HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
8 noiembrie 2012
Cauza T‑268/11 P
Comisia Europeană
împotriva
Guido Strack
„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Concedii – Concediu medical – Anulare în primă instanță a deciziei Comisiei de respingere a reportării zilelor de concediu anual neefectuate de persoana în cauză – Articolul 4 din anexa V la statut – Articolul 1e alineatul (2) din statut – Directiva 2003/88/CE – Recurs întemeiat – Litigiu în stare de judecată – Respingerea acțiunii”
Obiectul: Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 15 martie 2011, Strack/Comisia (F‑120/07), având ca obiect anularea în parte a acestei hotărâri
Decizia: Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene din 15 martie 2011, Strack/Comisia (F‑120/07). Respinge acțiunea formulată de domnul Guido Strack la Tribunalul Funcției Publice în cauza F‑120/07. Domnul Strack și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată efectuate atât în procedura desfășurată în fața Tribunalului Funcției Publice, cât și în prezenta procedură.
Sumarul hotărârii
1. Acțiune în anulare – Motive – Motiv invocat din oficiu de instanță – Motiv privind legalitatea pe fond a actului atacat – Motiv care ține de încălcarea unei norme de drept referitoare la aplicarea tratatului – Excludere
(art. 263 TFUE)
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Impunerea directă de obligații instituțiilor Uniunii în raporturile lor cu propriul personal – Excludere – Invocabilitate – Domeniu de aplicare
(art. 288 TFUE; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului)
3. Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la concediu anual plătit – Principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 31 alin. (2); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]
4. Funcționari – Concedii – Concediu anual – Reportarea în anul următor a tuturor zilelor de concediu neefectuate – Condiții – Compatibilitatea articolului 4 din anexa V la statut cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – Privarea de dreptul la concediu anual plătit – Lipsă
[Statutul funcționarilor, anexa V art. 4 alin. (1); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]
5. Funcționari – Protecția securității și a sănătății – Articolul 1e alineatul (2) din statut – Interpretare – Interpretare conformă cu articolul 7 din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – Absență – Obiect diferit
[art. 336 TFUE; Statutul funcționarilor, art. 1e alin. (2); anexa V art. 4 alin. (1); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]
6. Dreptul Uniunii – Interpretare – Texte plurilingve – Interpretare uniformă – Luarea în considerare a diferitor versiuni lingvistice
7. Funcționari – Concedii – Concediu anual – Încetarea definitivă a raporturilor de muncă – Indemnizație compensatorie pentru concediul neefectuat – Condiție de acordare – Concedii neefectuate din motive impuse de cerințele de serviciu – Cerințe de serviciu – Noțiune – Absența de la serviciu din cauza unui concediu medical – Excludere
[Statutul funcționarilor, articolul 59; anexa V art. 4 alin. (1) și (2)]
8. Acțiuni introduse de funcționari – Acțiune în despăgubire – Procedură precontencioasă – Desfășurare diferită în cazul sau în lipsa unui act care lezează
1. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 24)
Trimitere la:
Curte: 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67); 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctul 40
Tribunal: 6 mai 2010, Kerelov/Comisia, T‑100/08 P, punctul 13
2. Directivele se adresează statelor membre, iar nu instituțiilor Uniunii. Prevederile Directivei 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru nu pot fi considerate, în consecință, că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor, în raporturile lor cu propriul personal. Rezultă că dispozițiile acestei directive nu pot constitui, ca atare, o sursă de obligații pentru Comisie, în exercitarea competențelor sale decizionale în vederea reglementării relațiilor sale cu personalul și nu pot constitui nici temeiul unei excepții de nelegalitate privind statutul.
Cu toate acestea, împrejurarea că o directivă nu instituie obligații, ca atare, pentru instituții și că aceasta nu poate să constituie temeiul unei excepții de nelegalitate a unei prevederi a statutului nu poate să excludă ca normele sau principiile prevăzute în această directivă să poată fi invocate împotriva instituțiilor atunci când ele însele nu sunt decât expresia specifică a normelor fundamentale ale tratatului și a principiilor generale care se impun direct instituțiilor respective.
De asemenea, o directivă ar putea să dea naștere unor obligații în sarcina unei instituții atunci când aceasta, în cadrul autonomiei sale organizatorice și în limitele statutului, a intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de o directivă sau în cazul în care un act de aplicabilitate generală internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul Uniunii în temeiul tratatelor.
În sfârșit, în conformitate cu obligația de loialitate care le revine, instituțiile trebuie să țină seama, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative adoptate la nivelul Uniunii, care impun în special cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor în statele membre prin intermediul unei apropieri a legislațiilor și a practicilor naționale.
(a se vedea punctele 40-44)
Trimitere la:
Curte: 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctele 25-28
Tribunal: 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, Rep., p. I‑6515, punctele 51 și 52 și jurisprudența citată
Tribunalul Funcției Publice: 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, RepFP, p. I‑A‑1‑1054 și II‑A‑1‑567, punctele 113, 116, 118 și 119; 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia, F‑134/07 și F‑8/08, RepFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑841, punctul 86
3. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 46-48)
Trimitere la:
Curte: 22 noiembrie 2011, KHS, C‑214/10, Rep., p. I‑11757, punctul 37; 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, punctul 16 și jurisprudența citată; 3 mai 2012, Neidel, C‑337/10, punctul 40; 21 iunie 2012, ANGED, C‑78/11, punctele 17 și 18 și jurisprudența citată
4. Presupunând chiar că dreptul la concediu anual poate fi înțeles ca un principiu general de drept care se impune direct instituțiilor în raporturile lor cu propriul personal și în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al acestora, nu se poate considera, în orice caz, că articolul 4 din anexa V la statut privează funcționarii de exercitarea acestui drept.
Astfel, acest articol se limitează să definească modalitățile de reportare și de compensare în cazul unor zile de concediu anual neefectuate, autorizând reportarea automată în anul următor a 12 zile de concediu anual neefectuate și prevăzând o posibilitate de reportare pentru zilele care depășesc acest prag atunci când neefectuarea integrală a concediului anual este impusă de cerințele de serviciu. Prin urmare, nu se poate considera că articolul 4 din anexa V la statut subordonează acordarea sau exercitarea dreptului la concediu anual de o condiție care îl golește de conținut sau care este incompatibilă cu sistemul și cu scopul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. De altfel, cerința de a supune anumitor condiții reportarea și compensarea concediului anual neefectuat pare justificată atât de necesitatea de a evita cumulul nelimitat al concediilor neefectuate, cât și de protejarea intereselor financiare ale Uniunii.
Nu se poate susține nici că instituțiile nu au ținut seama, în elaborarea normelor relevante din statut, de dispozițiile adoptate la nivelul Uniunii, precum prevederile minime ale articolului 7 din Directiva 2003/88, care se impun statelor membre, din moment ce din modul de redactare a articolului 4 din anexa V la statut nu reiese nicidecum că nu este conform cu dispozițiile menționate.
(a se vedea punctele 49-51)
5. Lecturând textul articolului 1e alineatul (2) din statut, nu se poate considera că acest articol corespunde situației potrivit căreia instituțiile ar fi înțeles, prin includerea sa în statut, să execute o obligație specifică prevăzută de Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru sau că referința cuprinsă în acest articol la cerințele minime aplicabile în temeiul măsurilor instituite în domeniul sănătății și al securității în temeiul tratatelor face trimitere la articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată, din moment ce obiectul acesteia din urmă este diferit de cel al articolului 1e din statut.
Astfel, articolul 1e din statut, care este inclus în dispozițiile generale din titlul I al statutului menționat, face referire la conformitatea condițiilor de muncă ale funcționarilor în activitate cu „normele de sănătate și de siguranță corespunzătoare”, ceea ce pare a viza normele tehnice minime de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor la locul lor de muncă, nereglementate de celelalte dispoziții din statut, iar nu cerințele minime de sănătate și de securitate în general, care le includ și pe cele privind organizarea timpului de lucru prevăzute de Directiva 2003/88 și în special concediul anual. Astfel, o interpretare atât de extinsă a articolului 1e alineatul (2) din statut ar fi contrară autonomiei legiuitorului Uniunii în materia funcției publice, consacrată la articolul 336 TFUE.
În plus, statutul conține dispoziții specifice privind organizarea timpului de lucru și a concediilor, în titlul IV și în anexa V la acesta. Modalitățile de reportare în anul următor sau de compensare a zilelor de concediu anual neefectuate sunt reglementate în mod expres la articolul 4 din anexa V la statut. Din moment ce această dispoziție prevede o regulă clară și precisă, care limitează dreptul de a reporta și de a compensa concediul anual în raport cu numărul de zile de concediu neefectuate, nu pot fi utilizate dispoziții din Directiva 2003/88 pe baza unei alte dispoziții din statut, precum articolul 1e, ca reprezentând o regulă de aplicare generală, care permite să se deroge de la dispozițiile specifice în materie din statut. Aceasta ar conduce la o interpretare contra legem a statutului.
(a se vedea punctele 52-54)
6. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 58)
Trimitere la:
Tribunal: 13 septembrie 2011, Zangerl‑Posselt/Comisia, T‑62/10 P, punctul 42 și jurisprudența citată
7. Rezultă din articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut că numai în cazul în care un funcționar nu a putut să își epuizeze concediul înainte de sfârșitul anului calendaristic în curs din motive impuse de cerințele de serviciu, perioada de concediu neefectuat reportată în anul următor poate depăși 12 zile. De asemenea, numai în limita zilelor de concediu anual neefectuat din motive impuse de cerințele de serviciu, articolul 4 al doilea paragraf din anexa V la statut acordă funcționarului care își încetează raporturile de muncă beneficiul indemnizației compensatorii prevăzute de această dispoziție.
Expresia „cerințe de serviciu”, utilizată la articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut, trebuie interpretată în legătură cu activitățile profesionale care împiedică funcționarul, din cauza îndatoririlor aflate în sarcina sa, să beneficieze de concediul anual la care are dreptul. Rezultă din prevederile articolului 59 alineatul (1) primul paragraf din statut că un funcționar nu poate beneficia de concediu medical decât în cazul în care „aduce dovezi în sprijinul faptului că nu își poate exercita atribuțiile”. De aici rezultă că, atunci când un funcționar beneficiază de un concediu medical, acesta este, prin definiție, scutit de exercitarea atribuțiilor și, prin urmare, nu se află în serviciu în sensul articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut.
Astfel, cerințele de serviciu menționate la articolul 4 din anexa V la statut corespund motivelor care pot să împiedice un funcționar să își efectueze concediul, întrucât trebuie să rămână în funcție, pentru a îndeplini activitățile cerute de instituția pentru care lucrează. Aceste cerințe pot fi punctuale sau permanente, însă trebuie să aibă legătură în mod necesar cu o activitate în serviciul instituției. A contrario, concediul medical permite motivarea absenței unui funcționar pentru un motiv valabil. Ținând seama de starea sa de sănătate, acesta nu mai este obligat să lucreze pentru instituție. În consecință, noțiunea „cerințe de serviciu” nu poate fi interpretată ca acoperind absența de la serviciu justificată printr‑un concediu medical, iar aceasta nici în cazul unei boli prelungite. Unui funcționar în concediu medical nu i se poate impune să lucreze în serviciul instituției întrucât este scutit tocmai de la acest lucru.
Rezultă că dreptul de reportare a concediului anual peste limita de 12 zile trebuie să decurgă în mod necesar dintr‑un impediment legat de activitatea funcționarului din cauza îndeplinirii atribuțiilor sale și nu poate fi acordat ca urmare a unei boli care l‑a împiedicat să le efectueze, presupunând chiar că a fost stabilită cauza profesională a acestei boli.
(a se vedea punctele 64-67)
Trimitere la:
Tribunal: 9 iunie 2005, Castets/Comisia, T‑80/04, RecFP, p. I‑A‑161 și II‑729, punctele 28, 29 și 33; 29 martie 2007, Verheyden/Comisia, T‑368/04, RepFP, p. I‑A‑2‑93 și II‑A‑2‑665, punctele 61-63 și jurisprudența citată
8. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 70 și 72)
Trimitere la:
Tribunal: 5 decembrie 2006, Angelidis/Parlamentul European, T‑416/03, RecFP, p. I‑A‑2‑317 și II‑A‑2‑1607, punctul 127 și jurisprudența citată
Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RepFP, p. I‑A‑1‑121 și II‑A‑1‑657, punctul 69 și jurisprudența citată