ca un funcționar al Eurostat să compară pentru a expune anumite elemente tehnice în ședință. Având în vedere caracterul tehnic al problemelor ridicate de litigiu, Tribunalul a admis ca agenții instituțiilor să poată fi asistați la ședință, în vederea asigurării apărării, de un funcționar al Eurostat. Informat de Tribunal cu privire la prezența funcționarului respectiv la ședință prin faxul din 9 februarie 2007, reprezentantul reclamantului nu a emis nicio obiecție, în special în ziua ședinței, cu privire la posibilitatea ca acest funcționar să răspundă la întrebări de ordin tehnic adresate de Tribunal.

27      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 13 februarie 2007.

28      Reclamantul a solicitat Tribunalului:

–        anularea fișei sale de plată din luna ianuarie 2005, cu efect retroactiv de la 1 iulie 2004;

–        obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.

29      Parlamentul European a solicitat Tribunalului:

–        declararea acțiunii în parte ca inadmisibilă și, în rest, ca nefondată;

–        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit prevederilor legale.

30      Consiliul și Comisia, interveniente, susțin concluziile Parlamentului European.

 În drept

31      Reclamantul susține că majorarea ratei contribuției la sistemul de pensii la 9,75 %, care figurează pe fișa sa de plată din luna ianuarie 2005, este lipsită de temei legal, în măsura în care respectiva rată a contribuției a fost stabilită în aplicarea anexei XII la statut, împotriva căreia persoana interesată invocă o excepție de nelegalitate.

32      Excepția de nelegalitate invocată de reclamant împotriva anexei XII la statut se întemeiază, în esență, pe cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe faptul că Regulamentul nr. 723/2004 ar fi fost adoptat cu nerespectarea procedurii de consultare prevăzute prin Decizia din 23 iunie 1981. Al doilea motiv este întemeiat pe faptul că anexa XII la statut ar fi viciată de o eroare manifestă de apreciere a faptelor care a condus la o eroare de drept. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității. Al patrulea motiv este întemeiat pe un abuz de putere. Al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime.

 1. Cu privire la interesul de a acționa

33      Comisia a susținut în ședință că cererea introductivă nu cuprinde nicio mențiune cu privire la situația personală a reclamantului, ci numai cu privire la aspecte instituționale, politice și sindicale. Acțiunea ar fi fost formulată exclusiv în interesul legii și, pentru acest motiv, ar trebui respinsă ca inadmisibilă.

34      În primul rând, este adevărat că toate motivele cererii sunt întemeiate pe nelegalitatea anexei XII la statut, anexă care nu îl privește individual pe reclamant în sensul că aceasta nu îl afectează în temeiul anumitor calități care îi sunt specifice sau a unei situații de fapt care îl caracterizează în raport cu orice altă persoană, ci îl privește doar în aceeași măsură ca pe orice alt funcționar. De aceea, în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE, reclamantul nu poate solicita în mod direct anularea respectivei anexe XII (Hotărârea Curții din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, Rec., p. 197, 223, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 noiembrie 2006, Agne‑Dapper și alții/Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Conturi și CESE, T‑35/05, T‑61/05, T‑107/05, T‑108/05 și T‑139/05, nepublicată încă în Recueil, punctul 58).

35      Totuși, în aplicarea articolului 241 CE, reclamantul are posibilitatea de a arăta, pe cale de excepție, nelegalitatea actelor comunitare cu caracter general care îl privesc, dar nu în mod individual, în special statutul, în calitatea sa de funcționar. Potrivit Curții, această posibilitate condiționează chiar respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C‑50/00 P, Rec., p. I‑6677, punctul 40). De aceea, cerința unei legături directe și individuale între reclamant și actul cu caracter general pe care îl atacă nu poate fi opusă unei acțiuni incidente introduse în temeiul articolului 241 CE.

36      Admisibilitatea contestației, pe cale incidentă, a unui act comunitar cu caracter general este subordonată doar dublei condiții ca actul individual atacat să fi fost adoptat în aplicarea directă a actului cu caracter general (a se vedea Hotărârea Curții din 5 octombrie 2000, Consiliul/Chvatal și alții, C‑432/98 P și C‑433/98 P, Rec., p. I‑8535, punctul 33) și ca reclamantul să aibă un interes în a ataca decizia individuală care face obiectul acțiunii principale (Hotărârea Agne‑Dapper și alții/Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Conturi și CESE, citată anterior, punctele 42 și 43).

37      Or, în speță, nu se contestă faptul că majorarea ratei contribuției la pensii care figurează pe fișa de salariu din ianuarie 2005 a reclamantului a fost decisă în aplicarea directă a anexei XII la statut și nici că reclamantul are un interes să solicite anularea acestei majorări.

38      În al doilea rând, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că reclamantul nu este abilitat să acționeze în interesul legii sau al instituțiilor și poate prezenta, în susținerea unei acțiuni în anulare, doar obiecții personale (Hotărârea Curții din 30 iunie 1983, Schlos/Consiliul, 85/82, Rec., p. 2105, punctul 14). Dar această cerință nu poate fi înțeleasă în sensul că instanța comunitară nu admite o obiecție decât cu condiția ca aceasta să aibă legătură cu situația personală a reclamantului. În același mod în care acțiunea nu este admisibilă decât dacă reclamantul are un interes personal în a obține anularea actului pe care îl atacă (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, Rec., p. II‑3253, punctul 44, și, per a contrario, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 24 ianuarie 2000, Cuenda Guijarro și alții/Consiliul, T‑179/98, RecFP, p. I‑A‑1 și II‑1, punctul 60), tot astfel, obiecțiile reclamantului nu sunt admisibile decât dacă acestea ar putea reprezenta temeiul unei anulări care să fie în avantajul acestuia, mai exact pentru care să aibă un interes personal (Hotărârea Curții din 15 martie 1973, Marcato/Comisia, 37/72, Rec., p. 361, punctul 7, și Hotărârea Curții din 16 decembrie 1976, Perinciolo/Consiliul, 124/75, Rec., p. 1953, punctul 26). De asemenea, o excepție de nelegalitate nu este admisibilă decât dacă aceasta ar putea fi benefică, prin rezultatul său, părții care a invocat‑o (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 noiembrie 2006, Campoli/Comisia, T‑135/05, nepublicată încă în Recueil, punctul 132).

39      Astfel, Curtea a apreciat că un funcționar al Consiliului nu avea interes să conteste faptul că disponibilitatea unui post litigios nu a fost adusă la cunoștința personalului celorlalte instituții comunitare, fiind vorba de o omisiune care nu îl prejudiciază (Hotărârea Schloh/Consiliul, citată anterior, punctele 13 și 14). Tribunalul de Primă Instanță a apreciat de asemenea în Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior (punctul 133) că, întrucât reclamantul nu a demonstrat că putea beneficia din punct de vedere financiar de pe urma unei hotărâri a tribunalului respectiv prin care se declară nelegală introducerea unui coeficient corector de cel puțin 100 % aplicabil pensiilor în statele membre în care costul vieții este cel mai scăzut, această obiecție, prezentată în cadrul unei excepții de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 20 din anexa XII la statut, este, prin urmare, inadmisibilă.

40      În prezenta hotărâre, este adevărat că motivele invocate de reclamant în susținerea excepției de nelegalitate a anexei XII la statut nu privesc doar situația sa personală. Totuși, acestea sunt întemeiate în totalitate pe nereguli care i‑ar fi putut cauza prejudicii. Într‑adevăr, persoana în cauză are interesul de a arăta în justiție, cu titlu incident, că anexa respectivă nu a fost adoptată cu respectarea normelor de consultare pe care le stabilise Consiliul, că metoda de calcul a contribuției sale la pensii este vădit greșită și inadecvată pentru atingerea obiectivului de echilibru actuarial al sistemului de pensii sau rezultă dintr‑un abuz de putere și că încrederea legitimă pe care o avea în respectarea normelor de finanțare a sistemului respectiv trebuia să fie protejată în mod corespunzător.

41      Astfel, împrejurarea că obiecțiile formulate de reclamant se sprijină pe considerente instituționale, politice și sindicale și că nu privesc exclusiv situația sa personală nu este de natură să stabilească inadmisibilitatea acestor obiecții.

42      Din toate cele arătate mai sus rezultă că trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie.

 2. Cu privire la fond

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea procedurii de consultare

 Argumentele părților

43      Reclamantul susține în cererea sa (la punctul 31 și în nota de subsol numărul 9) că procedura de adoptare a reformei sistemului comunitar de pensii a fost viciată din moment ce nu a avut loc consultarea prevăzută de Decizia din 23 iunie 1981, pe baza unei propuneri oficiale a Comisiei.

44      Potrivit afirmațiilor Parlamentului European din memoriul său în apărare, reclamantul nu ar dovedi imposibilitatea solicitării avizului comisiei consultative altfel decât la propunerea oficială a Comisiei către Consiliu. Decizia din 23 iunie 1981 nu ar menționa în niciun mod această cerință.

45      Reclamantul reafirmă în memoriul său în replică faptul că anexa XII la statut ar fi fost adoptată cu încălcarea procedurii de consultare prevăzute de Decizia din 23 iunie 1981. Într‑adevăr, deși comisia consultativă ar fi trebuit sesizată cu orice propunere a Comisiei către Consiliu, în temeiul articolului 3 din Decizia din 23 iunie 1981, aceasta nu ar fi fost consultată decât cu privire la propunerea inițială privind forma anexei XII prezentată de Comisie, și nu cu privire la a doua propunere a Comisiei, care luase în considerare orientările elaborate de Consiliu la 19 mai 2003 (compromisul președinției elene). Comisia consultativă ar fi fost consultată direct de Consiliu cu privire la compromisul președinției respective. Întrucât Comisia nu și‑a prezentat propunerea modificată decât în noiembrie 2003, versiunea finală a anexei XII nu ar fi fost supusă comisiei consultative de către Comisie și, prin urmare, nu ar fi primit aprobarea organismelor reprezentative ale personalului.

46      Consiliul subliniază în memoriul său în intervenție că, în calitate de autoritate comunitară competentă pentru modificarea statutului, a adoptat Regulamentul nr. 723/2004 la propunerea Comisiei, astfel cum a fost modificată prin documentul COM (2003) 721 din 18 noiembrie 2003, și după consultarea instituțiilor în cauză, în conformitate cu articolul 283 CE. În plus, Consiliul amintește că propunerea inițială a Comisiei, din 26 noiembrie 2002, conținea deja o nouă anexă XII la statut, care prevedea o metodă pentru asigurarea echilibrului sistemului de pensii. Din motive de urgență, Comisia nu ar fi inclus în această propunere inițială detaliile metodei de calcul. În urma negocierilor, această metodă ar fi fost totuși prezentată în a doua propunere a Comisiei, din 18 noiembrie 2003. Anexa XII la statut ar fi fost, așadar, adoptată în urma unei propuneri oficiale a Comisiei și după consultarea formală a comisiei consultative. Considerentul (38) din Regulamentul nr. 723/2004 ar menționa, de altfel, acceptarea noilor norme „de către organizațiile reprezentative ale personalului al căror aviz a fost solicitat în cadrul comisiei consultative instituite prin decizia [...] din 23 iunie 1981”. [traducere neoficială]

47      În memoriul său în duplică, Parlamentul European arată, în principal, că motivul întemeiat pe încălcarea procedurii de consultare nu ar fi fost invocat în mod oficial de reclamant decât în stadiul replicii și că, prin urmare, acest motiv ar trebui declarat inadmisibil. În subsidiar, Parlamentul European amintește că o neregulă de procedură nu antrenează anularea unei decizii decât dacă se stabilește că, în absența acestei nereguli, decizia atacată ar fi putut avea un conținut diferit. Or, în speță, reclamantul nu ar prezenta niciun argument care să permită să se considere că, în cazul în care comisia consultativă fusese sesizată în mod oficial cu privire la o a doua propunere de regulament, din 18 noiembrie 2003, conținutul anexei XII la statut ar fi fost diferit. În sfârșit, Decizia din 23 iunie 1981 nu ar impune, sub sancțiunea nelegalității regulamentului adoptat, sesizarea comisiei consultative cu o propunere de modificare a regulamentului.

48      În sfârșit, potrivit opiniei exprimate de Comisie în ședință, reclamantul nu ar avea niciun interes personal să critice regularitatea procedurii de consultare și această obiecție ar fi, prin urmare, inadmisibilă.

 Aprecierea Tribunalului

49      Din înscrisurile de la dosar reiese că o primă propunere de regulament al Consiliului de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene a fost prezentată de către Comisie în aprilie 2002. Această propunere nu prevedea modificări importante ale sistemului de pensii. Prin Decizia din 19 mai 2003, Consiliul a stabilit orientările reformei sistemului de pensii și a hotărât să asocieze această reformă celei a statutului. Procedura de consultare s‑a desfășurat, între lunile iunie și septembrie 2003, pe baza primei propuneri a Comisiei și a orientărilor Consiliului. La 18 noiembrie, Comisia a prezentat o a doua propunere de regulament al Consiliului, ținând cont de orientările elaborate de Consiliu la 19 mai 2003 și de rezultatele procedurii de consultare.

50      Argumentația reclamantului privind nelegalitatea procedurii de consultare cuprinde două părți. Prima parte este întemeiată pe faptul că, în mod contrar dispozițiilor Deciziei din 23 iunie 1981, consultarea nu ar fi avut loc pe baza unei propuneri oficiale a Comisiei, ci la inițiativa Consiliului și pe baza unui text elaborat direct de acesta din urmă. Potrivit celei de a doua părți, a doua propunere a Comisiei, care include noua versiune a anexei XII la statut, nu ar fi fost supusă comisiei consultative.

51      În primul rând, în temeiul dispozițiilor de la punctul I 3 din Decizia din 23 iunie 1981, procedura de consultare nu se poate aplica decât propunerilor supuse Consiliului de către Comisie privind modificarea statutului sau a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților sau privind aplicarea dispozițiilor din statutul respectiv ori din regimul respectiv referitoare la remunerații sau la pensii. Aceste dispoziții supun organizarea unei proceduri de consultare îndeplinirii a două condiții, și anume, o propunere a Comisiei către Consiliu în materia respectivă și o cerere a unui membru al comisiei consultative. În schimb, aceste dispoziții nu au ca obiect, ceea ce ar fi, de altfel, contrar obiectivului procedurii, să interzică comisiei consultative să extindă consultarea la alte elemente decât cele conținute în propunerea Comisiei și să ia în considerare toate elementele relevante, furnizate de organizațiile sindicale sau profesionale, de statele membre sau de instituții, în vederea asigurării misiunii sale de consultare tripartită. Prin urmare, Decizia din 23 iunie 1981 nu se opunea, contrar susținerilor reclamantului din prima parte a argumentației sale, ca, precum în speță, comisia consultativă să analizeze modificările pe care Consiliul intenționa să solicite Comisiei să le insereze în prima sa propunere.

52      În al doilea rând, după cum s‑a amintit, procedura de consultare nu se aplică propunerilor Comisiei decât dacă un membru al comisiei consultative solicită acest lucru. Această dispoziție este menită să evite posibilitatea ca procedura de consultare să aibă loc atunci când aceasta nu pare să prezinte utilitate pentru cei care au chiar răspunderea de a o efectua. Dispoziția respectivă poate în special să permită comisiei consultative să nu mai efectueze analiza propunerilor de modificare ale Comisiei atunci când prima propunere a făcut deja obiectul unei consultări considerate suficiente.

53      În speță, Consiliul a arătat în ședință, fără a fi contrazis, că niciun membru al comisiei consultative nu solicitase aplicarea procedurii de consultare la cea de a doua propunere a Comisiei, cuprinzând modificări, prezentată la 18 noiembrie 2003. Prin urmare, nu exista nicio obligație legală de a iniția procedura de consultare cu privire la această propunere, contrar presupunerilor din a doua parte a argumentației reclamantului.

54      În ultimul rând și în plus, potrivit unei jurisprudențe constante, o neregulă de procedură nu este de natură să vicieze un act decât dacă se stabilește că, în lipsa acestei nereguli, actul respectiv ar fi putut avea un conținut diferit (a se vedea în special Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 martie 2003, Staelen/Parlamentul European, T‑24/01, RecFP, p. I‑A‑79 și II‑423, punctul 53).

55      Or, din înscrisurile de la dosar nu reiese că, faptul că a doua propunere a Comisiei, din 18 noiembrie 2003, nu a fost supusă consultării, ar fi putut exercita o influență asupra conținutului anexei XII la statut. Într‑adevăr, deși reclamantul a arătat în ședință că procedura de consultare nu putea avea ca obiect noua versiune a respectivei anexe XII, materializată în a doua propunere a Comisiei, acesta nu indică precis care sunt elementele care nu ar fi fost astfel supuse consultării. Din contră, de la punctul 18 al rezultatelor lucrărilor comisiei consultative, care au fost comunicate Tribunalului de către Consiliu prin fax la 8 decembrie 2006, ca răspuns la întrebările scrise ale Tribunalului din 26 octombrie 2006, reiese că aceasta a aprobat metoda actuarială înscrisă în final în anexa XII la statut, și anume metoda care rezultă dintr‑un studiu al Eurostat din septembrie 2003, modificată cu privire la trei puncte. Majoritatea organizațiilor sindicale, în special, și‑au dat acordul pentru reformă, după cum a amintit Consiliul în ședință.

56      De aici rezultă că nu este stabilit faptul că, dacă procedura de consultare ar fi fost aplicată celei de a doua propuneri a Comisiei, anexa XII la statut ar fi putut avea un conținut diferit. Prin urmare, chiar presupunând că anexa XII la statut ar fi viciată de o neregulă de procedură în acest sens, o astfel de neregulă nu ar putea, în niciun caz, vicia anexa respectivă.

57      Din toate cele arătate mai sus rezultă că motivul întemeiat pe încălcarea procedurii de consultare trebuie respins, fără a fi necesar să se pronunțe asupra admisibilității sale.

 Cu privire la al doilea și la al treilea motiv, întemeiate pe o eroare manifestă de apreciere și pe încălcarea principiului proporționalității

58      În speță, datorită legăturii strânse dintre aceste două obiecții, acestea trebuie analizate împreună.

 Argumentele părților

59      În primul rând, în ceea ce privește motivul întemeiat pe eroarea manifestă de apreciere, în opinia reclamantului, o astfel de eroare ar vicia alegerea făcută la articolul 10 alineatul (2) din anexa XII la statut de a calcula rata dobânzii medii reale pe o perioadă de doisprezece ani care precedă anul în curs. În realitate, în evaluarea actuarială efectuată în 2003, Eurostat și grupul de experți naționali ar fi convenit asupra unei perioade de douăzeci de ani care precedă anul în curs. Perioada de referință de doisprezece ani ar fi fost adoptată în scopul de a obține prin calcul o cotă mai ridicată a contribuției funcționarilor. Reclamantul arată că procesul‑verbal al reuniunii din 7 iunie 2004 a grupului de experți însărcinat, în aplicarea articolului 13 alineatul (4) din anexa XII la statut, să asiste Eurostat în misiunea sa de punere în aplicare tehnică a anexei respective (denumit în continuare „grupul de lucru «articolul 83»”) menționează că perioada de referință de douăzeci de ani, preconizată totuși în studiul actuarial efectuat de societatea KPMG în 1998 și reținută de raportul Eurostat din 2003, în conformitate cu standardul contabil internațional IAS 19, a fost înlocuită de o perioadă de referință de doisprezece ani în urma unor negocieri politice. Acest parametru nu ar fi fost, așadar, ales pentru a asigura echilibrul actuarial al sistemului. Ar reveni Parlamentului European sau Consiliului sarcina să explice motivele acestei alegeri.

60      Parlamentul European arată că motivul întemeiat pe eroarea manifestă de apreciere care a condus la o eroare de drept nu a fost invocat în reclamație și că, prin urmare, este inadmisibil. Cu privire la fond, având în vedere marja de apreciere de care dispune Consiliul în calitate de legiuitor în materie de dispoziții statutare, doar o eroare manifestă de apreciere ar putea fi cenzurată de către instanță, iar alegerea unei perioade de referință de doisprezece ani nu ar reprezenta o astfel de eroare. De altfel, un expert independent, societatea Ernst & Young Actuaires‑Conseils, ar fi confirmat pertinența și fiabilitatea procedurilor și ipotezelor actuariale utilizate.

61      Consiliul subliniază în memoriul său în intervenție că, deși este adevărat că diminuarea perioadei de referință de la douăzeci de ani la doisprezece ani s‑a materializat într‑o scădere a ratei de actualizare utilizate în cadrul evaluării actuariale la 31 decembrie 2003 (3,9 % în loc de 4,7 %) și că această scădere a ratei de actualizare explică parțial majorarea ratei contribuției [de 10,43 %, înainte de aplicarea regulii plafonării la 9,75 % care figurează la articolul 2 alineatul (2) din anexa XII la statut], această constatare nu permite să se concluzioneze că măsura adoptată nu este adecvată pentru a garanta echilibrul actuarial al sistemului de pensii.

62      Consiliul admite că scăderea numărului de ani care trebuie luați în considerare în calculul ratei dobânzii reale supraevaluează această rată și, în același timp, rata contribuției, dar susține că această alegere nu are vreun impact asupra echilibrului sistemului de pensii pe termen lung, dat fiind că ratele dobânzii sunt recalculate în fiecare an, ceea ce permite ajustarea anuală a ratei contribuției în vederea asigurării echilibrului actuarial. Nimic nu ar permite să se afirme că rata dobânzii medii reale calculate pe doisprezece ani ar fi pe viitor sistematic inferioară ratei dobânzii medii reale calculate pe douăzeci de ani. Consiliul semnalează în plus că o perioadă de doisprezece ani a fost reținută de asemenea la articolul 4 alineatul (6) din anexa XII la statut pentru a stabili rata generală de majorare a salariilor care trebuie luată în considerare în calculele actuariale.

63      Raționamentul cu privire la echilibrul actuarial ar presupune o viziune pe termen lung. Nu s‑ar putea concluziona că dispozițiile anexei XII la statut nu sunt adecvate pentru simplul motiv că într‑un anumit an calculele actuariale s‑ar materializa într‑o majorare a ratei contribuției la pensii.

64      În al doilea rând, în ceea ce privește încălcarea principiului proporționalității, aceasta ar rezulta, în opinia reclamantului, din faptul că majorarea cuantumului contribuției funcționarilor la sistemul de pensii nu ar fi nici necesară, nici potrivită pentru asigurarea echilibrului actuarial. Având în vedere elementele de care ar fi dispus legiuitorul, în special raportul Eurostat din septembrie 2003, majorarea ratei contribuției ar apărea în mod vădit disproporționată. Respectivul raport Eurostat ar fi demonstrat că o majorare a ratei contribuției la 8,7 % era suficientă pentru garantarea echilibrului actuarial. Reclamantul susține că opțiunea de a reține o perioadă de doisprezece ani pentru calcularea ratei dobânzii medii reale, preferată unei perioade de douăzeci de ani, este cea care a determinat calcularea unei rate a contribuției mult mai ridicate. Or, potrivit raportului actuarului EIS Belgium, comandat de reclamant, această durată de doisprezece ani ar fi mai puțin adecvată.

65      Parlamentul European consideră că motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității trebuie declarat inadmisibil, în măsura în care acesta nu a fost prezentat în mod expres în reclamația prealabilă și în măsura în care această reclamație nu conținea niciun element din care Parlamentul European ar fi putut deduce că reclamantul avea intenția să invoce motivul respectiv.

66      În subsidiar, Parlamentul European amintește că, potrivit jurisprudenței, legiuitorul dispune în domeniul economic de o putere de apreciere extinsă. Această jurisprudență s‑ar aplica de asemenea domeniului statutului în ceea ce privește aprecierea echilibrului actuarial al sistemului de pensii. Prin urmare, doar caracterul vădit neadecvat al unei măsuri adoptate în acest domeniu, în raport cu obiectivul pe care instituțiile competente înțeleg să îl urmeze, ar putea afecta legalitatea unei astfel de măsuri. Or, metoda din anexa XII la statut și parametrii acesteia, în special stabilirea perioadei de referință pentru calcularea ratei dobânzii medii reale la doisprezece ani, nu ar fi vădit neadecvate în raport cu obiectivul care trebuie atins, și anume asigurarea echilibrului actuarial.

 Aprecierea Tribunalului

–       Cu privire la întinderea controlului exercitat de către instanță asupra dispozițiilor din anexa XII la statut

67      Instanța comunitară exercită în principiu un control complet asupra legalității de fond a actului, și anume un control care privește atât motivele de drept și de fapt ale actului, cât și conținutul acestuia. În acest caz, instanța comunitară verifică în special validitatea aprecierilor de fapt efectuate de către autorul actului.

68      Totuși, în domeniile care presupun o apreciere complexă, în special a unor situații economice (a se vedea Hotărârea Curții din 19 noiembrie 1998, Regatul Unit/Consiliul, C‑150/94, Rec., p. I‑7235, punctul 54) sau a unor metode statistice (a se vedea, în ceea ce privește ajustarea coeficienților corectori ai remunerațiilor, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 noiembrie 2000, Bareyt și alții/Comisia, T‑158/98, RecFP, p. I‑A‑235 și II‑1085, punctul 57, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 septembrie 2002, Ajour și alții/Comisia, T‑201/00 și T‑384/00, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑885, punctul 48), precum și în exercitarea responsabilităților politice atribuite prin tratate (a se vedea Hotărârea Curții din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, C‑310/04, Rec., p. I‑7285, punctul 96, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 1 decembrie 1999, Boehringer/Consiliul și Comisia, T‑125/96 și T‑152/96, Rec., p. II‑3427, punctul 74), instanța comunitară recunoaște instituțiilor o putere de apreciere extinsă.

69      Prin urmare, atunci când verifică exercitarea unei astfel de competențe, instanța trebuie să se limiteze la a examina dacă actul supus controlului său nu este viciat de o eroare manifestă sau de un abuz de putere ori dacă instituția nu a depășit în mod evident limitele puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea Curții din 25 ianuarie 1979, Racke, 98/78, Rec., p. 69, punctul 5, Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia, 11/82, Rec., p. 207, punctul 40, și Hotărârea Curții din 25 octombrie 2001, Italia/Consiliul, C‑120/99, Rec., p. I‑7997, punctele 44 și 45).

70      În speță, echilibrul actuarial al sistemului comunitar de pensii, ale cărui reguli sunt definite de anexa XII la statut, presupune luarea în considerare pe termen lung a evoluțiilor economice și a variabilelor financiare și impune realizarea unor calcule statistice complexe. De aceea legiuitorul comunitar dispune de o putere de apreciere extinsă în stabilirea normelor echilibrului actuarial al sistemului de pensii respectiv. În plus, Tribunalul de Primă Instanță a apreciat că, în stabilirea noului sistem comunitar de pensii, Consiliul dispune de o putere de apreciere extinsă care corespunde responsabilităților politice atribuite acestuia prin tratat (Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior, punctele 143 și 144).

71      Din cele ce precedă rezultă că Tribunalul nu exercită asupra dispozițiilor din anexa XII la statut, pe care reclamantul le contestă pe cale de excepție, în special pe cele ale articolului 10 alineatul (2), decât un control cu privire la existența unei erori manifeste de apreciere.

72      În temeiul principiului proporționalității, legalitatea unei reglementări comunitare este supusă totodată condiției ca mijloacele pe care aceasta le pune în aplicare să fie apte să realizeze obiectivul urmărit în mod legitim de reglementarea în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea lui, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă în principiu la cea mai puțin constrângătoare (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 iunie 1996, NMB Franța și alții/Comisia, T‑162/94, Rec., p. II‑427, punctul 69 și jurisprudența citată).

73      Totuși, conform unei jurisprudențe constante, fiind vorba de un domeniu în care legiuitorul comunitar dispune, precum în speță, de o putere de apreciere extinsă care corespunde responsabilităților politice atribuite acestuia prin tratat, controlul proporționalității se limitează doar la examinarea caracterului în mod vădit inadecvat al măsurii în cauză în raport cu obiectivul pe care instituția competentă este însărcinată să îl urmărească (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Consiliul, citată anterior, punctele 44 și 45, Hotărârea NMB France și alții/Comisia, citată anterior, punctul 70, și Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior, punctul 143).

74      Având în vedere controlul restrâns exercitat de instanță asupra dispozițiilor de reglementare în cauză, Comisia și‑a manifestat în ședință temerea cu privire la precizia și la tehnicitatea întrebărilor scrise, precum și cu privire la amploarea cererilor de înscrisuri adresate de Tribunal părților și intervenientelor, subliniind că reclamantul nu ar fi făcut dovada, după cum era dator, că în speță legiuitorul comunitar ar fi încălcat un drept superior. Potrivit instituției respective, măsurile de organizare a procedurii decise de Tribunal ar putea chiar aduce atingere principiului respectării dreptului la apărare întrucât Tribunalul riscă să elaboreze el însuși soluția litigiului, în afara argumentelor părților.

75      O astfel de argumentație nu poate fi reținută în prezenta cauză. Într‑adevăr, controlul jurisdicțional exercitat în speță, chiar dacă are o sferă limitată, impune ca autorul actului în cauză, Consiliul, să fie în măsură să stabilească în fața instanței comunitare că actul a fost adoptat prin exercitarea efectivă a puterii sale de apreciere, care presupune luarea în considerare a tuturor elementelor și circumstanțelor relevante ale situației pe care acest act a fost menit să o reglementeze (Hotărârea din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, citată anterior, punctul 122).

76      Prin urmare, Consiliul trebuie cel puțin să poată prezenta și expune în mod clar și neechivoc datele de bază care au trebuit luate în considerare pentru a fundamenta măsurile contestate și de care depindea exercitarea puterii sale de apreciere (Hotărârea din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, citată anterior, punctul 123).

77      Or, reclamantul a furnizat, în susținerea motivelor întemeiate pe eroarea manifestă de apreciere și pe încălcarea principiului proporționalității, indicii suficient de precise, de obiective și de corespunzătoare care au justificat intervenția directă a Tribunalului în cercetarea elementelor de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611, punctul 113) în scopul de a verifica dacă Consiliul nu a utilizat în mod vădit eronat sau inadecvat puterea sa extinsă de apreciere.

78      Reclamantul și‑a susținut argumentația prin numeroase înscrisuri, și anume un total de 47 de înscrisuri anexate la diferitele sale memorii și, de asemenea, a comandat unui actuar, EIS Belgium, realizarea unui studiu comparativ al metodelor actuariale utilizate de rapoartele Eurostat din septembrie 2003 și din septembrie 2004. Acesta a prezentat, așadar, un maximum de elemente aflate la dispoziția sa și chiar un document pe care nu era autorizat să îl prezinte, a cărui retragere de la dosar a fost decisă de Tribunal prin Ordonanța din 20 iunie 2006.

79      În schimb, instituțiile nu au prezentat din proprie inițiativă decât puține documente sau niciunul: Parlamentul European nu a prezentat nicio anexă, iar Consiliul a anexat două înscrisuri memoriului său în intervenție.

80      Or, două sau trei studii actuariale pe baza cărora a fost elaborată reforma sistemului de pensii, și anume studiul efectuat de societatea KPMG, din decembrie 1998, și un studiu efectuat de actuarul Watson Wyatt Brans & Co, din decembrie 2002, nu figurau la dosar, deși erau menționate în repetate rânduri de părți și citate, cu titlu demonstrativ, de Consiliu în memoriul său în intervenție. De asemenea, părțile dezbăteau obligațiile care rezultă pentru Consiliu din Decizia din 23 iunie 1981 și din standardul contabil internațional IAS 19 fără a fi comunicat aceste texte. De asemenea, Tribunalul a solicitat ca aceste documente să fie depuse la dosar.

81      În plus, din moment ce nici Parlamentul European, nici Consiliul nu au indicat în memoriile lor motivele pentru care perioada de referință de doisprezece ani fusese aleasă de legiuitor, invocând doar puterea extinsă de apreciere a Consiliului, Tribunalul a considerat că trebuie să caute aceste motive în lucrările pregătitoare ale anexei XII la statut și să solicite, prin urmare, comunicarea acestora pentru a putea să aprecieze în cunoștință de cauză temeinicia obiecțiilor bazate pe caracterul vădit eronat sau vădit inadecvat al alegerii acestei perioade de referință.

82      În plus, împrejurarea că Tribunalul, neconsiderându‑se lămurit îndeajuns cu privire la anumite puncte, a decis, în interesul unei bune administrări a justiției, să adreseze Parlamentului European și Consiliului mai multe întrebări scrise, nu ar putea fi considerată incompatibilă cu dreptul la apărare.

83      În sfârșit, pentru aceleași motive, Tribunalul a considerat necesar, luând în considerare rolul Comisiei, în special al Eurostat, în elaborarea anexei XII la statut, să adreseze de asemenea întrebări acestei instituții.

–       Cu privire la perioada de referință de doisprezece ani

84      După cum reiese din dispozițiile coroborate ale articolului 83a alineatul (1) din statut și ale articolului 4 alineatul (1) din anexa XII la statutul respectiv, obiectivul metodei de calcul expuse în această anexă este asigurarea echilibrului actuarial al sistemului comunitar de pensii. În temeiul articolului 1 alineatul (1) și al articolului 5 din anexa XII la statut, rata contribuției funcționarilor trebuie stabilită la un nivel suficient în vederea finanțării unei treimi din costul sistemului, calculat pe o bază actuarială.

85      Spre deosebire de așa‑numitele sisteme „repartiție”, al căror echilibru, în termeni bugetari, este realizat dacă totalul resurselor constituite din contribuțiile plătite de angajator și de salariați în cursul anului acoperă totalul prestațiilor plătite în același an pensionarilor, sistemul comunitar de pensii este în echilibru, în sensul actuarial al anexei XII la statut, dacă nivelul contribuțiilor care trebuie plătite în fiecare an de funcționarii aflați în activitate permite finanțarea valorii viitoare a drepturilor pe care acești funcționari le‑au dobândit în cursul aceluiași an. Spre deosebire de abordarea bugetară, cea actuarială are în vedere finanțarea sistemului de pensii pe termen lung. Articolul 83 alineatul (2) din statut prevede că finanțarea sistemului de pensii se bazează, în proporție de o treime, pe contribuțiile funcționarilor, celelalte două treimi fiind în sarcina instituțiilor.

86      Anexa XII la statut utilizează așa‑numita metodă a „factorului de credit prognozat”, care este preconizată de standardul contabil internațional IAS 19. Potrivit acestei metode, suma valorilor actuariale a drepturilor de pensie dobândite de toate persoanele aflate în activitate într‑un an, denumită de actuari „cost al serviciului”, este raportată la totalul anual al salariului de bază al acestora. Rata contribuției funcționarilor este egală cu o treime din acest raport, luând în considerare baremul de repartizare a finanțării care rezultă din articolul 83 alineatul (2) din statut. Calcularea costului serviciului necesită ipoteze actuariale, și anume estimări ale valorii viitoare a mai mulți parametri (rata dobânzii, mortalitatea, evoluția salarială etc.). Pentru a ține cont de valorile observate efectiv, respectarea echilibrului actuarial impune o ajustare periodică a acestor ipoteze pe care articolul 1 alineatul (2) din anexa XII prevede să o efectueze anual.

87      După cum au subliniat toate părțile și toate intervenientele, rata contribuției la pensii este în special foarte sensibilă la variațiile ratelor dobânzii reale reținute pentru calculele actuariale. Luarea în considerare a unor rate ale dobânzii reale scăzute determină o majorare semnificativă a ratei contribuției la pensii. Dimpotrivă, reținerea, în vederea efectuării calculului actuarial, a unor rate ale dobânzii reale ridicate are ca efect diminuarea în mod simțitor a ratei contribuției. Dată fiind această sensibilitate a ratei contribuției la variațiile ratelor dobânzii reale și în scopul de a evita modificări frecvente și chiar schimbări drastice ale ratei contribuției, actuarii recomandă utilizarea unei rate a dobânzii medii reale calculate pe o perioadă lungă.

88      Astfel, articolul 10 alineatul (2) din anexa XII la statut definește rata dobânzii care trebuie luată în considerare pentru calculul actuarial drept media ratelor dobânzilor medii reale pentru cei doisprezece ani care precedă anul în curs.

89      Reclamantul contestă alegerea acestei perioade. Acesta arată în mod corect că toate studiile actuariale de care dispunea Consiliul pentru adoptarea metodei din anexa XII la statut reținuseră o perioadă mai lungă, de douăzeci de ani, pentru calcularea ratei dobânzii medii reale. Într‑adevăr, acest lucru este valabil în cazul studiului societății KPMG din decembrie 1998, al studiului actuarului Watson Wyatt Brans & Co din decembrie 2002 și chiar al raportului Eurostat din septembrie 2003. Rezultă, așadar, că asupra acestui punct anexa XII la statut se îndepărtează de practica obișnuită a actuarilor.

90      În plus, măsurile de organizare a procedurii ordonate de Tribunal au permis punerea în evidență a faptului că, la adoptarea anexei XII la statut, Consiliul nu dispunea de niciun studiu actuarial al sistemului comunitar de pensii care să rețină o perioadă de doisprezece ani. În schimb, din raportul reuniunii grupului de lucru „articolul 83” din 7 iunie 2004, anexat memoriului în replică, reiese că perioada a fost redusă de la douăzeci de ani la doisprezece ani „în urma unor negocieri politice”.

91      După ce a arătat în memoriul său în intervenție doar faptul că alegerea perioadei de doisprezece ani este rezultatul puterii sale extinse de apreciere, Consiliul a explicat, ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, motivele pentru care s‑a îndepărtat de practica actuarială urmată de cele trei studii de care dispunea: alegerea perioadei de doisprezece ani ar fi rezultatul unui compromis, aprobat de organizațiile reprezentative ale personalului, între o durată de douăzeci de ani propusă de Comisie și o durată de cinci ani dorită de anumite state membre.

92      Înscrisurile de la dosar și în special „non‑paper‑ul” președinției Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER) din 23 septembrie 2003, care a fost prezentat de Consiliu ca răspuns la o solicitare de înscrisuri adresată de Tribunal, permit completarea acestor explicații. Dat fiind că ratele anuale ale dobânzii au fost deosebit de scăzute în cursul anilor precedenți anului 2004, rata dobânzii medii reale ar fi fost scăzută dacă ar fi fost calculată pe o perioadă scurtă precedând anul respectiv. În măsura în care această rată servește la calcularea valorii viitoare a contribuțiilor plătite de funcționari în cursul anului curent, cu cât această dobândă este mai scăzută, cu atât contribuțiile funcționarilor trebuie să fie mai ridicate pentru a asigura echilibrul actuarial al sistemului. Astfel, din „non‑paper‑ul” din 23 septembrie 2003 reiese că, ceilalți factori rămânând neschimbați, alegerea unei perioade de cinci ani pentru calcularea ratei dobânzii medii reale ar fi determinat o rată a contribuției de 12,4 % la 1 ianuarie 2004 în loc de 8,9 %, în cazul în care s‑ar fi reținut o perioadă de douăzeci de ani. Din această comparație rezultă că scurtarea perioadei de referință, redusă în final la doisprezece ani, a fost decisă în vederea obținerii unei majorări imediate mai importante a ratei contribuției funcționarilor.

93      Această constatare nu este totuși de natură să determine considerarea perioadei de doisprezece ani drept un parametru vădit eronat sau vădit inadecvat pentru efectuarea calculului actuarial.

94      Într‑adevăr, în primul rând, dacă actuarii rețin mai degrabă o durată de douăzeci de ani, practica acestora nu are valoarea unei norme obligatorii. În special standardul contabil internațional IAS 19, invocat de reclamant, lipsit de forță obligatorie pentru legiuitorul comunitar, nu recomandă o ajustare a ratei dobânzii medii reale pe o perioadă determinată.

95      În al doilea rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 87 din prezenta hotărâre, calculul mediei ratelor dobânzii pe o perioadă dată care precedă anul curent are drept scop evitarea variației ratei contribuției în fiecare an în funcție de rata dobânzii anuale. Dar faptul de a utiliza o medie pe doisprezece ani, iar nu o medie pe douăzeci de ani nu afectează echilibrul actuarial.

96      Desigur, Consiliul însuși admite în memoriul său în intervenție că diminuarea numărului de ani care trebuie luați în considerare la calculul ratei dobânzii medii reale determină supraevaluarea sa și, odată cu aceasta, supraevaluarea ratei contribuțiilor la pensii. Obiectul perioadei de referință fiind tocmai limitarea posibilității de supraevaluare a ratei contribuției, perioada de douăzeci de ani apare, prin urmare, mai adecvată decât cea de doisprezece ani, după cum subliniază studiul actuarial al EIS Belgium pe care reclamantul l‑a depus la dosar.

97      Totuși, alegerea unei perioade de referință de doisprezece ani nu afectează validitatea metodei actuariale definite de Consiliu. Pe de o parte, valoarea prospectivă a unei rate a dobânzii medii reale calculate pe o perioadă trecută este în orice caz aproximativă, oricare ar fi durata acestei perioade. Pe de altă parte, după cum s‑a menționat anterior, durata perioadei de referință nu ar putea afecta echilibrul actuarial, cu condiția ca parametrul să nu fie modificat pe o perioadă lungă. După cum a arătat funcționarul Eurostat în ședință, obiectivitatea metodei de calcul ar putea fi contestată și scopul garantării echilibrului actuarial pe baze transparente și incontestabile ar fi afectat doar dacă pe viitor durata acestei perioade ar fi mărită sau redusă, având în vedere evoluția ratelor dobânzii, în scopul menținerii la un nivel scăzut a ratei dobânzii medii reale utilizate la efectuarea calculului actuarial și, prin urmare, al menținerii la un nivel ridicat a ratei contribuției funcționarilor.

98      Din cele arătate mai sus rezultă că perioada de doisprezece ani, reținută la articolul 10 alineatul (2) și la articolul 4 alineatul (6) din anexa XII la statut nu este nici vădit eronată, nici vădit inadecvată. Prin urmare, motivele întemeiate pe ipoteza că metoda actuarială din anexa XII la statut ar fi viciată referitor la acest punct de o eroare manifestă de apreciere și de o încălcare a principiului proporționalității trebuie respinse, fără a fi necesar, prin urmare, să se pronunțe asupra cauzelor de inadmisibilitate invocate împotriva acestor motive.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe un abuz de putere

 Argumentele părților

99      Reclamantul arată că metoda de calcul din anexa XII la statut, pretins elaborată în vederea asigurării echilibrului actuarial al sistemului comunitar de pensii, ar fi fost în realitate creată pentru a justifica o majorare a ratei contribuției funcționarilor la sistemul de pensii. Obiectivul acestei majorări ar fi, pe de o parte, punerea în sarcina funcționarilor a deficitului sistemului de pensii, care s‑ar fi acumulat pentru că statele membre s‑au abținut mult timp de la plata contribuției către sistem, și, pe de altă parte, alinierea sistemului comunitar la sistemele naționale, mai puțin avantajoase.

100    Pe de o parte, anexa XII la statut ar fi contrară articolului 83 alineatul (4) din vechiul statut, care prevedea că nu putea fi sporită contribuția funcționarilor la sistem decât în vederea asigurării echilibrului actuarial al sistemului de pensii și, pe de altă parte, aceasta ar fi viciată de un abuz de procedură.

101    Statele membre ar fi înțeles să pună în sarcina funcționarilor deficitul sistemului de pensii, deși acesta nu le‑ar fi imputabil. Existența unui deficit preexistent reformei statutului ar reieși din raportul raportorului general al Comisiei bugetelor Parlamentului European, doamna Dührkop Dührkop, privind proiectul de buget general al Uniunii Europene pentru exercițiul 1999 (denumit în continuare „raportul Dührkop Dührkop”), care ar fi cifrat acest deficit la 14,3 miliarde de euro la 31 decembrie 1997. Acest raport ar fi constatat că, până în 1997, statele membre nu plătiseră sau nu plătiseră în totalitate partea din cotizațiile la sistemul de pensii care revine angajatorului. Până în 1982, nicio contribuție a angajatorului la sistemul de pensii nu ar fi fost plătită și, între 1982 și 1998, această contribuție nu ar fi fost plătită decât parțial. Potrivit raportului Dührkop Dührkop, „întrucât numărul funcționarilor Comunității nu a încetat să crească, odată cu extinderea competențelor Comunității și cu extinderea Uniunii [...], «randamentul biologic» al sistemului era, până nu demult, suficient pentru menținerea echilibrului sistemului, mai exact, ansamblul prestațiilor plătite în temeiul sistemului de pensi[i] nu depășea suma contribuțiilor angajaților și ale părții patronale[;] [î]n plus, până în 1982, contribuția salarială echivalentă unei treimi din finanțare era, în sine, suficientă pentru acoperirea tuturor prestațiilor plătite în temeiul sistemului de pensii[;] [î]n 1998, ansamblul prestațiilor plătite [a depășit] totalul teoretic [...] al [contribuțiilor] salariale pentru pensie, [...] ale părții patronale ipotetice sau nominale și [...] ale răscumpărării drepturilor de pensie dobândite în temeiul sistemelor naționale”.

102    Metoda definită în anexa XII la statut ar fi rezultatul unei „tranzacții politice” întrucât mai multe state membre au solicitat ca funcționarii să suporte cheltuielile excedentare ale sistemului de pensii. Propunerea inițială privind forma anexei XII la statut adresată Consiliului de către Comisie nu ar fi enunțat decât câteva principii ample, dar, după ce s‑a constatat că metodologia stabilită în 2003 nu servea obiectivului principal de majorare a ratei contribuției, s‑ar fi decis înscrierea în respectiva anexă XII a unei noi metode detaliate, cu parametri arbitrari. De aceea, majorările ratei contribuției funcționarilor prevăzute de statut nu ar putea fi deduse din studiile efectuate de Eurostat în 2003 potrivit standardului contabil internațional IAS 19 și nu ar avea drept scop unic garantarea echilibrului actuarial al sistemului.

103    În memoriul său în apărare, Parlamentul European remarcă faptul că, pretinzând că anexa XII la statut este ilegală, reclamantul invocă motivul întemeiat pe o încălcare a tratatelor sau a unei norme superioare dispozițiilor cuprinse în respectiva anexă XII. Or, reclamantul nu ar fi precizat care normă superioară acestei anexe nu ar fi fost respectată. În realitate, dispozițiile articolului 83 alineatul (4) din vechiul statut nu ar avea o valoare juridică superioară noilor dispoziții adoptate de Consiliu, sub forma anexei XII la statut. În lipsa unui temei juridic determinat, motivul ar fi, așadar, inadmisibil. În ipoteza în care prezentul motiv ar trebui interpretat drept denunțarea unui abuz de procedură, Parlamentul European subliniază că acesta nu a fost prezentat în mod expres în stadiul reclamației prealabile și că ar trebui respins ca inadmisibil.

104    Privitor la fond, Parlamentul European arată că majorarea ratei contribuției funcționarilor era necesară pentru menținerea echilibrului actuarial al sistemului comunitar de pensii. Această majorare, decisă de Consiliu, ar fi fost adoptată pornind de la o propunere a Comisiei întemeiată pe un raport privind evaluarea actuarială a sistemului de pensii. Potrivit acestui raport, „pentru a asigura echilibrul sistemului de pensii, rata contribuției necesară pentru finanțarea unei treimi din prestațiile prevăzute de sistemul [comunitar] de pensii [...] [era] de 10,43 % din salariul de bază”. Majorarea ratei contribuției ar fi avut, așadar, ca fundament un studiu actuarial efectuat în conformitate cu principiile anexei XII la statut și cu practicile actuariale general admise.

105    Parlamentul European amintește, în sfârșit, că nu există abuz de putere decât dacă reiese, pe baza unor indicii obiective, relevante și corespunzătoare, că actul atacat a fost adoptat în scopul exclusiv, sau cel puțin determinant, de a atinge alte obiective decât cele indicate. Or, reclamantul nu ar fi demonstrat că lichidarea deficitului bugetar al sistemului de pensii ar fi constituit scopul exclusiv sau determinant al adoptării anexei XII la statut, nici că adoptarea acestei anexe ar fi răspuns obiectivului exclusiv sau determinant de a reduce nivelul sistemului comunitar de pensii în scopul de a‑l apropia de sistemele naționale. În această privință, Parlamentul European susține că documentele prezentate de reclamant nu constituie în niciun caz indicii suficiente care să permită să se demonstreze în mod cert că anexa XII la statut viza alte obiective decât cele indicate. Chiar presupunând, quod non, că ar fi existat o „tranzacție politică”, astfel cum susține reclamantul, scopul determinant al anexei XII la statut ar fi fost stabilirea unei proceduri care să permită garantarea echilibrului actuarial al sistemului de pensii.

106    În memoriul său în replică, reclamantul consideră că a invocat implicit abuzul de procedură în reclamația sa prealabilă, deși argumentele sale nu au fost formulate în termeni strict juridici. Potrivit jurisprudenței, nu se poate impune ca obiecțiile invocate în susținerea reclamației prealabile să fie formulate în astfel de termeni.

107    Reclamantul se referă la studiul pe care l‑a comandat actuarului EIS Belgium, care a analizat schimbarea de metodă actuarială intervenită între 2003 și 2004 și diferența dintre rezultatele obținute prin cele două metode. În pofida solicitărilor reclamantului, Parlamentul European nu ar fi furnizat nicio explicație cu privire la motivele acestei schimbări de metodă. Reclamantul sugerează posibilitatea ca Tribunalul să solicite prezentarea documentelor care explică acest reviriment.

108    Contrar celor susținute de Parlamentul European, raportul redactat în 2004 de Ernst & Young Actuaires‑Conseils, la cererea Eurostat, nu ar afirma că metoda care figurează în anexa XII la statut ar fi conformă practicilor actuariale. Acest raport ar fi constat doar într‑o verificare a echilibrului actuarial, astfel cum a fost definit în anexa XII la statut, pe baza unor informații furnizate de Eurostat.

109    Reclamantul contestă posibilitatea legiuitorului de a decide în mod discreționar metoda de calcul al echilibrului actuarial. Dat fiind că se referea la un echilibru actuarial, legiuitorul ar fi trebuit să respecte principiile utilizate de specialiști pentru calcularea acestuia.

110    În memoriul său în intervenție, Consiliul arată că regulile de calcul adoptate în anexa XII la statut răspund exclusiv obiectivului, comun vechiului și noului statut, de garantare a sistemului de pensii.

111    Consiliul susține argumentele Parlamentului European. În plus, acesta consideră că, ținând cont de natura sistemului de pensii al funcționarilor comunitari, argumentele reclamantului privind o pretinsă insuficiență a contribuțiilor statelor membre sunt greșite. Nu ar exista „contribuții” ale statelor membre până la concurența unui anumit procent din totalul pensiilor, cum ar fi putut fi cazul într‑un sistem de fond de pensii. În schimb, statele membre ar avea obligația de a finanța bugetul Comunităților, astfel încât bugetul respectiv să poată asigura plata pensiilor, indiferent de valoarea acestora.

112    La adoptarea Regulamentului nr. 723/2004, Consiliul ar fi considerat că trebuie inclusă în statut o metodă de calcul care să garanteze echilibrul actuarial al sistemului comunitar de pensii. Însă, ținând cont de caracterul variabil al parametrilor economici care trebuie luați în considerare, Consiliul ar dispune de o marjă de apreciere pentru definirea acestei metode. Or, reclamantul nu ar fi explicat în ce fel metoda prevăzută de anexa XII la statut ar fi depășit limitele acestei marje de apreciere și nici care dispoziție din respectiva anexă XII ar fi fost adoptată pentru utilizarea contribuțiilor funcționarilor la sistemul de pensii în alte scopuri decât garantarea echilibrului actuarial.

113    Reclamantul nu ar fi îndreptățit să susțină, referindu‑se la raportul Eurostat din septembrie 2003, în special la analiza statistică făcută la punctul 8.2.3.1., că rata contribuției funcționarilor care trebuie aplicată pentru a garanta echilibrul actuarial ar fi trebuit să fie inferioară celei adoptate în final de statut, și anume 9,25 %. Într‑adevăr, anumite măsuri din statut, precum diminuarea procentajului anual de dobândire de drepturi de pensie (1,9 % în loc de 2 %) nu și‑ar produce efectele în sensul unei diminuări a ratei contribuției decât pe termen lung. De asemenea, o mare parte a modificărilor prevăzute de statut ar avea puține efecte imediate întrucât acestea nu ar fi aplicabile, sau nu în întregime, funcționarilor recrutați înainte de intrarea în vigoare a statutului. În schimb, modificarea normelor privind calculul ratei dobânzii reale care trebuie utilizată în calculele actuariale (media pe doisprezece ani, și nu pe douăzeci de ani) ar fi avut un efect imediat asupra ratei contribuției calculate.

114    În observațiile sale privind memoriul în intervenție al Consiliului, reclamantul susține că metoda anexei XII la statut în ansamblul său a fost concepută astfel încât să justifice o majorare a ratei contribuției. Rata contribuției ar fi fost stabilită astfel la 9,25 %, pe când studiul Eurostat din septembrie 2003 indica în mod clar că o rată a contribuției de 8,91 % era suficientă pentru garantarea echilibrului actuarial și prevedea chiar că intrarea în vigoare a noului statut ar permite diminuarea acestei rate la aproximativ 8,7 %.

115    Marja de apreciere a legiuitorului comunitar nu ar justifica arbitrariul. În această privință, Consiliul nu ar fi furnizat nicio explicație privind alegerea legiuitorului de a scurta de la douăzeci de ani la doisprezece ani perioada de referință pentru calculul ratei dobânzii medii reale, definită ca media ratelor dobânzii reale în timpul perioadei de referință.

116    În memoriul său în duplică, Parlamentul European arată că judecătorul comunitar exercită un control limitat la identificarea erorilor manifeste sau grave atunci când verifică legalitatea unei norme legislative comunitare care presupune aprecieri complexe. Or, studiul EIS Belgium, prezentat de reclamant, nu ar fi evidențiat în anexa XII la statut nicio eroare gravă sau manifestă. În legătură cu perioada de doisprezece ani, reținută în această anexă pentru calculul ratei dobânzii medii reale, autorul studiului s‑ar fi mulțumit să indice că o perioadă de douăzeci de ani ar fi fost mai adecvată. În realitate, nicio normă contabilă nu ar interzice reținerea unei perioade de referință de doisprezece ani pentru acest calcul.

117    Motivul pentru care metoda utilizată de raportul Eurostat din septembrie 2003 nu ar fi fost reținută în final ar fi unul simplu: legiuitorul ar fi utilizat marja de apreciere de care dispune pentru alegerea metodei de calcul a echilibrului actuarial.

 Aprecierea Tribunalului

118    În prealabil, trebuie exclus argumentul întemeiat pe contradicția dintre anexa XII la statut și articolul 83 alineatul (4) din vechiul statut. Întrucât aceste dispoziții au fost abrogate la intrarea în vigoare a statutului, reclamantul nu este în niciun caz întemeiat să se prevaleze de acestea (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 17 septembrie 1997, Antillean Rice Mills/Comisia, T‑26/97, Rec., p. II‑1347, punctele 14-16).

119    După cum Curtea a apreciat în repetate rânduri, un act nu este viciat de un abuz de putere decât dacă reiese, pe baza unor indicii obiective, relevante și corespunzătoare, că a fost adoptat exclusiv sau cel puțin în mod determinant în alte scopuri decât cele indicate sau în vederea eludării unei proceduri prevăzute în mod specific de tratat (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 1958, Groupement des hauts fourneaux et aciéries belges/Înalta Autoritate, 8/57, Rec., p. 223, 256; a se vedea de asemenea, în ceea ce privește actele legiuitorului comunitar, Hotărârea din 10 martie 2005, Spania/Consiliul, C‑342/03, Rec., p. I‑1975, punctul 64, și Hotărârea din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, citată anterior, punctul 69).

120    Obiectivul anexei XII la statut, astfel cum s‑a arătat la punctul 84 din prezenta hotărâre și astfel cum reiese de asemenea din considerentul (28) al Regulamentului nr. 723/2004, este de a asigura menținerea echilibrului actuarial al sistemului comunitar de pensii, respectând totodată baremul de repartizare prevăzut pentru finanțarea acestui sistem, prin calcularea unei rate a contribuției funcționarilor suficiente pentru a finanța o treime din costul serviciului.

121    Or, reclamantul arată că măsurile adoptate de Consiliu, în special alegerea calculării ratei dobânzii medii reale pe doisprezece ani în loc de douăzeci de ani, nu aveau vreo legătură cu scopul pe care această instituție a afirmat că îl urmărește, întrucât preocupările bugetare imediate au prevalat în raport cu preocuparea de a stabili, pe bazele cele mai obiective, calculul echilibrului actuarial.

122    În această privință, indiferent de dezmințirile Consiliului din ședință și oricât de ferme ar fi acestea, din înscrisurile de la dosar reiese că în alegerea perioadei de doisprezece ani au intervenit efectiv considerente bugetare, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 92 din prezenta hotărâre.

123    În primul rând, această alegere derogă de la o practică obișnuită în materie de calcul actuarial care constă în a calcula, în vederea obținerii unei ajustări mai bune a variabilei, media ratelor dobânzii pe o perioadă mai lungă, de douăzeci de ani. În al doilea rând, din studiul efectuat de Eurostat în septembrie 2003 reiese că o majorare a ratei contribuției la 8,9 %, sau chiar 8,7 %, ținând cont de modificările prevăzute ale statutului, era suficientă la 1 ianuarie 2004 pentru asigurarea echilibrului actuarial al sistemului de pensii dacă se reținea o rată a dobânzii medii reale calculate pe o perioadă de douăzeci de ani care precedă anul în curs. În al treilea rând, studiul realizat de actuarul EIS Belgium a pus în evidență faptul că alegerea perioadei de referință reprezintă în esență motivul pentru care Eurostat a putut calcula în raportul său din septembrie 2004 o rată a contribuției de 10,43 %. În sfârșit, lucrările pregătitoare ale reformei pensiilor, în special nota Consiliului din 7 martie 2003, anexată cererii, arată voința afirmată de mai multe state membre de a majora contribuția funcționarilor în scopul reducerii costului bugetar al sistemului de pensii.

124    Rezultă totuși că metoda din anexa XII la statut nu a fost afectată de considerente bugetare. Într‑adevăr, înscrierea în statut a unei metode actuariale se opune prin ea însăși modificării contribuțiilor funcționarilor în funcție de situația bugetară, întrucât contribuțiile anului în curs sunt calculate pentru viitor în raport cu viitoarele nevoi de finanțare a sistemului de pensii, definite în mod obiectiv potrivit respectivei metode actuariale.

125    Calcularea ratei dobânzii medii reale pe o perioadă mai mult sau mai puțin lungă nu are ca atare nicio influență asupra echilibrului actuarial, astfel cum s‑a arătat la punctele 95-97 din prezenta hotărâre, întrucât această perioadă are drept unică funcție asigurarea unei ajustări în timp a ratei dobânzii și, prin urmare, a ratei contribuției. În plus, alegerea unei durate de doisprezece ani nu repune în discuție nici chiar funcția de ajustare a perioadei de referință, ceea ce ar fi putut avea loc în cazul alegerii unei durate într‑adevăr scurte, precum cea de cinci ani, care fusese propusă de anumite delegații în cadrul Consiliului, în scopul obținerii unei rate a contribuției mai ridicate în 2004. Astfel, între stabilitatea ratei contribuției garantate pe o perioadă de referință suficient de lungă și o majorare imediată mai importantă a ratei contribuției, Consiliul a privilegiat primul obiectiv. Prin urmare, nu se poate susține că durata de doisprezece ani a fost adoptată exclusiv și nici măcar în mod decisiv în scopuri bugetare.

126    În sfârșit, din statut nu reiese că, în exercitarea puterii extinse de apreciere a legiuitorului pentru asigurarea echilibrului actuarial al sistemului de pensii comunitar, analizarea de către Consiliu a oricărui considerent de ordin bugetar ar fi nelegitimă. Această luare în considerare este chiar necesară din moment ce, în lipsa unui fond comunitar de pensii, plata prestațiilor de pensie este în sarcina bugetului Comunităților, în conformitate cu articolul 83 alineatul (1) din statut, tot astfel cum contribuția funcționarilor reprezintă un venit la acesta. De altfel, articolul 14 alineatul (2) din anexa XII la statut prevede că, în cadrul evaluărilor actuariale efectuate la fiecare cinci ani, respectiva anexă XII poate fi reexaminată de Consiliu nu numai pentru a ține cont de echilibrul actuarial, ci și „în ceea ce privește incidențele bugetare”.

127    Din toate cele arătate mai sus rezultă că motivul întemeiat pe teoria că, prin adoptarea anexei XII la statut, Consiliul ar fi urmărit în principal un obiectiv bugetar și, pe cale de consecință, anexa respectivă ar fi viciată de un abuz de putere trebuie respins, fără a fi necesar să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime

 Argumentele părților

128    Reclamantul susține în cererea sa că metoda din anexa XII la statut a fost definită cu încălcarea principiului protecției încrederii legitime.

129    Deși Parlamentul European și‑ar fi asigurat de mai multe ori funcționarii și agenții că nu va fi majorată contribuția acestora decât în măsura în care acest lucru va fi strict necesar pentru menținerea echilibrului actuarial, această contribuție ar fi fost sporită cu mult peste nivelul respectiv, în mod artificial și cu încălcarea principiului echilibrului actuarial. Parlamentul European nu ar fi respectat, așadar, asigurările pe care le oferise funcționarilor și agenților săi și ar fi încălcat astfel încrederea pe care aceștia i‑o acordaseră în mod legitim.

130    Pe de altă parte, reclamantul consideră că, printr‑o majorare nejustificată a ratei contribuției, angajatorul a pus datoria sistemului comunitar de pensii în sarcina funcționarilor, deși îi revenea acestuia să o suporte. În realitate, timp de mulți ani, contribuțiile salariale ar fi fost suficiente să acopere cheltuielile sistemului de pensii, pe când angajatorul nu ar fi achitat cotizațiile necesare finanțării sistemului respectiv. Reclamantul arată că, într‑o scrisoare din 2001, președintele Comisiei a admis existența unui număr important de drepturi dobândite, corespunzătoare contribuțiilor din trecut pentru pensii care urmau a fi plătite, și a oferit asigurări că „[o] eventuală majorare a contribuțiilor nu putea în niciun caz să aibă drept cauză finanțarea acestor drepturi dobândite”.

131    Parlamentul European amintește în memoriul său în apărare că încălcarea principiului protecției încrederii legitime nu poate fi concepută decât în ipoteza în care asigurări precise, necondiționale și corespunzătoare, provenind din surse autorizate și fiabile, au determinat persoana interesată să nutrească speranțe întemeiate. Or, acesta nu ar fi cazul în speță, întrucât Parlamentul European, care nu ar fi competent să adopte dispozițiile statutare și ar fi fost doar consultat în cadrul procedurii de adoptare a Regulamentului nr. 723/2004, nu ar fi putut în niciun caz să ofere asigurări necondiționate cu ocazia reformei sistemului de pensii. Prin urmare, eventualele asigurări pe care le‑ar fi primit reclamantul din partea Parlamentului European nu ar fi putut determina anumite speranțe întemeiate ale reclamantului, potrivit cărora rata contribuției la sistemul comunitar de pensii nu va fi sporită.

132    Parlamentul European arată de asemenea că funcționarii nu pot să se prevaleze de principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta legalitatea unei noi dispoziții de reglementare, în special într‑un domeniu al cărui obiect presupune o ajustare constantă în funcție de fluctuația situației economice.

133    În memoriul său în replică, reclamantul afirmă că nu prezintă importanță faptul că dispozițiile statutare nu ar fi fost adoptate de Parlamentul European, care a fost doar consultat, ci de Consiliu. În realitate, avizul Parlamentului European ar fi un element esențial și indispensabil al procedurii, în absența căruia noul statut nu ar fi putut fi adoptat. Dând un aviz favorabil metodei din anexa XII, Parlamentul European nu ar fi respectat asigurările pe care le furnizase funcționarilor și agenților săi.

134    În final, reclamantul subliniază că încrederea sa legitimă decurgea nu numai din asigurările pe care ierarhia Parlamentului European i le‑a putut da, ci și din enunțul textului statutului.

135    În memoriul său în intervenție, Consiliul răspunde observațiilor reclamantului, potrivit cărora majorarea ratei contribuției la sistemul de pensii nu ar putea avea drept cauză finanțarea drepturilor de pensie deja dobândite. Adoptarea noului statut și menținerea garanției solidare a statelor membre de a plăti pensiile ar consacra de facto un echilibru actuarial la 30 aprilie 2004. Datorită naturii sistemului comunitar de pensii, funcționarii și instituția ar fi acoperit drepturile de pensie ale funcționarilor și agenților cumulate la această dată. Noul statut nu ar prevedea recuperarea eventualelor diferențe pozitive sau negative datorate unor ipotetice neadaptări ale ratei contribuției. Metoda de evaluare definită de anexa XII la statut ar viza doar garantarea suficienței ratelor contribuției care se vor aplica după 1 mai 2004 în vederea acoperirii drepturilor de pensie care vor fi dobândite de funcționari începând cu această dată.

136    În observațiile sale privind memoriul în intervenție al Consiliului, reclamantul constată că toate părțile admit faptul că funcționarii și agenții trebuie să plătească doar o treime din contribuțiile necesare garantării viitoarei plăți a drepturilor pe care le dobândesc în prezent și că deficitul din trecut ar trebui, așadar, finanțat în întregime de statele membre prin intermediul bugetului comunitar. Dezacordul ar privi punerea în aplicare a acestui principiu. Contrar susținerilor Consiliului, metoda din anexa XII la statut ar fi sporit în mod artificial contribuția funcționarilor și agenților.

137    În memoriul său în duplică, Parlamentul European susține că respectarea echilibrului actuarial aparține unui domeniu complex al cărui obiect presupune o ajustare constantă în funcție de fluctuațiile situației economice. În plus, caracterul variabil al nivelului contribuției ar reieși în mod clar din dispozițiile statutare, în special din articolul 83 alineatul (4) din vechiul statut. Prin urmare, reclamantul nu s‑ar putea prevala de principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta legalitatea noilor dispoziții privind metoda de calcul al echilibrului actuarial.

 Aprecierea Tribunalului

138    Principiul protecției încrederii legitime a fost consacrat de jurisprudență drept „o normă superioară de drept” (Hotărârea Curții din 14 mai 1975, CNTA/Comisia, 74/74, Rec., p. 533, punctul 44), unul dintre „principiile fundamentale ale Comunității” (Hotărârea Curții din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., p. I‑6983, punctul 52, și Hotărârea Curții din 7 iunie 2005, VEMW și alții, C‑17/03, p. I‑4983, punctul 73) sau un principiu general (Hotărârea Curții din 4 octombrie 2001, Italia/Comisia, C‑403/99, Rec., p. I‑6883, punctul 35).

139    Acest principiu este corolarul principiului securității juridice, care impune ca legislația comunitară să fie sigură, iar aplicarea sa previzibilă pentru justițiabili, în sensul că acesta are în vedere, în cazul modificării normei juridice, să asigure protecția situațiilor dobândite în mod legitim de una sau de mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 15 februarie 1996, Duff și alții, C‑63/93, Rec., p. I‑569, punctul 20, și Hotărârea Curții din 18 mai 2000, Rombi & Arkopharma, C‑107/97, Rec., p. I‑3367, punctul 66, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T‑182/96, Rec., p. II‑2673, punctul 191).

140    Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de a solicita protecția încrederii legitime revine oricărui particular care se află într‑o situație din care reiese că administrația comunitară, oferindu‑i asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 februarie 1997, Petit‑Laurent/Comisia, T‑211/95, RecFP, p. I‑A‑21 și II‑57, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 noiembrie 2002, Ronsse/Comisia, T‑205/01, RecFP, p. I‑A‑211 și II‑1065, punctul 54).

141    Potrivit primului aspect al motivului, reclamantul susține că Parlamentul European dăduse funcționarilor săi, cu privire la conținutul viitoarei reforme a pensiilor, asigurări care nu ar fi fost respectate, cu încălcarea principiului protecției încrederii legitime.

142    Totuși, doar asigurări precise, provenind de la autoritatea competentă, de a acorda ceea ce promite ar putea constitui temeiul unei încrederi legitime pentru funcționarul în cauză (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 decembrie 2005, Reynolds/Parlamentul European, T‑237/00, RecFP, p. I‑A‑385 și II‑1731, punctul 146).

143    Or, Parlamentul European nu dispune decât de un rol consultativ în procesul de adoptare sau de revizuire a statutului. Într‑adevăr, potrivit articolului 283 CE, „Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei și după consultarea celorlalte instituții interesate, adoptă Statutul [...] și Regimul aplicabil altor agenți [ai Comunităților Europene]”. Din acest motiv, nu se poate susține, fără a nega dispozițiile tratatelor care reglementează repartizarea competențelor între instituții, că Parlamentul European putea da funcționarilor săi, cu privire la reforma sistemului comunitar de pensii, asigurări care să fie apoi obligatorii pentru Consiliu.

144    În aceste condiții, declarațiile Parlamentului European cu privire la reforma sistemului comunitar de pensii, aflată la momentul respectiv în faza de studiu, nu au putut da naștere unor speranțe întemeiate din partea reclamantului.

145    Potrivit celui de al doilea aspect al motivului, reclamantul susține că încrederea sa într‑o majorare mult mai mică a contribuției funcționarilor la pensii se baza pe dispozițiile din statut care limitează contribuția respectivă la o treime din necesarul de finanțare a sistemului comunitar de pensii și pe faptul că, în trecut, contribuțiile funcționarilor depășeau acest plafon. Contrar susținerilor Consiliului din ședință, încrederea invocată de reclamant nu se întemeiază, așadar, pe o simplă practică.

146    Dispozițiile articolului 83 alineatul (2) din vechiul statut, care au fost menținute în noul statut, prevedeau deja că funcționarii contribuie cu o treime la finanțarea sistemului de pensii. Chiar înainte de intrarea în vigoare a noului statut, sistemul comunitar de pensii trebuia finanțat în proporție de două treimi de angajatorul comunitar și în proporție de o treime prin contribuțiile funcționarilor și ale altor agenți.

147    Or, reclamantul consideră că metoda din anexa XII la statut a adus atingere acestui barem de repartizare a finanțării în raport cu trecutul.

148    În primul rând, Parlamentul European obiectează că reclamantul nu se poate prevala de principiul protecției încrederii legitime împotriva dispozițiilor din anexa XII la statut.

149    Conform unei jurisprudențe consacrate, funcționarii nu se pot prevala de principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta legalitatea unei noi dispoziții de reglementare, mai ales într‑un domeniu al cărui obiect presupune o ajustare constantă în funcție de variațiile situației economice (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 22 iunie 1994, Di Marzio și Lebedef/Comisia, T‑98/92 și T‑99/92, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑541, punctul 68, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 decembrie 1996, Barraux și alții/Comisia, T‑177/95, RecFP, p. I‑A‑541 și II‑1451, punctul 47). Acesta este cazul în special în ceea ce privește organizarea sistemului de securitate socială comunitar pentru care legiuitorul dispune, în plus, de o putere extinsă de apreciere în ceea ce privește necesitatea reformelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior, punctele 71 și 72).

150    Totuși, deși legiuitorul este liber să efectueze oricând modificări ale normelor din statut pe care le consideră conforme interesului general și să adopte dispoziții statutare mai puțin favorabile pentru funcționarii în cauză, cu condiția de a prevedea, dacă este cazul, o perioadă tranzitorie de o durată suficientă, acest lucru este condiționat de neretroactivitate (a se vedea Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior, punctul 85), și anume supus condiției ca noua reglementare să se aplice doar situațiilor noi și efectelor viitoare ale situațiilor născute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea, pera contrario, Hotărârea Curții din 16 mai 1979, Tomadini, 84/78, Rec., p. 1801, punctul 21, și Hotărârea Curții din 5 mai 1981, Dürbeck, 112/80, Rec., p. 1095, punctul 48, și, în materie de funcție publică, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 26 octombrie 1993, Reinarz/Comisia, T‑6/92 și T‑52/92, Rec., p. II‑1047, punctul 85).

151    Or, trebuie să se constate că limita astfel definită a posibilității de a invoca principiul protecției încrederii legitime împotriva unei noi dispoziții de reglementare nu este opozabilă reclamantului în speță.

152    Într‑adevăr, reclamantul nu susține că s‑ar fi adus atingere pentru viitor baremului de repartizare din articolul 83 alineatul (2) din vechiul statut, cu încălcarea principiului protecției încrederii legitime. După cum s‑a arătat la punctul 146 din prezenta hotărâre, dispozițiile în cauză au fost reluate, de altfel, fără modificări de articolul 83 alineatul (2) din noul statut. Obiecția pe care reclamantul a formulat‑o împotriva anexei XII la statut este aceea de a fi adus atingere baremului de repartizare a finanțării pentru perioada anterioară intrării în vigoare a anexei respective, și anume, în mod exclusiv retroactiv.

153    De aceea, contrar susținerilor Parlamentului European, jurisprudența citată anterior, referitoare la noile dispoziții de reglementare, nu se poate aplica în speță și nu poate fi, așadar, invocată în mod util pentru a contesta dreptul reclamantului de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime. Dimpotrivă, Curtea a condamnat, prin Hotărârea din 11 iulie 1991, Crispoltoni (C‑368/89, Rec., p. I‑3695, punctul 21), atingerea adusă încrederii legitime a operatorilor economici prin două regulamente comunitare din cauza efectelor retroactive ale acestora.

154    În al doilea rând, trebuie analizat dacă, astfel cum susține reclamantul, anexa XII la statut a adus efectiv atingere, pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004, regulii de finanțare a sistemului comunitar de pensii.

155    Din raportul Dührkop Dührkop reiese că instituțiile nu au achitat nicio contribuție la sistemul comunitar de pensii până în 1982 și nu au achitat integral partea angajatorului comunitar decât începând cu 1998.

156    După cum arată Consiliul în memoriul său în intervenție, metoda actuarială definită de anexa XII la statut vizează doar să garanteze că rata contribuției la pensii care trebuie aplicată după 1 mai 2004 va fi suficientă pentru acoperirea drepturilor de pensie care vor fi dobândite de funcționari începând cu această dată. Neluarea în considerare a trecutului de anexa XII la statut are două corolare care trebuie diferențiate în analiza argumentației reclamantului.

157    În primul rând, echilibrul actuarial nu ține cont de drepturile de pensie dobândite înainte de data de calcul, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) litera (b) din anexa XII la statut. Această dispoziție garantează că deficitele sistemului comunitar de pensii cumulate eventual până la 1 mai 2004 nu vor fi suportate de funcționari și că o majorare a ratei contribuției nu va putea avea astfel drept cauză finanțarea drepturilor de pensie pe care aceștia din urmă le‑au dobândit deja, contrar susținerilor reclamantului.

158    În al doilea rând, statutul nu prevede nici recuperarea eventualelor diferențe pozitive și negative datorate neadaptărilor ratei contribuției în trecut. Cu alte cuvinte, definiția echilibrului actuarial reținută de anexa XII la statut face abstracție de contribuțiile plătite până la 30 aprilie 2004 și presupune că drepturile de pensie dobândite până la această dată au fost acoperite conform baremului de repartizare a finanțării.

159    Or, reclamantul se întemeiază pe raportul Dührkop Dührkop pentru a susține că angajatorul comunitar nu finanțează sistemul de pensii în limita a două treimi decât începând cu 1998 și că funcționarii au contribuit în trecut cu mai mult de o treime la finanțarea sistemului respectiv.

160    Totuși, raportul Dührkop Dührkop, nefiind întemeiat pe un studiu actuarial al sistemului de pensii, se limitează să constate că mult timp contribuția anuală a funcționarilor a depășit o treime din costul bugetar anual al sistemului comunitar de pensii. Or, dispozițiile articolului 83 alineatul (2) din vechiul statut, care prevedea în aceiași termeni ca și noul statut că funcționarii contribuie cu o treime la finanțarea sistemului, trebuiau deja înțelese într‑un sens actuarial, și nu bugetar, astfel cum reiese clar din dispozițiile articolului 83 alineatul (4) din vechiul statut. Aceste dispoziții semnificau că o treime din suma valorilor actuariale ale drepturilor de pensie dobândite de toate persoanele active în cursul anului, și anume o treime din costul serviciului, ar trebui finanțată de funcționari.

161    Constatarea că, timp de mai multe decenii, când sistemul comunitar de pensii cuprindea încă un număr foarte limitat de pensionari, cuantumul contribuțiilor funcționarilor a depășit cu mult o treime din costul bugetar al sistemului respectiv nu permite să se afirme că această contribuție a depășit de asemenea o treime din costul serviciului.

162    Într‑adevăr, mai întâi, o astfel de concluzie nu se poate întemeia decât pe un studiu actuarial. Or, Comisia a susținut în ședință, fără a fi contrazisă, că niciun studiu actuarial al sistemului comunitar de pensii nu a fost realizat înainte de 1998. Apoi, nu este sigur că la rate ale contribuției stabilite la 6,75 % și apoi la 8,25 % funcționarii ar fi finanțat în trecut mai mult de o treime din costul serviciului. În sfârșit, chiar presupunând că respectarea baremului de finanțare poate fi verificată pornind de la date bugetare și că ar putea, prin urmare, să fie admisă concluzia raportului Dührkop Dührkop potrivit căreia contribuția angajatorului nu ar fi fost plătită decât parțial până în 1998, rămâne de verificat faptul că presupusul excedent al contribuțiilor funcționarilor până la această dată nu a fost compensat printr‑un excedent al contribuțiilor Comunităților între 1998 și 2004.

163    Prin urmare, nu s‑a stabilit că noua reglementare ar fi avut ca efect aducerea unei atingeri în mod retroactiv baremului de finanțare a sistemului comunitar de pensii.

164    Prin urmare, prezumând implicit că această regulă fusese respectată înainte de intrarea în vigoare a anexei XII la statut, Consiliului nu i se poate reproșa că ar fi adus atingere încrederii pe care funcționarii o puteau întemeia în mod legitim pe respectarea normei menționate.

165    Din cele ce precedă rezultă că motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime trebuie respins în ceea ce privește diferitele sale aspecte.

166    Având în vedere toate cele ce precedă, acțiunea trebuie respinsă ca nefondată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

167    Astfel cum a apreciat Tribunalul în Hotărârea din 26 aprilie 2006, Falcione/Comisia (F‑16/05, nepublicată încă în Recueil, punctele 77-86), atât timp cât Regulamentul de procedură al Tribunalului și în special dispozițiile speciale privind cheltuielile de judecată nu au intrat în vigoare, în interesul unei bune administrări a justiției și în scopul garantării pentru justițiabili a unei suficiente previzibilități referitor la normele privind cheltuielile de judecată, trebuie să se aplice doar Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.

168    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al acestui tribunal, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, potrivit articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de către instituții rămân în sarcina acestora.

169    În plus, potrivit articolului 87 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, pentru motive excepționale, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată.

170    În speță, Parlamentul European nu a răspuns decât într‑un mod foarte limitat reclamației, nu a furnizat în înscrisurile sale nicio explicație pentru alegerea perioadei de doisprezece ani, contestată totuși în mod serios și precis de reclamant, și nu a anexat, drept răspuns la o argumentație foarte susținută, niciun document memoriilor sale. Pentru pregătirea dosarului și cunoașterea ratio legis a dispozițiilor contestate, Tribunalul a fost, așadar, constrâns să dispună numeroase măsuri de organizare a procedurii.

171    În aceste circumstanțe, Parlamentul European trebuie obligat să suporte, în afară de propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantului. Reclamantul suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

172    În sfârșit, în aplicarea articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, Consiliul și Comisia, care au intervenit în litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Ședință plenară)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Parlamentul European suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale domnului Wils.

3)      Domnul Wils suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

4)      Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunităților Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.

Mahoney Kreppel Van Raepenbusch

Boruta Kanninen      Tagaras Gervasoni

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 iulie 2007.

Grefier       Președinte

W. Hakenberg       P. Mahoney

Textul prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu

* Limba de procedură: franceza.