HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua extinsă)

14 decembrie 2018(*)

„Funcție publică – Funcționari – Articolul 42c din statut – Trimitere în concediu în interesul serviciului – Egalitate de tratament – Interzicerea discriminării pe motive de vârstă – Eroare vădită de apreciere – Răspundere”

În cauza T‑750/16,

FV, fostă funcționară a Consiliului Uniunii Europene, reprezentată inițial de L. Levi și de A. Tymen, ulterior de L. Levi, avocați,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer și de R. Meyer, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Parlamentul European, reprezentat de A. Troupiotis și de J. A. Steele, în calitate de agenți,

și de

Comisia Europeană, reprezentată de G. Berscheid și de D. Martin, în calitate de agenți,

interveniente,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziei Consiliului din 8 decembrie 2015 de a plasa reclamanta în concediu în interesul serviciului în temeiul articolului 42c din Statutul funcționarilor Uniunii Europene și, dacă este cazul, a deciziei din 19 iulie 2016 de respingere a reclamației formulate de reclamantă și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit,

TRIBUNALUL (Camera a doua extinsă),

compus din domnii M. Prek, președinte, E. Buttigieg (raportor), F. Schalin și B. Berke și doamna M. J. Costeira, judecători,

grefier: doamna M. Marescaux, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 10 iulie 2018,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Istoricul litigiului

1        Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) a fost modificat printre altele prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 (JO 2013, L 287, p. 15).

2        Considerentele (1), (3), (7) și (12) ale Regulamentului nr. 1023/2013 au următorul cuprins:

„(1)      Uniunea Europeană și cele peste 50 de instituții și agenții ale sale ar trebui să dispună în continuare de o administrație publică europeană de înaltă calitate, pentru a fi în măsură să își atingă obiectivele, să‑și realizeze politicile și activitățile și să își îndeplinească sarcinile la cele mai înalte standarde, în conformitate cu tratatele, pentru a răspunde provocărilor cu care se vor confrunta în viitor atât pe plan intern, cât și extern, și a fi în serviciul cetățenilor Uniunii.

[…]

(3)      Având în vedere numărul funcționarilor publici europeni în raport cu obiectivele și populația Uniunii, reducerea personalului instituțiilor și al agențiilor Uniunii nu ar trebui să conducă la deficiențe în îndeplinirea sarcinilor, îndatoririlor și funcțiilor ce le revin în conformitate cu obligațiile și atribuțiile stabilite în tratate. În acest sens, este nevoie de o transparență în legătură cu costurile de personal suportate de fiecare instituție și de fiecare agenție pentru toate categoriile de personal angajat.

[…]

(7)      Un obiectiv mai general ar trebui să fie optimizarea gestionării resurselor umane într‑o funcție publică europeană caracterizată prin excelență, competență, independență, loialitate, imparțialitate și stabilitate, precum și prin diversitate culturală și lingvistică și condiții atractive de angajare.

[…]

(12)      În concluziile sale din 8 februarie 2013 privind cadrul financiar multianual, Consiliul European a relevat că necesitatea de consolidare a finanțelor publice pe termen scurt, mediu și lung implică un efort deosebit din partea fiecărei administrații publice și a personalului aferent în vederea îmbunătățirii eficienței și eficacității și a adaptării la contextul economic în schimbare. Respectivul apel a reiterat, de fapt, obiectivul propunerii din 2011 a Comisiei de modificare a Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, care urmărea să asigure eficiența economică și admitea că provocările cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană necesită un efort deosebit din partea fiecărei administrații publice și a fiecărui membru al personalului acestora pentru a‑și îmbunătăți eficiența și a se adapta la contextul economic și social european în schimbare […](1)”

3        Articolul 1 punctul 24 din Regulamentul nr. 1023/2013 a prevăzut adăugarea, în capitolul 2 din titlul III din statut, a unei secțiuni 7, intitulată „Concediu în interesul serviciului”, care conține o singură dispoziție, articolul 42c. Potrivit acestei dispoziții:

„Cel mai devreme cu cinci ani înainte de împlinirea vârstei de pensionare, un funcționar cu o vechime în serviciu de cel puțin zece ani poate fi trimis, printr‑o decizie a autorității împuternicite să facă numiri, în concediu în interesul serviciului pentru nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe în cadrul instituțiilor.

Numărul total de funcționari trimiși în concediu în interesul serviciului în fiecare an nu poate depăși 5 % din numărul funcționarilor din toate instituțiile care au ieșit la pensie în cursul anului precedent. Numărul total astfel calculat se alocă fiecărei instituții în funcție de numărul său de funcționari la data de 31 decembrie a anului precedent. Rezultatul unei astfel de alocări se rotunjește în fiecare instituție la numărul întreg imediat superior.

Un astfel de concediu nu constituie o măsură disciplinară.

Durata concediului corespunde, în principiu, cu perioada rămasă până când funcționarul împlinește vârsta de pensionare. În situații excepționale, autoritatea împuternicită să facă numiri poate totuși hotărî să pună capăt concediului și să reintegreze funcționarul.

Atunci când împlinește vârsta de pensionare, funcționarul trimis în concediu în interesul serviciului este pensionat în mod automat.

Concediul în interesul serviciului este reglementat de următoarele norme:

(a)      pe postul ocupat de funcționar poate fi numit un alt funcționar;

(b)      un funcționar aflat în concediu în interesul serviciului nu are dreptul la avansare într‑o treaptă superioară sau la promovare în grad.

Un funcționar astfel trimis în concediu beneficiază de o indemnizație calculată în conformitate cu anexa IV.

La cererea funcționarului, indemnizația este supusă contribuțiilor la sistemul de pensii, calculate pe baza respectivei indemnizații. În acest caz, vechimea în muncă acumulată în calitate de funcționar aflat în concediu în interesul serviciului este luată în considerare la calcularea numărului de ani de plată a contribuțiilor la sistemul de pensii, în sensul articolului 2 din anexa VIII.

Indemnizația nu este supusă vreunui coeficient corector.”

4        Regulamentul nr. 1023/2013 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2013, iar articolul 42c din statut este aplicabil de la 1 ianuarie 2014.

5        Reclamanta, FV, este o fostă funcționară a Consiliului Uniunii Europene. Aceasta a fost încadrată în muncă în cadrul Secretariatului General al Consiliului (denumit în continuare „SGC”) la 1 mai 1981 ca funcționară stagiară și a fost titularizată la 1 noiembrie 1981. În cursul carierei sale, a fost repartizată la diferite servicii din cadrul Consiliului.

6        [confidențial](2)

7        [confidențial]

8        Prin Comunicarea către personal nr. 71/15 din 23 octombrie 2015 (denumită în continuare „CP 71/15”), secretarul general al Consiliului a furnizat informații cu privire la punerea în aplicare a articolului 42c din statut de către instituție. Potrivit acestei comunicări:

„[…] Instituțiile Uniunii trebuie în mod constant să inoveze și să se modernizeze, ceea ce înseamnă că funcționarii trebuie să dobândească noi competențe și să își actualizeze cunoștințele pentru a se adapta la noile evoluții. Aceste noi competențe pot fi legate, de exemplu, de noi instrumente informatice, de noi sisteme instituite pentru producția de documente ale Consiliului European/ale Consiliului, de noi proceduri în materie de contracte de achiziții publice sau de audit intern, de noi metode de lucru sau de noi moduri de gestionare sau de organizare.

Concediul în interesul serviciului urmărește să permită funcționarilor care se confruntă cu dificultăți de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru să fie trimiși în concediu înainte de împlinirea vârstei de pensionare. […]

Pentru anul 2015, cinci (5) posibilități sunt disponibile în cadrul Consiliului și al Consiliului European […]”

9        [confidențial]

10      [confidențial]

11      [confidențial]

12      [confidențial]

13      [confidențial]

14      [confidențial]

15      [confidențial]

16      [confidențial]

17      [confidențial]

18      [confidențial]

19      [confidențial]

20      [confidențial]

II.    Procedura și concluziile părților

21      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 octombrie 2016, reclamanta a formulat prezenta acțiune.

22      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a solicitat să îi fie acordat anonimatul, în temeiul articolului 66 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin Decizia din 30 ianuarie 2017, Tribunalul a admis această cerere.

23      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2016, reclamanta a solicitat, în temeiul articolului 66 din Regulamentul de procedură, ca anumite date care figurează în cererea introductivă și în anexele sale să fie omise din documentele la care publicul are acces.

24      La 1 februarie 2017, Consiliul a depus un memoriu în apărare.

25      Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 24 și, respectiv, la 10 februarie 2017, Parlamentul European și Comisia Europeană au solicitat să intervină în prezenta cauză în susținerea concluziilor Consiliului.

26      Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 8 martie 2017, reclamanta a solicitat ca anumite informații cuprinse în cererea introductivă și în anexele sale să facă obiectul unui tratament confidențial din partea Parlamentului și a Comisiei, în cazul în care aceste instituții ar fi admise să intervină. Ea a anexat o versiune neconfidențială a acestor documente la respectiva cerere.

27      La 20 aprilie 2017, reclamanta a depus replica.

28      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 17 mai 2017, reclamanta a solicitat ca anumite informații cuprinse în cererea introductivă și în anexele sale să facă obiectul unui regim de confidențialitate din partea Parlamentului și a Comisiei, în cazul în care aceste instituții ar fi admise să intervină. Ea a anexat o versiune neconfidențială a acestor documente la respectiva cerere.

29      Prin Ordonanța din 8 iunie 2017, FV/Consiliul (T‑750/16, nepublicată, EU:T:2017:420), Parlamentul și Comisia au fost admise să intervină în susținerea concluziilor Consiliului. Întrucât, în conformitate cu articolul 144 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, reclamanta a solicitat aplicarea regimului de confidențialitate în privința anumitor informații cuprinse în memoriile sus‑menționate și în anexele lor, această ordonanță a limitat provizoriu comunicarea actelor de procedură către Parlament și Comisie la versiunile lor neconfidențiale, în așteptarea eventualelor observații ale acestor instituții cu privire la cererile de aplicare a regimului de confidențialitate.

30      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 28 iunie 2017, Comisia a contestat cererea de aplicare a regimului de confidențialitate referitoare la cererea introductivă și la anexele sale. Parlamentul nu a formulat obiecții cu privire la această cerere.

31      La 17 iulie 2017, Consiliul a depus duplica.

32      La 19 și la 12 iulie 2017, Parlamentul și, respectiv, Comisia și‑au depus memoriile în intervenție.

33      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 21 august 2017, reclamanta a solicitat ca anumite informații cuprinse în duplică și în anexele sale să facă obiectul unui regim de confidențialitate din partea Parlamentului și a Comisiei și a anexat o versiune neconfidențială a acestor documente la respectiva cerere.

34      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 1 septembrie 2017, Consiliul a precizat că nu are observații de formulat cu privire la memoriile în intervenție ale Parlamentului și Comisiei.

35      Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 5 septembrie 2017, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la memoriile în intervenție ale Parlamentului și Comisiei.

36      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2017, Comisia a contestat cererea de aplicare a regimului de confidențialitate referitoare la duplică și la anexele sale. Parlamentul nu a formulat obiecții cu privire la această cerere.

37      Prin Ordonanța din 26 ianuarie 2018, președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis în parte cererile de aplicare a regimului de confidențialitate depuse de reclamantă, a stabilit un termen pentru prezentarea unei versiuni neconfidențiale a cererii introductive, a duplicii și a anexelor lor și a precizat că, în urma notificării versiunii neconfidențiale a documentelor menționate către Comisie, aceasta dispune de un termen pentru a prezenta eventuale observații suplimentare la memoriul său în intervenție.

38      La 7 martie 2018, Comisia a depus observații suplimentare la memoriul său în intervenție.

39      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 22 martie 2018, Consiliul a precizat că nu are observații de formulat cu privire la observațiile suplimentare ale Comisiei.

40      La 5 aprilie 2018, reclamanta a depus observații cu privire la observațiile suplimentare ale Comisiei.

41      La 6 aprilie 2018, grefa Tribunalului a informat părțile cu privire la închiderea fazei scrise a procedurii.

42      Prin scrisoarea din 24 aprilie 2018, recurenta a formulat o cerere motivată, în temeiul articolului 106 din Regulamentul de procedură, în scopul de a fi ascultată în cadrul fazei orale a procedurii.

43      La propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, la 16 mai 2018, în temeiul articolului 28 din Regulamentul său de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

44      La propunerea judecătorului‑raportor, Tribunalul (Camera a doua extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul său de procedură, a invitat părțile să răspundă în scris la anumite întrebări și să depună anumite documente. Părțile au dat curs acestor invitații în termenul stabilit.

45      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 10 iulie 2018.

46      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei din 8 decembrie 2015 și, dacă este cazul, a deciziei din 19 iulie 2016 de respingere a reclamației;

–        obligarea Consiliului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului material și moral suferit;

–        obligarea Consiliului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

47      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

48      Parlamentul solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

49      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

A.      Cu privire la obiectul acțiunii

50      În cadrul concluziilor sale, reclamanta solicită anularea deciziei din 8 decembrie 2015 și, „dacă este cazul”, anularea deciziei din 19 iulie 2016 de respingere a reclamației. Ea susține că această cerere este admisibilă nu numai în măsura în care este îndreptată împotriva deciziei din 8 decembrie 2015, ci și în măsura în care este îndreptată împotriva deciziei de respingere a reclamației, întrucât aceasta conține elemente noi față de decizia din 8 decembrie 2015.

51      Celelalte părți în litigiu nu au contestat admisibilitatea cererii de anulare îndreptate împotriva celor două decizii sus‑menționate.

52      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, reclamația administrativă, astfel cum este prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, o acțiune, chiar dacă este în mod oficial îndreptată împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează și împotriva căruia a fost depusă reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctele 7 și 8), cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată această reclamație (Hotărârea din 25 octombrie 2006, Staboli/Comisia, T‑281/04, EU:T:2006:334, punctul 26).

53      Astfel, orice decizie de respingere a unei reclamații, fie ea implicită sau explicită, nu face, dacă este pură și simplă, decât să confirme actul sau abținerea despre care se plânge reclamantul și nu constituie, considerată izolat, un act atacabil, astfel încât concluziile îndreptate împotriva acestei decizii fără conținut autonom în raport cu decizia inițială trebuie considerate îndreptate împotriva actului inițial (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2015, Z/Curtea de Justiție, T‑88/13 P, EU:T:2015:393, punctul 141 și jurisprudența citată).

54      O decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, având în vedere conținutul acesteia, să nu aibă un caracter confirmativ în raport cu actul contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea reclamației constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat (Hotărârea din 15 septembrie 2017, Skareby/SEAE, T‑585/16, EU:T:2017:613, punctul 18).

55      În speță, trebuie precizat, mai întâi, că reclamația și acțiunea în fața Tribunalului au fost formulate în termenele prevăzute de articolele 90 și 91 din statut.

56      În continuare, trebuie arătat că decizia de respingere a reclamației nu modifică nici sensul, nici domeniul de aplicare al deciziei din 8 decembrie 2015 de plasare a reclamantei în concediu în interesul serviciului în temeiul articolului 42c din statut. Pe de altă parte, decizia de respingere a reclamației completează motivarea deciziei din 8 decembrie 2015 privind aprecierea capacității reclamantei de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru și, în cadrul acestei aprecieri, ia în considerare elemente de fapt care nu erau disponibile la 8 decembrie 2015, dată la care a fost adoptată decizia de trimitere a reclamantei în concediu în interesul serviciului. Tribunalul se referă, în această privință, la rapoartele de evaluare a reclamantei pentru anii 2014 și 2015, care, potrivit explicațiilor Consiliului, au fost întocmite ulterior deciziei din 8 decembrie 2015, însă anterior deciziei de respingere a reclamației.

57      În aceste împrejurări, trebuie să se concluzioneze că singurul act care o lezează pe reclamantă în speță este decizia din 8 decembrie 2015 care o plasează în concediu în interesul serviciului în temeiul articolului 42c din statut (denumită în continuare „decizia atacată”), a cărei legalitate va fi însă apreciată ținând seama de motivarea cuprinsă în decizia de respingere a reclamației.

B.      Cu privire la cererea de anulare

58      În susținerea cererii sale de anulare, reclamanta invocă cinci motive, primul constituind o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 42c din statut, al doilea întemeiat pe încălcarea acestei dispoziții, precum și a CP 71/15 și pe erori vădite de apreciere, al treilea întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi ascultat, al patrulea întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine și al cincilea întemeiat pe un abuz de putere.

1.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nelegalitatea articolului 42c din statut

a)      Observații introductive

59      Reclamanta susține că articolul 42c din statut este nelegal întrucât încalcă principiul egalității în fața legii și principiul nediscriminării, printre altele, pe motive de vârstă, consacrate la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7) și articolul 1d din statut.

60      În acest context, reclamanta susține că articolul 42c din statut, în măsura în care se aplică în mod explicit funcționarilor și agenților „[c]el mai devreme cu cinci ani înainte de împlinirea vârstei [lor] de pensionare”, introduce un tratament diferențiat pe motive de vârstă, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78. Potrivit reclamantei, acest tratament diferențiat nu este justificat în mod obiectiv și rezonabil de un obiectiv legitim în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78. Pe de altă parte, chiar dacă s‑ar considera că articolul 42c din statut urmărește un asemenea obiectiv legitim, mijloacele utilizate pentru a‑l atinge nu ar fi nici corespunzătoare, nici necesare în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78.

61      Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantei și solicită respingerea prezentului motiv.

62      Cu titlu introductiv, trebuie să se stabilească dispozițiile în temeiul cărora trebuie examinată excepția de nelegalitate invocată de reclamantă.

63      În această privință, trebuie precizat că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale, a cărui expresie particulară o constituie principiul nediscriminării prevăzut la articolul 21 alineatul (1) din aceasta (Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 29).

64      Pe de altă parte, articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale precizează că dispozițiile acesteia se adresează în special instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității.

65      Rezultă că legalitatea articolului 42c din statut, care a fost introdus în statut prin Regulamentul nr. 1023/2013, trebuie apreciată prin raportare la norma superioară pe care o constituie articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, vizat de argumentația reclamantei, care interzice orice discriminare, printre altele pe motive de vârstă.

66      În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a Directivei 2000/78, este necesar să se prezinte, cu titlu introductiv, dispozițiile relevante ale acesteia.

67      Articolul 1 din Directiva 2000/78, intitulat „Obiectivul”, prevede:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

68      Articolul 2 din Directiva 2000/78, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)      În sensul alineatului (1):

(a)      o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1;

(b)      o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană, cu excepția cazului în care:

(i)      această dispoziție, acest criteriu sau această practică este obiectiv justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv nu sunt adecvate și necesare […]”

69      Articolul 6 din Directiva 2000/78, intitulat „Justificarea unui tratament diferențiat pe motive de vârstă”, prevede la alineatul (1):

„(1)      Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.

Tratamentul diferențiat se poate referi în special la:

(a)      aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția;

(b)      stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă;

(c)      stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării.”

70      În continuare, trebuie amintit că rezultă din articolul 288 al treilea paragraf TFUE că directivele sunt obligatorii pentru statele membre care sunt destinatare ale acestora cu privire la rezultatul care trebuie atins. Rezultă că Directiva 2000/78, astfel cum se precizează, de altfel, la articolul 21 din aceasta, se adresează statelor membre, iar nu instituțiilor. În consecință, nu se poate considera că dispozițiile acestei directive impun, ca atare, obligații instituțiilor, în exercitarea competențelor legislative sau decizionale ale acestora (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, EU:C:2003:435, punctul 24, și Hotărârea din 24 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, EU:T:2008:160, punctul 43), și nu pot nici să constituie, prin ele însele, temeiul unei excepții de nelegalitate a articolului 42c din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 52).

71      Cu toate acestea, chiar dacă Directiva 2000/78 nu poate, ca atare, să fie sursă de obligații pentru instituțiile Uniunii, în exercitarea competențelor legislative sau decizionale ale acestora în vederea reglementării raporturilor de muncă dintre ele însele și membrii personalului lor, nu este mai puțin adevărat că normele sau principiile stabilite sau evidențiate în această directivă pot fi invocate împotriva acestor instituții atunci când ele însele nu apar decât ca expresia specifică a unor norme fundamentale ale tratatelor și a unor principii generale care se impun direct instituțiilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2016, Todorova Androva/Consiliul și alții, T‑366/15 P, nepublicată, EU:T:2016:729, punctul 34 și jurisprudența citată).

72      Curtea a recunoscut deja că Directiva 2000/78 concretizează, în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, principiul nediscriminării pe motive de vârstă care constituie un principiu general al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Vital Pérez, C‑416/13, EU:C:2014:2371, punctul 24 și jurisprudența citată).

73      Rezultă că, deși o excepție de nelegalitate a articolului 42c din statut nu se poate întemeia pe dispozițiile Directivei 2000/78 ca atare, acestea pot constitui o sursă de inspirație pentru stabilirea obligațiilor legiuitorului Uniunii în domeniul funcției publice a Uniunii, ținând seama în același timp de particularitățile acesteia. Acesta este modul în care Tribunalul va ține seama în speță de Directiva 2000/78.

74      În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a articolului 1d din statut, trebuie amintit că această dispoziție prevede interzicerea oricărei discriminări, în special a celei pe motive de vârstă, în temeiul statutului. Această dispoziție este introdusă în statut prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO 2004, L 124, p. 1).

75      În măsura în care articolul 1d din statut figurează în același act, de natură normativă, ca articolul 42c din statut, și anume în statut, și ocupă, prin urmare, același rang ca acesta în ierarhia normelor, respectiva dispoziție nu constituie o normă în lumina căreia poate fi apreciată legalitatea articolului 42c din statut. De altfel, reclamanta a explicat că referirea la articolul 1d din statut a fost făcută numai în măsura în care această dispoziție consacră principiul general al egalității în fața legii și principiul nediscriminării, printre altele pe motive de vârstă.

76      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că legalitatea articolului 42c din statut trebuie apreciată în lumina articolului 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, ținând seama în același timp, în limitele expuse la punctul 73 de mai sus, de Directiva 2000/78.

77      Astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctul 63 de mai sus), articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale prevede principiul nediscriminării, care constituie o expresie particulară a principiului egalității de tratament, consacrat la articolul 20 din aceasta.

78      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 30 și jurisprudența citată).

79      Trebuie să se examineze, în primul rând, dacă articolul 42c din statut instituie un tratament diferențiat pe motive de vârstă și, în al doilea rând, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acest tratament diferențiat este totuși conform cu articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, în sensul că îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 35).

b)      Cu privire la existența unui tratament diferențiat pe motive de vârstă

80      Trebuie amintit că articolul 42c din statut se aplică „[c]el mai devreme cu cinci ani înainte de împlinirea vârstei de pensionare” a funcționarilor vizați. Consiliul a precizat că această dispoziție este aplicabilă funcționarilor din intervalul de vârstă cuprins între 55 și aproape 66 de ani. Reiese din cadrul normativ aplicabil și din explicațiile Consiliului furnizate în cadrul răspunsului său scris la o întrebare a Tribunalului că acest interval de vârstă este stabilit în temeiul următorului raționament.

81      În ceea ce privește funcționarii încadrați în muncă înainte de 1 ianuarie 2014, trebuie să se ia în considerare articolul 22 alineatul (1) al cincilea paragraf din anexa XIII la statut, care prevede:

„Cu excepția unei dispoziții contrare a prezentului Statut al funcționarilor, vârsta de pensionare a funcționarului încadrat în muncă înainte de 1 ianuarie 2014 care urmează să fie luată în considerare în toate trimiterile la vârsta de pensionare din prezentul Statut al funcționarilor se stabilește în conformitate cu dispozițiile menționate anterior.”

82      Respectiva vârstă de pensionare variază între 60 și 65 de ani, în funcție de vârsta funcționarului la data de 1 mai 2014, astfel cum reiese din cuprinsul primelor patru paragrafe ale articolului 22 alineatul (1) din anexa XIII la statut.

83      În ceea ce privește funcționarii încadrați în muncă după 1 ianuarie 2014, vârsta de pensionare este stabilită la 66 de ani în temeiul articolului 52 primul paragraf litera (a) din statut.

84      Rezultă că, din moment ce trimiterea în concediu în interesul serviciului poate fi aplicată funcționarilor care au 10 ani de vechime și care sunt, cel mai devreme, la cinci ani de la vârsta de pensionare, aceasta privește în mod potențial funcționarii care au între 55 de ani (pentru cei care aveau 60 de ani sau mai mult la 1 mai 2014 și a căror vârstă de pensionare era, așadar, stabilită la 60 de ani) și 66 de ani (pentru cei care au fost recrutați după 1 ianuarie 2014 și a căror vârstă de pensionare este, așadar, stabilită la 66 de ani).

85      Întrucât articolul 42c din statut se aplică numai funcționarilor din intervalul de vârstă cuprins între 55 de ani și 66 de ani și nu se aplică funcționarilor mai tineri care nu se încadrează în intervalul de vârstă sus‑menționat, această dispoziție instituie un tratament diferențiat pe motive de vârstă.

86      Trebuie să se observe că Consiliul exprimă îndoieli cu privire la aspectul dacă articolul 42c din statut poate intra sub incidența noțiunii de discriminare în sensul articolului 2 din Directiva 2000/78, întrucât nu se referă la o „anumită vârstă”, ci la vârsta de pensionare a funcționarilor vizați, care poate varia. Ar fi vorba, prin urmare, despre o măsură de însoțire pentru ieșirea la pensie destinată să atenueze „efectul de întrerupere bruscă” al respectivei ieșiri la pensie, iar nu să discrimineze în funcție de o vârstă precisă în raport cu o alta. Pentru a susține acest argument, Consiliul arată de asemenea că aplicarea articolului 42c din statut este supusă unei a doua condiții independente de vârstă, cea a existenței unei vechimi de cel puțin zece ani.

87      Această argumentație a Consiliului privește justificarea tratamentului diferențiat pe motive de vârstă, care este prezent în articolul 42c din statut, și nu repune în discuție existența acestui tratamentul diferențiat. În măsura în care această dispoziție îi privește numai pe funcționarii care se încadrează într‑un anumit interval de vârstă, identificat în mod clar, aceasta instituie un tratament diferențiat în mod direct pe motive de vârstă, în pofida împrejurării că intervalul de vârstă sus‑menționat este stabilit în funcție de vârsta de pensionare a funcționarilor vizați. Aspectul dacă acest tratament diferențiat constituie o discriminare interzisă de articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale constituie o chestiune distinctă de cea referitoare la existența unui tratament diferențiat.

88      Pe de altă parte, tot ca răspuns la argumentația Consiliului expusă la punctul 86 de mai sus, este necesar să se constate că faptul că articolul 42c din statut prevede alte condiții nelegate de vârstă, precum cea referitoare la vechimea funcționarilor vizați și cea referitoare la existența unor „nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe”, nu înlătură faptul că, în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, funcționarii care se încadrează în intervalul de vârstă în cauză sunt tratați în mod diferit față de funcționarii care nu se încadrează în acest interval.

89      Potrivit jurisprudenței, pentru a se putea reproșa legiuitorului Uniunii încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie ca acesta să fi tratat în mod diferit situații comparabile, având drept consecință un dezavantaj pentru anumite persoane în raport cu altele (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 39 și jurisprudența citată). Din această jurisprudență rezultă că trebuie să se verifice, în speță, dacă tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, determină un dezavantaj pentru funcționarii care se încadrează în intervalul de vârstă în cauză față de cei care nu se încadrează în aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 33).

90      În speță, funcționarilor care se încadrează în intervalul de vârstă în cauză și care sunt supuși, prin urmare, în mod potențial măsurii prevăzute de articolul 42c din statut li se poate impune, împotriva voinței lor, o schimbare a situației lor administrative prin faptul că aceștia încetează să mai fie în „activitate” în sensul articolului 36 din statut și sunt plasați în „concediu în interesul serviciului”. Pe de altă parte, acești funcționari încetează să beneficieze de o evoluție a carierei lor, întrucât, în temeiul articolului 42c al șaselea paragraf litera (b) din statut, nu au dreptul la avansare într‑o treaptă superioară și la promovare în grad.

91      Funcționarii care nu sunt supuși aplicării articolului 42c din statut nu suportă astfel de dezavantaje pe planul carierei lor.

92      Pe de altă parte, funcționarii trimiși în concediu în interesul serviciului suportă în mod incontestabil o reducere a veniturilor lor profesionale care rezultă printre altele din faptul că încetează să primească salariul de bază, acesta fiind înlocuit cu o indemnizație prevăzută la al șaptelea paragraf al articolului 42c din statut. În temeiul acestei dispoziții, această indemnizație se calculează în conformitate cu anexa IV din statut, ceea ce înseamnă că funcționarii trimiși în concediu în interesul serviciului primesc în primele trei luni de aplicare a măsurii o indemnizație lunară egală cu salariul lor de bază, de la a patra la a șasea lună de aplicare a măsurii o indemnizație lunară egală cu 85 % din salariul de bază și de la a șaptea lună până la sfârșitul concediului, și anume până la atingerea vârstei de pensionare, o indemnizație lunară egală cu 70 % din salariul de bază. Potrivit celui de al nouălea paragraf al articolului 42c din statut, la această indemnizație nu se aplică niciun coeficient corector. Pe de altă parte, prejudiciul financiar sus‑menționat este agravat în mod potențial de împrejurarea că funcționarii vizați nu au dreptul la avansare într‑o treaptă superioară și la promovare în grad, astfel cum s‑a arătat deja.

93      Funcționarii care nu se încadrează în intervalul de vârstă în cauză și cărora, prin urmare, nu este susceptibil să li se aplice articolul 42c din statut nu suportă dezavantajele financiare identificate la punctul 92 de mai sus.

94      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că articolul 42c din statut instituie un tratament diferențiat pe motive de vârstă.

c)      Cu privire la respectarea criteriilor prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale

95      Potrivit articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Cu respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

96      În speță, este necesar să se constate că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, este prevăzut de „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, întrucât această dispoziție își are originea în Regulamentul nr. 1023/2013 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 37).

97      Pe de altă parte, trebuie să se constate că tratamentul diferențiat sus‑menționat se referă la un aspect de întindere limitată în cadrul funcției publice a Uniunii, cel al trimiterii în concediu în interesul serviciului a anumitor funcționari care îndeplinesc un anumit număr de condiții, printre care cea referitoare la vârstă. În consecință, acest tratament diferențiat „respectă substanța” principiului nediscriminării în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 38 și jurisprudența citată).

98      Pentru a confirma această concluzie, este necesar să se arate că articolul 42c al doilea paragraf din statut prevede că numărul total anual de funcționari trimiși în concediu în interesul serviciului nu poate depăși 5 % din numărul total al funcționarilor din toate instituțiile care au ieșit la pensie în anul anterior. Rezultă astfel că, având în vedere acest plafon și condițiile de aplicare a articolului 42c din statut, prevăzute la primul paragraf al acestei dispoziții, numărul anual de funcționari care pot fi trimiși în concediu în interesul serviciului este foarte limitat, astfel cum reiese de asemenea din răspunsurile scrise ale Parlamentului, Consiliului și Comisiei la o întrebare adresată de Tribunal. De exemplu, Consiliul a arătat că, în cadrul său, patru funcționari au fost trimiși în concediu în interesul serviciului în fiecare dintre anii 2015, 2016 și 2017, dintr‑un total de 2 757 de funcționari în serviciul Consiliului la 31 decembrie 2017.

99      Tribunalul va examina aspectul dacă celelalte două condiții prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, care permit justificarea tratamentului diferențiat în funcție de vârstă instituit prin articolul 42c din statut, sunt îndeplinite în speță. Aceste condiții sunt cea referitoare la existența unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune căruia îi corespunde tratamentul diferențiat și cea referitoare la proporționalitate.

1)      Cu privire la aspectul dacă tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, corespunde unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune

100    Consiliul, susținut de Parlament și de Comisie, arată în esență că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, urmărește trei obiective de interes general în cadrul politicii privind personalul. În primul rând, acest tratament diferențiat ar urmări obiectivul de optimizare a investiției instituțiilor referitoare la formarea profesională, permițându‑le să concentreze această investiție în direcția funcționarilor care au încă o perioadă de încadrare rezonabilă înaintea pensionării. În al doilea rând, tratamentul diferențiat sus‑menționat ar urmări obiectivul de sprijinire a funcționarilor care se apropie de vârsta de pensionare, care nu reușesc să dobândească noi competențe și să se adapteze la evoluția mediului de lucru al instituțiilor. În al treilea rând, acest tratament diferențiat ar urmări în esență obiectivul de menținere a unei structuri echilibrate de vârstă între funcționarii tineri și funcționarii mai în vârstă, care, la rândul său, ar favoriza încadrarea în muncă și promovarea acestor funcționari tineri, schimbul de experiență și inovarea, precum și diversitatea geografică.

101    Reclamanta contestă existența celor trei obiective sus‑menționate. Aceasta susține că singurul obiectiv urmărit de articolul 42c din statut este cel de reducere a costurilor și a personalului instituțiilor „debarasându‑se” de funcționarii care se află cel mai aproape de vârsta de pensionare și care ar beneficia de o remunerație mai ridicată. Or, acest obiectiv nu ar constitui un obiectiv legitim „de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78, care să justifice tratamentul diferențiat pe motive de vârstă instituit prin articolul 42c din statut.

102    În primul rând, trebuie să se verifice existența obiectivelor invocate de instituții. În această privință, trebuie să se țină seama de dispozițiile articolului 42c din statut și, dacă este cazul, de contextul său general care permite identificarea obiectivului pe care se întemeiază tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin acesta (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 octombrie 2007, Palacios de la Villa, C‑411/05, EU:C:2007:604, punctele 56 și 57, Hotărârea din 21 iulie 2011, Fuchs și Köhler, C‑159/10 și C‑160/10, EU:C:2011:508, punctul 39, și Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Comisia/Ungaria, C‑286/12, EU:C:2012:687, punctul 58).

103    În ceea ce privește primul obiectiv invocat, cel al optimizării investiției referitoare la formarea profesională, trebuie să se arate, mai întâi, că aplicarea articolului 42c din statut este supusă condiției existenței unor „nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe”. Referirea la „dobândirea unor noi competențe” demonstrează raportul dintre dispoziția sus‑menționată și formarea profesională.

104    În continuare, reiese din dosar și în special din concluziile Consiliului European din 7 și 8 februarie 2013 că Regulamentul nr. 1023/2013 și, în consecință, articolul 42c din statut au fost adoptate într‑un context de austeritate bugetară a administrației publice europene, de voință a statelor membre de îmbunătățire a eficacității și a performanței sale și de reducere progresivă a personalului instituțiilor, în proporție de 5 % pentru perioada 2013/2017.

105    Pe de altă parte, trebuie amintit că considerațiile cuprinse în considerentele (1), (3), (7) și (12) ale Regulamentului nr. 1023/2013 evocă, în primul rând, necesitatea ca Uniunea să dispună în continuare de o administrație publică europeană de înaltă calitate [considerentul (1)] care să fie capabilă să îndeplinească sarcinile conferite instituțiilor într‑un context de reducere a personalului [considerentul (3)], în al doilea rând, necesitatea de optimizare a gestionării resurselor umane [considerentul (7)] și, în al treilea rând, referindu‑se în același timp la concluziile sus‑menționate ale Consiliului European, necesitatea de îmbunătățire a eficacității și a eficienței, necesitatea de adaptare la contextul economic în schimbare și efortul de a asigura eficiența economică [considerentul (12)].

106    Considerentele sus‑menționate ale Regulamentului nr. 1023/2013 demonstrează voința legiuitorului Uniunii de a urmări obiectivul de gestionare eficace a cheltuielilor aferente administrației publice europene în materie de eficiență economică, permițând astfel menținerea nivelului de înaltă calitate a acestei administrații și permițând, în ultimă instanță, Uniunii să își realizeze obiectivele, să își pună în aplicare politicile și să își îndeplinească sarcinile într‑un context de austeritate bugetară și de reducere a personalului instituțiilor. Având în vedere această constatare și considerațiile enunțate la punctul 103 de mai sus, trebuie concluzionat că este stabilită existența obiectivului de optimizare a investiției consacrate formării profesionale a funcționarilor, urmărit de legiuitorul Uniunii prin tratamentul diferențiat în funcție de vârstă instituit prin articolul 42c din statut.

107    Fără a fi necesar să se verifice existența celorlalte două obiective invocate de instituții, în al doilea rând, trebuie să se examineze dacă primul obiectiv invocat a cărui existență a fost stabilită constituie un obiectiv „de interes general recunoscut […] de Uniune” în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.

108    Primul obiectiv invocat vizează în esență buna gestionare a fondurilor publice în materie de eficiență economică, într‑un context de austeritate bugetară și de reducere a personalului instituțiilor. În această privință, trebuie precizat că, în temeiul articolului 310 alineatul (5) TFUE, bugetul Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Pe de altă parte, articolul 30 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1) prevede că creditele se utilizează în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, și anume în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității. Articolul 30 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 966/2012 precizează că principiul eficienței privește raportul optim dintre resursele utilizate și rezultatele obținute. Din aceste dispoziții rezultă că obiectivul legiuitorului Uniunii de a asigura, prin tratamentul diferențiat pe motive de vârstă instituit prin articolul 42c din statut, optimizarea cheltuielilor instituțiilor în materie de formare profesională constituie un obiectiv „de interes general recunoscut de Uniune”.

109    Pe de altă parte, în măsura în care primul obiectiv invocat vizează politica de formare profesională ale instituțiilor, acesta intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78, care menționează, printre obiectivele legitime care pot justifica tratamente diferențiate pe motive de vârstă instituite prin măsuri naționale, pe cel referitor la formarea profesională. Rezultă că, în temeiul de asemenea al directivei sus‑menționate, care constituie o sursă de inspirație pentru stabilirea obligațiilor legiuitorului Uniunii în speță (a se vedea punctul 73 de mai sus), primul obiectiv invocat constituie un obiectiv „de interes general recunoscut de Uniune”, în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctele 42 și 43).

110    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, corespunde, cel puțin, unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.

111    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentația reclamantei prezentată la punctul 101 de mai sus. Astfel, independent de problema, ridicată prin această argumentație, dacă obiectivul de reducere a costurilor și a personalului instituțiilor poate constitui, ca atare, un obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, trebuie să se constate că reclamanta nu demonstrează că acesta constituie singurul obiectiv urmărit de articolul 42c din statut. În această privință, trebuie amintit că a fost stabilită existența, cel puțin, a unui alt obiectiv legitim urmărit de legiuitorul Uniunii, în speță obiectivul de optimizare a investiției consacrate formării profesionale a funcționarilor.

112    Întrucât tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, corespunde cel puțin unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, trebuie să se examineze dacă acest tratament diferențiat respectă principiul proporționalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 39).

2)      Cu privire la proporționalitate

113    Examinarea proporționalității tratamentului diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, presupune să se examineze dacă acest tratament diferențiat este corespunzător pentru atingerea obiectivului urmărit și dacă nu depășește ceea ce este necesar în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 44).

114    În această privință, prin analogie cu larga marjă de apreciere recunoscută legiuitorului național în ceea ce privește definirea măsurilor susceptibile să realizeze un obiectiv determinat în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă (Hotărârea din 16 octombrie 2007, Palacios de la Villa, C‑411/05, EU:C:2007:604, punctul 68, Hotărârea din 5 martie 2009, Age Concern England, C‑388/07, EU:C:2009:128, punctul 51, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Unland, C‑20/13, EU:C:2015:561, punctul 57), trebuie să se recunoască legiuitorului Uniunii o largă marjă de apreciere în definirea măsurilor susceptibile să realizeze un obiectiv de interes general în cadrul politicii privind personalul. Ținând seama de această marjă largă de apreciere, controlul instanței privește, în speță, problema dacă nu este nerezonabil ca legiuitorul Uniunii să considere că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, poate fi corespunzător și necesar pentru atingerea obiectivului legitim invocat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 octombrie 2007, Palacios de la Villa, C‑411/05, EU:C:2007:604, punctul 72, Hotărârea din 12 ianuarie 2010, Petersen, C‑341/08, EU:C:2010:4, punctul 70, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Unland, C‑20/13, EU:C:2015:561, punctul 65).

115    În ceea ce privește primul obiectiv invocat, referitor la optimizarea investiției referitoare la formarea profesională, trebuie amintit că articolul 42c din statut a fost adoptat într‑un context de austeritate bugetară și de reducere a personalului instituțiilor. Astfel cum reiese din dosar, este vorba despre o reducere treptată cu 5 % a personalului pentru perioada 2013/2017, aplicabilă ansamblului instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii. Dispoziția sus‑menționată a fost de asemenea adoptată într‑un context al voinței de îmbunătățire a eficacității și a eficienței administrației publice europene în materie de eficiență economică, astfel cum reiese în special din considerentul (12) al Regulamentului nr. 1023/2013.

116    Consiliul a precizat că, într‑un asemenea context și pentru a asigura unui personal în descreștere sarcini care evoluează, instituțiile trebuie să își modifice metodele de lucru și să impună funcționarilor să se adapteze și să dobândească cu regularitate noi competențe. La aceste împrejurări s‑ar adăuga de asemenea posibilitățile oferite de informatizarea și dematerializarea procedurilor, conducând la o diminuare a nevoilor în materie de locuri de muncă cu calificare mai redusă. Ansamblul acestor împrejurări ar obliga instituțiile să investească masiv în formarea continuă a funcționarilor lor.

117    Consiliul a susținut că, având în vedere aceste elemente, articolul 42c din statut permite instituțiilor să concentreze investiția consacrată formării profesionale în direcția funcționarilor care au încă o durată de carieră rezonabilă înaintea pensionării și să ofere o formă de pensionare anticipată funcționarilor aflați la sfârșitul carierei.

118    Astfel, nu se poate contesta că, în prezența unor nevoi de dobândire a unor noi competențe de către funcționari și, prin urmare, a necesității ca instituțiile să investească în materie de formare profesională într‑un context de austeritate bugetară și reducere a personalului, trimiterea în concediu a funcționarilor care se apropie de vârsta de pensionare ar elibera fonduri legate de formarea lor profesională care ar putea fi consacrate formării profesionale a funcționarilor mai tineri, care au o carieră mai lungă în fața lor în cadrul instituțiilor. Rezultă că această trimitere în concediu contribuie la optimizarea investițiilor referitoare la formarea profesională, întrucât servește la îmbunătățirea raportului dintre costurile referitoare la aceste investiții și beneficiile obținute de instituții. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, având în vedere larga marjă de apreciere de care beneficiază legiuitorul Uniunii (a se vedea punctul 114 de mai sus), tratamentul diferențiat pe motive de vârstă instituit prin articolul 42c din statut constituie un mijloc corespunzător pentru atingerea primul obiectiv urmărit de legiuitorul Uniunii.

119    În ceea ce privește aprecierea aspectului dacă tratamentul diferențiat sus‑menționat depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit, trebuie ca acesta să fie resituat în contextul normativ în care se înscrie și să se ia în considerare atât prejudiciul pe care îl poate cauza funcționarilor vizați, cât și beneficiile pe care obțin printre altele instituțiile (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 53).

120    În ceea ce privește beneficiile obținute de instituții, trebuie să se constate că optimizarea investițiilor referitoare la formarea profesională, urmărită prin tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, contribuie la asigurarea faptului că instituțiile pot, în ultimă instanță, să continue să își îndeplinească sarcinile într‑un context de austeritate bugetară și de reducere a personalului.

121    Pe de altă parte, resituând tratamentul diferențiat sus‑menționat în contextul articolului 42c din statut și al statutului în general, trebuie să se observe că trimiterea în concediu în interesul serviciului este, în ultimă instanță, un instrument de gestionare a personalului la dispoziția instituțiilor, în măsura în care constituie o situație administrativă suplimentară în care se pot regăsi funcționarii, care se adaugă la celelalte situații administrative pe care le reprezintă, potrivit articolului 35 din statut, activitatea, detașarea, concediul pentru interese personale, disponibilizarea, concediul pentru satisfacerea serviciului militar și concediul pentru creșterea copilului sau din motive familiale.

122    În plus, trebuie să se constate că nu există în statut dispoziții care ar constitui o „alternativă” la măsura prevăzută la articolul 42c din statut. În special, în măsura în care reclamanta se referă la articolul 51 din statut, referitor la incompetența profesională, este necesar să se arate că această dispoziție urmărește constatarea și sancționarea îndeplinirii nesatisfăcătoare a sarcinilor de către un funcționar și acționează independent de considerațiile referitoare la interesul serviciului, în timp ce măsura adoptată în temeiul articolului 42c din statut acționează în interesul serviciului.

123    În calitate de instrument suplimentar de gestionare a personalului, articolul 42c din statut este, ipso facto, benefic pentru instituții.

124    În ceea ce privește prejudiciul cauzat funcționarilor vizați, trebuie să se țină seama de considerațiile prezentate la punctele 90-92 de mai sus.

125    În același timp, trebuie să se arate că, astfel cum susține de asemenea în mod întemeiat Consiliul, acești funcționari sunt trimiși în concediu în interesul serviciului în condiții financiare rezonabile. Astfel, trebuie amintit printre altele că funcționarii vizați primesc o indemnizație lunară până la sfârșitul concediului, a cărei calculare, precizată la punctul 92 de mai sus, nu este considerată nerezonabilă de Tribunal. Pe de altă parte, astfel cum reiese din articolul 42c al optulea paragraf din statut, funcționarii vizați pot continua să contribuie la sistemul de pensii și să sporească, astfel, cuantumul pensiei lor. Condiția referitoare la cei zece ani de vechime, prevăzută de articolul 42c din statut, contribuie de asemenea la caracterul proporțional al măsurii prevăzute de această dispoziție, în sensul că, astfel cum remarcă în mod întemeiat Parlamentul, ea conduce la rezervarea aplicării acestei măsuri funcționarilor al căror nivel de salariu și de drepturi de pensie este atât de ridicat încât atenuează inconvenientele financiare ale trimiterii în concediu. În sfârșit, trebuie amintit că, în primul rând, măsura prevăzută la articolul 42c din statut este supusă unui ansamblu de condiții prevăzute la primul paragraf al acestei dispoziții, în al doilea rând, că adoptarea sa nu este obligatorie pentru instituții, care dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește această adoptare, și, în al treilea rând, că numărul total anual de funcționari care pot face obiectul acestei măsuri este plafonat la 5 % din numărul total de funcționari din toate instituțiile care au ieșit la pensie în anul anterior (a se vedea punctul 98 de mai sus).

126    Având în vedere ansamblul considerațiilor cuprinse la punctele 120-125 de mai sus, nu este nerezonabil ca legiuitorul Uniunii să considere necesar să prevadă trimiterea în concediu în interesul serviciului doar pentru funcționarii care se încadrează în intervalul de vârstă în cauză, iar nu pentru funcționarii care nu se încadrează în acest interval, în scopul de a atinge obiectivul legitim de optimizare a investițiilor referitoare la formarea profesională. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, este proporțional cu primul obiectiv legitim invocat.

127    În măsura în care proporționalitatea tratamentului diferențiat pe motive de vârstă a fost stabilită în raport cu primul obiectiv legitim invocat, trebuie să se concluzioneze că acest tratament diferențiat, instituit prin articolul 42c din statut, nu încalcă articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, în sensul că îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta. În consecință, excepția de nelegalitate invocată împotriva articolului 42c din statut trebuie respinsă.

2.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 42c din statut și a CP 71/15, precum și pe erori vădite de apreciere

128    Reclamanta susține că decizia atacată încalcă articolul 42c din statut și CP 71/15 și că este afectată de erori vădite de apreciere. În acest context, ea arată în special că Consiliul nu a justificat interesul serviciului pe care a intenționat să îl servească prin aplicarea în cazul său a articolului 42c din statut, nu a identificat nevoile organizaționale reale care ar necesita dobândirea unor noi competențe și nu a identificat noile competențe pe care aceasta nu ar fi în măsură să le dobândească. Dimpotrivă, acesta ar fi insistat în special pe rapoartele sale de evaluare pretins negative și pe comportamentul său în serviciu, și anume pe elemente care nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 42c din statut. Reclamanta contestă de asemenea concluzia care figurează în decizia atacată potrivit căreia ea nu ar dispune de capacitatea de adaptare la evoluția nevoilor muncii.

129    Consiliul contestă argumentația reclamantei și solicită respingerea prezentului motiv.

a)      Cu privire la stabilirea cadrului juridic aplicabil în speță

130    Trebuie amintit că articolul 42c din statut prevede explicit că trimiterea în concediu a funcționarilor vizați se efectuează în interesul serviciului. Pe de altă parte, acesta prevede ca o condiție a aplicării sale existența unor „nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe în cadrul instituțiilor”.

131    Trebuie amintit de asemenea că, prin CP 71/15, secretarul general al Consiliului a furnizat informații cu privire la punerea în aplicare a articolului 42c din statut de către această instituție (a se vedea punctul 8 de mai sus), precizând printre altele conținutul „nevoilor organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe” în ceea ce privește această instituție. Reiese din această comunicare și din precizările furnizate în cadrul deciziei de respingere a reclamației (a se vedea în special punctele 44 și 64 din această decizie) că, pentru aplicarea articolului 42c din statut, Consiliul ia în considerare următoarele două elemente: pe de o parte, ia în considerare „nevoile organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe” în cadrul instituției, în sensul că evaluează existența acestor nevoi care necesită dobândirea unor noi competențe din partea funcționarilor vizați și, pe de altă parte, ia în considerare capacitatea acestor funcționari de a dobândi asemenea competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru.

132    Consiliul a precizat, la punctul 44 din decizia de respingere a reclamației și în memoriul în apărare prezentat în fața Tribunalului, că aprecierea celui de al doilea element identificat la punctul 131 de mai sus cuprindea în mod necesar un element de prognoză în sensul că trebuia să se evalueze, pe baza informațiilor de care dispunea AIPN la momentul luării deciziei sale, dacă este rezonabil să se considere că funcționarii vizați vor avea dificultăți de a se adapta la evoluția mediului de lucru și la cerințele serviciului în viitor.

133    Reiese din cadrul juridic, reprezentat în speță de articolul 42c din statut astfel cum se precizează în CP 71/15, care este obligatorie pentru Consiliu, că evaluarea celor două elemente identificate la punctul 131 de mai sus este o evaluare prospectivă, după cum această instituție a confirmat, de altfel, în ședință, în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal.

134    Reclamanta contestă legalitatea interpretării articolului 42c din statut efectuate de Consiliu. Pe de o parte, ea susține că acesta, prin intermediul CP 71/15, a denaturat această dispoziție prevăzând că trimiterea în concediu în interesul serviciului va fi aplicată „funcționarilor care se confruntă cu dificultăți de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru”. Pe de altă parte, ea arată că, având în vedere această denaturare nelegală, raționamentul Consiliului, prezentat la punctul 76 din memoriul în apărare, potrivit căruia ar fi necesar „să se evalueze potențialul unui funcționar de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru”, trebuie să fie de asemenea respins întrucât s‑ar întemeia pe supoziții care nu sunt autorizate de modul de redactare a articolului 42c din statut.

135    Această argumentație a reclamantei impune controlul compatibilității abordării Consiliului, astfel cum este descrisă în CP 71/15 și este explicată în decizia de respingere a reclamației și în înscrisurile depuse la Tribunal, cu norma superioară pe care o reprezintă articolul 42c din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2015, Barnett/CESE, F‑20/14, EU:F:2015:107, punctul 52 și jurisprudența citată).

136    În această privință, trebuie amintit că articolul 42c din statut se referă în mod explicit la „interesul serviciului”. Astfel cum a precizat Consiliul în cadrul răspunsului său scris la o întrebare adresată de Tribunal, „nevoile organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe”, menționate de asemenea la acest articol, constituie un aspect specific al interesului serviciului.

137    În măsura în care „nevoile organizaționale” sunt legate de „dobândirea unor noi competențe” și nu constituie decât un aspect specific al interesului serviciului în cadrul articolului 42c din statut, trebuie să se concluzioneze că modul de redactare a acestei dispoziții nu interzice Consiliului să ia în considerare, cu titlu de „nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe”, capacitatea funcționarilor vizați „de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru”, potrivit CP 71/15.

138    Această luare în considerare a unui element specific funcționarilor vizați nu este contrară nici ratio legis a articolului 42c din statut. Astfel, întrucât s‑a stabilit că această dispoziție urmărește obiectivul de optimizare a investițiilor instituțiilor legate de formarea profesională în materie de eficiență economică, reiese că este compatibilă cu acest obiectiv luarea în considerare de către Consiliu, în scopul stabilirii costurilor investițiilor referitoare la formarea profesională, a capacității funcționarilor vizați de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru. Reiese că această luare în considerare a unui element specific funcționarilor vizați este de asemenea justificată de împrejurarea că aplicarea articolului 42c din statut conduce la consecințe nefavorabile pentru ei și că le poate fi impusă împotriva voinței lor (a se vedea punctele 90-92 de mai sus). Rezultă că această luare în considerare a unui element specific funcționarilor vizați face ca aplicarea acestei dispoziții să fie mai puțin rigidă pentru ei.

139    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că evaluarea de către Consiliu a capacității funcționarilor vizați de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru este compatibilă cu articolul 42c din statut.

140    Pe de altă parte, întrucât această evaluare vizează urmărirea interesului serviciului, aceasta trebuie în mod necesar să privească capacitatea viitoare a funcționarilor vizați de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru și trebuie să cuprindă astfel un element de prognoză, astfel cum susține în mod întemeiat Consiliul. În ipoteza contrară, această evaluare nu ar urmări interesul serviciului. Prin urmare, trebuie de asemenea să se concluzioneze că elementul de prognoză cuprins în evaluarea celui de al doilea element identificat la punctul 131 de mai sus este compatibil cu articolul 42c din statut.

141    În temeiul considerațiilor care precedă, trebuie să se respingă argumentația reclamantei prezentată la punctul 134 de mai sus.

142    Reiese din cadrul juridic reprezentat de articolul 42c din statut și de CP 71/15 că, în speță, Consiliul avea obligația de a evalua două elemente în cadrul „nevoilor organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe”, și anume, în primul rând, nevoile organizaționale viitoare ale instituției care necesită dobândirea de noi competențe și, în al doilea rând, capacitatea reclamantei de a dobândi noi competențe identificate în prealabil, în scopul de a evalua, în ultimă instanță, eficiența economică a investiției referitoare la formarea profesională, în conformitate cu obiectivul urmărit de articolul 42c din statut.

b)      Cu privire la evaluarea, în speță, a nevoilor organizaționale viitoare

143    Cu titlu introductiv, trebuie observat că Consiliul a precizat în înscrisurile depuse la Tribunal, făcând trimitere la punctul 9 litera (c) din decizia atacată, că AIPN a luat în considerare, în speță, nu numai evoluțiile serviciului la care era repartizată reclamanta, ci și nevoile organizaționale ale instituției, și anume SGC în ansamblul său, și că această abordare nici nu contravenea articolului 42c din statut, nici nu era afectată de o eroare vădită de apreciere. Reclamanta a contestat că Consiliul a procedat efectiv la evaluarea pe care a pretins că a efectuat‑o.

144    Este necesar, prin urmare, să se examineze dacă Consiliul a efectuat, în speță, o evaluare prospectivă și reală a nevoilor organizaționale ale serviciului la care era repartizată reclamanta și de asemenea ale instituției în ansamblu, după cum pretinde că a procedat.

145    Întrucât evaluarea nevoilor organizaționale este legată de evaluarea interesului serviciului, trebuie să se recunoască Consiliului o largă putere de apreciere în scopul acestei evaluări, a cărei utilizare nu poate fi repusă în discuție de Tribunal decât în caz de eroare vădită de apreciere, de inexactitate materială sau de abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, EU:T:2000:292, punctul 53 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 mai 2018, Barnett/CESE, T‑23/17, nepublicată, în prezent în recurs, EU:T:2018:271, punctele 36 și 38).

146    Cu toate acestea, controlul jurisdicțional exercitat în speță, chiar dacă are o întindere limitată, impune ca autorul deciziei atacate, Consiliul, să fie în măsură să stabilească în fața Tribunalului că această decizie a fost adoptată prin exercitarea efectivă a puterii sale de apreciere, care presupune luarea în considerare a tuturor elementelor și circumstanțelor relevante ale situației în cauză (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, C‑310/04, EU:C:2006:521, punctul 122, și Hotărârea din 11 iulie 2007, Wils/Parlamentul, F‑105/05, EU:F:2007:128, punctul 75).

147    Din aceasta rezultă că, cel puțin, Consiliul trebuie să poată prezenta și expune în mod clar și neechivoc datele de bază care au trebuit luate în considerare pentru a fundamenta decizia atacată și de care depindea exercitarea puterii sale de apreciere (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, C‑310/04, EU:C:2006:521, punctul 123, și Hotărârea din 11 iulie 2007, Wils/Parlamentul, F‑105/05, EU:F:2007:128, punctul 76).

148    Întrucât Consiliul trebuie să evalueze eficiența economică a investiției referitoare la formarea profesională a reclamantei, datele de bază sus‑menționate includeau, în mod logic, date referitoare la natura și la amploarea reformelor viitoare.

149    În speță, în primul rând, reiese din dosar că reclamanta, în nota sa din 1 decembrie 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus), a susținut printre altele că AIPN nu a demonstrat că existau „nevoi organizaționale legate de dobândirea unor noi competențe” care să justifice trimiterea sa în concediu împotriva voinței sale și că aceasta nu a identificat noile competențe care trebuiau dobândite.

150    În al doilea rând, din decizia atacată reiese că singurul punct relevant care abordează problematica referitoare la evaluarea nevoilor organizaționale viitoare este punctul 9 literele (a) și (c).

151    La punctul 9 litera (a) din decizia atacată, AIPN a indicat că Unitatea [confidențial] la care era repartizată reclamanta efectua adaptarea metodelor sale de lucru în conformitate cu reformele întreprinse și în celelalte servicii ale Direcției [confidențial]. AIPN a identificat în mod general aceste reforme care constau printre altele în punerea în aplicare a unor „noi proceduri flexibile” și „activități”, în „digitalizarea fluxurilor de lucru” și în „adoptarea unor soluții informatice interinstituționale”. AIPN a arătat că realizarea acestor reforme necesita din partea personalului o expertiză corespunzătoare și un anumit grad de flexibilitate.

152    Tribunalul consideră că conținutul punctului 9 litera (a) sus‑menționat nu demonstrează că AIPN a efectuat o evaluare efectivă și prospectivă a nevoilor organizaționale atât la nivelul Unității [confidențial], cât și al Direcției [confidențial]. Astfel, informațiile furnizate de acest punct nu demonstrează nici că reformele evocate se situează în viitor, nici luarea în considerare a naturii și a amplorii acestor reforme. Cu alte cuvinte, aceste informații nu demonstrează că Consiliul a luat în considerare nevoile organizaționale viitoare astfel cum avea obligația să o facă potrivit abordării sale prospective și nu demonstrează nici că Consiliul a evaluat natura și amploarea acestor reforme pentru a putea aprecia eficiența economică a nevoilor de formare ale reclamantei.

153    În ceea ce privește punctul 9 litera (c) din decizia atacată, trebuie să se constate că Consiliul se limitează să precizeze că serviciile SGC „se adaptează constant la natura și la creșterea ritmului reuniunilor pe care [acesta] trebuie să le găzduiască și la evoluția dinamicii procesului legislativ”. Or, aceste informații nu demonstrează că Consiliul a procedat la o evaluare prospectivă a nevoilor organizaționale ale SGC în ansamblu după cum afirmă că a procedat (a se vedea punctul 143 de mai sus). Presupunând chiar că Consiliul a procedat la o astfel de evaluare, nu s‑a demonstrat că aceasta a luat în considerare natura și amploarea reformelor viitoare. Astfel, considerațiile cuprinse la punctul 9 litera (c) din decizia atacată par să se refere la examinarea potențialului de mobilitate a reclamantei, astfel cum reiese din prima și din ultima teză ale acestui punct.

154    Celelalte dispoziții de la punctul 9 din decizia atacată, care conține motivarea aplicării articolului 42c din statut în cazul reclamantei, nu privesc evaluarea nevoilor organizaționale viitoare. Punctul 9 litera (b) din decizia atacată furnizează informații cu privire la istoricul carierei reclamantei și conține o evaluare a capacității sale de adaptare întemeiată pe date referitoare la parcursul său profesional până la data adoptării deciziei atacate. Punctul 9 literele (d) și (e) din decizia atacată prezintă evaluarea potențialului de mobilitate a reclamantei și concluzionează, la litera (e), în sensul lipsei acesteia. Or, evaluarea acestui potențial nu constituie o evaluare a nevoilor organizaționale viitoare, întrucât aceasta privește aspectul dacă reclamanta putea fi transferată către un alt serviciu și nu privește aspectul dacă eficiența economică justifică formarea profesională a reclamantei în vederea adaptării sale la reformele care vor avea loc. În orice caz, reiese din nota serviciului de personal din 17 noiembrie 2015 (a se vedea punctul 11 de mai sus), în temeiul căreia s‑a efectuat evaluarea potențialului de mobilitate al reclamantei, că acest potențial era de asemenea influențat de alegerile personale ale reclamantei, care, potrivit acestei note, refuzase un anumit număr de posturi care erau disponibile. Nicio evaluare a nevoilor organizaționale viitoare nu figura în această notă.

155    În al treilea rând, trebuie observat că, în reclamația sa împotriva deciziei atacate, reclamanta a contestat din nou existența unei reforme a cărei natură ar justifica aplicarea articolului 42c din statut în privința sa. Or, decizia de respingere a reclamației nu răspunde la această afirmație a reclamantei și, cu titlu mai general, nu conține niciun element care să demonstreze că Consiliul a procedat la o evaluare efectivă și prospectivă a nevoilor organizaționale. Această instituție și‑a limitat analiza la evaluarea capacității reclamantei de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru și și‑a întemeiat concluzia referitoare la lipsa unei astfel de capacități pe raționamentul, rezumat la punctul 33 din decizia de respingere a reclamației, potrivit căruia „o persoană care se confruntă cu dificultăți în efectuarea muncii sale obișnuite nu este în măsură să își asume efortul pe care îl presupune adaptarea la o realitate în schimbare”.

156    În al patrulea rând, în fața Tribunalului, în răspunsul la argumentația reclamantei referitoare la lipsa de identificare a nevoilor organizaționale reale care necesită dobândirea de noi competențe (a se vedea punctul 128 de mai sus), Consiliul, în memoriul în apărare, se limitează să afirme, făcând trimitere la punctul 9 litera (c) din decizia atacată, că „schimbările de metodă de lucru în cadrul SGC și nevoile sporite în materie de capacitate de adaptare a personalului care rezultă din acestea, inclusiv pentru funcționarii din grupa de funcții AST, nu sunt pur ipotetice, ci constituie o realitate de care AIPN trebuie să țină seama”. Această simplă afirmație a Consiliului nu demonstrează nicidecum că a fost efectuată o evaluare efectivă și prospectivă a nevoilor organizaționale și nu adaugă nicio informație semnificativă la cea furnizată la punctul 9 litera (c) din decizia atacată, ea însăși insuficientă în scopul unei asemenea demonstrații (a se vedea punctul 153 de mai sus). Argumentația Consiliului în duplică se limitează de asemenea la prezentarea punctului 9 din decizia atacată.

157    Pe de altă parte, referirea făcută de Consiliu în fața Tribunalului la nota șefului Unității [confidențial] din 26 octombrie 2015 (a se vedea punctul 11 de mai sus) privind o reorganizare a Serviciului [confidențial] care a avut loc în 2014, în urma sosirii unui nou [confidențial], nu oferă nicio informație utilă cu privire la chestiunea existenței unei evaluări efective și prospective a nevoilor organizaționale ale acestui serviciu, ale Unității [confidențial] sau ale SGC în ansamblu. Astfel, după cum rezultă, de altfel, din nota din 26 octombrie 2015 sus‑menționată și așa cum a fost confirmat de Consiliu în duplică, referirea la o reorganizare care a avut loc în trecut a servit doar la susținerea concluziei referitoare la pretinsa incapacitate a reclamantei de a dobândi noi competențe și de a se adapta la evoluția mediului de lucru.

158    În al cincilea rând, având în vedere argumentația Consiliului, la punctul 42 din duplică, care ar putea fi înțeleasă în sensul că această instituție a luat în considerare, în scopul evaluării, în speță, a nevoilor organizaționale viitoare, reducerea de personal la care era supusă, Consiliul a clarificat în ședință, ca urmare a unei întrebări adresate de Tribunal, că nu aceasta era situația. De altfel, o asemenea luare în considerare nu rezultă din conținutul nici al deciziei atacate, nici al deciziei de respingere a reclamației.

159    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că Consiliul nu a stabilit că decizia atacată a fost adoptată prin exercitarea efectivă a puterii sale de apreciere în ceea ce privește existența unor nevoi organizaționale viitoare care necesită dobândirea de noi competențe de către reclamantă, întrucât nu a demonstrat că a efectuat o evaluare prospectivă și că a luat în considerare, pe de o parte, natura și amploarea reformelor care urmează să aibă loc și, pe de altă parte, necesitățile organizaționale ale instituției în ansamblu, astfel cum afirmă că a procedat. În schimb, din dosar reiese că, în realitate, Consiliul și‑a întemeiat decizia atacată exclusiv pe evaluarea capacității reclamantei de a dobândi noi competențe. Or, în măsura în care această evaluare nu a fost raportată la o evaluare reală și prospectivă a nevoilor organizaționale, Consiliul a efectuat o utilizare eronată a articolului 42c din statut, care necesită luarea în considerare de către instituția vizată a elementelor obiective legate de „nevoile organizaționale” ale acesteia. Astfel, în lipsa unei asemenea luări în considerare, trimiterea în concediu prevăzută în dispoziția sus‑menționată riscă să aibă un caracter disciplinar pentru funcționarii vizați de această măsură.

160    În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că Consiliul a depășit limitele largii puteri de apreciere de care dispunea în speță și că, în acest temei, cel de al doilea motiv trebuie admis. Rezultă că se impune anularea deciziei atacate, prin care reclamanta a fost plasată în concediu în interesul serviciului, fără a fi nevoie să se examineze celelalte motive invocate de aceasta.

C.      Cu privire la cererea de despăgubire

161    Reclamanta susține că decizia atacată i‑a cauzat un prejudiciu material și un prejudiciu moral.

162    Prejudiciul material ar consta în esență într‑o pierdere de venituri, iar Consiliul ar trebui să deducă toate consecințele anulării deciziei atacate și a deciziei de respingere a reclamației.

163    În special, Consiliul ar trebui să îi plătească reclamantei diferența dintre, în primul rând, remunerația sa netă (salariul de bază și indemnizațiile) și indemnizația plătită în temeiul articolului 42c din statut (astfel cum a fost stabilită prin anexa IV la statut), pentru perioada cuprinsă între lunile ianuarie și martie ale anului 2016 și, în al doilea rând, dintre remunerația sa netă (salariul de bază și indemnizațiile) și pensia sa, începând cu 1 aprilie 2016. Pentru aceste calcule, ar trebui să se țină seama de atingerea adusă avansării în carieră a reclamantei, care implică nu numai obținerea de noi trepte, ci și o șansă de a beneficia de o promovare înainte de ieșirea la pensie stabilită la 65 de ani. În sfârșit, ar trebui să se aplice o dobândă de întârziere la ansamblul acestor sume la rata Băncii Centrale Europene (BCE) majorată cu 2 puncte. Reclamanta evaluează prejudiciul la o sumă de 121 101,72 euro, această sumă neținând seama în special de dobânzile de întârziere, de dobândirea a două noi trepte la 1 aprilie 2018 și la 1 aprilie 2020 și de avansarea în carieră pe calea unei promovări.

164    Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta invocă de asemenea dificultăți financiare cauzate de cele două decizii sus‑menționate. [confidențial] Reclamanta evaluează prejudiciul material care rezultă din aceste elemente la 30 000 de euro, sub rezerva definitivării.

165    [confidențial]

166    [confidențial]

167    [confidențial]

168    [confidențial]

169    Reclamanta concluzionează că prejudiciul moral suferit nu poate fi reparat numai prin hotărârea de anulare și evaluează repararea acestui prejudiciu la 70 000 de euro ex aequo et bono.

170    Consiliul, susținut de Comisie, cu titlu principal, solicită respingerea cererii de despăgubire și, cu titlu subsidiar, arată că sumele solicitate de reclamantă pentru prejudiciile invocate sunt exagerate și trebuie reduse la proporții mai juste.

171    Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în cadrul unei cereri în despăgubire formulate de un funcționar sau de un agent, răspunderea Uniunii presupune întrunirea unui ansamblu de condiții, și anume nelegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul pretins și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2012, Comisia/Nanopoulos, T‑308/10 P, EU:T:2012:370, punctul 102 și jurisprudența citată).

172    Reclamanta a invocat în speță existența unui prejudiciu material și a unui prejudiciu moral.

1.      Cu privire la prejudiciul material

173    Prejudiciul material invocat de reclamantă are două componente: pierderea de venituri care rezultă din trimiterea sa în concediu în interesul serviciului și consecințele financiare care rezultă din incapacitatea sa de a rambursa datoriile pe care le‑a contractat.

174    În ceea ce privește prima componentă, reclamanta susține că „pârâtul trebuie să deducă toate consecințele anulării deciziilor contestate”. Ea precizează în continuare aceste consecințe.

175    Rezultă că repararea prejudiciului material pe care o solicită reclamanta se confundă cu obligațiile care revin Consiliului în temeiul articolului 266 TFUE care decurg din anularea deciziei atacate.

176    În această privință, se amintește că, în conformitate cu articolul 266 TFUE, instituția emitentă a unui act care a fost anulat de o instanță a Uniunii este obligată să ia măsurile impuse de executarea deciziei de anulare, în scopul de a compensa consecințele nelegalității pe care a săvârșit‑o. Astfel, în principiu, administrația trebuie să pună funcționarul vizat exact în situația în care s‑ar afla în prezent în lipsa nelegalității constatate. În acest sens, în vederea corectării consecințelor în timp pe care le‑a putut avea nelegalitatea menționată și cu condiția respectării în mod corespunzător a încrederii legitime a persoanelor interesate, administrația poate adopta un act cu caracter retroactiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2011, AA/Comisia, F‑101/09, EU:F:2011:133, punctul 41).

177    În consecință, întrucât repararea primei componente a prejudiciului material pe care îl solicită reclamanta se confundă cu obligațiile care revin Consiliului rezultate din anularea deciziei atacate, trebuie să se constate că cererea reclamantei este prematură și nu poate, prin urmare, să fie admisă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 2017, Teeäär/BCE, T‑555/16, nepublicată, EU:T:2017:817, punctul 59).

178    În ceea ce privește a doua componentă, pe de o parte, trebuie să se constate că reclamanta nu demonstrează că prejudiciul său financiar este real și cert. [confidențial] Or, aceste elemente nu stabilesc existența unui prejudiciu cert, ci a unui prejudiciu ipotetic.

179    Pe de altă parte, trebuie să se observe că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se putea obține repararea unui prejudiciu, trebuie ca acesta să fie rezultatul suficient de direct al comportamentului reproșat (Hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, EU:C:1979:223, punctul 21, Hotărârea din 25 iunie 1997, Perillo/Comisia, T‑7/96, EU:T:1997:94, punctul 41, și Hotărârea din 27 iunie 2000, Meyer/Comisia, T‑72/99, EU:T:2000:170, punctul 49). Reclamantului îi revine sarcina de a face dovada legăturii de cauzalitate (Hotărârea din 18 septembrie 1995, Blackspur și alții/Consiliul și Comisia, T‑168/94, EU:T:1995:170, punctul 40 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 octombrie 2004, I/Curtea de Justiție, T‑256/02, EU:T:2004:306, punctul 49). Or, în speță, reclamanta nu stabilește existența unei legături suficient de directe între scăderea veniturilor sale care rezultă din decizia atacată și incapacitatea sa de a rambursa datoriile pe care le‑a contractat. Această situație poate fi consecința mai multor factori din afara sferei de influență a Consiliului și printre altele a gestiunii financiare a reclamantei pentru care nu se poate angaja răspunderea Consiliului.

180    Având în vedere considerațiile care precedă, cererea reclamantei de reparare a prejudiciului material trebuie respinsă.

2.      Cu privire la prejudiciul moral

181    Instanța Uniunii a precizat că anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine o reparare adecvată și în principiu suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza, cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea Hotărârea din 31 martie 2004, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2004:94, punctul 131 și jurisprudența citată).

182    În speță, elementele prezentate la punctele 166 și 167 de mai sus și despre care se pretinde că ar cauza un prejudiciu moral sunt legate de adoptarea deciziei atacate. În această privință, Tribunalul consideră că, în speță, anularea acestei decizii constituie o reparare adecvată a pretinsului prejudiciului moral care decurge din aceste elemente.

183    În ceea ce privește prejudiciul moral prezentat la punctul 165 de mai sus, acesta nu prezintă nicio legătură cu decizia atacată [confidențial].

184    În ceea ce privește prejudiciul moral prezentat la punctul 168 de mai sus, trebuie să se observe că reclamanta nu stabilește existența unei legături suficient de directe între scăderea veniturilor sale care rezultă din decizia atacată și [confidențial].

185    Având în vedere considerațiile care precedă, cererea reclamantei de reparare a prejudiciului moral trebuie de asemenea să fie respinsă. Prin urmare, cererea sa de despăgubire trebuie respinsă în ansamblul său.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

186    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

187    Întrucât Consiliul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

188    Parlamentul și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia din 8 decembrie 2015 prin care FV a fost plasată în concediu în interesul serviciului.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de FV.

4)      Parlamentul European și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Prek Buttigieg Schalin

Berke       Costeira

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 decembrie 2018.

Semnături

Cuprins

I. Istoricul litigiului

II. Procedura și concluziile părților

III. În drept

A. Cu privire la obiectul acțiunii

B. Cu privire la cererea de anulare

1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nelegalitatea articolului 42c din statut

a) Observații introductive

b) Cu privire la existența unui tratament diferențiat pe motive de vârstă

c) Cu privire la respectarea criteriilor prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale

1) Cu privire la aspectul dacă tratamentul diferențiat pe motive de vârstă, instituit prin articolul 42c din statut, corespunde unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune

2) Cu privire la proporționalitate

2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 42c din statut și a CP 71/15, precum și pe erori vădite de apreciere

a) Cu privire la stabilirea cadrului juridic aplicabil în speță

b) Cu privire la evaluarea, în speță, a nevoilor organizaționale viitoare

C. Cu privire la cererea de despăgubire

1. Cu privire la prejudiciul material

2. Cu privire la prejudiciul moral

IV. Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: franceza.

1      Considerentele (1), (3), (7), (12) au făcut obiectul unor modificări stilistice.

2      Date confidențiale ocultate.