CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 21 decembrie 2016(1)
Cauza C‑17/16
Oussama El Dakkak,
Intercontinental SARL
împotriva
Administration des douanes et droits indirects
[cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța)]
„Trimitere preliminară – Controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Uniunea Europeană – Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 – Articolul 3 alineatul (1) – Domeniul de aplicare al obligației de declarare – Zonă internațională de tranzit a aeroportului unui stat membru”
I – Introducere
1. Prezenta cauză are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 octombrie 2005 privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate(2) și a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen)(3).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Oussama El Dakkak și Intercontinental SARL, pe de o parte, și administration des douanes et droits indirects (Administrația Vămilor și a Impozitelor Indirecte, Franța), pe de altă parte, cu privire la cererile acestora de despăgubire pentru prejudiciile pe care le‑ar fi suferit în urma confiscării de către administrația amintită a unor sume de bani în numerar transportat de domnul El Dakkak la trecerea sa prin aeroportul Roissy‑Charles de Gaulle (Franța), pentru motivul că acesta omisese să declare aceste sume.
3. Problema aflată în centrul prezentei cauze este aceea dacă obligația impusă la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 „oric[ărei] persoan[e] fizic[e] ce intră sau iese din [Uniunea Europeană] și transportă numerar în valoare de 10 000 EUR sau mai mult” de a declara suma transportată autorităților competente din statul membru de intrare sau de ieșire se aplică de asemenea pasagerilor unui zbor dinspre o tară terță care, după debarcare, rămân în zona internațională de tranzit a aeroportului unui stat membru înainte de a se îmbarca pentru un zbor având ca destinație o altă țară terță.
II – Acțiunea principală și întrebarea preliminară
4. Intercontinental l‑a însărcinat pe domnul El Dakkak să transporte dolari americani (USD) de la Cotonou (Benin) la Beirut (Liban) cu avionul, cu tranzit la aeroportul Roissy‑Charles de Gaulle(4).
5. La 9 decembrie 2010, domnul El Dakkak a fost controlat, la tranzitul prin acest aeroport, de agenți vamali pe pasarela de îmbarcare pentru Beirut. Reiese din dosar că, cu ocazia acestui control, domnul El Dakkak a declarat că are asupra sa numerar și a prezentat o declarație efectuată la serviciile vamale din Benin. Agenții vamali l‑au invitat să îi urmeze, iar în urma numărării banilor s‑a constatat că acesta avea asupra sa suma de 1 607 650 USD și suma de 3 900 de euro(5).
6. Domnul El Dakkak a fost reținut la vamă și apoi cercetat de un judecător de instrucție pentru neîndeplinirea obligației de declarare prevăzute la articolul 464 din Codul vamal(6) și spălare de bani. Sumele transportate de acesta au fost consemnate în temeiul alineatului II din articolul 465 din code des douanes (Codul vamal)(7), apoi puse sub sechestru de administration des douanes et droits indirects (Administrația Vămilor și a Impozitelor Indirecte).
7. Prin hotărârea din 11 mai 2011, chambre d’instruction de la cour d'appel de Paris (Camera de instrucție a Curții de Apel din Paris, Franța) a anulat procedura în întregime ca urmare a unei neregularități și a dispus ridicarea sechestrului. Din dosar reiese că această anulare a fost pronunțată pentru motivul că domnul El Dakkak a fost menținut timp de 7 ore și 45 de minute la dispoziția agenților vamali, în afara oricărui cadru legal, în condițiile în care această durată nu era necesară, procedura inițială era nelegală, iar anularea acesteia a dus la anularea tuturor actelor ulterioare care au depins în mod necesar de aceasta.
8. Printr‑o scrisoare din 2 aprilie 2012, administrația competentă i‑a indicat domnului El Dakkak că urma să procedeze la transferarea sumei în euro și a contravalorii în euro a sumei în dolari confiscate, precum și a unei cote din reducerea acordată cu privire la cheltuielile cu operațiunile.
9. Domnul El Dakkak și Intercontinental au sesizat tribunal d'instance d’Aulnay‑sous‑Bois (Tribunalul de Primă Instanță din Aulnay‑sous‑Bois, Franța), apoi cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) cu o cerere de despăgubire pentru prejudiciile suferite, subliniind că administration des douanes et droits indirects (Administrația Vămilor și a Impozitelor Indirecte) nu era îndreptățită să invoce încălcarea unei obligații de declarare săvârșită de domnul El Dakkak, întrucât acesta din urmă nu era ținut de o asemenea obligație.
10. Din dosar reiese că, în fața cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris), domnul El Dakkak a susținut că sunt supuse obligației de declarare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 și de dispozițiile dreptului francez de transpunere a acestuia numai persoanele care trec frontierele externe ale Uniunii. Întemeindu‑se pe modul de redactare a articolului 4 din Regulamentul nr. 562/2006, domnul El Dakkak a susținut că o astfel de trecere intervine doar atunci când persoana se prezintă la și traversează un punct de trecere a frontierei și că, întrucât punctul de trecere a frontierei declarat de Franța referitor la aeroportul Roissy‑Charles de Gaulle se situează la ieșirea din zona internațională de tranzit, o persoană care rămâne în această zonă nu traversează niciodată acest punct de trecere și, prin urmare, nu intră pe teritoriul Uniunii.
11. Întrucât, prin hotărârea din 25 martie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a respins acțiunea sa cu privire la acest aspect, domnul El Dakkak a formulat recurs.
12. În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 și articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 562/2006 trebuie interpretate în sensul că un resortisant al unei țări terțe care se află în zona internațională de tranzit a unui aeroport nu este supus obligației de declarare rezultate din articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 sau, dimpotrivă, că acest resortisant este supus obligației respective în sensul că a trecut o frontieră externă a [Uniunii] pe la un punct de trecere a frontierei dintre cele prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 562/2006?”
III – Analiză
13. Prin intermediul întrebării preliminare, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) urmărește în esență să se stabilească dacă un pasager care rămâne în zona internațională de tranzit a aeroportului unui stat membru ‐ și anume în zona care se întinde de la punctele de îmbarcare și de debarcare până la punctele în care sunt efectuate controlul migrației și cel vamal – după debarcarea în urma unui zbor dinspre o țară terță și înainte de a se îmbarca pentru un zbor având ca destinație o altă țară terță a trecut o frontieră externă a Uniunii în sensul Regulamentului nr. 562/2006 și este, din acest motiv, supusă obligației de declarare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005.
14. Instanța de trimitere pornește de la premisa că noțiunea „intrare în Uniune” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 trebuie interpretată în lumina noțiunii „trecere a frontierelor”, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 562/2006.
15. Asemenea guvernului francez, suntem de părere că această premisă este eronată.
16. Regulamentul nr. 562/2006 a fost adoptat în temeiul articolului 62 din Tratatul CE și în special al punctului 1 și al punctului 2 litera (a) ale acestuia, care abilitau Consiliul să adopte măsuri privind, pe de o parte, asigurarea absenței oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne ale Uniunii și, pe de altă parte, stabilirea normelor și a condițiilor cărora trebuiau să li se conformeze controalele efectuate asupra persoanelor la trecerea frontierelor externe ale statelor membre. În schimb, Regulamentul nr. 1889/2005 a fost adoptat în temeiul articolului 95 CE, referitor la măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței comune, și al articolului 135 CE, privind cooperarea vamală.
17. Deși contribuie la realizarea aceluiași obiectiv enunțat la articolul 14 CE, și anume instituirea unui spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată, aceste două acte au, conform temeiurilor juridice ale fiecăruia, două obiecte și două scopuri diferite, primul stabilind normele aplicabile în materia trecerii frontierelor de către persoane, destinate consolidării și dezvoltării acquis‑ului Schengen(8), iar al doilea instituind un sistem de control al numerarului la intrarea sau ieșirea din Uniune, pentru a completa Directiva 91/308 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor(9).
18. Prin urmare, noțiunile care figurează în Regulamentul nr. 1889/2005 nu trebuie interpretate în lumina noțiunilor prevăzute de Regulamentul nr. 562/2006. Curtea nu este, așadar, ținută să se pronunțe cu privire la interpretarea noțiunii „trecere a frontierelor” în sensul Regulamentului nr. 562/2006 în cadrul prezentei cauze.
19. În consecință, întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie reformulată în sensul că urmărește în esență să se stabilească dacă obligația de declarare prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005 se aplică și unui resortisant al unei țări terțe în împrejurările din litigiul principal, iar noțiunea „intrare în Uniune” în sensul acestei dispoziții trebuie interpretată pe baza termenilor, a economiei și a spiritului acesteia, precum și a sistemului și a finalităților actului din care face parte.
20. Dacă avem în vedere doar sensul obișnuit al termenilor utilizați de această dispoziție, noțiunea amintită pare a desemna faptul că o persoană fizică se deplasează dintr‑un teritoriu care nu face parte din spațiul Uniunii către un teritoriu care face parte din acest spațiu.
21. Întrucât, în cadrul prezentei cauze, trebuie să se considere că spațiul Uniunii este delimitat de domeniul de aplicare teritorial al tratatelor, astfel cum este definit la articolele 52 TUE și 355 TFUE(10), o astfel de deplasare ar avea loc atunci când o persoană trece, în sensul fizic al termenului, frontiera geografică a unui stat membru, intrând într‑un teritoriu al acestuia căruia i se aplică tratatele. În temeiul acestei interpretări, trebuie să se considere că o persoană care, precum domnul El Dakkak, după ce a debarcat de pe o aeronavă care venea dintr‑o țară terță, intră în zona internațională de tranzit a unui aeroport situat pe teritoriul unui stat membru (astfel cum se precizează mai sus) și rămâne în aceasta înainte de a se îmbarca pentru un zbor având ca destinație o țară terță a intrat în Uniune în sensul dispoziției în discuție, chiar dacă aceasta nu a trecut pe la un punct de control la frontieră.
22. Totuși, noțiunea „intrare în Uniune” poate desemna și o noțiune juridică diferită de trecerea unei frontiere geografice. Astfel cum a subliniat avocatul general Fennelly la punctul 24 din Concluziile prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑170/96, EU:C:1998:43), trebuie, astfel, să se distingă două aspecte ale trecerii unei frontiere. Primul este cel al intrării pe teritoriul unei țări în sens fizic, fără a avea loc în mod necesar trecerea pe la un punct de control la frontieră, iar al doilea este cel al intrării pe teritoriu în sensul juridic al trecerii pe la un punct de control la frontieră.
23. S‑ar putea considera, astfel, că o persoană care trece frontiera geografică a unui stat membru nu intră în Uniune decât atunci când primește o autorizare în acest scop la momentul trecerii unui punct de control la frontieră. Potrivit acestei interpretări, nu s‑ar putea considera că o persoană care se află în situația domnului El Dakkak a intrat în Uniune în sensul dispoziției în discuție.
24. Care dintre aceste două interpretări trebuie reținută?
25. Militează în favoarea celei dintâi, pe lângă modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005, inexistența, în acest regulament, a unei excluderi exprese a zonelor de tranzit aeroportuar din domeniul de aplicare al obligației de declarare prevăzute la acest articol.
26. Or, zonele internaționale de tranzit ale aeroporturilor fac parte din teritoriul statului în care sunt situate și, chiar admițând că au un statut juridic special, acestea nu sunt zone „în afara legii”, aflându‑se sub controlul juridic și administrativ al statului amintit. În această privință, poate fi interesant de menționat că, în materie de imigrație, Republica Franceză recunoaște, printr‑o ficțiune juridică, așa‑numitelor „zone de așteptare”(11), care cuprind zonele internaționale de tranzit ale aeroporturilor, un anumit statut de extrateritorialitate(12). Totuși, acest lucru nu se opune, astfel cum a precizat Cour de cassation (Curtea de casație, Franța), ca o persoană care a fost plasată în una dintre aceste zone să se afle de fapt pe teritoriul francez și să i se aplice dispozițiile dreptului francez(13).
27. De altfel, caracterul neextrateritorial al zonelor internaționale de tranzit a fost subliniat, astfel cum amintește guvernul francez în observațiile sale scrise, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Amuur contra Franței din 25 iunie 1996 (ECLI:CE:ECHR:1996:0625JUD001977692, punctul 52), în care Curtea amintită a fost sesizată cu problema compatibilității cu articolul 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, a „menținerii” în „zona de așteptare” a aeroportului Roissy‑Charles de Gaulle a unui anumit număr de solicitanți de azil somalezi. În favoarea caracterului neextrateritorial al zonelor de tranzit menționate se pronunță, de altfel, și guvernul francez în prezenta cauză, subliniind apartenența la teritoriul francez a zonei de tranzit internațional a aeroportului Roissy‑Charles de Gaulle, precum și faptul că aceasta este supusă dreptului francez și dreptului Uniunii.
28. În ceea ce privește lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 1889/2005, acestea nu furnizează decât puține indicii pentru interpretarea domeniului de aplicare al obligației de declarare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament.
29. Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind prevenirea spălării banilor prin cooperarea vamală (denumită în continuare „propunerea de regulament”)(14), întemeiată inițial doar pe articolul 135 CE, prevedea la articolul 1 că obligația de declarare se aplică tuturor persoanelor fizice care intră sau ies din „teritoriul vamal al Comunității”(15), inclusiv părțile din acest teritoriu în care nu era aplicabilă Directiva 91/308, pe care Regulamentul nr. 1889/2005, astfel cum vom vedea mai detaliat în continuare, o completează. Potrivit articolului 2 din propunerea de regulament, „teritoriu vamal al Comunității” însemna, în sensul acestei propuneri, teritoriul statelor membre menționat la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului(16).
30. Or, referirea la teritoriul vamal al Uniunii permite să se considere că Comisia avea în vedere mai degrabă aspectul geografic al trecerii frontierelor externe și că propunerea de regulament avea, cel puțin inițial, vocație să reglementeze de asemenea situațiile de trecere a persoanei interesate prin zona internațională de tranzit a unui aeroport situat într‑un stat membru. În raportul său către Consiliu care însoțea propunerea de regulament(17), Comisia preciza, de altfel, că pe teritoriul vamal al Uniunii, precum și în părțile teritoriului nereglementate de Directiva 91/308 „mișcarea de numerar este în principiu supusă obligației de declarare”.
31. Totuși, în cursul procesului de aprobare a Regulamentului nr. 1889/2005, Consiliul a adaptat, printr‑o modificare, domeniul de aplicare geografic al acestui act. Acesta a indicat în special, în explicațiile care însoțeau propunerea de regulament, că „din considerente de transparență pentru călători și în vederea facilitării aplicării regulamentului de autoritățile competente, controlul mișcărilor de numerar ar trebui efectuat în momentul în care o persoană fizică intră pe teritoriul Comunității sau iese de pe acesta”(18).
32. Deși înțelegem rațiunile legate de transparență care au ghidat Consiliul – noțiunea „intrare în Comunitate”, cu trimiterea sa directă la articolul 299 CE, aplicabil la acea dată, fiind mai ușor de înțeles decât noțiunea „teritoriu vamal al Comunității”, care trebuie interpretată, de altfel, în lumina precizărilor furnizate la articolul 1 alineatul (1) al doilea paragraf din propunerea de regulament –, este mult mai dificil să identificăm dificultățile de aplicare cu care s‑ar fi confruntat, potrivit Consiliului, „autoritățile competente” în cazul în care textul Comisiei ar fi fost adoptat fără modificări. Astfel, întrucât controalele prevăzute de propunerea de regulament trebuiau efectuate, în principal, de autoritățile vamale ale statelor membre, pe care trebuie să le considerăm bine familiarizate cu noțiunile de drept vamal al Uniunii, pare logic să se considere că Consiliul nu făcea referire la sarcina de identificare a teritoriilor vizate de obligația de declarare. Avea acesta în vedere dificultățile cu care aceste autorități s‑ar fi putut confrunta în cadrul asigurării controlului pasagerilor în tranzit, care trebuiau să se considere și ei vizați de obligația de declarare, în temeiul propunerii de regulament? Lucrările pregătitoare nu permit să se afirme aceasta – nici, de altfel, să se excludă –, însă, dacă situația ar fi fost aceasta, ar fi fost de așteptat în mod logic, în textul final al Regulamentului nr. 1889/2005, o excludere explicită a unor astfel de pasageri de la obligația de declarare, ceea ce însă nu se întâmplă.
33. Modificarea domeniului de aplicare geografic al propunerii de regulament răspundea, în plus, preocupării Consiliului de a garanta o aplicare geografică în paralel a Directivei 91/308 și a viitorului regulament.
34. Între aceste două acte există, astfel, o legătură strânsă.
35. Adoptarea Regulamentului nr. 1889/2005 a fost decisă în temeiul rezultatelor cuprinse în raportul „Moneypenny”(19), care viza măsurarea impactului mișcărilor transfrontaliere de numerar asupra eficienței controalelor efectuate în conformitate cu Directiva 91/308. Reiese în special din considerentul (2) al acestui regulament, precum și din articolul său 1 alineatul (1) că el are ca obiectiv completarea dispozițiilor directivei amintite prin stabilirea unor norme armonizate pentru controlul intrărilor și ieșirilor de numerar din Uniune(20).
36. Or, din raportul dintre aceste două acte pot fi deduse elemente care pot fi utile în vederea stabilirii domeniului de aplicare al obligației de declarare prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 1889/2005.
37. Directiva 91/308, întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) prima și a treia teză și pe articolul 100 A din Tratatul CEE, impunea instituțiilor de credit, instituțiilor financiare și anumitor persoane juridice sau fizice obligații privind controlul tranzacțiilor efectuate de prestatorii de servicii în cazul în care acestea depășeau valoarea de 15 000 de euro. Principalul obiectiv al acesteia era de a evita exploatarea sistemului financiar în scopul spălării fondurilor rezultate din activități infracționale, care risca să compromită stabilitatea și fiabilitatea acestui sistem și să favorizeze dezvoltarea crimei organizate în general și a traficului cu stupefiante în particular(21). Aceasta urmărea să coordoneze acțiunea statelor membre în acest domeniu pentru a preveni riscul adoptării unor măsuri naționale incompatibile cu obiectivele pieței interne, precum și pentru a asigura o mai mare eficiență în ceea ce privește combaterea spălării banilor, care se înscrie adesea într‑un context internațional(22).
38. Măsurile prevăzute de această directivă, la fel ca cele prevăzute în prezent de Directiva 2015/849(23) și, înainte de aceasta, de Directiva 2005/60(24), se înscriau într‑un context de cooperare internațională(25).
39. În această privință, trebuie amintit că, în Hotărârea din 25 aprilie 2013, Jyske Bank Gibraltar (C‑212/11, EU:C:2013:270), Curtea a observat că, deși Directiva 2005/60, care a înlocuit Directiva 91/308, viza să asigure și buna funcționare a pieței interne, obiectivul său principal era totuși prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului, astfel cum reieșea printre altele și din faptul că a fost adoptată, asemenea Directivei 91/308, într‑un context internațional, pentru a aplica și a face obligatorii în Uniune recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională (GAFI)(26).
40. Or, Regulamentul nr. 1889/2005, destinat completării Directivei 91/308, are același obiectiv. Pe de altă parte, la fel ca directiva amintită, acest regulament a fost adoptat, astfel cum reiese din considerentul (4) al acestuia, pentru a pune în aplicare o recomandare a GAFI, recomandarea specială IX din 22 octombrie 2004 privind curierii de numerar, devenită, după revizuirea din 2012, recomandarea 32(27).
41. Potrivit acestei recomandări, „[ț]ările ar trebui să instituie măsuri în vederea detectării transporturilor fizice transfrontaliere de numerar și de instrumente negociabile la purtător, inclusiv un sistem de declarare și/sau de comunicare”, și „ar trebui să se asigure că autoritățile lor competente au puterea de a bloca sau de a reține numerarul sau instrumentele negociabile la purtător suspectate de a fi în legătură cu finanțarea terorismului, spălarea banilor sau cu infracțiuni asociate ori care fac obiectul unei declarații sau comunicări false.”(28)
42. Într‑o notă interpretativă la recomandarea amintită, se precizează că aceasta din urmă a fost elaborată cu scopul de a „garanta că teroriștii și alți infractori nu își pot finanța activitățile sau spăla bani care provin din activitățile lor infracționale prin intermediul transportului fizic transfrontalier de numerar sau de instrumente negociabile la purtător”(29). În aceeași notă, expresia „transport fizic transfrontalier” este definită ca desemnând „orice intrare sau ieșire fizică de numerar sau de instrumente negociabile la purtător dintr‑o țară în alta”(30).
43. Prin urmare, recomandarea în discuție pare să facă referire la noțiunea „intrare” sau „ieșire” în sens larg, care sugerează că sistemul de declarare sau de comunicare preconizat de această recomandare trebuie să fie aplicat din momentul în care numerarul sau instrumentele negociabile la purtător trec o frontieră geografică națională. Totuși, documentația GAFI nu pare să dea nicio indicație explicită cu privire la problema analizată. Nici modalitățile de control al mișcărilor transfrontaliere de numerar în zonele internaționale de tranzit ale aeroporturilor nu sunt abordate în „Cele mai bune noi practici internaționale: detectarea și prevenirea mișcărilor transfrontaliere ilicite de numerar și de instrumente negociabile la purtător” din 2010, document menit să furnizeze o imagine de ansamblu a dificultăților cu care se confruntă statele membre în cadrul aplicării Recomandării speciale IX, indicând în același timp posibilele soluții(31).
44. În aceste condiții, astfel cum pledează guvernul francez, contextul cooperării internaționale în vederea combaterii spălării banilor și a criminalității transfrontaliere în care se înscrie Regulamentul nr. 1889/2005 militează în favoarea unei interpretări largi a noțiunii de intrare în Uniune în sensul articolului 3 alineatul (1) din acest regulament și împotriva unei limitări a domeniului de aplicare al obligației de declarare prevăzute la acest articol exclusiv la mișcările transfrontaliere de numerar destinat intrării în circuitul financiar al Uniunii.
45. Astfel, este incontestabil că extinderea obligației de declarare la pasagerii aflați în tranzit aeroportuar contribuie la urmărirea obiectivelor menționate mai sus la nivel internațional, o astfel de obligație constituind în același timp o măsură disuasivă și, împreună cu controalele asociate acesteia, o măsură de detectare a mișcărilor suspecte(32).
46. Trebuie să se examineze, în această etapă, dacă Convenția privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago (Statele Unite) la 7 decembrie 1944(33), se opune unei astfel de interpretări în sens larg.
47. Uniunea nu este parte la această convenție și, astfel cum s‑a precizat în Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, (C‑366/10, EU:C:2011:864, punctele 57-71), aceasta nu este obligatorie pentru Uniune.
48. Totuși, convenția menționată a fost ratificată de toate statele membre ale Uniunii și trebuie, prin urmare, să fie luată în considerare la interpretarea dispozițiilor rezultate din dreptul Uniunii(34). Aceeași este situația în ceea ce privește anexele la această convenție, care conțin norme și practici recomandate (Standards and Recommended Practices – SARP)(35) adoptate de Consiliul Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI)(36) în conformitate cu articolul 54 litera l)(37) din convenția menționată, care sunt obligatorii într‑o mai mare sau mai mică măsură pentru statele contractante(38).
49. Potrivit articolului 22 din Convenția de la Chicago, „fiecare stat contractant se obligă să adopte […] orice alte măsuri practice având ca scop de a înlesni și de a accelera navigația aeronavelor între teritoriile statelor contractante și de a evita întârzieri inutile aeronavelor, echipajelor, călătorilor și încărcăturilor lor, în special în privința aplicării legilor referitoare la imigrare, la carantină, la vămi și la formalitățile de plecare”. Articolul 23 din această convenție prevede, la rândul său, că fiecare stat contractant se obligă, „în măsura în care va aprecia posibil, să stabilească regulamente vamale și de imigrare aplicabile navigației aeriene internaționale, potrivit metodelor care ar putea să fie stabilite sau recomandate […] în aplicarea convenției de față”.
50. Anexa 9 la Convenția de la Chicago (Norme și practici recomandate – Facilități, denumită în continuare „anexa 9”)(39) a fost adoptată pentru a preciza în special obligațiile care decurg pentru statele contractante din articolele menționate mai sus din convenția amintită. Scopul acestei anexe este de a realiza o gestionare eficientă a procesului de control la frontiere, urmărind în același timp atingerea unui echilibru adecvat între securitate și simplificarea procedurilor.
51. Astfel cum a amintit guvernul francez, conform capitolului 3 litera L punctul 3.57 din anexa menționată, statele contractante se asigură, în special prin crearea unor zone de tranzit direct, că pasagerii, precum și bagajele lor, care sosesc dintr‑un stat și își continuă călătoria către un al treilea stat cu același zbor sau cu un alt zbor de pe același aeroport, în aceeași zi, au un drept de ședere temporară pe aeroportul de sosire, fără a fi supuși formalităților de control la frontieră de intrare în statul de tranzit. „Zona de tranzit direct” este definită în capitolul I litera A ca fiind o zonă specială creată pe un aeroport internațional sau în apropiere, plasată sub supravegherea sau sub controlul direct al autorităților publice competente, în care pasagerii pot rămâne pe durata tranzitului sau a transferului fără a fi necesar să înainteze o cerere de intrare în statul respectiv.
52. Or, din însuși modul de redactare a normei de la punctul 3.57, menționat mai sus, reiese că acesta privește formalitățile referitoare la controlul imigrației care vizează verificarea deținerii documentelor care autorizează intrarea pe teritoriul statului contractant. Acest fapt este, de altfel, confirmat de norma următoare (capitolul 3 litera L punctul 3.58), care impune statelor contractante obligația de a limita la minimum cerința ca pasagerii care rămân în zona de tranzit direct să dețină o viză de tranzit direct(40).
53. Desigur, în mod mai general, anexa 9 are drept scop reducerea la minimum a formalităților și a controalelor la care sunt supuși pasagerii în tranzit, în timp ce o obligație de declarare nu numai că le impune un demers activ, dar verificarea respectării acestei obligații poate impune autorităților competente să supună persoanele, bagajele acestora și mijloacele lor de transport unor măsuri de control, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005.
54. Totuși, pe de o parte, astfel cum a arătat guvernul francez în observațiile scrise, conform capitolului 3 litera B punctul 1.5 din anexa 9, dispozițiile acesteia nu împiedică aplicarea legislației naționale în ceea ce privește efectuarea de controale considerate ca fiind „necesare”(41), pe de altă parte, politica de facilitare pusă în aplicare în cadrul OACI vizează de asemenea coordonarea obiectivelor anexei 9 cu alte obiective, în special cel al combaterii traficului internațional de stupefiante – care se numără printre scopurile urmărite de măsurile instituite prin Regulamentul nr. 1889/2005 – în vederea ajungerii la un just echilibru între cerința de securitate și cea de simplificare.
55. Prin urmare, o obligație de declarare precum cea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005, extinsă la pasagerii care rămân în „zona de tranzit direct”, astfel cum este definită în anexa 9, nu pare incompatibilă cu norma de la punctul 3.57 din această anexă 9, cu condiția ca formalitățile legate de îndeplinirea acestei obligații și controalele care au drept scop să verifice respectarea acesteia să presupună cât mai puține inconveniente cu putință pentru pasagerii aflați în tranzit și să nu implice riscul de a întârzia în mod nejustificat traficul aerian.
56. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm, în temeiul unei interpretări literale a textului articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1889/2005, precum și a obiectivelor urmărite de acest act și având în vedere lipsa excluderii exprese a situațiilor de tranzit aeroportuar din domeniul de aplicare al obligației de declarare prevăzute de articolul menționat, că această obligație se aplică de asemenea pasagerilor care rămân în zona internațională de tranzit a unui aeroport situat pe teritoriul unui stat membru căruia i se aplică tratatele, în conformitate cu articolele 52 UE și 355 TFUE, după debarcarea în urma unui zbor dinspre o țară terță și înainte de a se îmbarca pentru un zbor având ca destinație o țară terță, fără a trece pe la un punct de control la frontieră pentru a le fi permisă intrarea în acest stat membru.
IV – Concluzie
57. În temeiul tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:
„Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 octombrie 2005 privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate trebuie interpretat în sensul că obligația oricărei persoane fizice ce intră sau iese din Uniunea Europeană și transportă numerar în valoare de 10 000 de euro sau mai mult de a declara această sumă autorităților competente din statul membru prin care intră sau iese din Uniune se aplică de asemenea pasagerilor care rămân în zona internațională de tranzit a unui aeroport situat pe teritoriul unui stat membru căruia i se aplică tratatele, în conformitate cu articolele 52 TUE și 355 TFUE, după debarcarea în urma unui zbor dinspre o țară terță și înainte de a se îmbarca pentru un zbor având ca destinație o țară terță, fără a trece pe la un punct de control la frontieră pentru a le fi permisă intrarea în statul membru menționat.”