Cauza C‑606/21
Doctipharma SAS
împotriva
Union des Groupements de pharmaciens d’officine (UDGPO)
și
Pictime Coreyre
[cerere de decizie preliminară formulată de cour d’appel de Paris (Franța)]
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 februarie 2024
„Trimitere preliminară – Medicamente de uz uman – Directiva 2001/83/CE – Articolul 85c – Domeniu de aplicare – Vânzarea la distanță către populație a medicamentelor – Medicamente de uz uman care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală obligatorie – Persoane autorizate sau care au dreptul să vândă la distanță medicamente către populație – Posibilitatea statelor membre de a impune condiții justificate de protecția sănătății publice pentru furnizarea cu amănuntul, pe teritoriul lor, de medicamente prin vânzarea la distanță – Servicii ale societății informaționale – Directiva 98/34/CE – Directiva (UE) 2015/1535 – Serviciu de punere în legătură a farmaciștilor și a clienților pentru vânzarea de medicamente online”
1. Apropierea legislațiilor – Procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale – Directivele 98/34 și 2015/1535 – Serviciu al societății informaționale – Noțiune – Serviciu de punere în legătură a farmaciștilor și a clienților pentru vânzarea online de medicamente de uz uman care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală obligatorie – Includere
[Directiva 98/34 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48, art. 1 pct. 2, Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (a), și Directiva 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 alin. (1) lit. (b)]
(a se vedea punctele 27, 29-33, 35 și 38 și dispozitiv 1)
2. Apropierea legislațiilor – Medicamente de uz uman – Directiva 2001/83 – Medicamente de uz uman care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală obligatorie – Persoane autorizate sau care au dreptul să vândă la distanță medicamente către populație – Posibilitatea statelor membre să interzică furnizarea unui serviciu care pune în legătură, prin intermediul unui site internet, farmaciști și clienți pentru vânzarea de medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală – Admisibilitate – Condiție
(Directiva 2001/83 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/62, art. 85c)
(a se vedea punctele 45, 48-55 și 57 și dispozitiv 2)
Rezumat
Sesizată cu titlu preliminar de cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța), Curtea precizează limitele noțiunii de „serviciu al societății informaționale” și oferă elementele de interpretare care permit să se aprecieze conformitatea cu dreptul Uniunii a interzicerii de către un stat membru a unui serviciu furnizat prin intermediul unui site internet care constă în punerea în legătură a farmaciștilor și a clienților pentru vânzarea online de medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală (denumit în continuare „serviciul furnizat”).
Doctipharma a creat site‑ul www.doctipharma.fr, pe care utilizatorii de internet puteau cumpăra, de pe site‑uri ale farmaciilor, produse farmaceutice și medicamente fără prescripție medicală.
Pe acest site, farmaciștii subscriau la platforma de vânzare online, prin intermediul unui abonament lunar plătit Doctipharma, iar clienții trebuiau să creeze un cont client pentru a accesa site‑urile farmaciștilor alese de ei.
Întrucât a considerat că această practică determina participarea Doctipharma la comerțul electronic cu medicamente, Union des Groupements de pharmaciens d’officine (UDGPO) a chemat‑o în judecată pe aceasta în fața tribunal de commerce de Nanterre (Tribunalul Comercial din Nanterre, Franța), care a constatat caracterul ilicit al site‑ului internet și a somat Doctipharma să își înceteze activitatea. Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a anulat hotărârea cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța) prin care a fost infirmată hotărârea primei instanțe. Aceasta a apreciat că, punând în legătură farmaciștii și pacienții potențiali, Doctipharma a jucat un rol de intermediar în vânzarea de medicamente fără prescripție medicală și participa la comerțul electronic cu medicamente, fără a avea însă calitatea de farmacist impusă de legislația națională. Aceasta a trimis cauza spre rejudecare la cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța), instanța de trimitere în speță.
În fața diferitelor abordări adoptate de instanțele franceze, instanța de trimitere a decis să adreseze Curții mai multe întrebări preliminare. Aceasta solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea Directivei 98/34(1), pentru a stabili dacă serviciul furnizat intră în sfera noțiunii de „serviciu al societății informaționale”, și cu privire la cea a articolului 85c din Directiva 2001/83(2), pentru a stabili dacă statele membre pot să interzică furnizarea serviciului în cauză în temeiul acestei dispoziții.
Aprecierea Curții
În primul rând, în ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru a califica un serviciu ca intrând sub incidența noțiunii de „serviciu al societății informaționale” în sensul Directivelor 98/34 și 2015/1535(3), Curtea apreciază mai întâi că ar fi indiferent, pe de o parte, că Doctipharma a fost remunerată de farmaciștii care subscriu la platforma sa, pe baza unui pachet de servicii, și, pe de altă parte, că serviciul furnizat de aceasta a făcut obiectul unui abonament lunar care îi era plătit de farmaciști și al unei retrocedări a unui procent din cuantumul vânzărilor, prelevat de platformă, întrucât aceste împrejurări, dacă ar fi dovedite, implică faptul că trebuie să se considere că serviciul în cauză îndeplinește condiția de a fi furnizat în schimbul unei remunerații. În continuare, calificarea serviciului în cauză drept „serviciu al societății informaționale” decurge de asemenea din faptul că acesta se realizează prin intermediul unui site internet care nu impune prezența simultană a prestatorului serviciului și a clientului sau a farmacistului, precum și din faptul că serviciul este prestat la cererea individuală a farmaciștilor și a clienților.
Curtea concluzionează din aceasta că un serviciu furnizat pe un site internet care pune în legătură farmaciști și clienți în vederea vânzării, de pe site‑urile farmaciilor care au subscris la acest serviciu, a unor medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală intră în sfera noțiunii de „serviciu al societății informaționale”.
În al doilea rând, în ceea ce privește posibilitatea statelor membre de a interzice un astfel de serviciu de intermediere în temeiul articolului 85c din Directiva 2001/83, Curtea amintește că statele membre sunt singurele competente să stabilească persoanele fizice sau juridice autorizate sau care au dreptul să furnizeze la distanță medicamente către populație prin intermediul serviciilor societății informaționale.
Aceasta consideră că articolul 85c alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/83 impune instanței de trimitere să verifice dacă trebuie să se considere că prestatorul serviciului în cauză se limitează, printr‑o prestație proprie și distinctă de vânzare, să pună în legătură vânzători cu clienți sau dacă acest prestator trebuie considerat ca fiind el însuși prestator al vânzării.
În această privință, în speță, dacă, la finalul acestei analize, Doctipharma ar trebui considerată ca fiind ea însăși prestatoare a vânzării, articolul 85c alineatul (1) litera (a) nu s‑ar opune interdicției acestui serviciu de către statul membru pe teritoriul căruia este stabilită. De fapt, un stat membru poate rezerva vânzarea la distanță către public, prin intermediul serviciilor societății informaționale, a medicamentelor fără prescripție medicală numai persoanelor care au calitatea de farmacist.
În schimb, dacă s‑ar dovedi că Doctipharma furnizează un serviciu propriu și distinct de vânzare, atunci serviciul furnizat nu ar putea fi interzis în temeiul articolului 85c alineatul (2) din Directiva 2001/83 și nu ar intra sub incidența noțiunii de „condiții […] pentru furnizarea cu amănuntul” a medicamentelor oferite spre vânzare la distanță către populație. Astfel, serviciul furnizat trebuie să fie calificat drept „serviciu al societății informaționale”. Or, articolul 85c alineatul (1) prevede în mod explicit că, fără a aduce atingere legislațiilor naționale care interzic oferirea spre vânzare la distanță către populație a medicamentelor care se eliberează pe bază de prescripție medicală, statele membre se asigură că medicamentele sunt oferite spre vânzare la distanță către populație prin intermediul serviciilor societății informaționale. Prin urmare, ar fi incoerent să se considere că recurgerea la un astfel de serviciu poate fi interzisă de statele membre.