CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MICHAL BOBEK
prezentate la 2 iulie 2019(1)
Cauza C‑240/18 P
Constantin Film Produktion GmbH
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO)
„Recurs – Marcă a Uniunii Europene – Respingerea înregistrării semnului verbal «Fack Ju Göhte» – Motiv absolut de refuz – Bune moravuri”
I. Introducere
1. Cu greu s‑ar putea sugera că lucrările lui Johann Wolfgang von Goethe au fost unanim apreciate la momentul publicării lor. Dar cu siguranță și‑au găsit imediat admiratori înfocați. Însă ele au întâmpinat de asemenea critici aspre și reacții de respingere. În special cartea „Die Leiden des jungen Werthers” (Suferințele tânărului Werther) a fost interzisă pe mai multe teritorii germane și în alte locuri. Astfel cum s‑a spus, de exemplu, în scrisoarea adresată Regelui Danemarcei de Cancelaria Daneză prin care a solicitat interzicerea cărții în Danemarca, cartea a fost considerată o lucrare care „ridiculizează religia, promovează viciile și poate afecta bunele moravuri”(2).
2. Nu este lipsit de o doză de ironie istorică faptul că două sute de ani mai târziu încă mai există o amenințare la adresa bunelor moravuri asociată cu (o versiune a numelui de familie) Goethe. Totuși, cadrul, contextul și rolurile s‑au schimbat considerabil.
3. Constantin Film Produktion GmbH (denumită în continuare „recurenta”) a vrut să înregistreze ca marcă la Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) semnul verbal „Fack Ju Göhte”, numele unei comedii germane de succes produsă de recurentă. Cererea sa a fost respinsă. Refuzul s‑a bazat pe articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca [Uniunii Europene] (denumit în continuare „Regulamentul nr. 207/2009”)(3). Semnul verbal solicitat a fost considerat de EUIPO contrar „bunelor moravuri”.
4. Prezentul recurs invită Curtea să clarifice, după cunoștințele noastre pentru prima dată, care este norma juridică aplicabilă atunci când se examinează dacă cererea de înregistrare a mărcii trebuie respinsă în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009: în ce situație se poate considera că o cerere de înregistrare a mărcii este „contrară ordinii publice sau bunelor moravuri”? În plus, se solicită Curții să precizeze, în contextul prezentei cauze, întinderea obligației EUIPO de motivare atunci când dorește să adopte o decizie care se abate de la linia trasată prin deciziile sale anterioare pronunțate în chestiuni similare.
II. Cadrul juridic
5. Articolul 7 din Regulamentul nr. 207/2009 are următorul cuprins:
„Motive absolute de refuz
1. Se respinge înregistrarea următoarelor:
[…]
(f) mărci care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
[…]
2. Alineatul (1) se aplică chiar dacă motivele de refuz nu există decât într‑o parte a Comunității.
[…]”
III. Situația de fapt și procedura
A. Istoricul cauzei
6. Situația de fapt, astfel cum rezultă din hotărârea atacată(4), poate fi rezumată după cum se arată în continuare.
7. La 21 aprilie 2015, recurenta a solicitat EUIPO înregistrarea semnului verbal „Fack Ju Göhte” ca marcă a Uniunii Europene. Cererea a fost formulată pentru clasele 3, 9, 14, 16, 18, 21, 25, 28, 30, 32, 33, 38 și 41 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare.
8. La 25 septembrie 2015, cererea recurentei a fost respinsă în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (2) din același regulament.
9. La 1 decembrie 2016, calea de atac formulată de recurentă împotriva acestei decizii a fost respinsă de Camera a cincea de recurs (cauza R 2205/2015–5, Fack Ju Göhte) (denumită în continuare „decizia în litigiu”). Camera a cincea de recurs a considerat că publicul relevant este constituit din consumatorul germanofon din Uniunea Europeană (din Germania și din Austria). Aceasta a remarcat de asemenea că produsele și serviciile în cauză se adresau consumatorilor în general, dar că unele dintre acestea aveau ca public țintă copiii și adolescenții. În ceea ce privește percepția publicului relevant asupra semnului solicitat, camera de recurs a considerat că pronunția elementului verbal „Fack ju” era identică cu cea a expresiei din limba engleză „Fuck you” și că, în consecință, semnificația era identică. Camera a cincea de recurs a statuat în continuare că, deși publicul relevant nu atribuie conotații sexuale expresiei „Fuck you”, aceasta era totuși o insultă de prost gust, șocantă și vulgară. Camera a cincea de recurs a făcut referire în acest context la câteva exemple de decizii anterioare ale sale adoptate cu privire la semne verbale care conțin termenul „Fuck” sau „Ficken” și la deciziile adoptate de Tribunal, de instanțele germane și de Oficiul German pentru Brevete și Mărci.
10. În ceea ce privește adăugarea elementului „Göhte”, în opinia Camerei a cincea de recurs, faptul că un scriitor respectat precum Johann Wolfgang von Goethe a fost insultat postum, într‑o manieră atât de degradantă și vulgară, și, în plus, printr‑o scriere incorectă a numelui său, nu a temperat caracterul insultei. Mai degrabă, ar putea constitui un nivel suplimentar de încălcare a bunelor moravuri.
11. Camera de recurs a arătat de asemenea că, deși titlul filmului de succes era identic cu marca solicitată, nu s‑a putut deduce din acest fapt că publicul relevant nu ar fi șocat de marca în cauză. Faptul că au fost folosite cuvintele „Fack ju” pentru titlul filmului nu constituie un indiciu privind acceptarea socială a cuvintelor în cauză. Camera de recurs a apreciat că o cerere de înregistrare a mărcii trebuie să fie examinată în funcție de percepția consumatorilor la momentul depunerii cererii introductive și, prin urmare, nu a fost posibil să se depășească obstacolul reprezentat de motivul de refuz în cauză pentru dovedirea caracterului distinctiv ca urmare a utilizării în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009. Succesul unui film nu poate fi astfel invocat pentru a permite înregistrarea unei mărci șocante în sine.
B. Hotărârea atacată și procedura în fața Curții
12. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 februarie 2017, recurenta a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins această acțiune ca nefondată.
13. În susținerea acțiunii formulate, recurenta a invocat două motive întemeiate pe încălcarea dispozițiilor articolului 7 alineatul (1) litera (f) și ale articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.
14. În ceea ce privește motivul legat de articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009, recurenta a susținut că aplicarea de către camera de recurs a acestei prevederi a fost eronată deoarece semnul în litigiu nu era nici vulgar și nici șocant sau ofensator.
15. În primul rând, Tribunalul a confirmat constatarea camerei de recurs potrivit căreia publicul relevant este reprezentat de consumatori în general (din Germania sau din Austria) și că percepția care trebuie luată în considerare este cea a consumatorului mediu normal informat și suficient de atent(5).
16. În al doilea rând, în ceea ce privește percepția asupra semnului în litigiu, Tribunalul a constatat că consumatorul mediu va observa asemănarea dintre semnul în cauză și expresia din limba engleză frecvent utilizată „Fuck you”, la care se adaugă elementul „göhte”, acesta din urmă fiind asemănător cu numele scriitorului Johann Wolfgang von Goethe. Termenul „fuck” poate fi utilizat în general ca substantiv, adjectiv, adverb și interjecție. Sensul său evoluează în timp și depinde de contextul în care este folosit. Înțelesul principal are o conotație sexuală cu tente vulgare, dar poate fi folosit și pentru a exprima furia, rezistența sau disprețul. Dar chiar și așa, expresia este tot vulgară în sine, iar adăugarea elementului „göhte” nu atenuează această vulgaritate(6).
17. În plus, potrivit Tribunalului, faptul că filmul „Fack ju Göhte” a fost vizionat de milioane de spectatori nu înseamnă că publicul relevant nu va fi șocat de semnul în litigiu(7).
18. Pentru aceste motive, Tribunalul a fost de acord cu motivarea adoptată de camera de recurs. De asemenea, acesta a respins argumentele suplimentare prezentate de recurentă.
19. În primul rând, recurenta a susținut de asemenea că ar fi trebuit examinate separat chestiunea privind ordinea publică, pe de o parte, și cea privind bunele moravuri, pe de altă parte. În opinia Tribunalului, o astfel de distincție nu rezultă din articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în orice caz, camera de recurs a respins efectiv semnul în litigiu ca fiind contrar bunelor moravuri(8).
20. În al doilea rând, recurenta a susținut că ortografia specifică a cuvintelor „fack” și „ju” constituie o diferență suficientă în comparație cu expresia „Fuck you”. În opinia recurentei, semnul în litigiu „constituie, în ansamblul său, un semn verbal cu un caracter inerent distinctiv, care este original și memorabil și implică un conținut satiric, ironic și ludic ușor de înțeles de publicul relevant”(9). Tribunalul a observat, în acest context, că publicul relevant va înțelege semnul în cauză ca retranscrierea fonetică în limba germană a expresiei „Fuck you” și se va confrunta cu vulgaritatea acestei expresii. Ortografierea specifică nu conferă un înțeles satiric semnului în litigiu(10).
21. În al treilea rând, în combinație cu filmul „Fack ju Göhte”, semnul subliniază, potrivit recurentei, „în glumă, frustrarea ocazională a elevilor față de școală și folosește, în acest scop, o selecție de cuvinte preluată din jargonul adolescenților”(11). Cu toate acestea, Tribunalul a observat că marca însăși, respectiv semnul referitor la produsele sau serviciile astfel cum sunt menționate în cererea de înregistrare a mărcii, este cea care trebuie examinată pentru a determina dacă este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Acesta a adăugat că „în domeniul artistic, cultural, literar, există o grijă permanentă cu privire la păstrarea libertății de exprimare care nu există în domeniul mărcilor”(12). În plus, nu s‑a stabilit că publicul relevant ar recunoaște gluma sugerată de semnul în litigiu.
22. În al patrulea rând, recurenta a susținut că semnului în cauză i s‑a atribuit în mod greșit o conotație sexuală. Acest argument a fost considerat ca inoperant de Tribunal în măsura în care Camera a cincea de recurs a constatat că, chiar și fără conotația sexuală respectivă, publicul relevant ar considera semnul respectiv de prost gust, șocant și vulgar(13).
23. În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul recurentei potrivit căruia semnul este adresat adolescenților (și în mod special elevilor) și sugerează divertismentul, Tribunalul a arătat că percepția care trebuie examinată nu este percepția părții din publicul relevant care nu găsește nimic șocant sau percepția părții din publicul respectiv care este ușor de jignit, ci pe cea a unei persoane rezonabile, cu praguri de sensibilitate și toleranță medii(14).
24. În al șaselea rând, recurenta a susținut că în decizia pronunțată în cauza Die Wanderhure(15), camera de recurs a EUIPO a recunoscut că succesul și reputația unui film cu același nume ar putea exclude clasificarea unui semn ca fiind contrară bunelor moravuri. Cu toate acestea, Tribunalul a răspuns că cele două situații nu erau similare, deoarece semnul solicitat în cauza Die Wanderhure era descriptiv pentru conținutul filmului care poartă același nume, ceea ce nu este valabil pentru semnul solicitat în speță. Tribunalul a adăugat de asemenea că semnul în litigiu în cauza Die Wanderhure era mai puțin șocant(16).
25. În al șaptelea rând, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia nu exista niciun element care să indice, în primul rând, că semnul nu ar putea fi înțeles ca o indicație intrinsecă a originii produselor și serviciilor în cauză și, în al doilea rând, să indice că putea fi considerat contrar bunelor moravuri în alte state membre decât Germania și Austria(17).
26. După respingerea tuturor argumentelor invocate de recurentă în susținerea primului motiv al acțiunii sale, Tribunalul a respins al doilea motiv întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 ca inoperant.
27. În susținerea recursului, recurenta invocă trei motive. Prin intermediul primului motiv, recurenta invocă erori în interpretarea și aplicarea articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. Al doilea și al treilea motiv se referă la încălcarea principiilor egalității de tratament, securității juridice și bunei administrări.
28. EUIPO a depus un răspuns prin care contestă toate cele trei motive.
29. În cursul ședinței de la 13 februarie 2019, recurenta și EUIPO au prezentat argumente orale.
IV. Apreciere
30. Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom începe cu chestiunea care stă la baza primului motiv: care este testul care trebuie aplicat pentru evaluarea motivului absolut de refuz în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 (A)? În primul rând, vom examina problema protecției drepturilor fundamentale, în special libertatea de exprimare și rolul acesteia în dreptul mărcilor (A.1). Apoi, vom analiza distincția care trebuie făcută între noțiunile de ordine publică și de bune moravuri în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în special, consecințele alegerii unuia dintre aceste temeiuri pentru a respinge înregistrarea unei mărci din perspectiva probelor și a standardelor de motivare (A.2).
31. Aplicând acest cadru analitic în prezenta cauză, trebuie să concluzionăm că primul motiv de recurs ar trebui admis și că, prin urmare, hotărârea atacată ar trebui anulată (A.3). În cazul în care Curtea este de aceeași părere, judecarea cauzei poate înceta în acest punct. Totuși, din motive de exhaustivitate și pentru a asista pe deplin Curtea, vom aborda de asemenea al doilea și al treilea motiv de recurs, pe care le vom examina împreună, întrucât ele se referă în esență la aceeași chestiune: domeniul de aplicare al obligației de motivare a EUIPO în cazurile în care aplică aceleași norme juridice în circumstanțe asemănătoare din punctul de vedere al situației de fapt, în situația în care pare că se îndepărtează de abordarea adoptată anterior în cauze similare (B).
A. Primul motiv de recurs: erori în interpretarea și în aplicarea articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009
32. Primul motiv de recurs este împărțit în patru aspecte. Deși prezentarea lor nu constituie un exemplu de claritate, acestea pot fi înțelese după cum urmează.
33. În primul rând, potrivit recurentei, Tribunalul a încălcat principiul examinării individuale, deoarece nu a examinat semnul solicitat, „Fack Ju Göthe”, ci un alt semn, și anume „Fuck you, Goethe”.
34. În plus, recurenta susține că chiar și expresiile „Fuck” și „Fuck you” și‑au pierdut semnificația vulgară datorită evoluției limbii în societate. Nu există o regulă generală conform căreia trebuie respinsă înregistrarea expresiilor bazate pe acești termeni, după cum rezultă din înregistrarea mărcilor precum „fucking hell” și „MACAFUCKER”(18).
35. În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul a aplicat în mod extensiv motivul absolut de refuz prevăzut de articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 atunci când a considerat că semnul verbal „Fack Ju Göhte” are un caracter vulgar în sine și că elementul „Göhte” nu poate tempera această vulgaritate. Aplicarea acestui motiv de refuz în ceea ce privește bunele moravuri ar trebui să aibă un caracter strict. Acest motiv are în vedere valori subiective care trebuie aplicate cât mai obiectiv posibil. Deși Tribunalul a identificat această chestiune, nu l‑a luat în considerare cu suficientă rigurozitate. Semnul solicitat ar fi trebuit luat în considerare în ansamblul său, împreună cu impactul vizual al transcrierii fonetice în limba germană a expresiei „Fuck you”. Semnul rezultant este inofensiv, amuzant și infantil. În combinație cu elementul „göhte”, semnul se referă pur și simplu la materiile neplăcute studiate în liceu.
36. În al treilea rând, recurenta afirmă că Tribunalul a considerat în mod eronat că nu s‑a dovedit că publicul vorbitor de limba germană nu este șocat de semnul solicitat în legătură cu produsele și serviciile în cauză. În acest context, recurenta susține că Tribunalul a stabilit incorect sarcina probei. De asemenea, aceasta afirmă că percepția semnului de către public este de importanță capitală și aprecierea acestei percepții nu poate fi defalcată de orice bază empirică. Recurenta subliniază din nou importanța evoluției lingvistice și a succesului filmului care poartă același nume, precum și faptul că Institutul Goethe utilizează filmul în scopuri pedagogice.
37. În al patrulea rând, recurenta invocă o eroare de drept a Tribunalului în privința punerii în balanță a interesului recurentei de a înregistra semnul în litigiu cu interesul publicului de a nu fi confruntat cu mărci supărătoare, vulgare, insultătoare sau amenințătoare.
38. EUIPO respinge toate aceste argumente. Acesta consideră că, în primul rând, Tribunalul a examinat într‑adevăr semnul în mod corect și, în al doilea rând, motivul referitor la semnificația incorectă a semnului în litigiu este o chestiune de fapt care nu poate fi examinată în cadrul unui recurs. În al treilea rând, Tribunalul a luat în mod corect în considerare evoluția limbii. În al patrulea rând, EUIPO respinge în egală măsură argumentul potrivit căruia aprecierea percepției semnului în litigiu era pur subiectivă. Posibilitatea ca semnul în litigiu să nu fie vulgar (și dacă poate fi înțeles ca o glumă) a fost examinată în mod expres.
39. În al cincilea rând, motivul potrivit căruia noțiunea de bune moravuri a fost interpretată în mod incorect în sensul că se aplică într‑un cadru mai larg decât cel al mărcilor vădit obscene sau șocante este inoperant, deoarece s‑a stabilit că semnul în litigiu este perceput ca fiind vulgar și șocant în mod intrinsec și constituie astfel o „marcă vădit obscenă”.
40. În al șaselea rând, motivul referitor la stabilirea incorectă a sarcinii probei este, în opinia EUIPO, nefondat. În cazul în care i se prezintă fapte de notorietate sau o examinare care subliniază caracterul neadecvat al unui semn a cărui înregistrare se solicită, obligația dovedirii contrariului revine solicitantului. În hotărârea atacată, Tribunalul a observat un fapt de notorietate conform căruia consumatorii nu percep un titlu de film și o marcă în același mod, având în vedere diferența dintre natura și funcția lor. În această privință, Tribunalul a observat că nu s‑a dovedit că publicul relevant ar identifica gluma pretins a fi inclusă în semnul în cauză, considerând, în plus, că percepția care trebuia luată în considerare era aceea a consumatorilor care nu au văzut filmul și care nu erau familiarizați cu „jargonul tinerilor”.
41. În sfârșit, motivul privind neîndeplinirea obligației de a pune în balanță interesele nu este întemeiat, deoarece acest exercițiu a fost deja făcut de legiuitor și transpus în textul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. În plus, Tribunalul nu a examinat marca în litigiu în mod abstract, ci în mod specific și cuprinzător, luând în considerare publicul relevant și produsele și serviciile solicitate.
42. Argumentele invocate de recurentă au caracter divers. Unele dintre aceste argumente ar putea fi într‑adevăr respinse, deoarece privesc chestiuni de fapt care, în principiu, sunt excluse din sfera de control pe care Curtea îl poate exercita în cadrul unui recurs. Acestea fiind spuse, nu poate fi ignorat faptul că, respectând limitele situației de fapt din prezentul litigiu, recurenta contestă criteriul juridic care trebuie aplicat în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. Identificarea (in)corectă a cadrului în care trebuie evaluate anumite fapte ar avea un impact direct și decisiv asupra examinării acestor fapte. Cu toate acestea, chestiunea cadrului juridic în care trebuie examinate anumite fapte nu are un caracter de fapt.
43. În opinia noastră, întrebarea esențială ridicată de primul motiv al prezentului recurs este care elemente trebuie luate în considerare atunci când se examinează dacă o cerere de înregistrare a mărcii ar trebui respinsă în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. În plus, în ce măsură contextul și impactul social sunt importante pentru o astfel de examinare? Examinarea ar trebui să aibă ca obiect „semnul ca atare” (în funcție de calitățile sale intrinseci) sau ar trebui luate în considerare elemente ale contextului său social și reacția dovedită a publicului relevant? O chestiune suplimentară ridicată de primul motiv privește în special rolul pe care îl joacă libertatea de exprimare în domeniul mărcilor.
44. Vom începe analiza cu ultimul punct, care este probabil cel mai clar (1), înainte de a trece la distincția care trebuie făcută între conceptele de ordine publică și bune moravuri în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 (2) și apoi aplicarea acestor criterii în prezentul litigiu (3).
1. Protecția mărcii și libertatea de exprimare
45. Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv de recurs, recurenta susține că această punere în balanță a intereselor făcută de Tribunal a fost incorectă. Astfel cum s‑a menționat în continuare în ședință, această critică are în vedere, în principiu, punctul 29 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a observat că libertatea de exprimare nu se aplică în domeniul mărcilor. În cadrul ședinței, recurenta nu a fost de acord cu această afirmație deoarece, în opinia sa, garanțiile legate de libertatea de exprimare se aplică în domeniul mărcilor.
46. În răspunsul său scris, EUIPO a arătat că nu a existat nicio eroare în evaluarea punerii în balanță a intereselor și că acest criteriu a fost deja reflectat de legiuitor în articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. Totuși, atunci când acest lucru a fost pus în discuție în mod explicit în cursul ședinței, EUIPO a fost de acord că declarația Tribunalului de la punctul 29 din hotărârea atacată este incorectă.
47. Libertatea de exprimare joacă într‑adevăr un rol în dreptul mărcilor.
48. În primul rând, respectarea drepturilor fundamentale constituie o condiție a legalității oricărei măsuri a Uniunii. Domeniul de aplicare al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”) și drepturile fundamentale garantate de aceasta se extind la orice acțiune sau omisiune a instituțiilor și organismelor Uniunii Europene(19). Aceeași afirmație trebuie, în mod firesc, să fie adevărată în domeniul mărcilor pentru acțiunile și omisiunile organismelor Uniunii Europene, cum ar fi EUIPO.
49. În al doilea rând, caracterul comercial al unei potențiale activități nu justifică limitarea sau chiar excluderea protecției drepturilor fundamentale(20). Ar putea fi reamintit faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) s‑a pronunțat în sensul că libertatea de exprimare garantată de articolul 10 din Convenție se aplică indiferent de tipul de mesaj care este transmis, inclusiv atunci când este vorba de publicitate comercială(21). Aceasta a aplicat libertatea de exprimare în mod specific pentru evaluarea restricțiilor impuse de dreptul național mărcilor și altor forme de publicitate(22).
50. În al treilea rând, aplicabilitatea libertății de exprimare în materie de mărci a fost confirmată în mod explicit în preambulul la Regulamentul (UE) 2015/2424 de modificare a Regulamentului nr. 207/2009 și este recunoscută în prezent în Regulamentul 2017/1001(23).
51. În al patrulea rând, ca argument mai degrabă subsidiar, o astfel de interpretare a dreptului este de asemenea în concordanță cu jurisprudența anterioară a Tribunalului(24), precum și cu practica EUIPO(25).
52. Astfel, libertatea de exprimare se aplică în mod clar în domeniul dreptului mărcilor. Această afirmație ridică totuși mai multe întrebări decât răspunsuri. Oricât de fascinantă ar fi discutarea acesteia în abstract(26), rămâne întrebarea care este impactul acestei confirmări asupra soluționării prezentei cauze.
53. Pe de o parte, teza EUIPO potrivit căreia drepturile fundamentale și punerea în balanță a acestora au fost deja luate în considerare la redactarea articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 este dificil de susținut. Nu există niciun indiciu cu privire la modul în care ar trebui să se realizeze exact acest echilibru în fiecare situație în parte. A sugera că problema a fost deja soluționată în mod adecvat doar prin introducerea conceptelor de ordine publică și de bune moravuri în articolul 7 alineatul (1) litera (f) este, în raport cu multiplele drepturi și interese în discuție, pur și simplu de neacceptat(27).
54. Pe de altă parte, atunci când a fost întrebată cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, recurenta a avut de asemenea dificultăți în a explica în mod expres cum luarea în considerare a libertății de exprimare ar fi trebuit să influențeze testul prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (f). Sugestiile recurentei au putut fi sintetizate în teza conform căreia, dacă EUIPO și Tribunalul ar fi luat în considerare libertatea de exprimare în procesul de înregistrare, ar fi permis înregistrarea mărcii contestate, întrucât abordarea EUIPO a fost prea strictă și ar fi trebuit să încline mai mult în favoarea libertății de exprimare conținute în sau exprimate prin marca în litigiu.
55. Acest argument este strâns legat sau chiar se suprapune cu critica pe care recurenta a exprimat‑o în principiu referitor la impactul asupra bunelor moravuri identificat de EUIPO, care pare a fi în opinia recurentei în disonanță cu opinia privind expresia „Fack ju Göhte” exprimată de publicul relevant și de autoritățile germane. Libertatea de exprimare nu este, prin urmare, o etapă independentă a evaluării, însă, în opinia recurentei, ar fi trebuit să determine o atitudine diferită a EUIPO (mai liberală) cu privire la bunele moravuri. Aceasta conduce dezbaterea către punctul central al primului motiv de recurs, evidențiat deja mai sus: la ce se referă conceptele de ordine publică și de bune moravuri și cum trebuie evaluate?
56. În concluzie, deși nu este un obiectiv primar al dreptului mărcilor, libertatea de exprimare rămâne în mod clar o componentă a acestuia. Privită în această lumină, prin afirmația contestată a Tribunalului de la punctul 29 din considerentele sale s‑ar fi intenționat probabil să se transmită o idee puțin diferită: nu în sensul că libertatea de exprimare nu are niciun rol în dreptul mărcilor, ci că în contrast cu domeniile artelor, culturii și literaturii, importanța care trebuie acordată libertății de exprimare în domeniul dreptului mărcilor poate fi oarecum diferită, poate oarecum mai redusă, în punerea în balanță globală a drepturilor și a intereselor prezente.
57. Dacă este interpretată potrivit primului înțeles (literal), afirmația de la punctul 29 din hotărârea atacată este în mod vădit incorectă. Dacă este interpretată conform celui de al doilea înțeles, această afirmație este, în opinia noastră, sustenabilă: deși libertatea de exprimare, precum și alte drepturi fundamentale potențial relevante trebuie luate în considerare în exercițiul general de punere în balanță, libertatea de exprimare nu este scopul principal al protecției mărcii.
2. Ordine publică și/sau bune moravuri?
58. În cadrul procedurii în fața Tribunalului a fost clarificat faptul că semnul în litigiu fusese examinat în mod specific în lumina bunelor moravuri, iar nu a ordinii publice(28). Această teză a fost confirmată în mod explicit de EUIPO în ședință.
59. În același timp însă, în hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că noțiunile „ordine publică” și „bune moravuri” sunt diferite, dar se suprapun adesea(29). Astfel, EUIPO nu este obligat să facă distincție între cele două.
60. Nu putem fi de acord. Din faptul că cele două concepte se pot suprapune în anumite cazuri nu rezultă că nu există obligația de a distinge între ele. Totuși, cel mai important este că, astfel cum poate fi demonstrat cu claritate de prezenta cauză, diferența conceptuală dintre ele are repercusiuni cu privire la ce anume trebuie mai exact examinat și cum, dacă se invocă oricare dintre cele două concepte.
61. Pentru a explica această diferență, vom începe prin a face câteva scurte observații cu privire la scopul protecției mărcii și la rolul jucat de articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 (a), înainte de a sublinia modul în care diferența dintre cele două concepte se reflectă deja în practică (b) și, în final, vom sugera modul în care trebuie făcută distincția între cei doi termeni (c).
a) Scopul protecției mărcii
62. În general, se sugerează că protecția mărcii respective îi acordă titularului său un drept exclusiv ce are ca obiect legătura care urmează să fie făcută de publicul relevant între el și bunurile sau serviciile avute în vedere(30). Aceasta permite comercianților să își „plaseze” bunurile și serviciile în mintea consumatorilor prin asocierea calității, a inovării sau a altor atribute cu o anumită imagine a unei mărci. În acest sens, Curtea a statuat că dreptul exclusiv conferit de protecția mărcii are ca scop să asigure că marca își poate îndeplini funcția esențială de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor, precum și alte funcții precum cele de indicare a calității acestor produse sau servicii ori funcțiile de comunicare, de investiție sau de publicitate(31).
63. Înregistrarea unui semn ca marcă este supusă mai multor limite. În măsura în care este relevantă în prezenta cauză, înregistrarea poate fi respinsă pe baza unuia dintre așa‑numitele motive relative sau absolute de refuz, care protejează respectiv „drepturi exclusive preexistente asupra semnelor precum alte mărci sau denumiri comerciale, […]” și „diverse tipuri de interese publice”(32).
64. Motivul absolut de refuz cu privire la „ordinea publică sau bunele moravuri” în speță este prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009(33). Deși acționează ca o limitare a semnelor care pot beneficia de protecția specifică conferită de o marcă, este important de subliniat că scopul său nu este acela de a împiedica pe deplin utilizarea în comerț a semnelor respinse la înregistrare. Dacă utilizarea unui semn este prohibită după refuzul protecției mărcii este o chestiune lăsată în mod esențial în sarcina dreptului național al statelor membre(34). Într‑adevăr, respingerea înregistrării unui semn pentru acest motiv nu împiedică neapărat utilizarea sa în comerț(35). Acordarea dreptului exclusiv în cadrul protecției mărcii și posibilitatea de a comercializa produse sau servicii sunt chestiuni distincte reglementate de seturi separate de reguli.
65. Acestea fiind spuse, observațiile părților, atât în scris cât și în ședință, au dezvăluit un anumit dezacord cu privire la măsura în care EUIPO ar trebui să adopte orice abordări stricte privind ordinea publică și/sau bunele moravuri în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009.
66. Pe de o parte, recurenta a susținut în esență că EUIPO nu își asumă rolul de „polițist al bunului/prostului gust” prin intermediul unei interpretări extensive a articolului 7 alineatul (1) litera (f). Pe de altă parte, EUIPO a sugerat că legiuitorul european dorea în mod clar să aibă un rol în protejarea ordinii publice și a bunelor moravuri, pur și simplu prin introducerea acestor concepte în articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009.
67. În acest sens, trebuie să fim de acord cu EUIPO, cu o singură rezervă importantă. În temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f), EUIPO are într‑adevăr un rol în protejarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Mai mult, acest rol și limitele sale vor avea un caracter specific și independent în raport cu alte regimuri de reglementare în cadrul cărora se pot utiliza astfel de concepte, întrucât domeniul dreptului mărcilor este un domeniu de drept separat.
68. Totuși, protecția ordinii publice și a bunelor moravuri nu reprezintă, cu siguranță, rolul esențial sau predominant al EUIPO și al dreptului Uniunii în materie de mărci. Motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (f) acționează în mod efectiv ca o plasă de siguranță, stabilind limite pentru realizarea altor obiective(36). Dar cu siguranță nu este un scop în sine.
b) „Ordinea publică” și „bunele moravuri” aplicate în practică
69. Noțiunile de „ordine publică” și „bune moravuri” prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 sunt identice?
70. În hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că EUIPO nu este obligată să facă distincție între ele(37). Această poziție pare să fie reluată de unii autori care consideră că ambele concepte sunt interschimbabile(38). Pentru unii, o astfel de distincție nu este necesară dintr‑o perspectivă practică, deoarece consecințele lor juridice sunt identice(39).
71. Aplicarea în practică relevă o imagine diversă. Îndreptându‑ne atenția mai întâi către practica EUIPO, examinarea efectuată de acesta pare să vizeze uneori ambele concepte luate împreună(40), alteori se concentrează mai mult sau chiar exclusiv pe aspectul privind ordinea publică(41), iar în alte cazuri a efectuat analiza în lumina bunelor moravuri(42).
72. Cu titlu de exemplu, EUIPO a refuzat înregistrarea semnului „MECHANICAL APARTHEID” pentru jocuri pe calculator, publicații și divertismente conexe, ca fiind contrară ordinii publice a Uniunii Europene, întrucât contrazice „valorile indivizibile, universale pe care se întemeiază Uniunea, demnitate, libertate, integritate fizică, egalitate și solidaritate, precum și principiile democrației și statului de drept”(43).
73. Bunele moravuri par să fi constituit baza examinării camerei de recurs în temeiul căreia a permis (și astfel să anuleze refuzul inițial al examinatorului) înregistrarea mărcii „Jewish Monkeys”(44). Această marcă reflectă numele unei formații care combină elemente de folclor idiș cu muzică pop(45). Referindu‑se la decizia sa pronunțată în cauza Die Wanderhure(46), camera de recurs a luat act de „marele succes popular” și de lipsa obiecțiilor din partea poliției față de activitatea formației(47). Examinând vulgaritatea expresiei în discuție, a observat printre alte lucruri că obiectul dezbaterii este reprezentat de „valorile dreptului european ca sistem juridic care protejează drepturile fundamentale și drepturile omului, iar nu un regulament lingvistic destinat suprimării vocabularului nedorit”(48).
74. Există de asemenea cazuri în care „ordinea publică” și „bunele moravuri” au fost examinate împreună. În ceea ce privește marca „BIN LADIN”, camera de recurs a considerat că „această marcă este contrară ordinii publice și bunelor moravuri, întrucât infracțiunile de terorism sunt absolut contrare principiilor etice și morale recunoscute nu numai în toate statele membre ale Uniunii Europene, ci în toate națiunile civilizate”(49).
c) „Ordinea publică” și „bunele moravuri”: diferența dintre cele două noțiuni
75. Exemplele citate mai sus demonstrează că, în ciuda suprapunerii dintre cele două categorii (care este o consecință logică a suprapunerii normelor juridice și morale la care se referă), există și un grad de diferențiere între cele două categorii. Am sugera că există într‑adevăr o diferență între cele două noțiuni în ceea ce privește modul în care, de către cine și în ce privință este definit conținutul fiecărei categorii.
76. Ordinea publică este o expresie normativă a valorilor și a obiectivelor definite de autoritatea publică relevantă, care vor fi urmărite în prezent și în viitor, adică prospectiv. Ordinea publică exprimă astfel dorințele autorității publice de reglementare în ceea ce privește normele care trebuie respectate în societate. Conținutul său trebuie să rezulte din surse normative oficiale și/sau din documente de interes public. Indiferent de cum este exprimată, la fel trasarea unei căi, ordinea publică trebuie mai întâi creată de o autoritate publică, numai apoi putând fi urmată(50).
77. Bunele moravuri se referă, în interpretarea noastră, la valorile și la convingerile respectate de o societate dată, stabilite și impuse de consensul social predominant în cadrul acelei societăți la un moment dat. Spre deosebire de natura descendentă a ordinii publice, acestea evoluează de jos în sus. De asemenea, ele evoluează în timp: însă, atunci când sunt analizate, se iau în considerare în principal trecutul și prezentul. Firește, din punctul de vedere al scopului său, moralitatea este de asemenea normativă și perspectivă, în sensul că acel set de reguli are și ambiția de a induce și de a menține un anumit comportament(51).
78. Diferența esențială dintre cele două concepte este modul în care acestea sunt stabilite și prin urmare recunoscute. Curtea AELS a făcut aluzie la o diferențiere similară în contextul Directivei 2008/95/CE(52), atunci când a statuat că „refuzul bazat pe motive de «ordine publică» trebuie să se bazeze pe o evaluare a unor criterii obiective, în timp ce o opoziție la o marcă bazată pe «bunele moravuri» presupune examinarea unor valori subiective”(53).
79. Deoarece ordinea publică este articulată de sus în jos, conținutul său poate fi stabilit „în mod obiectiv”, deoarece politica respectivă trebuie să fi fost consfințită undeva. Ordinea publică poate fi astfel studiată „la birou”, în sediul autorităților publice, din perspectiva legilor, a politicilor și a declarațiilor oficiale. Poate fi necesar să se identifice sursa exactă a unei anumite norme de ordine publică, astfel încât implementarea sa (ori, mai degrabă, refuzul unei anumite prestații pentru motive de ordine publică) să respecte principiile previzibilității, absenței arbitrarului și bunei administrări, dar o dată ce respectivele cerințe sunt îndeplinite, chestiunea va depinde exclusiv de voința unilaterală a autorităților administrative.
80. În schimb, nu se poate spune același lucru despre bunele moravuri. Acestea nu pot fi constatate în afara normelor și a contextului social. Identificarea lor necesită cel puțin o apreciere empirică a ceea ce societatea relevantă (publicul în cauză) consideră, la un moment dat, a fi norme acceptabile de conduită. Cu alte cuvinte, pentru a observa dacă un anumit semn contravine bunelor moravuri, este necesară analiza dovezilor specifice fiecărui caz, pentru a stabili modul în care publicul relevant ar reacționa în mod probabil la aplicarea semnului în discuție pe produsele sau serviciile respective.
81. Dorim să subliniem că, în ceea ce privește rezultatul real, în unele cazuri, ambele categorii se vor suprapune(54). Un grad adecvat de ordine publică ar trebui să reflecte și să consolideze bunele moravuri. În alte cazuri, aspectele care inițial priveau doar ordinea publică se vor transforma treptat în bune moravuri(55).
82. Astfel, nu am insista să transformăm într‑un eseu academic distincția dintre ordinea publică și bunele moravuri. Cu toate acestea, în contextul prezentei cauze, această distincție face diferența. Este relevantă în mod specific în privința elementelor care ar fi trebuit luate în considerare de EUIPO și, indirect, de Tribunal, atunci când cel dintâi a respins cererea recurentei, invocând temeiul specific al bunelor moravuri, iar cel din urmă a susținut o astfel de abordare.
83. Pentru a rezuma, dacă intenționează să invoce motivul (absolut) de refuz întemeiat pe bunele moravuri, EUIPO trebuie să stabilească, în raport cu percepția dominantă din partea publicului în cauză, de ce consideră că un anumit semn ar aduce atingere acestor principii. Cu siguranță nu se sugerează că EUIPO ar trebui să efectueze un studiu empiric aprofundat pentru a stabili care sunt bunele moravuri în raport cu un anumit semn. Într‑adevăr, suntem pe deplin de acord cu sugestia EUIPO exprimată în cadrul ședinței că cel mai bun lucru pe care îl poate oferi este o „estimare informată”. Totuși, această estimare trebuie să se bazeze pe un context social specific și nu poate ignora dovezile de fapt care ori confirmă, ori ar putea pune la îndoială opinia proprie a EUIPO asupra a ceea ce respectă sau nu bunele moravuri într‑o anumită societate, într‑o anumită perioadă.
3. Prezenta cauză
84. În opinia noastră, în prezenta cauză examinarea efectuată de EUIPO și susținută de Tribunal nu a respectat aceste standarde.
85. Lista claselor de produse și servicii menționate în cererea recurentei este destul de variată(56). Cu toate acestea, nu s‑a discutat dacă semnul verbal poate să fi fost permis doar pentru anumite categorii și nu pentru altele. Prin urmare, nu vedem niciun motiv pentru a examina această chestiune în recurs.
86. Totuși, un aspect crucial care a fost discutat este faptul că EUIPO, invocând în același timp articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, a definit publicul relevant ca fiind unul general și germanofon. Astfel, pe de o parte, publicul relevant a fost definit pentru a ține seama nu numai de elevii de liceu, fani ai filmului în cauză, ci și de cei care se poate să nu fi auzit niciodată de film și ar putea, în mod justificat, să fie surprinși dacă în timpul cumpărăturilor săptămânale ar găsi pe raft pâine (clasa 30) sau produse pentru curățare (clasa 3) care poartă eticheta „Fack ju Göhte”.
87. Pe de altă parte, limitarea geografică/lingvistică a publicului relevant la publicul germanofon al Uniunii Europene este, în temeiul articolului 7 alineatul (2) menționat deja, cu siguranță posibilă. Totuși, aceasta are implicații destul de importante. Mai presus de toate, vulgaritatea intrinsecă sau natura ofensatoare a semnului trebuie examinate exclusiv în ceea ce privește publicul larg a cărui limbă maternă nu este limba engleză. Având în vedere semnul specific în litigiu, ceea ce poate apărea ca fiind intrinsec vulgar sau ofensator pentru o persoană a cărei limbă maternă este limba engleză nu poate părea ca atare unui german (pentru care limba engleză nu este limba maternă), mai ales atunci când se confruntă cu o transcriere fonetică neobișnuită a unei insulte care își are originea într‑o limbă străină.
88. Oricare ar fi situația, cum ar trebui apreciată conformitatea cu bunele moravuri a unui astfel de semn? Odată ce motivul respectiv este reținut de examinator, diferența esențială în raport cu abordarea susținută de Tribunal este, în opinia noastră, că o astfel de examinare nu poate fi efectuată ținând seama exclusiv de semnul verbal, în mod izolat de percepția și de contextul social mai larg, dacă există dovezi în acest sens.
89. În această privință, a avut loc o dezbatere amplă între părți cu privire la faptul că proiecția filmului „Fack ju Göhte” a fost autorizată cu acest titlu și că, în aparență, nu au existat restricții privind accesul publicului tânăr. Argumentele recurentei în această privință sugerează că, în cazul în care autoritățile de reglementare din țările vorbitoare de limbă germană ale Uniunii Europene nu ar avea probleme cu titlul filmului, EUIPO nu ar trebui să le ridice în procesul de înregistrare a unei mărci. În schimb, EUIPO a susținut că reglementarea privind controlul și difuzarea filmelor dintr‑un stat membru este pur și simplu o chestiune complet diferită de cea privind reglementarea mărcilor la nivelul Uniunii.
90. La nivel structural și instituțional, suntem de acord cu EUIPO: clasificarea și reglementarea filmelor într‑un stat membru reprezintă, într‑adevăr, un cadru normativ diferit de cel al dreptului Uniunii în materia mărcilor. Prin urmare, decizia unei astfel de autorități naționale de reglementare în domeniul cinematografiei cu privire la condițiile de verificare și de difuzare ale unui film nu este, cu siguranță, concludentă pentru evaluarea care trebuie făcută în temeiul legislației privind mărcile și, mai precis, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009.
91. Cu toate acestea, spre deosebire de EUIPO, nu considerăm că evaluarea se poate opri aici. Chiar dacă sunt într‑adevăr regimuri de reglementare diferite, există o suprapunere de fond între astfel de evaluări paralele: ambele cadre de evaluare au ca punct de plecare același public și evaluarea moralității și a vulgarității în raport cu același public la același, sau aproape la același moment. La acest nivel, după cum recunoaște în mod incidental însuși EUIPO(57), aprecierea morală cu privire la vulgaritatea unei expresii are importanță.
92. În acest context, evaluările anterioare efectuate de diferite organisme naționale devin într‑adevăr relevante. Dacă există și sunt aduse la cunoștința EUIPO, examinările efectuate de respectivele organisme naționale, care sunt, fără îndoială, mai bine plasate decât un oficiu pentru mărci la nivelul Uniunii pentru a evalua ceea ce este (i)moral și vulgar la un moment dat într‑un anumit stat membru, ar trebui să fie luate în considerare în mod corespunzător.
93. Acest lucru nu împiedică desigur EUIPO să constate că marca solicitată încalcă bunele moravuri, mai ales dacă urmează a fi evaluate la nivelul Uniunii Europene. Aceste constatări și dovezi empirice, în special în ceea ce privește exact același spațiu lingvistic sau geografic precum cel ales de EUIPO pentru propria examinare, ridică totuși standardele raționamentului care trebuie efectuat de EUIPO în situația în care dorește să deroge de la constatările organelor naționale cu privire la standardele acceptabile ale bunelor moravuri în același spațiu, în ceea ce privește, aparent, același public general și la același moment.
94. În speță, acest standard nu a fost respectat. În diferitele etape ale procedurilor în fața EUIPO precum și în fața Tribunalului, recurenta a atras atenția, fără a fi contrazisă, că filmul a avut un mare succes în țările vorbitoare de limbă germană, aparent fără a genera o mare controversă cu privire la titlul său, că titlul filmului a fost autorizat și aprobat în mod corespunzător pentru a fi vizionat de un public tânăr, și că percepția pozitivă a filmului poate fi evidențiată și prin încorporarea acestuia în programul de învățare al Institutului Goethe.
95. Din nou, niciuna dintre aceste afirmații nu este concludentă. În mod similar, soarta filmului nu este determinantă pentru înregistrarea unei mărci. Totuși, în fața unor dovezi atât de puternice cu privire la percepția socială a moralității și a vulgarității potențiale a exact aceluiași titlu, EUIPO ar trebui să furnizeze argumente mult mai convingătoare pentru a concluziona că, în pofida faptului că diferite organisme care reprezintă publicul germanofon au constatat că expresia nu provoacă publicul respectiv să ridice sprâncenele, o marcă omonimă tot nu poate fi înregistrată ca urmare a faptului că aduce un afront bunelor moravuri în raport cu exact același public.
96. În opinia noastră, o asemenea percepție reflectă în mod corespunzător rolul jucat de bunele moravuri în contextul dreptului Uniunii în materia mărcilor. Deoarece definirea și stabilirea bunelor moravuri (precum și a ordinii publice) cu greu ar putea reprezenta rolul principal al EUIPO în contextul dreptului mărcilor(58), este dificil de conceput că EUIPO are dreptul să inițieze brusc o abordare strictă asupra bunelor moravuri, separată de (sau, mai degrabă, mult mai strictă decât) cea prevalentă în aparență în statul membru (statele membre) în cauză.
97. Pe scurt, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin interpretarea incorectă a articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009, întrucât nu a luat în considerare elementele contextului relevant pentru a aprecia dacă semnul solicitat respectă bunele moravuri.
98. Prin urmare, se impune admiterea primului motiv de recurs și anularea hotărârii atacate.
B. Al doilea și al treilea motiv de recurs
99. În cazul în care Curtea ajunge la aceeași concluzie cu privire la primul motiv, examinarea celui de al doilea și a celui de al treilea motiv poate fi considerată redundantă. Cu toate acestea, rolul avocatului general este de a asista Curtea în mod complet, indiferent de calea aleasă de aceasta. În contextul prezentei cauze, al doilea și al treilea motiv de recurs susțin primul motiv: stabilirea a ceea ce respectă sau nu bunele moravuri va fi întotdeauna un aspect lăsat la aprecierea instanței. Cu toate acestea, în special în ceea ce privește astfel de hotărâri cu caracter subiectiv, ar trebui să fie destul de clar care sunt criteriile care vor fi luate în considerare la adoptarea unei astfel de hotărâri, astfel încât să existe cel puțin un grad rezonabil de previzibilitate cu privire la potențialele rezultatele. Cu toate acestea, al doilea și al treilea motiv de recurs demonstrează că o astfel de claritate și previzibilitate lipsesc oarecum în speță.
100. Al doilea și al treilea motiv se referă la pretinsa încălcare a principiilor egalității de tratament (al doilea motiv) și bunei administrări (al treilea motiv). Recurenta critică în esență neîndeplinirea de către Tribunal a obligației de a sancționa tratamentul discriminatoriu aplicat cererii recurentei în raport cu o decizie anterioară a EUIPO în cauza Die Wanderhure(59).
101. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta critică faptul că Tribunalul a confirmat decizia în litigiu, în pofida asemănărilor dintre situația din prezenta cauză, pe de o parte, și cea din cauza Die Wanderhure, pe de altă parte. Recurenta subliniază că motivul prezentat de EUIPO și confirmat de Tribunal pentru a explica soluțiile diferite a fost acela că semnul solicitat și acordat în cazul Die Wanderhure descrie conținutul unui film. Potrivit EUIPO, nu aceasta a fost situația în cazul semnului solicitat de recurentă. Recurenta nu este de acord și susține că semnul în litigiu descrie de asemenea conținutul unui film în măsura în care exprimă frustrarea elevilor determinată de obligația de a studia la liceu materii neplăcute. Recurenta critică în continuare lipsa de explicație a motivului pentru care semnul în litigiu nu poate fi interpretat ca descriind conținutul unui film. În plus, nu există niciun motiv obiectiv pentru declarația Tribunalului potrivit căreia semnul „Die Wanderhure” este mult mai puțin șocant și vulgar decât semnul solicitat de recurentă.
102. Al treilea motiv de recurs se limitează să susțină că Tribunalul ar fi încălcat de asemenea principiul bunei administrări prin faptul că nu a aplicat recurentei concluziile la care a ajuns EUIPO în decizia Die Wanderhure și că nu a examinat circumstanțele situației de fapt ale prezentei cauze.
103. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, EUIPO răspunde că susținerea recurentei referitoare la nerespectarea unei decizii anterioare este vădit neîntemeiată, deoarece EUIPO a analizat în mod explicit decizia anterioară în discuție (Die Wanderhure). Argumentul recurentei referitor la asemănările dintre cele două situații privește o chestiune de fapt și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al unui recurs.
104. EUIPO susține în continuare că argumentul recurentei se referă la întinderea obligației de motivare atunci când se pronunță soluții diferite în două situații similare. Obligația de motivare invocată de recurentă ar conduce, în realitate, la obligația EUIPO de a constata ulterior săvârșirea unei eventuale erori de drept într‑o decizie anterioară (care totuși a devenit definitivă) fără ca părțile la procedura precedentă să aibă posibilitatea de a adopta o poziție cu privire la o astfel de declarație. O asemenea obligație de motivare ar fi problematică și în cazul în care o marcă deja înregistrată ar fi ulterior declarată nulă(60). Totuși, această întrebare este oarecum ipotetică în prezenta cauză, întrucât Tribunalul a confirmat teza EUIPO privind imposibilitatea comparării celor două situații.
105. EUIPO respinge cel de al treilea motiv ca inadmisibil în măsura în care invocă o încălcare a principiului securității juridice fără a furniza nicio explicație. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, EUIPO consideră că această afirmație nu îndeplinește cerința articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură potrivit căreia un recurs trebuie să cuprindă „motivele și argumentele de drept invocate, precum și o expunere sumară a acestor motive”. Potrivit EUIPO, acest motiv corespunde primului motiv, iar recurenta nu a prezentat argumente care susțin o încălcare a principiului bunei administrări, dincolo de pretinsa încălcare a articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009.
106. În opinia noastră, argumentele invocate de recurentă în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv se referă, în principiu, la aceeași chestiune: pretinsa lipsă de coerență în practica EUIPO, în special atunci când decizia în litigiu în prezenta cauză este comparată cu soluția pronunțată de EUIPO în cauza Die Wanderhure. Această afirmație poate fi interpretată de fapt în ambele sensuri, fie ca o încălcare a principiului egalității (al doilea motiv), fie, în cazul autorităților administrative, o chestiune care privește buna administrare (al treilea motiv)(61). Într‑adevăr, principiul bunei administrări se referă la obligația de motivare care ar explica derogarea EUIPO de la practica anterioară. În acest sens, principiul respectiv este în mod logic însoțit de principiul egalității de tratament, deoarece acesta din urmă necesită obținerea unor rezultate similare în situații similare și rezultate diferite în situații diferite.
107. Prin urmare, vom analiza cele două presupuse motive împreună.
108. Obligația de motivare este prevăzută de asemenea la articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009 și la articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, cu același domeniu de aplicare ca și cel al articolului 296 al doilea paragraf TFUE(62). Curtea a precizat de asemenea că „EUIPO are obligația de a‑și exercita competențele în conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii, precum principiul egalității de tratament și principiul bunei administrări”(63). Aceasta înseamnă în principal că „[…] EUIPO trebuie […] să ia în considerare deciziile pe care le‑a adoptat deja cu privire la cereri similare și să analizeze cu o deosebită atenție aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens, aplicarea acestor principii trebuind să se concilieze […] cu respectarea principiului legalității […]”(64).
109. Curtea a precizat în continuare că „dreptul la o bună administrare include în special, în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) din Cartă, obligația administrației de a‑și motiva deciziile. Această obligație […] are dublul obiectiv de a permite, pe de o parte, celor interesați să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, cu scopul de a‑și apăra drepturile, și, pe de altă parte, instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei în cauză”(65).
110. Declarațiile recente ale Curții, care tocmai au fost menționate, resping deja o serie de argumente invocate de EUIPO în prezenta procedură. În primul rând, un proces decizional coerent cu siguranță nu înseamnă că soluțiile trebuie să fie identice. Nu înseamnă nici inflexibilitate și nici incapacitatea de a corecta greșelile anterioare sau de a face schimbări în abordare și interpretare. Pur și simplu înseamnă să respecte cât mai mult posibil un sistem coerent de luare a deciziilor, cum ar fi, în speță, criteriile și elementele care trebuie luate în considerare la evaluarea categoriilor de la articolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 și strictețea sau indulgența cu care sunt aplicate. Dorim să subliniem acest punct în mod suficient de explicit: coerența în abordare este altceva decât caracterul identic al soluțiilor.
111. În al doilea rând, imperativul privind coerența abordării și criteriile care trebuie aplicate are o consecință procedurală: este, desigur, posibilă derogarea de la abordarea anterioară cu privire la adoptarea deciziilor, dar această derogare trebuie să fie motivată și explicată în mod coerent.
112. Din această perspectivă, Die Wanderhure, precum și o serie de alte decizii ale EUIPO citate în cadrul prezentelor concluzii, sunt cu greu compatibile cu decizia pronunțată în cauza „Fack ju Göhte”.
113. Cauza Die Wanderhure avea în vedere un semn, „DIE WANDERHURE”, care era și numele unui roman german și al adaptării sale cinematografice. Examinatorul a constatat că respectivul semn nu era eligibil pentru protecție în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f), deoarece cuprindea o expresie ofensatoare, cuvântul „hure” fiind în limba germană sinonim cu prostituată și folosit în mod colocvial pentru a se referi la o persoană cu mulți parteneri sexuali(66).
114. Decizia respectivă a fost anulată de camera de recurs. Aceasta din urmă a menționat că examinatorul s‑a limitat la a sublinia cel de al doilea cuvânt care compunea semnul, fără a‑l comenta pe primul. Camera de recurs a descris conținutul romanului și al filmului purtând același nume prin semnul solicitat și a remarcat marele succes al acestora la public. Romanul și filmul descriu o poveste despre o femeie tânără, rătăcitoare, care oferă serviciile ei în secolul al XV‑lea, iar utilizatorii relevanți ai serviciilor sale sunt clericii reuniți în Conciliul de la Constance. Camera de recurs a constatat că acest succes a demonstrat că publicul nu se simte ofensat de carte sau de titlu. De asemenea, a constatat că orașul Constance nu a ridicat nicio obiecție și a oferit tururi speciale pe jos „pe urmele semnului solicitat”(67).
115. Camera de recurs a constatat că o marcă este „imorală” „dacă destinatarul produselor, atunci când citește semnul solicitat […] este insultat sau disprețuit sau dacă persoane sau grupuri de persoane sunt discriminate ori supuse disprețului”(68). Totuși, nu aceasta a fost situația pentru semnul în litigiu în cauza respectivă(69). În plus, „este posibil ca o expresie vulgară conform dicționarului să fie înțeleasă ca o glumă, în funcție de context”. Examinarea care trebuie efectuată în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 protejează, potrivit camerei de recurs, „valorile dreptului european ca sistem juridic care apără drepturile fundamentale și drepturile omului [dar care nu reprezintă] o carte de reguli lingvistice menite să suprime cuvintele vulgare”(70).
116. În contextul prezentei cauze, cu referire expresă la decizia respectivă și la motivarea acesteia s‑a sugerat că abordarea generală adoptată de EUIPO în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 a fost într‑adevăr mai degrabă liberală în trecut, iar cauza Die Wanderhure a fost considerată o demonstrație a acestei abordări(71). Recurenta subliniază în special că, în cazul în care termenul „Die Wanderhure” nu ar putea fi considerat nici șocant, nici vulgar, în pofida faptului că se referă la o femeie care oferă servicii sexuale pentru bani, o astfel de concluzie trebuie adoptată a fortiori cu privire la semnul „Fack ju Göhte”.
117. În lumina acestor afirmații, considerăm că, având în vedere analogiile incontestabile prima facie dintre contextul în care a fost solicitat semnul în litigiu, pe de o parte, și situația vizată în cauza Die Wanderhure, pe de altă parte, faptul că recurenta s‑a referit în repetate rânduri la această decizie în observațiile sale, pare rezonabil să se aștepte ca EUIPO să ofere (și Tribunalul să solicite) o explicație plauzibilă cu privire la diferitele rezultate în aceste două situații.
118. În această privință, Tribunalul a arătat la punctul 40 din hotărârea atacată că cererea privind semnul în litigiu și cererea depusă în cauza Die Wanderhure nu pot fi considerate similare. Aceasta deoarece, potrivit Tribunalului (referindu‑se la aprecierea camerei de recurs), semnul „Die Wanderhure” descria conținutul filmului al cărei titlu era, în timp ce situația în cazul semnului în discuție în speță era alta. Prin urmare, potrivit Tribunalului, nu ar fi fost posibil să se deducă din marele succes al filmului „Fack Ju Göhte” faptul că publicul va recunoaște titlul imediat prin intermediul semnului solicitat și că nu va fi șocat de acesta. În al doilea rând, semnul „Die Wanderhure” este, în ochii publicului relevant, mult mai puțin șocant(72).
119. Nici una dintre aceste explicații nu este convingătoare.
120. În primul rând, nu ne este clar cum Tribunalul a ajuns la concluzia că în cauza Die Wanderhure marca a fost descriptivă în raport cu conținutul filmului, în timp ce „Fack Ju Göthe” nu este. Deși această chestiune ar putea fi considerată că privește aspecte de fapt, elementul care se află în mod fundamental în discuție este testul juridic aplicat de EUIPO și de Tribunal atunci când evaluează o cerere de înregistrare a unui semn care conține o expresie relativ vulgară care corespunde titlului unui film de succes (sau roman) și când succesul inspiră instituțiile publice (fie că este vorba despre orașul Constance sau despre Institutul Goethe) să adopte limbajul folosit pentru propriile scopuri manifestate public (vizitarea obiectivelor turistice într‑un caz, învățarea limbilor străine în celălalt).
121. În ceea ce privește în mod specific relevanța „echivalenței” dintre semnul solicitat și denumirea unui film, nu reușim să identificăm, în primul rând, de ce această circumstanță ar trebui să aibă importanță și, pe de altă parte, cum a fost evaluată această „echivalență”.
122. Într‑adevăr, chiar dacă s‑ar clarifica exact ce se înțelege prin „un titlu care descrie conținutul unui film”, este neclar modul în care faptul că o marcă corespunde conținutului unui film poate să elimine în sine aplicarea în raport cu un anumit semn a articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. În plus, raționamentul în această privință contrazice pur și simplu abordarea generală a examinării propuse de EUIPO în ceea ce privește „Fack Ju Göthe” (conform căreia semnul trebuie evaluat ca atare, în mod izolat, ca fiind vulgar intrinsec, indiferent dacă a existat sau nu un film omonim), în timp ce în cazul semnului „Die Wanderhure”, a fost aleasă o abordare diametral opusă (semnul a fost evaluat în contextul său social, iar succesul romanului și al filmului a fost considerat argumentul–cheie pentru natura sa ne‑ofensatoare).
123. Astfel, remarcăm abordările diametral opuse în examinarea situațiilor similare din punct de vedere faptic și identice din punct de vedere juridic, fără să intrăm măcar în discuția (care privește într‑adevăr aspecte de fapt) cu privire la motivul pentru care un public general, vorbitor de limbă germană, probabil citind marca „Die Wanderhure”(73) cu privire la bunuri sau (în special) la servicii(74), o expresie pe care orice vorbitor de limba germană o va înțelege imediat, ar trebui să fie mult mai puțin șocat decât cei care încep să se întrebe ce înseamnă „Fack Ju Göthe”, fără a fi văzut filmul.
124. Înțelegem că dorința de consecvență în practica decizională este un obiectiv pe termen lung, așa cum a recunoscut și EUIPO în ședință. Având în vedere numeroasele posibile scenarii de fapt cu care se poate confrunta EUIPO, această sarcină cu siguranță nu este ușoară. Totuși, aceste dificultăți nu pot fi invocate ca motiv pentru a reduce sau chiar a renunța la standarde atunci când trebuie explicate motivele unei decizii.
125. Din nou, nu se poate repeta decât faptul că o astfel de obligație nu înseamnă că nu este posibil să se ajungă la un rezultat diferit într‑o cauză specifică, dacă diferența dintre cauze este corect explicată sau dacă se schimbă complet abordarea interpretativă, iar această schimbare este enunțată și explicată. Analogia cu pronunțarea hotărârilor instanțelor în această privință este destul de clară, deși, în mod normal, standardele motivării nu sunt la fel de ridicate. În mod similar, instanțele nu sunt împiedicate să‑și schimbe jurisprudența în timp(75), dar sunt obligate să explice o eventuală modificare a jurisprudenței(76).
126. În ambele cazuri, numitorul comun este egalitatea în fața legii, dar și, din punctul de vedere al destinatarului unei decizii, previzibilitatea acesteia. Chiar și cel mai prudent operator cu greu își poate planifica strategia comercială generală dacă, într‑un caz, sunt luate în considerare anumite elemente, iar abordarea examinării este, în general, mai degrabă liberală și permisivă, în timp ce în împrejurări de fapt similare în ceea ce privește aplicarea acelorași dispoziții juridice într‑un caz diferit, elemente identice sau similare sunt considerate lipsite de relevanță, iar abordarea globală este mult mai strictă.
127. În fine, bineînțeles că recunoaștem contextul legislativ specific al dreptului mărcilor și faptul că înregistrările anterioare pot fi ulterior contestate, inclusiv pentru motivul unei aplicări incorecte a articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009(77). Încă nu înțelegem cum ar trebui să favorizeze acest argument derogarea chiar de la o cerință minimă de coerență în practica administrativă de adoptare a deciziilor, care este într‑adevăr un principiu transversal aplicabil oricărui domeniu al administrației publice, inclusiv al dreptului mărcilor.
128. În concluzie, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când nu a sancționat neîndeplinirea de către EUIPO a obligației de a explica în mod adecvat derogarea de la practica decizională anterioară sau de a preciza un motiv plauzibil pentru care cererea pentru semnul în litigiu a trebuit să fie soluționată în mod diferit față de soluția pronunțată într‑o cauză similară care a fost adusă în atenția EUIPO de recurentă.
V. Concluziile părților în prezenta cauză
129. Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții anularea hotărârii atacate și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta nu solicită și anularea deciziei în litigiu.
130. Totuși, în temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și al principiului cuprins în acesta privind economia de procedură și eficiența procedurilor, în cazul anulării unei hotărâri atacate, Curtea poate să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.
131. Considerăm că această condiție este îndeplinită în speță.
132. Pentru motivele expuse mai sus în secțiunea A din cadrul prezentelor concluzii, considerăm că primul motiv de recurs este fondat. Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009, care, la rândul său, a condus la o lipsă corespunzătoare în motivarea (partea relevantă) a hotărârii atacate. Indiferent de posibilele concluzii ale Curții cu privire la al doilea și la al treilea motiv, în cazul în care Curtea admite primul motiv de recurs, decizia în litigiu a camerei de recurs a EUIPO ar trebui, în mod inevitabil, să fie anulată ulterior de Tribunal pentru aceleași motive.
133. În aceste împrejurări, o nouă apreciere a cauzei de către Tribunal nu ar fi necesară.
VI. Cheltuieli de judecată
134. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
135. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
136. Recurenta a solicitat obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată. În cazul în care Curtea acceptă propunerea noastră în ceea ce privește soluționarea prezentului recurs, acesta din urmă va cădea în pretenții. EUIPO ar fi, așadar, obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii în primă instanță în cauza T‑69/17, cât și a cheltuielilor aferente procedurii de recurs.
VII. Concluzie
137. Propunem Curții de Justiție să dispună:
– anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 ianuarie 2018, Constantin Film Produktion/EUIPO (Fack Ju Göhte) (T‑69/17, nepublicată, EU:T:2018:27);
– anularea Deciziei Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 1 decembrie 2016 (cauza R 2205/2015-5, Fack Ju Göthe);
– obligarea Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Constantin Film Produktion GmbH atât în procedura în primă instanță, cât și în procedura de recurs în prezenta cauză.