HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

20 mai 2014

Cauza T‑200/13 P

Patrizia De Luca

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Numire – Încadrare în grad – Numire într‑un post dintr‑un grup de funcții superior în urma unui concurs general –Respingerea acțiunii în primă instanță după trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare – Intrare în vigoare a noului statut – Dispoziții tranzitorii – Articolul 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut”

Obiectul:      Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice (Camera a treia) din 30 ianuarie 2013, De Luca/Comisia, (F‑20/06 RENV), prin care se solicită anularea acestei hotărâri

Decizia:      Respinge recursul. Doamna Patrizia De Luca și Comisia Europeană suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată în cele două proceduri care s‑au aflat pe rolul Tribunalului și în cele două proceduri în fața Tribunalului Funcției Publice. Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată din cele două proceduri care s‑au aflat pe rolul Tribunalului și din cele două proceduri care s‑au aflat pe rolul Tribunalului Funcției Publice.

Sumarul hotărârii

Funcționari – Carieră – Schimbare de categorie sau de cadru după participarea la un concurs general – Reîncadrare în grad – Norme aplicabile – Candidați care au reușit la concurs înscriși pe liste de candidați eligibili înainte de 30 aprilie 2006 – Aplicarea articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut – Condiții

[Statutul funcționarilor, anexa XIII, art. 12 alin. (3)]

Articolul 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut, privind încadrarea în grad a funcționarilor recrutați în perioada 1 mai 2004-30 aprilie 2006, pe de o parte, și dispozițiile statutare și principiile generale ce reglementează derularea normală a carierei funcționarilor în activitate în cadrul instituțiilor, pe de altă parte, sunt două tipuri de norme a căror aplicare se exclude reciproc.

Astfel, în cazul aplicării articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut, Tribunalul Funcției Publice nu trebuie să considere că persoana interesată a fost promovată, cu alte cuvinte, să țină seama de faptul că funcționarul era deja în funcție. În aceste condiții, în ipoteza în care trebuia să se considere că persoana interesată a fost nou recrutată, Tribunalul Funcției Publice putea să aprecieze în mod întemeiat că trebuia într‑adevăr să fie încadrată în gradul corespunzător, fără factor de multiplicare, în temeiul articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut și al corespondenței dintre grade stabilită în tabelul care figurează la articolul amintit.

În plus, încadrarea persoanei interesate în gradul corespunzător, fără factor de multiplicare, nu poate constitui o încălcare a principiului vocației la carieră, în măsura în care aplicarea cu titlu derogatoriu a normelor în materie de recrutare era posibilă numai dacă persoana interesată ar fi obținut un anumit interes sau avantaj din aceasta în raport cu aplicarea normelor statutare.

Aplicarea normelor în materie de recrutare este condiționată de existența unui anumit interes sau avantaj pentru funcționar. Având în vedere existența respectivului interes sau avantaj, aplicarea articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut nu poate fi considerată, așadar, disproporționată. Reținând existența unui astfel de interes sau avantaj, Tribunalul Funcției Publice poate în mod legitim să constate lipsa unei încălcări a principiului proporționalității.

În al doilea rând, Tribunalul Funcției Publice trebuie să aprecieze existența unui anumit interes sau avantaj în termeni de evoluție a carierei funcționarului și/sau de remunerație, de natură să compenseze faptul că încadrarea acestuia a fost stabilită într‑un grad inferior celui pe care îl ocupa. Acest interes sau avantaj trebuie în mod necesar să fie adecvat și suficient pentru a justifica aplicarea articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut. În schimb, acest interes sau avantaj, care rezultă din aplicarea articolului 12 alineatul (3) din anexa XIII la statut, nu trebuie nicidecum să fie evident pentru a fi conform cu textul hotărârii de trimitere.

În al treilea rând, instanța care a analizat situația de fapt trebuia să aprecieze ce putea constitui un anumit interes sau avantaj.

(a se vedea punctele 37-39, 47, 50 și 51)