Cauza T‑488/13

GEA Group AG

împotriva

Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI)

„Marcă comunitară – Termen de introducere a acțiunii – Momentul de la care începe să curgă termenul – Notificarea deciziei camerei de recurs prin fax – Primirea faxului – Tardivitate – Inexistența forței majore sau a cazului fortuit – Inadmisibilitate vădită”

Sumar – Ordonanța Tribunalului (Camera a doua) din 22 ianuarie 2015

1.      Marcă comunitară – Dispoziții de procedură – Notificare – Notificare prin fax – Calcularea termenelor – Data primirii

[Regulamentul nr. 2868/95 al Comisiei, art. 1, norma 61 alin. (2), norma 65 alin. (1) și norma 70 alin. (2)]

2.      Procedură – Termene de introducere a acţiunii – Decădere – Caz fortuit sau caz de forţă majoră – Noțiune compusă din elemente obiective și subiective – Limite

(Statutul Curții de Justiție, art. 45 al doilea paragraf)

3.      Procedură jurisdicțională – Termen de prezentare a probelor – Articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului – Domeniu de aplicare – Noi propuneri de probă formulate în stadiul observațiilor referitoare la excepția de inadmisibilitate sau al replicii limitate la chestiunea admisibilității – Admisibilitate

[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 48 alin. (1)]

1.      Potrivit normei 61 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 privind marca comunitară, cu modificările ulterioare, notificările pe care le efectuează Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) pot fi făcute prin fax. Notificarea prin fax poate privi orice decizie a Oficiului și, prin urmare, și deciziile camerei de recurs.

Norma 65 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, intitulată „Notificarea prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare”, precizează că „[s]e consideră că notificarea a avut loc la data la care comunicarea a fost primită de faxul destinatarului”. Norma 70 alineatul (2) din regulamentul menționat, consacrată „[Calculării] termenelor”, arată, de asemenea, că, „[c]u excepția unor dispoziții contrare, atunci când actul de procedură este o notificare, recepția documentului notificat constituie evenimentul care determină curgerea termenului”.

Jurisprudența distinge între, pe de o parte, comunicarea unui act către destinatarul său, impusă în scopul unei notificări legale, și, pe de altă parte, cunoașterea efectivă a actului respectiv, care nu este necesară pentru a considera că notificarea a fost legală. Potrivit jurisprudenței menționate, existența unei notificări valabile către destinatar nu este nicidecum subordonată luării la cunoștință efective de către persoana care, potrivit normelor interne ale entității destinatare, este competentă în materie, întrucât o decizie este notificată în condiții legale în momentul în care este comunicată destinatarului său, iar acesta este în măsură să ia cunoștință despre aceasta. Cu scopul de a aprecia legalitatea notificării, este luat, astfel, în considerare doar aspectul său extern, cu alte cuvinte transmiterea legală către destinatarul său, iar nu aspectul său intern, care are legătură cu funcționarea internă a entității destinatare.

În consecință, pentru a stabili data primirii unei notificări, trebuie să fie luat în considerare doar aspectul extern al acestei notificări, cu alte cuvinte primirea formală și legală de către entitatea destinatară, independent de primirea efectivă și de luarea la cunoștință în cadrul acestei entități. Această considerație nu este repusă în discuție de cerința jurisprudențială potrivit căreia notificarea implică faptul că destinatarului trebuie să i se dea posibilitatea să ia cunoștință de actul notificat. Astfel, este vizată obligația persoanei care notifică de a crea condițiile unei luări la cunoștință efective de către destinatar, și anume o obligație de mijloace (corespunzând aspectului extern al notificării), iar nu o obligație a sa de a se amesteca în funcționarea internă a acestui destinatar în scopul de a garanta respectiva luare la cunoștință, cu alte cuvinte o obligație de rezultat (corespunzând aspectului intern al notificării).

Tribunalul a hotărât astfel că prezentarea de către Oficiu a unor rapoarte de transmitere a unui fax care conțin elemente care le conferă un caracter probant era suficientă pentru a dovedi primirea faxului respectiv de către destinatarul acestuia. Într‑adevăr, faxurile sunt concepute astfel încât orice problemă de transmitere, dar și de primire, este semnalată printr‑un mesaj de eroare care îi indică în mod precis expeditorului motivul nerecepționării, astfel cum îi este comunicat de faxul destinatarului, iar în lipsa comunicării unei astfel de probleme, este generat un mesaj de transmitere efectivă. În acest sens, în lipsa unui mesaj de eroare și în prezența unui raport de transmitere care conține mențiunea „OK”, se poate considera că faxul trimis a fost primit de destinatarul său.

În plus, în cazul în care simpla luare la cunoștință despre faxul în litigiu ar permite dovedirea primirii sale de către reprezentantul reclamantului, efectuarea probei notificării efective a unei decizii și a datei la care aceasta a fost primită de destinatarul său ar fi imposibilă pentru Oficiu, chiar în condițiile în care decizia menționată ar fi fost notificată în mod corespunzător destinatarului său. Momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziilor camerelor Oficiului ar depinde de împrejurări aleatorii și independente de diligența cu care Oficiul a notificat decizia, în condițiile în care termenele de introducere a acțiunii au fost instituite tocmai în vederea asigurării securității juridice.

(a se vedea punctele 14, 15 și 19-22)

2.      Termenele de introducere a acțiunii sunt de ordine publică. Conform articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții, nu se poate deroga de la termenele de procedură decât în împrejurări absolut excepționale, de caz fortuit sau de forță majoră.

Noțiunile de caz fortuit sau de forță majoră presupun un element obiectiv, referitor la împrejurări neobișnuite și străine reclamantului, și un element subiectiv, legat de obligația acestuia de a se proteja de consecințele evenimentului neobișnuit luând măsuri adecvate, fără a accepta sacrificii excesive. În special, reclamantul trebuie să supravegheze cu atenție desfășurarea procedurii inițiate și, mai ales, să dea dovadă de diligență în vederea respectării termenelor prevăzute. Astfel, noțiunea de forță majoră nu se aplică unei situații în care o persoană diligentă și avizată ar fi fost în mod obiectiv în măsură să evite expirarea unui termen de introducere a acțiunii.

În ceea ce privește elementul obiectiv al cazului fortuit sau al forței majore, este necesar să se considere că disfuncționalitatea faxului reprezentantului reclamantului, deși poate fi calificată drept o „împrejurare neobișnuită” în sensul jurisprudenței sus‑menționate, nu este o „circumstanță străină” acestui reprezentant.

Astfel, aparatul în cauză este un instrument intern cabinetului de avocați care îl reprezintă pe reclamant și care se află sub răspunderea sa exclusivă, precum angajații care lucrează în cadrul acestuia. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, problemele de transmitere în interiorul unei societăți nu sunt considerate cazuri fortuite sau cazuri de forță majoră. S‑a decis chiar că eroarea imputabilă unei terțe persoane mandatate de un cabinet de avocați pentru a efectua acte care intră sub responsabilitatea respectivului cabinet nu poate fi considerată o împrejurare străină reclamantului reprezentat de acest cabinet. Astfel, chiar și în situația în care cabinetul de avocați care îl reprezintă pe reclamant ar fi recurs la o societate externă pentru gestionarea echipamentului său informatic și a faxului, defecțiunea acestui echipament nu ar putea fi considerată ca fiind o împrejurare care i‑ar fi externă.

Afirmația potrivit căreia disfuncționalitatea s‑ar fi produs pentru prima dată și ar fi fost, prin urmare, imprevizibilă nu permite ca acest aspect să fie considerat o împrejurare externă reprezentantului reclamantului. Acest caracter imprevizibil ar putea cel mult să joace un rol în aprecierea posibilității persoanei interesate de a evita producerea disfuncționalității faxului și, astfel, în analiza elementului subiectiv al cazului fortuit sau al forței majore.

(a se vedea punctele 26, 27 și 32-34)

3.      Interdicția depunerii tardive a propunerilor de probe prevăzută de articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu vizează nici propunerile de probe conținute în observațiile referitoare la o excepție de inadmisibilitate, nici pe cele conținute în replică în scopul de a răspunde afirmațiilor de inadmisibilitate care figurează în memoriul în răspuns. Facultatea de a prezenta propuneri de probe noi în observațiile cu privire la o excepție de inadmisibilitate trebuie să fie considerată inerentă dreptului reclamantului de a răspunde argumentelor prezentate de pârât în cadrul excepției de inadmisibilitate, având în vedere că nicio normă de procedură nu impune reclamantului prezentarea unor probe referitoare la admisibilitatea acțiunii sale încă din stadiul cererii introductive.

(a se vedea punctul 30)