Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 18 ianuarie 2024(1)
Cauza C‑766/21 P
Parlamentul European
împotriva
Axa Assurances Luxembourg SA,
Bâloise Assurances Luxembourg SA,
La Luxembourgeoise SA,
Nationale‑Nederlanden Schadeverzekering Maatschappij NV
„Recurs – Articolul 272 TFUE – Clauză compromisorie cuprinsă într‑un contract încheiat de Uniunea Europeană – Articolul 123 din Regulamentul de procedură al Tribunalului – Pârât judecat în lipsă – Hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă – Cerere de anulare a unei hotărâri pronunțate în lipsă – Articolul 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene – Articolele 172 și 176 din Regulamentul de procedură al Curții – Memoriu în răspuns în cadrul unui recurs – Recurs incident – Eroare de interpretare – Motivare insuficientă și contradictorie”
I. Introducere
1. Textele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii se aseamănă cu un sistem feroviar. Fiecare linie feroviară reprezintă un traseu procedural, în timp ce trenurile care circulă pe liniile feroviare respective simbolizează cauzele cu care este sesizată această instituție judiciară. Pe măsură ce avansează o cauză, regulamentul de procedură servește drept semnalizare feroviară, asigurând menținerea cauzei pe linia adecvată către destinația sa finală.
2. Cu toate acestea, la fel ca o călătorie cu trenul, traseul juridic al unei cauze poate întâmpina noduri. Recursurile, recursurile incidente și alte mecanisme pot determina o schimbare de direcție a unei cauze, propunând o rută alternativă spre destinație, cu respectarea normelor de procedură stabilite. Din această perspectivă, la fel cum un tren se bazează pe o rețea feroviară care funcționează fără probleme, cauzele judiciare depind de norme procedurale precis stabilite pentru a asigura soluționarea corectă și echitabilă a acestora.
3. Prezenta cauză cuprinde aceste considerații.
4. Prin recursul formulat, Parlamentul European solicită Curții anularea în parte a hotărârii Tribunalului pronunțate în cauza Parlamentul European/Axa Assurances Luxembourg și alții(2), prin care acesta a respins în esență acțiunea sa având ca obiect rambursarea cheltuielilor suportate ca urmare a daunelor cauzate de apă clădirii Konrad Adenauer (denumită în continuare „KAD”), situată în orașul Luxemburg (Luxemburg), în luna mai 2016.
5. În același timp, prezenta cauză implică un recurs incident formulat de Nationale‑Nederlanden Schadeverzekering Maatschappij NV (denumită în continuare „NN”), una dintre pârâtele în primă instanță, având ca obiect anularea (altor părți ale) hotărârii atacate, în măsura în care Tribunalul a obligat‑o, în lipsă, la rambursarea către Parlament a unei părți din cheltuielile solicitate, împreună cu dobânzi legale de întârziere.
6. La solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra recursului incident introdus de NN. Cu toate acestea, elementele din prezenta cauză oferă Curții ocazia de a oferi o mai mare claritate cu privire la anumite particularități ale procedurilor de judecare în lipsă, ceea ce este cu atât mai important în prezenta cauză cu cât Tribunalul a săvârșit, în opinia noastră, o eroare de drept atunci când a aplicat normele relevante în această privință. În consecință, prezentele concluzii vor aborda și aceste aspecte.
II. Cadrul juridic
A. Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
7. Articolul 41 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) are următorul cuprins:
„În cazul în care pârâtul, chemat în judecată în conformitate cu procedura, nu depune concluzii scrise, hotărârea se pronunță în lipsă. Hotărârea poate fi atacată în termen de o lună de la comunicarea ei. […]”
8. Potrivit articolului 56 din statut:
„[…] pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiție în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate.
Recursul poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte. […]”
B. Regulamentul de procedură al Curții
9. Articolul 172 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție (denumit în continuare „RPCJ”), intitulat „Părțile autorizate să depună memoriu în răspuns”, prevede că „[o]rice parte din cauza relevantă care s‑a aflat pe rolul Tribunalului care are interes în admiterea sau în respingerea recursului poate depune un memoriu în răspuns în termen de două luni de la notificarea cererii de recurs. […]”
10. Articolul 176 din RPCJ privește recursurile incidente. Potrivit alineatului (1) din acesta, „[p]ărțile prevăzute la articolul 172 din [RPCJ] pot depune un recurs incident în același termen precum cel prevăzut pentru depunerea memoriului în răspuns”. În această privință, în conformitate cu articolul 178 alineatul (1) din RPCJ, pe calea recursului incident se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului.
C. Regulamentul de procedură al Tribunalului
11. În conformitate cu articolul 123 din Regulamentul de procedură al Tribunalului (denumit în continuare „RPT”), intitulat „Hotărârile pronunțate în cauzele judecate în lipsă”:
„(1) În cazul în care Tribunalul constată că pârâtul, căruia cererea introductivă i‑a fost legal notificată, nu a răspuns la cererea introductivă cu respectarea termenului sau a condițiilor de formă prevăzute […], reclamantul poate solicita Tribunalului, într‑un termen stabilit de președinte, să judece cauza în lipsă.
(2) Pârâtul judecat în lipsă nu intervine în procedură și acestuia nu i se notifică niciun act de procedură, cu excepția deciziei prin care se finalizează judecata.
(3) Prin hotărârea pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, Tribunalul admite concluziile reclamantului, cu excepția cazului în care este în mod vădit necompetent să judece acțiunea sau a cazului în care această acțiune este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată.
[…]”
12. Potrivit articolului 166 din RPT, pârâtul judecat în lipsă poate, în temeiul articolului 41 din statut, să formuleze o cerere de anulare a unei hotărâri pronunțate în cauza judecată în lipsă.
III. Istoricul litigiului, procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
A. Istoricul litigiului
13. Contextul litigiului este prezentat în detaliu în hotărârea atacată(3). Împrejurările de fapt relevante pentru prezentele concluzii pot fi rezumate după cum urmează.
14. În anul 2011, Parlamentul a lansat o procedură de cerere de ofertă pentru încheierea unei polițe de asigurare vizând tous risques chantier („toate riscurile de pe șantier”) pentru lucrările majore de renovare și de construcție derulate în cadrul proiectului de extindere a KAD în orașul Luxemburg. A fost selectată oferta prezentată de AXA Assurances Luxembourg SA (denumită în continuare „AXA”), de Bâloise Assurances Luxembourg SA, de La Luxembourgeoise SA și de Delta Lloyd Schadeverzekering NV. La 12 decembrie 2018, această din urmă societate a fost absorbită de NN (denumite în continuare, împreună, „pârâtele în primă instanță”).
15. La 3 aprilie 2012, Uniunea Europeană, reprezentată de Parlament, a încheiat cu pârâtele în primă instanță contractul pentru toate riscurile de pe șantier (denumit în continuare „contractul TRȘ”) menționat în cererea de ofertă. În contract, AXA a fost desemnată drept asigurător principal(4).
16. În urma unor precipitații importante căzute pe 27 și pe 30 mai 2016, apa de ploaie de pe șantierul KAD s‑a infiltrat în subsolul clădirii. Această acumulare de apă nu a putut fi drenată, creându‑se un mediu umed în zonele în care fuseseră deja instalate echipamente tehnice. În consecință, echipamentele respective au fost deteriorate.
17. La 30 mai 2016, societatea care supraveghea lucrările majore pe acest șantier a depus o cerere de despăgubire având în vedere situația. Prin scrisoarea din 15 iulie 2016, AXA, în calitate de asigurător principal, a informat Parlamentul că, pe baza informațiilor examinate de experții săi, situația menționată anterior nu era acoperită de contractul TRȘ și, prin urmare, a declinat orice răspundere.
18. În pofida unui schimb de corespondență scrisă și a unei întâlniri, dezacordul dintre AXA și Parlament a persistat. Acesta din urmă a adresat pârâtelor în primă instanță o scrisoare de punere în întârziere, pe baza unei estimări provizorii a daunelor.
19. În urma acestei prime scrisori, Parlamentul a reînnoit această scrisoare, la 28 noiembrie 2018, arătând că daunele suferite se ridicau la suma la 800 624,33 euro fără taxa pe valoarea adăugată.
B. Procedura desfășurată în fața Tribunalului și hotărârea atacată
20. La 20 iunie 2019, în temeiul articolului 272 TFUE, Parlamentul a introdus o acțiune la Tribunal, solicitând obligarea pârâtelor în primă instanță la rambursarea cheltuielilor legate de daunele cauzate de apă echipamentelor KAD în luna mai 2016. În susținerea acțiunii formulate, Parlamentul European a invocat șase motive.
21. La 10 septembrie 2019, AXA, Bâloise Assurances Luxembourg și La Luxembourgeoise au depus la Tribunal memoriul lor în apărare.
22. Fiind informată că Delta Lloyd Schadeverzekering a fost absorbită de NN, prin scrisoarea din 13 ianuarie 2020, grefa Tribunalului a notificat NN că a fost introdusă o acțiune și i‑a indicat termenul de depunere a memoriului în apărare.
23. NN nu a depus memoriu în apărare în termenul acordat.
24. Prin scrisoarea din 29 iunie 2020, grefa Tribunalului a informat NN că, în conformitate cu articolul 123 din RPT, care se referă la hotărârile pronunțate în cauzele judecate în lipsă, și la cererea Parlamentului, NN nu va mai participa la procedura în lipsă și i se va notifica numai decizia prin care se finalizează judecata.
25. La 29 septembrie 2021, prin intermediul punctelor 2 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul a respins acțiunea în măsura în care privea pârâtele în primă instanță, cu excepția NN. Prin intermediul punctelor 1 și 3 din dispozitivul acestei hotărâri, instanța menționată a obligat NN la rambursarea către Parlament a sumei de 79 653,89 euro (care corespunde sumei solicitate NN de către Parlament prin intermediul concluziilor sale), majorată cu dobânzile legale pentru întârzierea plății, precum și să suporte cheltuielile de judecată aferente procedurii în lipsă în măsura în care respectiva procedură o privea pe NN.
26. La 18 noiembrie 2021, în conformitate cu articolul 41 din statut și cu articolul 166 din RPT, NN a formulat o cerere de anulare a punctelor 1 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate. Prin decizia din 10 ianuarie 2022, Tribunalul a suspendat această procedură în așteptarea deciziei Curții în prezenta procedură de recurs.
IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților
27. Prin documentul din 8 decembrie 2021, Parlamentul a formulat prezentul recurs împotriva hotărârii atacate.
28. Prin recursul formulat, Parlamentul solicită Curții:
– anularea punctelor 2 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate;
– trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare;
– soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată, cu excepția celor referitoare la punctul 3 din dispozitivul hotărârii atacate; și
– cu titlu subsidiar, anularea punctelor 2 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate și admiterea cererii formulate de Parlament împotriva pârâtelor în primă instanță.
29. În memoriul lor în răspuns la recursul menționat, pârâtele în primă instanță, printre care și NN, solicită Curții:
– respingerea recursului Parlamentului;
– respingerea cererii Parlamentului privind soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată;
– cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea admite recursul Parlamentului, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și
– cu titlu subsidiar, respingerea cererilor formulate de Parlament împotriva AXA, Bâloise Assurances Luxembourg și La Luxembourgeoise, pe baza argumentelor prezentate de acestea în primă instanță, și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu concluziile acestora.
30. Prin recursul incident formulat la 6 aprilie 2022, NN solicită Curții:
– declararea admisibilității recursului incident și
– anularea punctelor 1 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate.
31. În memoriul în răspuns la recursul incident, Parlamentul solicită Curții:
– declararea inadmisibilității recursului incident;
– cu titlu subsidiar, declararea recursului incident ca nefondat și
– obligarea NN la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului incident.
V. Analiză
32. În speță, Curtea a fost sesizată cu două recursuri, unul formulat de Parlament, iar celălalt de NN.
33. În susținerea recursului principal, Parlamentul invocă trei motive de recurs pentru a contesta interpretarea dată de Tribunal noțiunii de „inundații” care figurează la articolul I.15.1.1 din contractul TRȘ. În această privință, Parlamentul invocă (i) încălcarea principiilor de interpretare a dreptului Uniunii, (ii) lipsa motivării și (iii) denaturarea faptelor și a probelor.
34. În susținerea recursului incident, NN invocă două motive de recurs. În primul rând, aceasta susține că Tribunalul a încălcat articolul 45 alineatul (1) litera (a) din RPT, care privește modul de stabilire a limbii de procedură, prin faptul că nu a constatat că acțiunea Parlamentului, redactată în limba franceză, era vădit inadmisibilă în măsura în care privea NN.
35. În al doilea rând și cu titlu subsidiar, aceasta invocă o încălcare a articolului 123 alineatul (3) din RPT (care privește măsurile pe care Tribunalul trebuie să le ia pentru a pronunța o hotărâre într‑o cauză judecată în lipsă), precum și o lipsă a motivării, în măsura în care, prin hotărârea atacată, a fost admisă acțiunea în privința NN, fiind totodată respinsă în privința celorlalte pârâte în primă instanță, în pofida faptului că susținerile Parlamentului au fost întemeiate pe aceleași argumente în drept și în fapt.
36. Astfel cum s‑a precizat anterior, la solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor concentra în principal pe analiza admisibilității celui de al doilea recurs, și anume recursul incident formulat de NN. Cu toate acestea, este necesar să se sublinieze că recursul incident formulat de NN nu poate fi luat în considerare în mod izolat, fără a se fi ținut seama în mod corespunzător de circumstanțele contextuale mai largi – în special de faptul că NN are calitatea de pârâtă judecată în lipsă și că a utilizat două mecanisme procedurale distincte. Considerăm că este necesar de asemenea să examinăm aceste aspecte, chiar dacă acestea excedează oarecum cadrul acestui recurs incident.
37. Din această perspectivă, vom începe concluziile noastre cu câteva observații introductive, care privesc calitatea NN de pârâtă judecată în lipsă și – astfel cum s‑a menționat la punctul 26 de mai sus – cererea sa, astfel cum a fost adresată Tribunalului, ca hotărârea atacată (sau „hotărârea pronunțată în lipsă”) să fie anulată (A). Vom analiza apoi admisibilitatea memoriului în răspuns formulat de NN la recursul principal (B). Ulterior, vom analiza dacă NN poate formula un recurs incident (C). În cele din urmă, vom încheia axându‑ne pe anumite aspecte de interpretare care decurg din textul articolului 123 alineatul (3) din RPT, precum și pe modul în care acesta a fost aplicat de Tribunal în hotărârea atacată (D).
A. Hotărârea pronunțată în lipsă și cererea de anulare formulată de NN
38. Potrivit articolului 41 din statut coroborat cu articolul 123 din RPT, în cazul în care pârâtul căruia cererea introductivă i‑a fost legal notificată nu depune observații scrise în apărarea sa, cu respectarea condițiilor de formă sau a termenului stabilit, iar reclamantul solicită acest lucru, Tribunalul poate pronunța o hotărâre împotriva acestei părți în lipsă.
39. În aceste condiții, o astfel de parte va avea calitatea de „pârât judecat în lipsă”(5).
40. Acestea fiind spuse, în conformitate cu articolul 41 din statut și cu articolul 166 din RPT, pârâtul judecat în lipsă poate formula în fața Tribunalului opoziție la hotărârea pronunțată în lipsă, în scopul anulării acesteia, în termen de o lună de la data notificării hotărârii respective(6). Prin urmare, textele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii au prevăzut în mod expres o cale procedurală reparatorie pentru orice parte care are calitatea de pârât judecat în lipsă. Exercitarea acestei căi procedurale permite unui astfel de pârât să obțină redeschiderea cauzei și reexaminarea chestiunii judecate (provizoriu) inaudita altera parte.
41. La 18 noiembrie 2021, NN a utilizat această cale procedurală prin introducerea unei cereri de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă de Tribunal. Cu toate acestea, la 10 ianuarie 2022, această instanță a decis să suspende procedura menționată, având în vedere că Parlamentul formulase recursul principal împotriva hotărârii atacate.
42. Ulterior, la 6 aprilie 2022, NN a depus un memoriu în răspuns și un recurs incident în cadrul procedurii de recurs introduse de Parlament.
43. În acest context, Parlamentul consideră că atât memoriul în răspuns, cât și recursul incident depuse de NN sunt inadmisibile. În următoarele două secțiuni, vom aborda argumentele Parlamentului în această privință.
B. Cu privire la admisibilitatea memoriului în răspuns depus de NN în cadrul recursului principal
44. În primul rând, Parlamentul susține că memoriul în răspuns depus în mod colectiv de pârâtele în primă instanță este inadmisibil în măsura în care privește NN, întrucât această societate nu are niciun interes ca recursul să fie admis sau respins.
45. Parlamentul susține că recursul său privește numai punctele 2 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate, prin care Tribunalul a respins acțiunea sa în măsura în care era îndreptată împotriva celorlalte pârâte în primă instanță. În consecință, acesta susține că recursul principal nu afectează situația juridică a NN.
46. Nu suntem de acord cu această apreciere.
47. Amintim că, în conformitate cu articolul 172 din RPCJ, „orice parte din cauza relevantă” care s‑a aflat pe rolul Tribunalului „care are interes în admiterea sau în respingerea recursului” poate depune un memoriu în răspuns în termen de două luni de la notificarea cererii de recurs.
48. Prin urmare, din textul clar al articolului 172 din RPCJ rezultă că orice persoană care a avut calitatea oficială de „parte” în procedura în primă instanță poate, în principiu, să participe la procedura de recurs prin depunerea unui memoriu în răspuns la recursul formulat de o altă parte, cu condiția ca aceasta să aibă un interes în admiterea sau în respingerea recursului. În consecință, pe lângă termenul aplicabil, participarea depinde de îndeplinirea a două condiții cumulative.
49. În primul rând, memoriul în răspuns trebuie depus de o „parte din cauza relevantă”.
50. În conformitate cu definiția termenilor „parte” și „parte principală”, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) literele (c) și (d) din RPT, înțelegem că această sintagmă cuprinde reclamantul/reclamanții și pârâtul/pârâții, precum și intervenientul/intervenienții din cauza respectivă(7). NN, care a avut calitatea de pârâtă în hotărârea atacată, îndeplinește această condiție.
51. Calificarea NN drept „pârâtă judecată în lipsă” nu afectează calitatea sa de „parte”. Astfel, NN și‑a păstrat calitatea de pârâtă pe tot parcursul procedurii în fața Tribunalului. De altfel, acesta este motivul pentru care hotărârea atacată i‑a fost notificată(8).
52. În mod similar, articolul 172 din RPCJ prevede în mod clar că părților din cauza relevantă li se notifică cererea de recurs în cazul în care este introdusă o astfel de cerere. Împrejurarea că societății NN i‑a fost notificată cererea de recurs formulată de Parlament este de asemenea o confirmare clară a faptului că NN este parte la procedură(9).
53. În al doilea rând, partea care dorește să depună un memoriu în răspuns trebuie să aibă un „interes în admiterea sau în respingerea recursului”.
54. Este cert că o parte care dorește să introducă o acțiune trebuie să fie în măsură să demonstreze că procedura respectivă, în cazul în care partea are câștig de cauză, este susceptibilă să îi aducă un beneficiu(10). În această privință, același lucru ar trebui să fie valabil și pentru partea care dorește să depună un memoriu în răspuns în cadrul unei proceduri de recurs, întrucât și aceasta trebuie să aibă un „interes” în ceea ce privește rezultatul acestuia pentru a face acest lucru. Deși suntem de acord că această noțiune poate cuprinde o gamă largă de avantaje care depășesc elementele strict juridice(11), rezultatul procedurii date trebuie să poată avea consecințe juridice pentru partea care introduce acțiunea respectivă și, în opinia noastră, și pentru cei care doresc să participe la aceasta(12).
55. După cum s‑a arătat mai sus, NN a introdus o cerere de anulare a hotărârii atacate, în temeiul articolului 41 din statut și al articolului 166 din RPT. Cu toate acestea, Tribunalul a suspendat judecarea acestei cereri în așteptarea hotărârii Curții în recursul principal.
56. În hotărârea care urmează să fie pronunțată cu privire la recursul principal, întemeiată pe motivele invocate de Parlament, Curtea va trebui să examineze dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de motivare atunci când a respins acțiunea îndreptată împotriva celorlalte pârâte în primă instanță.
57. În această privință, trebuie subliniat că Parlamentul s‑a întemeiat pe aceleași fapte și pe aceleași argumente juridice invocate împotriva tuturor pârâtelor (așadar, inclusiv a NN). Prin urmare, este destul de clar că aprecierea de către Curte a argumentelor invocate de Parlament în cadrul procedurii de recurs va determina, cel mai probabil, rezultatul acțiunii NN actualmente pendinte (deși suspendată) în fața Tribunalului. În cazul în care Curtea va anula hotărârea Tribunalului și va admite concluziile Parlamentului, soarta acțiunii formulate de NN în fața Tribunalului ar fi probabil pecetluită. Opusul este de asemenea valabil: în cazul în care Curtea va respinge recursul Parlamentului, șansele NN de a obține anularea hotărârii pronunțate în lipsă vor crește în mod semnificativ.
58. În consecință, ni se pare destul de clar că, contrar argumentelor invocate de Parlament, NN are un interes juridic semnificativ și direct în soluționarea prezentei proceduri de recurs. Ca atare, NN îndeplinește ambele condiții relevante menționate la punctele 49 și 53 de mai sus și este în măsură să depună un memoriu în răspuns la prezentul recurs.
59. Acestea fiind spuse, există, în opinia noastră, și motive de principiu pentru care NN, deși are calitatea de pârâtă judecată în lipsă, ar trebui să aibă posibilitatea, într‑o situație precum cea în discuție în prezenta procedură, să depună un memoriu în răspuns la recursul principal.
60. Introducerea recursului principal a condus la suspendarea de către Tribunal a judecării cererii NN de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă. În această privință, calea de atac de care dispunea inițial NN în temeiul articolului 41 din statut și al articolului 166 din RPT a fost suspendată temporar, în timp ce căii de atac utilizate de Parlament, mai precis cea care constă în formularea unei cereri de recurs, i s‑a acordat prioritate.
61. În opinia noastră, ar fi contradictoriu atât cu dreptul la o cale de atac efectivă, cât și cu dreptul de a fi ascultat ca o parte, deși pârâtă judecată în lipsă în primă instanță, s‑ar afla în această stare de incertitudine juridică, în care nu ar putea să utilizeze în mod efectiv calea de atac de care dispune în situația sa, și anume cererea de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă, și nici să participe la procedura de recurs care privește cauza în care a fost și continuă să fie parte.
62. Dreptul de a fi ascultat constituie un principiu general al dreptului Uniunii. Acesta face parte din dreptul la apărare, astfel cum este consacrat de dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în special la articolul 47 din aceasta. În sens larg, acest drept garantează tuturor părților dreptul de a formula observații, în scris sau oral, înaintea oricărei decizii susceptibile să aducă atingere intereselor părții respective(13).
63. Prin urmare, revine Curții sarcina de a se asigura că fiecare parte dispune de o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, în condiții care nu o plasează într‑o poziție care este în mod evident mai puțin avantajoasă decât cea a celorlalte părți(14).
64. În cazul în care o parte precum NN nu este în măsură să depună un memoriu în răspuns la o cerere de apel introdusă, aceasta nu va fi în măsură să își exprime poziția juridică și să fie ascultată pe baza propriilor argumente juridice invocate în memoriul său în apărare, pe care Curtea va trebui să le examineze în mod corespunzător. În astfel de împrejurări, este destul de dificil de înțeles modul în care Curtea ar putea asigura exercitarea dreptului NN de a fi ascultată și de a dispune de o cale de atac efectivă.
65. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că memoriul în răspuns depus în mod colectiv de pârâtele în primă instanță este admisibil în totalitate, inclusiv în ceea ce privește societatea NN.
C. Cu privire la admisibilitatea recursului incident depus de NN
66. În al doilea rând, Parlamentul solicită Curții să declare recursul incident depus de NN ca inadmisibil pentru motivul că, în calitate de pârâtă judecată în lipsă, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a recurge la această cale de atac procedurală.
67. În cadrul examinării admisibilității recursului incident depus de NN, vom examina mai întâi dispozițiile relevante care stau la baza utilizării acestui mecanism juridic. În acest scop, vom examina articolul 176 din RPCJ privind recursurile incidente și vom explica motivele pentru care considerăm că și articolul 56 din statut, care privește recursurile, este relevant în acest context specific (1). În continuare, ne vom îndrepta atenția asupra cerințelor care decurg din această dispoziție din statut și vom explica motivele pentru care considerăm că NN nu are dreptul de a formula un recurs incident în cadrul prezentei cauze (2). În sfârșit, vom oferi câteva scurte reflecții cu privire la sistemul căilor de atac de care dispune pârâtul judecat în lipsă, în special cu privire la aspectul dacă un astfel de pârât poate utiliza în același timp mai multe mecanisme (3).
1. Dispozițiile relevante pentru depunerea unui recurs incident
68. Articolul 176 din RPCJ stabilește cadrul procedural pentru recursurile incidente. În conformitate cu această dispoziție, părțile menționate la articolul 172 din RPCJ pot depune un recurs incident. În această privință, orice parte în cauza relevantă aflată pe rolul Tribunalului cu interes în admiterea sau respingerea recursului poate fi persoana care depune recursul incident.
69. În jurisprudența sa, Curtea a recunoscut că o parte care intră sub incidența acestor dispoziții poate depune un memoriu în răspuns la un recurs și, în același timp, poate formula un recurs incident(15). Cu toate acestea, memoriul în răspuns la un recurs nu poate avea ca obiect anularea deciziei Tribunalului pentru motive distincte și autonome de cele invocate în acest recurs, asemenea motive neputând fi invocate decât în cadrul unui recurs incident(16). În această privință, recursul incident trebuie introdus printr‑un document distinct de memoriul în răspuns și trebuie să conțină numai motive și argumente distincte și autonome de cele care au fost invocate în memoriul în răspuns formulat de aceeași parte în cadrul recursului(17).
70. În contextul prezentei cauze, astfel cum s‑a precizat anterior, NN se califică drept parte eligibilă pentru a depune un memoriu în răspuns la recursul principal în sensul articolului 172 din RPCJ. În consecință, pe baza unei interpretări literale a modului de redactare a articolului 176 din RPCJ, NN pare să aibă și dreptul de a introduce un recurs incident în conformitate cu condițiile prezentate mai sus.
71. Aceste condiții par a fi îndeplinite în speță. Astfel, reiese din dosar că pârâtele în primă instanță, printre care și NN, au depus un memoriu în răspuns la recursul principal în aceeași zi în care NN a introdus recursul incident, printr‑un document separat și în termenul acordat. Acest recurs incident are ca obiect anularea punctelor 1 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate. Prin urmare, conținutul acestui recurs incident se întemeiază pe motive distincte de cele invocate în recursul principal (care privesc punctele 2 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate) și este distinct și autonom de argumentele invocate în memoriul în răspuns la recursul principal.
72. În această privință și contrar argumentelor invocate de Parlament cu privire la acest aspect, nu vedem nicio problemă în faptul că recursul incident formulat de NN prezintă argumente diferite de cele invocate și urmărește o soluție distinctă față de cea urmărită de partea respectivă în recursul principal(18).
73. Cu toate acestea, îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute la articolele 172 și 176 din RPCJ reprezintă doar un obstacol pe care o parte trebuie să îl depășească înainte de a putea depune cu succes un recurs incident.
74. Articolul 56 din statut definește cerințele fundamentale care trebuie îndeplinite pentru ca o parte să depună un recurs. În această privință, al doilea paragraf al acestuia prevede că un recurs poate fi introdus de „oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte”.
75. În această privință, apare imediat următoarea întrebare: în lipsa unei referiri exprese, articolul 56 din statut cuprinde atât un „recurs” convențional, cât și un „recurs incident”?
76. În opinia noastră, răspunsul este destul de clar.
77. Această dispoziție menționează noțiunea de „recurs”, care descrie o cale de atac pe care o parte o poate utiliza pentru a contesta o hotărâre judecătorească sau o parte a acesteia, prezentând argumente juridice care vizează anularea, în totalitate sau în parte, a hotărârii respective.
78. Un „recurs incident” este o cale de atac care servește exact acestui scop. În realitate, acesta este în mod fundamental similar, cu excepția distincției esențiale că o parte va iniția un recurs incident după ce a fost introdus un recurs principal și, în mod firesc, se va baza pe argumente juridice și pe motive de recurs diferite de cele prezentate în recursul principal. În această privință, diferența dintre un recurs și un recurs incident nu constă în substanța acestor mecanisme, ci în dimensiunea lor temporală și în caracterul lor autonom sau accesoriu.
79. Astfel, recursul trebuie depus în termen de două luni de la notificarea deciziei împotriva căreia este introdus(19), în timp ce recursul incident poate fi depus chiar și după expirarea acestui termen. Potrivit articolelor 172 și 176 din RPCJ, acesta poate fi depus „în același termen precum cel prevăzut pentru depunerea memoriului în răspuns”, adică în termen de două luni de la notificarea cererii de recurs către parte(20).
80. În plus, în cazul în care diferite părți introduc recursuri distincte împotriva aceleiași hotărâri a Tribunalului, fiecare dintre aceste recursuri va avea o „existență independentă”. Dacă este cazul, Curtea poate conexa (unele dintre sau toate) cauzele respective pentru buna desfășurare a fazei scrise sau orale a procedurii sau în vederea pronunțării hotărârii(21). Cu toate acestea, în cazul în care una dintre aceste cauze ar fi retrasă sau respinsă ca inadmisibilă, procedura în cadrul celuilalt recurs/celorlalte recursuri nu ar fi afectată.
81. În schimb, recursul incident este o cauză care este transplantată într‑o cauză existentă. Aceasta înseamnă că examinarea recursului incident de către Curte poate depinde de recursul principal. Astfel, în temeiul articolului 183 din RPCJ, un recurs incident poate rămâne fără obiect atunci când recurentul renunță la recurs sau atunci când recursul este declarat vădit inadmisibil pentru anumite motive specifice(22).
82. În lumina celor de mai sus, mecanismul recursului incident pare să fi fost conceput, în primul rând, din motive de economie judiciară și în special pentru a descuraja litigiile inutile și pentru a permite examinarea cauzelor interdependente în cadrul uneia și aceleiași proceduri.
83. Odată ce o hotărâre (sau o altă decizie care poate fi atacată) a Tribunalului a fost pronunțată, calea comună de urmat de orice parte nemulțumită ar fi introducerea promptă a unui recurs. Cu toate acestea, pot exista situații în care o parte poate fi nemulțumită de anumite aspecte ale unei hotărâri, fiind totodată mulțumită de alte aspecte ale acesteia. În aceste cauze, este posibil ca o parte să fie pregătită să accepte rezultatul în primă instanță, cu condiția ca și celelalte părți să îl accepte, astfel încât litigiul să fie soluționat definitiv.
84. Cu toate acestea, în lipsa unei dispoziții precum articolul 176 alineatul (1) din RPCJ, un comportament de așteptare din partea oricăreia dintre părți ar fi riscant, întrucât o altă parte ar putea introduce un recurs spre sfârșitul perioadei de două luni, ceea ce ar face dificilă reacția în timp util a părții care a rămas în așteptare. Într‑un astfel de scenariu, ar exista o probabilitate crescută de introducere a unor recursuri abuzive, chiar și în cazurile în care părțile ar fi putut fi înclinate să se abțină de la inițierea unei noi runde de proceduri judiciare.
85. Pe baza motivelor de mai sus, ajungem la concluzia că recursurile incidente și recursurile principale sunt pur și simplu două specii ale aceluiași gen: recursuri.
86. Prin urmare, ușoara divergență terminologică utilizată în normele relevante pentru fiecare tip de recurs servește doar la a contribui la trasarea distincției dintre ele, atunci când se face referire la respectivele recursuri în cadrul unei anumite proceduri. Aceasta nu înseamnă însă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, acestea ar trebui tratate în mod diferit.
87. De fapt, ar fi contrar importanței asigurării unei bune administrări a justiției și tezei că părțile ar trebui plasate pe un picior de egalitate dacă articolul 56 din statut ar fi aplicabil numai unei părți care dorește să depună un recurs, iar nu și unei părți care dorește să depună un recurs incident, după ce recursul principal a fost deja introdus.
88. În consecință, considerăm că articolul 56 din statut se aplică tuturor formelor de recurs disponibile în temeiul textelor care reglementează procedura în fața acestei instituții judiciare, inclusiv recursurilor incidente.
89. Prin urmare, în contextul prezentei cauze, deși suntem convinși că NN îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 172 și 176 din RPCJ, trebuie să se stabilească dacă îndeplinește și cerințele de formă prevăzute la articolul 56 din statut(23).
2. Cerințele prevăzute la articolul 56 din statut
90. Astfel cum am menționat la punctul 74 de mai sus, articolul 56 al doilea paragraf din statut prevede că recursul poate fi formulat de „oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte”.
91. Deși în marea majoritate a cazurilor ar trebui să fie relativ ușor să se verifice dacă această condiție este îndeplinită, pot exista cazuri în care acest exercițiu nu este atât de simplu. Aceasta poate fi situația printre altele, pentru că termenii „respinse”(24) și „concluzii”(25) nu sunt lipsiți de ambiguitate. Această ambiguitate se datorează parțial unor discrepanțe între diferitele versiuni lingvistice ale statutului(26).
92. Cu toate acestea, independent de aceste îndoieli de interpretare, în opinia noastră, este dificil de contestat faptul că un pârât judecat în lipsă nu îndeplinește aceste criterii. Un astfel de pârât nu a depus niciun memoriu și, prin urmare, nu a formulat concluzii specifice. Mai mult, pe cale de consecință, nu se poate susține că „concluziile [unei astfel de părți] au fost respinse”, în sensul articolului 56 din statut.
93. Bazându‑ne pe metafora utilizată în introducerea prezentelor concluzii, pentru a ajunge la destinație cu trenul, este necesară mai întâi achiziționarea unui bilet și solicitarea unui itinerar și apoi urcarea în trenul respectiv.
94. Această poziție pare să fie conformă cu cea reținută de Curte în Hotărârea Bayer CropScience și Bayer/Comisia. În această cauză, atât Bayer CropScience, cât și Bayer au introdus un recurs în fața Curții, deși numai prima fusese parte la procedura în fața Tribunalului. Întrucât Bayer nu a participat la această primă procedură și nu a invocat nicio împrejurare specială susceptibilă, dacă este cazul, să o fi abilitat să formuleze un recurs, Curtea a declarat inadmisibil recursul în măsura în care fusese introdus în numele acestei societăți(27).
95. În mod similar, Curtea a ajuns la o concluzie comparabilă în anumite cauze referitoare la mărci, referitoare la potențiali intervenienți în procedura de recurs. Astfel, în situații în care partea care a formulat un recurs nu a răspuns la cererea introductivă, Curtea a constatat că nu se poate considera că o astfel de parte a participat la procedura în fața Tribunalului, întrucât nici nu și‑a prezentat propriile concluzii și nici nu a indicat că susține concluziile celorlalte părți(28).
96. Din această perspectivă și în conformitate cu argumentele invocate de Parlament, considerăm că recursul incident depus de NN este inadmisibil.
3. Considerații procedurale mai ample
97. Acestea fiind spuse, deși ajungem la concluzia de mai sus prin prisma prezentei cauze, același raționament se aplică cadrului procedural mai larg care reglementează căile de atac în fața instanțelor Uniunii.
98. Argumentele prezentate de diferitele părți la prezenta procedură evidențiază o ambiguitate notabilă în ceea ce privește utilizarea unor mecanisme juridice specifice în fața acestei instituții judiciare, precum și momentul adecvat în care acestea pot fi utilizate.
99. În această privință, lăsând deoparte pentru o clipă împrejurările specifice ale prezentei cauze, trebuie abordate două întrebări care sunt în mod vădit interconectate: (i) dacă un pârât judecat în lipsă poate introduce o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în lipsă sau dacă este obligat să utilizeze calea procedurală care îi permite să introducă o cerere de anulare a acestei hotărâri și, în cel din urmă caz, (ii) dacă un astfel de pârât poate să promoveze ambele căi de atac în același timp sau, astfel cum o exemplifică prezenta cauză, poate introduce o astfel de cerere împreună cu un recurs incident.
100. În opinia noastră, răspunsul la ambele întrebări este relativ clar.
101. Și anume, un pârât judecat în lipsă nu poate formula un recurs împotriva unei decizii pronunțate în primă instanță, deoarece este obligat să recurgă la calea de atac specifică care constă în a solicita anularea hotărârii pronunțate în lipsă. A fortiori, un pârât judecat în lipsă nu poate promova ambele căi în același timp prin introducerea unui recurs în fața Curții, împreună cu o cerere de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă în fața Tribunalului.
102. O astfel de interpretare pare să fi fost afirmată cel mai recent de Curtea de Justiție în Hotărârea Eulex Kosovo/SC, pronunțată în aceeași zi cu prezentarea prezentelor concluzii(29).
103. Prin urmare, cele două căi procedurale nu numai că sunt alternative și se exclud reciproc, ci sunt și neinterschimbabile.
104. Pe de o parte, pentru a introduce un recurs, o parte trebuie să îndeplinească cerințele de formă prevăzute la articolul 56 din statut, care prevăd în esență participarea la procedura în primă instanță. Astfel, pentru motivele explicate mai sus, un pârât judecat în lipsă nu îndeplinește acest criteriu. Orice încercare de a introduce un recurs cu succes ar părea inutilă.
105. Pe de altă parte, dacă o parte a participat la procedura în primă instanță, aceasta nu poate, prin definiție, să fie calificată drept pârât judecat în lipsă. Prin urmare, nu ar exista nicio hotărâre pronunțată în lipsă a cărei anulare să poate fi solicitată de această parte.
106. O interpretare diferită ar fi incompatibilă cu logica sistemului de căi de atac al Uniunii.
107. Astfel, aceasta nu numai că ar eluda normele care prevăd o cale de atac procedurală concepută în mod specific pentru a exclude o hotărâre pronunțată în lipsă, ci și ar devaloriza o astfel de cale de atac, având în vedere termenele diferite care reglementează aceste mecanisme și ponderea decisivă pe care o hotărâre a Curții o are în cadrul unui recurs. De asemenea, aceasta ar eroda însăși esența hotărârilor pronunțate în lipsă, care servesc la stimularea participării active la procedurile judiciare prin limitarea participării și a căilor de atac de care dispune o parte care nu a participat la procedura inițială, în pofida faptului că i s‑a solicitat să participe.
108. În plus, a permite utilizarea în paralel a două căi de atac ar echivala cu a permite unui pârât judecat în lipsă să aibă o nouă șansă sau, pentru a continua metafora, să călătorească cu două trenuri în același timp. Acest lucru ar contraveni principiului egalității armelor între toate părțile. Privind situația din această perspectivă, cum s‑ar putea permite ca o parte care nu a participat la procedura în primă instanță să poată totuși să exercite o cale de atac în fața Tribunalului și o altă cale de atac în fața Curții, ambele urmărind în final obținerea aceluiași rezultat?
109. În sfârșit, o astfel de situație ar avea chiar potențialul de a perturba buna administrare a justiției, afectând integritatea cadrului procedural prin crearea unei confuzii cu privire la calea de atac adecvată într‑un anumit caz, precum și contribuind poate la creșterea cheltuielilor de judecată suportate de orice parte implicată în proceduri paralele, precum și a cheltuielilor suportate de această instituție jurisdicțională(30).
110. Aceste observații sunt la fel de relevante în ceea ce privește utilizarea unui recurs incident.
111. În astfel de împrejurări, argumentele invocate de un pârât judecat în lipsă în cererea sa de anulare a unei hotărâri pronunțate în lipsă pot fi similare celor invocate de același pârât în cadrul unui recurs incident. Cu toate acestea, se poate întâmpla de asemenea, așa cum o demonstrează recursul incident formulat de NN, ca argumentele invocate în cadrul recursului incident să fie complet diferite.
112. Cu privire la acest aspect, nu împărtășim punctul de vedere al NN potrivit căruia o astfel de ipoteză ar avea ca efect raționalizarea procedurii, permițând Curții să pronunțe o hotărâre definitivă, care să soluționeze de asemenea definitiv problemele ridicate în cererea formulată în fața Tribunalului de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă.
113. Dimpotrivă, o astfel de situație conferă în mod neintenționat un avantaj pârâtului judecat în lipsă de a utiliza o cale procedurală suplimentară pentru a introduce argumente juridice suplimentare fără a garanta că argumentele inițiale invocate în cererea de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă în contextul factual al cauzei aflate pe rolul Tribunalului vor fi abordate în mod corespunzător, chiar dacă Curtea consideră că recursul incident este fondat. Aceasta deoarece, în cadrul unui recurs incident, Curtea este obligată să se pronunțe numai cu privire la chestiuni de drept.
114. În opinia noastră, consecințele descrise mai sus nu reflectă funcționarea preconizată a sistemului căilor de atac, stabilit în textele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii – un singur tren nu poate ocupa simultan două linii feroviare.
115. În consecință, având în vedere considerațiile de mai sus, considerăm că calea procedurală care permite pârâtului judecat în lipsă să formuleze o cerere de anulare a unei hotărâri pronunțate în lipsă în fața Tribunalului este cea mai potrivită (rectius, singura) cale de atac pe care o astfel de parte o poate utiliza în astfel de împrejurări.
116. În cazul în care Tribunalul primește o cerere de anulare a unei hotărâri pronunțate în lipsă de la un pârât, hotărârea inițială pronunțată în primă instanță nu va fi considerată definitivă. În mod concret, în cazul în care această cerere este admisă, o nouă hotărâre va înlocui hotărârea pronunțată în lipsă.
117. În schimb, în cazul respingerii acestei cereri, hotărârea pronunțată în lipsă va rămâne în vigoare și va deveni, în ceea ce privește procedura în primă instanță, definitivă. În această etapă, pârâtul judecat în lipsă va putea introduce un recurs în termen de două luni de la primirea notificării hotărârii respective, dacă dorește acest lucru. În opinia noastră, acest proces este în concordanță cu funcționarea preconizată a sistemului căilor de atac disponibile în acest cadru procedural(31).
118. În lumina celor ce precedă, reiterăm concluzia noastră potrivit căreia recursul incident formulat de NN ar trebui declarat inadmisibil. În consecință, nu este necesar ca Curtea să aprecieze cele două motive de recurs invocate în acesta de NN.
119. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea nu este de acord cu aprecierea noastră de mai sus și, prin urmare, ajunge la concluzia că recursul incident formulat de NN este admisibil, considerăm – pentru motivele pe care le vom explicita în continuare – că aceasta ar trebui să constate temeinicia acestui recurs incident și, în consecință, să anuleze hotărârea atacată în privința NN.
D. Cu privire la abordarea Tribunalului în pronunțarea unei hotărâri în lipsă în privința NN
120. Astfel cum am menționat la punctul 34 de mai sus, NN invocă două motive de recurs în cadrul recursului incident. Pentru motive de economie judiciară, sugerăm Curții să examineze mai întâi al doilea motiv de recurs invocat de NN. Întrucât considerăm că acest motiv este în mod vădit fondat, nu va fi necesar ca Tribunalul să examineze primul motiv de recurs invocat de NN.
121. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, NN invocă o încălcare a articolului 123 alineatul (3) din RPT, care privește condițiile în care Tribunalul poate pronunța o hotărâre în lipsă, precum și lipsa motivării, în măsura în care, prin hotărârea atacată, a fost admisă acțiunea îndreptată împotriva sa, fiind totodată respinsă aceeași acțiune formulată împotriva celorlalte pârâte în primă instanță, în pofida faptului că susținerile Parlamentului se întemeiază pe aceleași argumente de drept și de fapt.
122. La punctele 45-61 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat dacă cererea Parlamentului având ca obiect pronunțarea unei hotărâri în lipsă împotriva NN trebuia admisă, având în vedere condițiile prevăzute la articolul 123 alineatul (3) din RPT. Potrivit acestei dispoziții, înainte ca Tribunalul să poată pronunța o hotărâre în lipsă în favoarea reclamantului, acesta trebuie să verifice dacă (i) este competent să judece acțiunea cu care este sesizat, (ii) acțiunea nu este în mod vădit inadmisibilă și (iii) acțiunea nu este în mod vădit nefondată.
123. În hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 123 alineatul (3) din RPT.
124. După ce a constatat că este competent să judece acțiunea Parlamentului și că aceasta nu este în mod vădit inadmisibilă, Tribunalul a trecut la examinarea celei de a treia condiții menționate anterior. Într‑un singur punct redactat în mod succint, acesta a precizat:
„[…] o analiză prima facie a argumentelor Parlamentului European nu demonstrează că acțiunea este în mod vădit lipsită de orice temei juridic. Astfel, pentru a stabili dacă cererea pentru care solicită reparație este sau nu acoperită de contractul TRȘ, fără a face obiectul unei clauze de excludere care decurge din acest contract, este necesară o examinare mai atentă a clauzelor acestui contract, interpretate în context și ținând seama de intenția părților”(32).
125. În acest temei, Tribunalul a admis acțiunea formulată de Parlament împotriva NN. Cu toate acestea, în cadrul aprecierii temeiniciei acțiunii îndreptate împotriva celorlalte pârâte în primă instanță, Tribunalul, după ce a efectuat o examinare mai detaliată a argumentelor Parlamentului, a concluzionat că aceste argumente erau nefondate și, prin urmare, a respins această parte a acțiunii(33).
126. Constatăm două erori de drept distincte în aceste pasaje din hotărârea atacată: o eroare de interpretare a articolului 123 din RPT și lipsa de motivare.
127. În primul rând, abordarea Tribunalului trădează o înțelegere eronată a scopului și a întinderii controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 123 din RPT, precum și a sintagmei „în mod vădit” care figurează la această dispoziție.
128. Pornind de la explicațiile pe care le‑am oferit în Concluziile noastre recente prezentate în cauza Comisia/Regatul Unit (Hotărârea Supreme Court)(34), dorim să subliniem că din normele procedurale ale Uniunii privind procedurile în lipsă, precum și din jurisprudența acestei instituții jurisdicționale rezultă în mod clar că neparticiparea pârâtului la procedură nu determină în mod automat acceptarea de către instanță a concluziilor reclamantului. Astfel, în cadrul unei proceduri în lipsă, însăși ideea de a permite ca concluziile reclamantului să beneficieze de o prezumție de temeinicie este pur și simplu exclusă.
129. Cu toate acestea, în același timp, nivelul de control care trebuie aplicat de instanța Uniunii este unul de benevolență relativă față de concluziile reclamantului. Curtea nu este obligată să efectueze o examinare completă a faptelor și a argumentelor juridice invocate de reclamant și nici nu se poate aștepta ca aceasta să statueze asupra argumentelor de fapt și de drept pe care pârâtul le‑ar fi putut invoca dacă ar fi participat la procedură. Prin renunțarea la dreptul său de a se prezenta în fața Curții, pârâtul alege să renunțe la posibilitatea de a prezenta printre altele probe care ar putea pune la îndoială exactitatea faptelor invocate de reclamant sau argumente pe care, în principiu, pârâtul trebuie să le invoce și să le susțină(35).
130. Pe scurt, în cadrul unei proceduri de judecare în lipsă, reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că concluziile sale sunt „la prima vedere, fondate”(36). Această sarcină este îndeplinită atunci când argumentele invocate de reclamant în susținerea concluziilor sale par, fără a fi efectuată o analiză aprofundată, plauzibile: și anume suficient de rezonabile în drept și în fapt și, după caz, susținute de elemente de probă suficiente.
131. Din motive de economie judiciară, normele de procedură ale Uniunii permit instanțelor Uniunii să evite o examinare aprofundată a concluziilor reclamantului atunci când pârâtul, deși i‑a fost notificată în mod corespunzător cererea, a ales să nu participe la procedură.
132. În schimb, aceste norme nu pot fi interpretate în sensul că nu trebuie să se efectueze nicio examinare atunci când argumentele invocate de reclamant sunt complexe. În mod evident, există o diferență între o examinare moderată și lipsa oricărei examinări.
133. Dorim să insistăm asupra acestui aspect. Criteriul prevăzut la articolul 123 alineatul (3) din RPT nu permite Tribunalului să considere că reclamantul a prezentat fumus boni iuris pentru simplul motiv că problema invocată de reclamant este atât de complexă (în drept și/sau în fapt) încât justifică o examinare mai atentă. Complexitatea, în ceea ce privește argumentele invocate, nu poate justifica lipsa oricărei forme de apreciere judiciară cu privire la aceste argumente(37).
134. Or, tocmai aceasta este situația în speță în ceea ce privește concluziile formulate de Parlament împotriva NN. Din cuprinsul punctului 57 din hotărârea atacată rezultă în mod incontestabil că Tribunalul nu a efectuat nicio apreciere pe fond a acestor afirmații.
135. Din cele de mai sus rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea și aplicarea articolului 123 din RPT. Tribunalul ar fi trebuit cel puțin să examineze dacă, având în vedere clauzele contractului, interpretate în contextul lor, interpretarea acestui contract propusă de Parlament era suficient de plauzibilă pentru a exista fumus boni iuris.
136. În orice caz, considerăm la fel de evident că un anumit argument nu mai este plauzibil dacă, în aceeași decizie, Tribunalul se pronunță cu privire la temeinicia acestui argument și ajunge la concluzia că acesta este, la o examinare mai atentă, nefondat.
137. Astfel cum am explicat anterior, articolul 123 din RPT permite Tribunalului să renunțe la o examinare detaliată a concluziilor reclamantului în cadrul unei proceduri în lipsă. Totuși, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că impune instanței menționate să se limiteze la o formă moderată de control atunci când apreciază argumentele invocate împotriva unui pârât judecat în lipsă în situația în care, pentru un motiv sau altul, aceleași argumente vor trebui să facă obiectul unei examinări mai aprofundate.
138. Este dificil să se identifice logica care stă la baza unei astfel de hotărâri judecătorești, în care o instanță consideră că aceleași argumente (atât în fapt, cât și în drept) nu sunt în mod vădit eronate într‑o parte a hotărârii respective (în speță, în cadrul aprecierii referitoare la NN) și apoi le consideră eronate într‑o altă parte a hotărârii respective (în speță, atunci când sunt apreciate în raport cu celelalte pârâte în primă instanță).
139. Interpretarea dată de Tribunal articolului 123 din RPT pare să implice faptul că, în anumite cazuri, acesta este de fapt obligat să admită un argument în deplină cunoștință de cauză că un astfel de argument este incorect și, pentru a agrava situația, în pofida faptului că a recunoscut acest lucru în mod expres în aceeași hotărâre.
140. În opinia noastră, aceasta nu poate fi considerată o exercitare corectă și justă a funcției jurisdicționale a instanței respective. În esență, o instanță ar pronunța o hotărâre împotriva unei părți judecate în lipsă pentru simplul motiv că aceasta a ales să nu participe la procedură. Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat mai sus, acest lucru nu este prevăzut în normele Uniunii privind procedurile în lipsă. Aceste norme impun în continuare instanțelor Uniunii să efectueze o apreciere a cauzei: una care, deși este efectuată într‑o formă moderată, trebuie totuși să respecte cerințele care decurg din articolul 47 din cartă.
141. În această privință, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că alegerea de a nu participa la procedură, oricât de regretabilă ar fi, este în întregime la discreția fiecărei părți și, prin urmare, este legitimă(38). Desigur, această alegere implică riscul de a fi tratat ca pârât judecat în lipsă și, drept urmare, de a face obiectul unei hotărâri pronunțate în lipsă care, astfel cum s‑a explicat, are o serie de consecințe procedurale, unele dintre acestea fiind defavorabile pârâtului.
142. Cu toate acestea, aceasta ar extinde prea departe litera și finalitatea normelor de procedură ale Uniunii și ar risca să ducă la o consecință excesiv de punitivă în cazul în care o instanță ar interpreta aceste norme în sensul că îi impun obligația de a valida argumentele reclamantului, indiferent de împrejurări.
143. Punctul nostru de vedere pare să fie confirmat de hotărârea Marii Camere a Curții pronunțată în cauza Tomkins, în care aceasta a confirmat decizia Tribunalului de a reduce durata comportamentului anticoncurențial imputat unei societăți, pe baza constatărilor efectuate în privința unei alte societăți, în pofida faptului că prima societate nu a formulat nicio concluzie cu privire la durata încălcării(39). Comisia a reproșat Tribunalului că s‑a pronunțat ultra petita. Cu toate acestea, Curtea a respins recursul arătând în esență că cele două societăți erau afiliate (societatea‑mamă și filiala) și că nu era un caz de două forme de comportament distincte care să încalce normele de concurență, ci o încălcare unică, pentru care ambele societăți puteau fi considerate răspunzătoare.
144. Principiile care decurg din această hotărâre par a fi relevante mutatis mutandis în prezenta cauză. Pârâtele în primă instanță sunt legate prin faptul că au obligații în temeiul unuia și aceluiași contract și au fost acționate în justiție în mod colectiv de Parlament în fața Tribunalului pentru o pretinsă neexecutare a acestui contract. În cadrul acestei proceduri, cei patru asigurători se aflau într‑o situație de fapt și de drept identică: Parlamentul a susținut, pe baza acelorași temeiuri juridice, că acestea erau obligate în solidar la rambursarea costurilor legate de daunele cauzate de un anumit eveniment (și anume pretinsa inundație a clădirii KAD).
145. La fel ca în Hotărârea Tomkins, în care instanțele Uniunii nu puteau atribui aceluiași comportament două perioade diferite, în funcție de societatea în cauză, pentru motive legate de comportamentul lor în cadrul procedurii jurisdicționale în speță această instituție judiciară nu poate considera că aceleași clauze ale aceluiași contract au două semnificații diferite, în funcție de societatea în cauză, pentru motive legate de comportamentul lor în cadrul procedurii jurisdicționale.
146. În plus, din cele de mai sus rezultă că hotărârea atacată este de asemenea viciată de lipsa de motivare: punctul 57 din aceasta este lipsit de orice apreciere prima facie a argumentelor invocate de reclamant și este contrazis de punctele 62-138 din respectiva hotărâre(40).
147. Prin urmare, în lumina a ceea ce precedă, considerăm că hotărârea atacată este afectată, pe de o parte, de o eroare de interpretare a articolului 123 din RPT și, pe de altă parte, de o motivare insuficientă și contradictorie în ceea ce privește îndeplinirea celei de a treia condiții prevăzute de această dispoziție, care permite Tribunalului să pronunțe o hotărâre în lipsă în favoarea reclamantului.
148. În consecință, în cazul în care Curtea ar considera că recursul incident formulat de NN este admisibil, aceasta ar trebui, în opinia noastră, să anuleze punctele 1 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate.
VI. Concluzie
149. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții:
– constatarea admisibilității memoriului în răspuns la recursul principal depus de Nationale‑Nederlanden Schadeverzekering Maatschappij NV;
– respingerea ca inadmisibil a recursului incident depus de Nationale‑Nederlanden Schadeverzekering Maatschappij.