ORDONANȚA CURȚII (Camera a șaptea)
30 iulie 2021(*)
„Acțiune în despăgubire introdusă de persoane fizice împotriva unui stat membru – Acțiune prin care se urmărește să se constate inacțiunea Parlamentului European și a Comisiei Europene – Cerere de recunoaștere a statutului de persoane persecutate politic – Constatarea nerespectării drepturilor garantate de reglementarea națională – Situație pur internă – Necompetență vădită a Curții”
În cauza C‑728/20,
având ca obiect o acțiune introdusă la 29 iunie 2020,
XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, reprezentați de V. Bulete, asistat de C. Biță, avocat,
reclamanți,
împotriva
României,
Parlamentului European,
Comisiei Europene,
pârâte,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul A. Kumin, președinte de cameră, și domnii T. von Danwitz și P. G. Xuereb (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin acțiunea lor, XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, solicită obligarea României la plata în favoarea lor a unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a încălcării de către autoritățile române a drepturilor lor dobândite în temeiul Legii nr. 341/2004 a recunoștinței față de eroii‑martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989 din 12 iulie 2004 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 20 iulie 2004), recunoașterea în privința lor a statutului de persoane persecutate politic în acest stat membru și constatarea abținerii de a acționa a Parlamentului European și a Comisiei Europene rezultate din faptul că aceste instituții s‑au abținut să ia poziție cu privire la cererea lor de adoptare a unei legi care să prevadă sancționarea magistraților naționali, a polițiștilor și a funcționarilor Uniunii în cazul nerespectării dreptului Uniunii.
2 Reclamanții arată că Legea nr. 341/2004 a instituit, pe de o parte, diferite titluri de recunoaștere în privința anumitor categorii de luptători și, pe de altă parte, o serie de drepturi și de indemnizații lunare reparatorii în beneficiul acestora.
3 În urma crizei financiare survenite în cursul anului 2008, anumite drepturi pecuniare ale categoriilor de revoluționari desemnate în Legea nr. 341/2004 au fost diminuate, înainte de a fi suspendate provizoriu. Ulterior, unele dintre aceste drepturi ar fi fost anulate prin Ordonanța de urgență nr. 95/2014 pentru modificarea și completarea Legii recunoștinței față de eroii‑martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și‑au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004 din 29 decembrie 2014 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 30 decembrie 2014).
4 Reclamanții susțin astfel, în primul rând, că Curtea ar trebui să le recunoască statutul de persoane persecutate politic în România.
5 Ei arată în această privință că toate tentativele lor de a adresa întrebări Curții prin intermediul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE au eșuat în mod sistematic din cauza opoziției manifestate de instanțele naționale sesizate. Or, această opoziție ar fi cu atât mai problematică cu cât instanțele menționate refuză să țină seama de principiul drepturilor dobândite, consacrat de Curte în jurisprudența sa. În special Hotărârea din 13 octombrie 1976, Saieva (32/76, EU:C:1976:136, punctul 15), și Hotărârea din 4 mai 1988, Viva (83/87, EU:C:1988:227, punctul 10, precum și jurisprudența citată), nu ar fi fost luate în considerare. Abordarea urmată de instanțele naționale, în măsura în care lasă să se înțeleagă că drepturile dobândite în temeiul Legii nr. 341/2004 pot fi diminuate sau chiar anulate, ar contraveni atât acestei linii jurisprudențiale, cât și, mai general, jurisprudenței dezvoltate de Curte începând cu Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66), privind principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului intern al statelor membre.
6 Această abținere de a acționa a justiției române ar fi indus, în plus, prin intermediul agenților și al funcționarilor români aflați în serviciul Parlamentului și al Comisiei, inacțiunea acestor instituții. În această privință, reclamanții își exprimă bănuielile cu privire la modul inexact în care acești agenți și funcționari români au procedat la traducerea documentelor transmise, ceea ce a condus în esență la vicii de procedură. De altfel, acesta ar fi motivul pentru care diferitele plângeri, reclamații, notificări și acțiuni formulate de membrii Uniunii Revoluționarilor din România, inclusiv prezenta acțiune în fața Curții, au fost traduse de traducători autorizați de Ministerul Justiției român și au fost depuse atât în limba franceză, cât și în limba engleză.
7 În al doilea rând, reclamanții solicită Curții ca, după ce le va fi recunoscut statutul solicitat de persoane persecutate politic, să oblige România să le plătească despăgubiri pentru repararea prejudiciului rezultat din persecuția la care ar fi fost supuși, pe lângă încălcarea drepturilor lor dobândite în temeiul Legii nr. 341/2004.
8 În această ultimă privință, având în vedere considerațiile prezentate la punctul 5 din prezenta ordonanță, aceștia solicită Curții să precizeze în ce măsură deciziile sale privind principiul drepturilor dobândite sunt obligatorii pentru instanțele naționale.
9 În al treilea rând, reclamanții solicită Curții să constate, în temeiul articolului 265 TFUE, că Parlamentul și Comisia s‑au abținut să se pronunțe cu privire la cererea lor de adoptare a unei legi de sancționare a magistraților naționali, a polițiștilor și a funcționarilor Uniunii în cazul nerespectării deciziilor Curții, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a dreptului Uniunii în general. În această privință, reclamanții fac trimitere în special la unul dintre răspunsurile primite de la Comisie, potrivit căruia carta nu își găsește aplicarea în orice împrejurare, ceea ce lasă să se înțeleagă în esență că ea nu are decât un caracter pur facultativ.
10 Potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
11 Este necesar ca în prezenta cauză să se aplice această dispoziție.
12 Trebuie să se constate în speță, pe de o parte, că acțiunea formulată de XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, în măsura în care urmărește obligarea României la repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a încălcării drepturilor lor dobândite în temeiul Legii nr. 341/2004 și la recunoașterea statutului de persoane persecutate politic în România, nu intră în competența Curții.
13 În această privință trebuie arătat că în hotărârile la care fac trimitere reclamanții, astfel cum sunt menționate la punctul 5 din prezenta ordonanță, Curtea, sesizată de instanțe naționale în cadrul unor cereri de decizie preliminară, a interpretat dispoziții de drept al Uniunii. Or, în speță trebuie să se constate că situația în discuție nu face obiectul unei reglementări în dreptul Uniunii și că Curtea este, așadar, invitată să interpreteze dispoziții ale dreptului național, deși, potrivit unei jurisprudențe constante, această competență aparține exclusiv instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 7 octombrie 2013, Società cooperativa Madonna dei miracoli, C‑82/13, EU:C:2013:655, punctele 11 și 15, precum și jurisprudența citată).
14 De altfel, trebuie amintit că, în orice caz, nicio dispoziție a tratatelor nu conferă Curții competența de a soluționa o acțiune formulată de o persoană fizică sau juridică împotriva unui stat membru prin care se urmărește constatarea caracterului pretins nelegal al comportamentului acestui stat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 23 mai 1990, Asia Motor France/Comisia, C‑72/90, EU:C:1990:230, punctul 14) sau a unei neîndepliniri de către acest stat a obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 mai 2008, H. Raulin/Franța, C‑454/07, nepublicată, EU:C:2008:285, punctele 6 și 7, Ordonanța din 16 mai 2008, Raulin/Franța, C‑49/08, nepublicată, EU:C:2008:286, punctele 9 și 10, precum și Ordonanța din 13 decembrie 2016, Infante/Italia, C‑469/16, nepublicată, EU:C:2016:953, punctul 5 și jurisprudența citată). De asemenea, Curtea a confirmat necompetența instanțelor Uniunii de a judeca o acțiune în repararea prejudiciilor pretins cauzate de un stat membru unei astfel de persoane (a se vedea în acest sens Ordonanța din 29 aprilie 2020, Rosellò/Italia, C‑747/19 P, nepublicată, EU:C:2020:313, punctele 12 și 14, precum și jurisprudența citată).
15 Pe de altă parte, acțiunea formulată de reclamanți, în măsura în care vizează constatarea pretinsei abțineri de a acționa a Parlamentului și a Comisiei, prin care se urmărește ca aceste instituții să ia poziție cu privire la adoptarea unei legi de sancționare a magistraților naționali, a polițiștilor și a funcționarilor Uniunii pentru nerespectarea dreptului Uniunii este vădit inadmisibilă. În această privință este suficient să se arate că persoanele fizice și juridice nu pot sesiza Curtea în temeiul articolului 265 al treilea paragraf TFUE decât pentru a solicita să se constate că una dintre instituții s‑a abținut, cu încălcarea Tratatului FUE, să adopte acte ai căror potențiali destinatari sunt (a se vedea în acest sens Ordonanța din 23 mai 1990, Asia Motor France/Comisia, C‑72/90, EU:C:1990:230, punctul 10, și Ordonanța din 12 iunie 1992, Asia Motor France/Comisia, C‑29/92, EU:C:1992:264, punctele 6 și 19-21, precum și jurisprudența citată). Or, cererea formulată de reclamanți în fața Parlamentului și a Comisiei privind adoptarea unei legi de sancționare a magistraților naționali, a polițiștilor și a funcționarilor Uniunii pentru nerespectarea dreptului Uniunii, inclusiv a cartei, nu putea, în niciun caz, să determine obligația acestor instituții de a adopta un act destinat reclamanților.
16 În plus, pentru a răspunde la întrebările reclamanților referitoare la domeniul de aplicare al cartei, trebuie amintit că articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează numai statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, la fel ca articolul 51 alineatul (2) din cartă, precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate (Ordonanța din 26 octombrie 2017, Caixa Económica Montepio Geral, C‑333/17, nepublicată, EU:C:2017:810, punctul14 și jurisprudența citată).
17 Or, în speță, reclamanții nu au dovedit nicidecum că cererea lor privea o reglementare națională care pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 26 octombrie 2017, Caixa Económica Montepio Geral, C‑333/17, nepublicată, EU:C:2017:810, punctul 17 și jurisprudența citată).
18 În consecință, fără a fi necesar ca acțiunea să fie notificată pârâtelor, trebuie să se constate, pe de o parte, că Curtea este vădit necompetentă să se pronunțe cu privire la acțiune în măsura în care aceasta vizează obligarea României la repararea prejudiciului pretins suferit de XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, precum și recunoașterea în favoarea acestora din urmă a unui statut de persoane persecutate politic în România și, pe de altă parte, că acțiunea este vădit inadmisibilă în măsura în care urmărește să obțină constatarea pretinsei abțineri de a acționa a Parlamentului și a Comisiei.
Cu privire la cheltuielile de judecată
19 În temeiul articolului 137 din Regulamentul de procedură, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată. În speță, întrucât prezenta ordonanță este adoptată fără ca acțiunea să fie notificată pârâtelor și, în consecință, fără ca acestea să fi putut să efectueze cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că reclamanții suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) dispune:
1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să se pronunțe cu privire la acțiune în măsura în care vizează obligarea României la repararea prejudiciului pretins suferit de XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, precum și recunoașterea în favoarea acestora din urmă a unui statut de persoane persecutate politic în România.
2) Respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă în măsura în care urmărește să obțină constatarea pretinsei abțineri de a acționa a Parlamentului European și a Comisiei Europene.
3) XX și alții, membri ai Uniunii Revoluționarilor din România, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Luxemburg, 30 iulie 2021.
Grefier | | Președintele Camerei a șaptea |
A. Calot Escobar | | A. Kumin |