Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE
DOAMNA LAILA MEDINA
prezentate la 18 ianuarie 2024(1)
Cauza C‑450/22
Caixabank, S.A., succesoare în drepturi a Bankia, S.A. și a Banco Mare Nostrum, S.A.,
Caixa Ontinyent S.A.,
Banco Santander, S.A., succesoare în drepturi a Banco Popular Español, S.A. și a Banco Pastor, S.A.,
Targobank, S.A.,
Credifimo, S.A.U.,
Caja Rural de Teruel, S.C.C.,
Caja Rural de Navarra, S.C.C.,
Cajasiete Caja Rural, S.C.C.,
Caja Rural de Jaén, Barcelona și Madrid, S.C.C.,
Caja Laboral Popular, S.C.C. (Kutxa),
Caja Rural de Asturias, S.C.C.,
Arquia Bank, S.A., fostă Caja de Arquitectos, S.C.C.,
Nueva Caja Rural de Aragón, S.C.C.,
Caja Rural de Granada, S.C.C.,
Caja Rural del Sur, S.C.C.,
Caja Rural de Albacete, Ciudad Real și Cuenca, S.C.C. (Globalcaja),
Caja Rural Central, S.C.C. și alții,
Unicaja Banco, S.A., succesoare în drepturi a Liberbank, S.A. și a Banco Castilla la Mancha, S.A.,
Banco de Sabadell, S.A.,
Banca March, S.A.,
Ibercaja Banco, S.A.,
Banca Pueyo, S.A.
împotriva
ADICAE,
M.A.G.G.,
M.R.E.M.,
A.B.C.,
Óptica Claravisión, S.L.,
A.T.M.,
F.A.C.,
A.P.O.,
P.S.C.,
J.V.M.B., succesoare în drepturi a C.M.R.
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania)]
„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Contracte încheiate între profesioniști și consumatori – Procedură colectivă – Acțiune în încetare și în restituire – Contracte de împrumut ipotecar încheiate cu un număr mare de bănci și de consumatori – Clauză‑«prag» care limitează variația ratei dobânzii – Control abstract al transparenței – Noțiunea de «consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat»”
I. Introducere
1. Cerința privind transparența clauzelor contractuale joacă un rol important în asigurarea unei protecții eficiente a consumatorilor în sensul Directivei 93/13/CEE(2). Evaluarea transparenței clauzelor contractuale implică nu numai criterii formale, ci și criterii materiale. Consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a înțelege pe deplin clauzele contractuale și consecințele economice ale acestora. Adoptarea unei abordări de fond în jurisprudența Curții cu privire la cerința privind transparența a fost descrisă în doctrină ca fiind o „evoluție treptată către o abordare mai favorabilă a problemei clauzelor contractuale abuzive”(3).
2. Cauza principală ridică problema dacă controlul jurisdicțional al transparenței clauzelor contractuale este posibil în cadrul unei acțiuni colective și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiții și potrivit cărei metode. Curtea va trebui de asemenea să detalieze noțiunea de „consumator mediu” în cadrul unei proceduri colective care prezintă caracteristicile unui contencios de mare amploare, care implică un număr mare de instituții financiare și de contracte.
II. Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 93/13
3. Articolul 4 din Directiva 93/13 prevede:
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
4. Articolul 5 din Directiva 93/13 prevede:
„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”
5. Articolul 7 din Directiva 93/13 prevede:
„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].
(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.
(3) Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.”
Dreptul spaniol
Legea 7/1998
6. Articolul 12 din Ley 7/1998 sobre condiciones generales de la contratación (Legea 7/1998 privind condițiile contractuale generale) din 13 aprilie 1998 (BOE nr. 89 din 14 aprilie 1998), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „LCGC”), prevede:
„1. Este posibilă introducerea acțiunilor în încetare și în restituire împotriva utilizării sau a recomandării de a utiliza condiții generale contrare dispozițiilor prezentei legi sau altor dispoziții imperative sau prohibitive.
2. Acțiunea în încetare are ca obiect obținerea unei hotărâri prin care pârâtul este obligat să elimine din condițiile sale generale orice condiții declarate nule și să se abțină pe viitor de la utilizarea acestor condiții, stabilind și precizând, în funcție de împrejurări, conținutul contractului care trebuie considerat valid și obligatoriu.
O acțiune conexă privind restituirea oricăror sume percepute în astfel de condiții generale poate fi conexată, cu titlu accesoriu, la o acțiune în încetare, precum și la o acțiune în repararea prejudiciului cauzat de aplicarea unor astfel de condiții.”
7. Articolul 17 din LCGC prevede:
„1. Acțiunea în încetare este posibilă împotriva oricărui profesionist care utilizează condiții generale declarate nule.
[…]
4. Acțiunile prevăzute la alineatele precedente pot fi introduse în comun împotriva mai multor profesioniști care își desfășoară activitatea în același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea unor condiții generale identice, declarate nule.”
Decretul legislativ regal 1/2007
8. În conformitate cu articolul 53 din texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias (textul consolidat al Legii generale pentru protecția consumatorilor și utilizatorilor și alte legi complementare), aprobată prin Real Decreto Legislativo 1/2007 (Decretul legislativ regal 1/2007) din 16 noiembrie 2007 (BOE nr. 287 din 30 noiembrie 2007), în versiunea aplicabilă în acțiunea principală, acțiunile în încetare vizează obținerea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtului să înceteze anumite comportamente și să interzică apariția lor în viitor. În plus, acțiunea poate fi exercitată în vederea interzicerii oricărui comportament care a luat sfârșit la momentul la care acțiunea a fost intentată, în cazul în care există suficiente indicii potrivit cărora comportamentul se poate repeta cât de repede. La orice acțiune în încetare se pot conexa, la cerere, o acțiune privind anularea sau declararea nulității, neîndeplinirea obligațiilor, rezoluțiunea sau rezilierea contractuală și restituirea sumelor percepute în temeiul realizării comportamentelor și clauzelor sau condițiilor generale care au fost declarate abuzive sau netransparente.
Legea 1/2000
9. Articolul 72 din Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede că acțiunile introduse de un reclamant împotriva mai multor pârâți sau de mai mulți reclamanți împotriva aceluiași pârât pot fi conexate și exercitate simultan, cu condiția ca între acestea să existe o legătură din perspectiva temeiului sau a cauzei cererii. Se consideră că temeiul sau cauza cererii este identică sau conexă atunci când acțiunile au la bază aceeași situație de fapt.
III. Prezentare pe scurt a situației de fapt și a procedurii principale
10. Asociación de Usuarios de Bancos, Cajas de Ahorros y Seguros de España (ADICAE) [Asociația Spaniolă a Utilizatorilor de Bănci, Case de Economii și Societăți de Asigurări din Spania (ADICAE)] a introdus o acțiune colectivă în încetare împotriva a 44 de instituții financiare care își desfășoară activitatea în Spania. În cererea introductivă, ADICAE a solicitat obligarea acestor instituții la încetarea utilizării în contractele lor de împrumut ipotecar cu dobândă variabilă a condiției contractuale generale constând în limitarea scăderii sub un anumit prag a ratelor variabile ale dobânzii (denumită în continuare „clauza‑prag”). În plus, pe lângă acțiunea în încetare, ADICAE a formulat o acțiune în restituirea sumelor plătite în temeiul acestei condiții. ADICAE a solicitat în două rânduri ca noi instituții pârâte să fie introduse în acțiune, numărul total al instituțiilor pârâte ridicându‑se la 101.
11. Instanța de prim grad de jurisdicție a admis cererea. În urma apelurilor lansate în mass‑media națională, 820 de consumatori s‑au prezentat în mod individual pentru a susține concluziile formulate în cadrul acțiunii colective.
12. Prin hotărârea pronunțată în primă instanță s‑a admis parțial acțiunea, mai puțin în ceea ce privește trei instituții financiare, și s‑a constatat nulitatea „clauzelor‑prag” („clausulas suelo”) conținute în condițiile generale ale contractelor de împrumut ipotecar, instituțiile financiare respective fiind obligate să elimine aceste clauze din contracte și să înceteze să le mai utilizeze în mod netransparent. De asemenea, acestea au fost obligate la restituirea sumelor percepute în mod nedatorat în temeiul acelor clauze, începând cu data publicării hotărârii Tribunal Supremo [Curtea Supremă, Spania] din 9 mai 2013.
13. Băncile pârâte au formulat apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță la Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid, Spania), care a respins majoritatea apelurilor. În hotărârea sa, această instanță a stabilit metoda de control al transparenței clauzelor contractuale în cadrul acțiunii colective (control abstract). Mai precis, aceasta a considerat că este necesar să se stabilească dacă instituția financiară a ascuns sau a prezentat în mod eronat consecințele economice ale clauzei în cauză. Aceasta a considerat că o astfel de ascundere sau de prezentare eronată are loc atunci când banca nu prezintă clauza‑prag pe picior de egalitate cu alte clauze cărora le acordă atenție consumatorul mediu, în principal cele care stabilesc prețul contractului.
14. Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid) a enumerat anumite practici care puteau constitui un indiciu al lipsei de transparență a clauzei în litigiu. Aceste practici erau în special următoarele: prima, prezentarea „clauzei‑prag” împreună cu informații care nu aveau legătură cu prețul contractului sau cu informații secundare care aveau potențialul de a reduce acest preț, creând astfel aparența că clauza este supusă anumitor condiții sau criterii care fac dificilă aplicarea sa în practică, a doua, plasarea clauzei la mijlocul sau la sfârșitul unor paragrafe lungi care încep prin a trata alte subiecte, astfel încât atenția consumatorului mediu să fie distrasă și a treia, prezentarea în comun a clauzei‑prag și a clauzei de limitare în sus (plafon), astfel încât atenția consumatorului să se concentreze pe siguranța aparentă că beneficiază de un plafon maxim în cazul creșterii ipotetice a indicelui de referință, deturnând atenția de la importanța plafonului minim.
15. Băncile au formulat recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă) împotriva hotărârii pronunțate de Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid).
16. În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere ridică două probleme principale. Prima privește aspectul dacă o acțiune colectivă în încetare constituie un mecanism procedural adecvat pentru a efectua un control al transparenței clauzelor contractuale. În această privință, instanța de trimitere arată că o acțiune în încetare necesită, prin definiție, un control abstract al clauzei în cauză, în timp ce controlul transparenței impune o examinare concretă a raportului contractual concret din care face parte clauza în cauză, cu accent pe informațiile precontractuale furnizate consumatorilor. Prin urmare, aceasta ridică problema dacă o acțiune colectivă este adecvată pentru controlul transparenței unei clauze. În plus, aceasta are îndoieli cu privire la posibilitatea introducerii unei acțiuni colective pentru controlul transparenței împotriva tuturor instituțiilor financiare care alcătuiesc sistemul bancar al unei țări întregi (peste o sută), singurul numitor comun al acestor instituții fiind utilizarea unei clauze similare în contractele lor de împrumut ipotecar.
17. A doua problemă ridicată de instanța de trimitere se referă la definiția consumatorului mediu în împrejurări în care există diferențe între numeroasele instituții financiare implicate în litigiu, modelele contractuale care au fost utilizate, clienții vizați și în care clauzele în cauză au fost utilizate o perioadă îndelungată.
18. Instanța de trimitere subliniază că jurisprudența națională demonstrează dificultățile pe care le implică controlul abstract al transparenței. În această privință, ea face trimitere la jurisprudența Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania). Această instanță a considerat că extinderea efectelor unei acțiuni colective în încetare la un ansamblu de contracte poate aduce atingere libertății contractuale a consumatorului care nu dorește să obțină declararea nulității contractului. În plus, ea face trimitere la propria jurisprudență. Instanța de trimitere a statuat în trecut că este posibil un control abstract al „clauzelor‑prag” prin luarea în considerare a ceea ce poate înțelege un consumator mediu și a caracteristicilor criteriilor standardizate ale contractelor-tip. Cu toate acestea, în cauzele relevante, acțiunea colectivă a fost îndreptată împotriva unei singure instituții financiare sau împotriva unui număr foarte limitat de instituții financiare. În consecință, a fost mai ușor să se grupeze practicile și clauzele contestate într‑un număr limitat de situații standardizate și, de asemenea, a fost mai fezabil să se efectueze o analiză din perspectiva consumatorului mediu.
19. Potrivit instanței de trimitere, un element suplimentar de complexitate în efectuarea unui control abstract al transparenței apare atunci când, așa cum este cazul în prezentul litigiu, o acțiune în restituire este conexată la o acțiune în încetare. În această privință, instanța de trimitere arată că stabilirea consecințelor financiare concrete pe care constatarea nulității o poate avea pentru fiecare dintre consumatorii vizați este mai potrivită pentru acțiunile introduse de consumatorii individuali.
20. În lumina acestor considerații, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (1) din [Directiva 93/13], atunci când se referă la circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, și articolul 7 alineatul (3) din aceeași directivă, atunci când se referă la clauze similare, permite aprecierea abstractă, în vederea efectuării controlului transparenței în cadrul unei acțiuni colective, a unor clauze utilizate de peste o sută de instituții financiare în milioane de contracte bancare, fără a se ține seama de nivelul informațiilor precontractuale oferite cu privire la sarcina juridică și economică a clauzei sau de alte circumstanțe care existau în fiecare caz la momentul încheierii contractului?
2) Este compatibil cu articolul 4 alineatul (2) și cu articolul 7 alineatul (3) din [Directiva 93/13] faptul că se poate efectua un control abstract al transparenței din perspectiva consumatorului mediu în cazul în care mai multe oferte de contracte se adresează unor grupuri specifice diferite de consumatori sau în cazul în care au existat numeroase entități care au prevăzut clauzele în contract, cu domenii de activitate foarte diferite din punct de vedere economic și geografic, pentru o perioadă îndelungată în care aceste clauze au devenit din ce în ce mai cunoscute de către public?”
21. Au formulat observații scrise următoarele instituții financiare: Caixabank, S.A., Banco Santander, S.A., Targobank, S.A., Caja Rural de Teruel, S.C.C., Caja Rural de Navarra, S.C.C., Caja Rural de Jaén, Barcelona și Madrid, S.C.C., Caja Rural de Asturias, S.C.C., Arquia Bank, S.A., fostă Caja de Arquitectos, S.C.C., Nueva Caja Rural de Aragón, S.C.C., Caja Rural de Granada, S.C.C., Caja Rural del Sur, S.C.C., Caja Rural de Albacete, Ciudad Real și Cuenca, S.C.C. (Globalcaja), Caja Rural Central, S.C.C. și alții, Unicaja Banco, S.A., Banco de Sabadell, S.A. și Ibercaja Banco S.A. Au formulat de asemenea observații scrise ADICAE, guvernele spaniol, polonez și portughez și Comisia Europeană. Curtea a adresat întrebări scrise părților la care să se răspundă în ședință. Cu excepția guvernelor polonez și portughez, părțile au fost reprezentate și la ședința care a avut loc la 28 septembrie 2023.
IV. Apreciere
Observații introductive cu privire la controlul jurisdicțional al „clauzelor‑prag” („clausulas suelo”) în litigiu
22. Înainte de a examina întrebările preliminare, este important să se formuleze câteva observații introductive cu privire la controlul jurisdicțional al „clauzelor‑prag” în Spania și în fața Curții.
23. „Clauzele‑prag” erau clauze standard cuprinse în condițiile generale ale contractelor de împrumut ipotecar cu dobândă variabilă încheiate cu consumatorii de un număr semnificativ de instituții financiare din Spania. Prin acestea a fost stabilită o rată minimă sub care rata variabilă a dobânzii nu putea scădea, indiferent dacă rata de referință scădea sub acest minim. Rata minimă a dobânzii stabilită în aceste contracte de împrumut a variat de obicei între 2 % și 5 %(4). Atunci când ratele de referință utilizate în contractele de împrumut ipotecar (în general Euribor) au scăzut cu mult sub pragul stabilit prin „clauzele‑prag”, consumatorii care încheiaseră contracte de împrumut care conțineau astfel de clauze și‑au dat seama că nu puteau beneficia de această scădere și că trebuie să plătească în continuare rata minimă a dobânzii în pofida existenței unui contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă(5). Mai multe mii de acțiuni au fost depuse în Spania de consumatori și de asociații ale consumatorilor în cadrul cărora a fost invocată nelegalitatea „clauzelor‑prag” și s‑a solicitat restituirea dobânzilor plătite în mod nejustificat.
24. Într‑o hotărâre de referință din 9 mai 2013 (confirmată prin hotărârea din 25 martie 2015), Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a examinat legalitatea „clauzelor‑prag” în cadrul unei acțiuni colective introduse de o asociație a consumatorilor împotriva mai multor instituții bancare. Aceasta a statuat că astfel de clauze, care aveau ca obiect definirea obiectului principal al contractelor în cauză, erau inteligibile din punct de vedere gramatical pentru consumatori și că îndeplineau, așadar, cerința de redactare clară și comprehensibilă impusă prin articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Deși a constatat că „clauzele‑prag” care făceau obiectul cauzei respective erau în sine legale, instanța menționată a considerat că acestea nu îndeplineau cerința de transparență materială(6). Această constatare s‑a întemeiat pe faptul că, la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au fost informați în mod adecvat cu privire la consecințele juridice și financiare ale clauzei în litigiu. Tribunal Supremo (Curtea Supremă), după ce a apreciat aceste clauze în raport cu criteriile generale de bună‑credință, de echilibru al drepturilor și obligațiilor contractuale, precum și de transparență, prevăzute la articolul 3 alineatul (1), la articolul 4 alineatul (1) și la articolul 5 din Directiva 93/13, le‑a declarat nule.
25. Prin hotărârea din 9 mai 2013, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a limitat efectul restitutoriu al constatării nulității la plățile excedentare efectuate după pronunțarea hotărârii sale, având în vedere repercusiunile economice grave pe care efectul restitutoriu retroactiv l‑ar avea asupra sectorului bancar. Această limitare în timp a efectului restitutoriu a fost declarată incompatibilă cu articolul 6 din Directiva 93/13 în Hotărârea Gutiérrez Naranjo și alții(7).
26. Acesta este contextul în care vom examina cele două întrebări preliminare.
Prima întrebare
27. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 și articolul 7 alineatul (3) din această directivă trebuie interpretate în sensul că permit unei instanțe naționale să efectueze o apreciere abstractă a transparenței clauzelor contractuale în cadrul unei proceduri colective, în împrejurări în care procedurile relevante sunt inițiate împotriva unui număr semnificativ de instituții financiare și implică un număr mare de contracte.
28. Îndoielile instanței de trimitere cu privire la caracterul adecvat al unei acțiuni colective pentru aprecierea abstractă a clauzelor contractuale rezultă, în primul rând, din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13. Potrivit acestei dispoziții, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat prin raportare, la momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia. În al doilea rând, instanța de trimitere subliniază natura diferită a procedurilor individuale și colective: primul tip de procedură implică o examinare concretă a raportului contractual în care se înscrie clauza în litigiu, în timp ce al doilea presupune un control abstract al clauzei în discuție. În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază complexitatea împrejurărilor din litigiul principal, ca urmare a numărului foarte mare de instituții pârâte și de contracte implicate și ca urmare a numeroaselor formulări diferite ale „clauzei‑prag”.
29. Pentru a răspunde acestor preocupări, trebuie amintită jurisprudența Curții referitoare la natura controlului jurisdicțional în procedurile colective și individuale, precum și la examinarea cerinței transparenței clauzelor contractuale. Pe baza acestei jurisprudențe, vom examina dacă și în ce condiții este posibil să se efectueze un control privind transparența în cadrul unei acțiuni colective de o amploare precum cea din cauza principală.
(a) Natura controlului jurisdicțional în cadrul procedurilor colective și individuale
30. Sistemul de protecție jurisdicțională instituit prin Directiva 93/13 se întemeiază pe două tipuri de acțiuni: acțiuni individuale și acțiuni colective. Aceste două tipuri de acțiuni se află într‑o relație de complementaritate(8). În paralel cu dreptul subiectiv al consumatorului de a sesiza o instanță pentru a examina caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract în care este parte, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13 permite statelor membre să instituie un control al clauzelor abuzive conținute în contracte‑tip prin intermediul acțiunilor în încetare inițiate în interesul public de asociații de protecție a consumatorilor(9).
31. Obiectivul care constă în a pune capăt utilizării clauzelor abuzive este urmărit și de Directiva 2009/22/CE(10), care completează protecția consumatorilor prevăzută de Directiva 93/13 prin punerea la dispoziție a unor mijloace procedurale adecvate pentru acțiunile în încetare(11).
32. Curtea a statuat că acțiunile individuale și colective au, în cadrul Directivei 93/13, obiective și efecte juridice diferite, iar natura lor diferă(12). Astfel, în cadrul unei acțiuni introduse de un consumator individual, instanțelor le revine obligația de a evalua concret caracterul abuziv al unei clauze conținute într‑un contract deja încheiat. Instanța națională este obligată să ia în considerare, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. În cazul unei acțiuni în încetare, sarcina instanței este de a aprecia in abstracto caracterul abuziv al clauzelor incluse de profesioniști în contractele încheiate cu consumatorii. În plus, natura preventivă și scopul de descurajare al acțiunilor în încetare, precum și independența lor față de orice conflict individual concret implică posibilitatea exercitării unor astfel de acțiuni chiar dacă clauzele a căror interzicere este cerută nu ar fi fost utilizate în contracte specifice(13).
33. Trebuie subliniat că verificarea in abstracto a clauzelor abuzive este specifică mecanismelor de acțiune colectivă prevăzute la articolul 7 din Directiva 93/13(14). Luarea în considerare a tuturor circumstanțelor individuale ale contractului nu este adecvată decât în cadrul unei acțiuni individuale(15). Acest lucru rezultă din articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată, care prevede că aprecierea tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului se efectuează „[f]ără să [se] aducă atingere articolului 7”. Astfel, controlul jurisdicțional în cadrul procedurilor colective este întotdeauna abstract, indiferent dacă clauzele analizate au fost sau nu utilizate în contracte specifice.
34. În ceea ce privește efectele acțiunilor individuale și colective, constatarea caracterului abuziv în cadrul unei acțiuni individuale este obligatorie numai pentru consumatorul care este parte la procedură. În acțiunile colective, constatarea caracterului abuziv se poate aplica la scară mai largă. Din jurisprudența Curții rezultă că o reglementare națională poate prevedea un efect ultra partes al constatării caracterului abuziv în cadrul unei acțiuni în încetare îndreptate împotriva unui profesionist(16).
35. Mecanismele de verificare in abstracto în cadrul unei acțiuni colective completează dreptul subiectiv al consumatorului de a introduce o acțiune individuală și iau în considerare toate circumstanțele contractului său. Întrucât acțiunea colectivă și individuală se află într‑un raport de complementaritate, posibilitatea de a recurge la ambele tipuri de acțiuni trebuie să fie garantată în cadrul sistemului de protecție jurisdicțională instituit prin Directiva 93/13. Astfel, cerințele aplicabile în cadrul unei acțiuni individuale, în special necesitatea de a lua în considerare toate circumstanțele individuale ale contractului, nu împiedică introducerea unei acțiuni colective independente de orice litigiu concret și de împrejurări individuale.
36. Acțiunile individuale și acțiunile colective sunt componente ale sistemului global de protecție instituit prin Directiva 93/13.
(b) Controlul transparenței clauzelor contractuale
37. Cerința privind transparența este exprimată de norma potrivit căreia clauzele contractuale trebuie redactate în mod clar și inteligibil [articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13](17). În plus, din considerentul (20) al Directivei 93/13 și din cuprinsul punctului 1 litera (i) din anexa la aceasta rezultă că consumatorul trebuie să cunoască în prealabil toate clauzele unui contract pentru a putea decide, în deplină cunoștință de cauză, dacă dorește să își asume obligații în temeiul clauzelor respective(18).
38. Mai precis, potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, aprecierea caracterului abuziv nu trebuie să privească nici definirea „obiectului contractului”, nici „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Rezultă că aplicarea excepției de la mecanismul de control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale în raport cu clauzele esențiale („excepția privind clauzele esențiale”) este supusă transparenței acestor clauze.
39. Articolul 5 din Directiva 93/13 stabilește o normă mai generală privind transparența, care impune ca clauzele contractuale scrise să fie „întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil”. Această prevedere ar putea fi înțeleasă ca enunțând, astfel cum s‑a sugerat în doctrină, un „principiu general” al transparenței(19).
40. Curtea a statuat că cerința privind transparența, astfel cum figurează la articolul 4 din Directiva 93/13, are același domeniu de aplicare precum cea prevăzută la articolul 5 din această directivă(20).
41. Potrivit Curții, cerința privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv(21), implicând atât criterii formale, cât și criterii materiale(22). În general, transparența formală se referă la modul de redactare a informațiilor relevante și la modul în care acestea sunt prezentate consumatorului. Cu titlu ilustrativ, Orientările Comisiei privind clauzele abuzive enumeră următoarele aspecte ale prezentării clauzelor contractuale ca factori relevanți pentru evaluarea transparenței: claritatea prezentării vizuale, aspectul dacă un contract este structurat logic și dacă se acordă ponderea cuvenită prevederilor importante, fără ca acestea să fie ascunse printre altele, sau dacă clauzele sunt incluse într‑un contract sau într‑un context în care se poate aștepta în mod rezonabil să fie prezente, inclusiv în coroborare cu alte clauze contractuale(23).
42. Controlul transparenței materiale a clauzelor contractuale(24) depășește aprecierea caracterului obiectiv și inteligibil al redactării unei clauze și se extinde la aspectul dacă o clauză permite consumatorului să înțeleagă consecințele reale ale acesteia.
43. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este, pentru un consumator, de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide în special pe baza acestei informări dacă dorește să se oblige contractual față de un profesionist prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta(25). În consecință, cerința menționată trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere formal și gramatical, ci și ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată fi în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a acestei clauze și să evalueze astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale unei asemenea clauze asupra obligațiilor sale financiare(26).
44. Până în prezent, cerința privind transparența a fost examinată de Curte în contextul procedurilor individuale, în lumina articolului 4 alineatul (2) și a articolului 5 din Directiva 93/13, în special în ceea ce privește contractele de împrumut. Într‑un asemenea context, aspectul dacă a fost respectată cerința de transparență trebuie examinat în lumina tuturor informațiilor relevante și a tuturor elementelor de fapt relevante, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate, în cadrul negocierii contractului de împrumut în discuție, nu numai de însuși împrumutătorul, ci și de orice altă persoană care a participat, în numele acestui profesionist, la comercializarea împrumutului vizat(27). Mai precis, revine instanței naționale, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului de împrumut, obligația să verifice că, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea o incidență asupra întinderii angajamentului său și care îi permit acestuia să evalueze printre altele costul total al împrumutului său(28). Printre elementele relevante în scopul aprecierii menționate figurează limbajul utilizat de instituția financiară în documentele precontractuale și contractuale(29).
45. Rezultă că, în cadrul unei proceduri individuale privind controlul transparenței, instanța națională trebuie să țină seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului de împrumut. Acestea fiind zise, trebuie remarcat că majoritatea elementelor privind controlul judiciar al transparenței se bazează pe o evaluare obiectivă. Instanța națională evaluează o clauză contractuală tip inclusă în documentația precontractuală și contractuală standardizată redactată în prealabil de creditor în raport cu împrumuturile propuse unui număr nedeterminat de consumatori. Mai mult, criteriul de referință utilizat pentru efectuarea controlului transparenței nu este consumatorul individual, ci este cel al unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat(30).
46. Noțiunea de consumator mediu este o fictio iuris care tinde să reducă la un numitor comun situații foarte variate(31). Ca atare, este un criteriu de referință obiectiv. În această privință, Curtea a statuat că respectarea cerinței de transparență trebuie verificată în raport cu standardul obiectiv al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat(32). Nu se poate considera că acestui standard îi corespund, printre altele, nici consumatorul mai puțin avizat decât acest consumator mediu, nici consumatorul mai avizat decât acesta din urmă(33).
47. Având în vedere toate elementele care formează controlul transparenței ce au fost dezvoltate în jurisprudența Curții, s‑a observat pe bună dreptate în doctrină că „pragul pentru îndeplinirea criteriului privind transparența” a fost extins considerabil(34), făcând ca modelul consumatorului mediu să fie „adaptat la realitățile privind comportamentul consumatorului în cadrul contractelor standardizate”(35).
48. Pentru a da un exemplu, într‑o cauză referitoare la contracte exprimate în monedă străină, deși consumatorul în cauză primise un număr important de informații, Curtea a statuat că cerința privind transparența nu poate fi îndeplinită prin simpla comunicare a unor informații, chiar numeroase, către consumator. Consumatorul trebuie, de asemenea, să fie avertizat cu privire la contextul economic susceptibil să aibă repercusiuni asupra variațiilor cursurilor de schimb valutar și să aibă posibilitatea de a înțelege în mod concret consecințele potențial grave asupra situației sale financiare(36).
49. Cu cât este mai ridicat pragul pentru îndeplinirea cerinței privind transparența, cu atât sunt mai scăzute așteptările pe care le putem avea din partea unui consumator mediu(37). În plus, revine profesionistului sarcina de a dovedi instanței că obligațiile sale precontractuale și contractuale, legate printre altele de transparența clauzelor contractuale, care rezultă în special din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, au fost îndeplinite(38).
50. În raport cu un standard obiectiv pentru modelul consumatorului mediu și cu stabilirea unui prag ridicat pentru cerința de transparență care trebuie îndeplinită, controlul jurisdicțional al transparenței clauzelor contractuale a devenit mai obiectiv, întemeindu‑se pe standardizarea contractelor.
51. În lumina acestor considerații, vom examina în continuare dacă o acțiune colectivă constituie un mecanism judiciar adecvat pentru controlul transparenței.
(c) Caracterul adecvat al unei acțiuni colective pentru controlul transparenței clauzelor contractuale
52. În sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13, controlul judiciar privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale și transparența acestora nu depinde de tipul de acțiune utilizată, individuală sau colectivă. Chiar în partea introductivă a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, care prevede o apreciere individuală a caracterului abuziv al unei clauze, se prevede că această apreciere „[nu] aduc[e] atingere articolului 7”. În conformitate cu abordarea privind complementaritatea menționată mai sus, aprecierea individuală a caracterului potențial abuziv al unei clauze incluse într‑un contract specific nu se opune unei aprecieri in abstracto a clauzei respective în cadrul unei acțiuni colective.
53. În ceea ce privește cerința privind transparența, niciun element din Directiva 93/13 nu indică faptul că examinarea acesteia este exclusă în cadrul unei acțiuni colective. În primul rând, transparența este o condiție prealabilă pentru aplicarea „excepției privind clauzele esențiale” prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. În cazul în care examinarea transparenței clauzelor contractuale nu ar fi posibilă în cadrul unei proceduri colective, aceasta ar însemna că „clauzele esențiale” vor fi întotdeauna excluse de la control în cadrul unei astfel de proceduri. Astfel, în caz contrar, nu ar fi posibil să se examineze dacă acestea sunt redactate într‑un limbaj clar și inteligibil.
54. În al doilea rând, articolul 5 din Directiva 93/13(39) nu face distincție între acțiunile individuale și cele colective, cu excepția normei de interpretare aplicabile. Din această dispoziție rezultă că prevalența normei de interpretare celei mai favorabile pentru consumator nu se aplică în cadrul procedurilor privind acțiunile colective pentru obținerea de măsuri reparatorii prevăzute de statele membre în temeiul articolului 7 alineatul (2)(40).
55. Excepția restrânsă stabilită la articolul 5 indică faptul că cerința privind transparența se referă la clauza standard, iar nu la tipul de acțiune introdusă în fața instanțelor în vederea exercitării controlului în privința acesteia. Astfel cum am menționat mai sus(41), articolul 5 este o dispoziție centrală care consacră un „principiu general” care nu poate fi limitat doar la procedurile individuale. Având în vedere importanța sa în sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13, cerința privind transparența trebuie, așadar, să aibă aceeași validitate în ceea ce privește mecanismele prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din aceasta(42).
56. În loc să împiedice examinarea transparenței în cadrul unei acțiuni colective, controlul jurisdicțional trebuie, în schimb, să fie adaptat obiectivului și efectelor juridice ale acțiunilor colective.
57. O interpretare diferită, astfel cum a arătat în esență Comisia în observațiile sale scrise, ar fi contrară obiectivului acțiunilor colective prin excluderea cerinței de transparență de la controlul jurisdicțional, în pofida faptului că acțiunile colective pentru obținerea de măsuri reparatorii constituie o componentă esențială a sistemului de protecție prevăzut de Directiva 93/13.
58. În plus, o asemenea excludere ar fi incompatibilă cu protecția jurisdicțională conferită de Directiva 2009/22, care, astfel cum s‑a arătat mai sus, completează protecția consumatorilor prevăzută de Directiva 93/13. Directiva 2009/22 a armonizat acțiunile în încetare având ca obiect protecția intereselor colective ale consumatorilor care intră sub incidența directivelor enumerate în anexa I la aceasta, printre care figurează Directiva 93/13. Acțiunile în încetare pot fi invocate pentru a contesta încălcarea oricăreia dintre dispozițiile Directivei 93/13, inclusiv a celor referitoare la transparență.
59. Excluderea examinării transparenței clauzelor contractuale în cadrul procedurilor colective ar fi de asemenea incompatibilă cu recentele evoluții legislative relevante pentru consolidarea mecanismelor procedurale de protecție a intereselor colective ale consumatorilor, și anume adoptarea Directivei (UE) 2020/1828 privind acțiunile în reprezentare(43). Directiva 2020/1828 se aplică acțiunilor în reprezentare(44) împotriva încălcărilor dispozițiilor dreptului Uniunii menționate în anexa I la directiva respectivă, inclusiv ale Directivei 93/13(45). A nu ține seama de aceste evoluții și a interpreta Directiva 93/13 în sensul că controlul transparenței nu ar fi adecvat în procedurile colective ar fragmenta și ar submina în mod grav eficacitatea sistemului de protecție a consumatorilor, completat în prezent de Directiva 2020/1828. Acest lucru ar implica un regres grav în ceea ce privește protecția intereselor colective ale consumatorilor.
60. În ceea ce privește elementele controlului jurisdicțional al cerinței privind transparența în cadrul procedurilor colective, jurisprudența prezentată în secțiunea anterioară poate fi transpusă cu adaptările necesare în lumina mecanismului procedural utilizat. Elementele specifice unei acțiuni individuale, și anume luarea în considerare a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea fiecărui contract, nu sunt aplicabile. În schimb, elementele obiective ale controlului transparenței sunt aplicabile examinării abstracte a transparenței. În acest context, astfel cum a subliniat în esență Comisia în ședință, clauza contractuală trebuie să poată fi apreciată indiferent de circumstanțele concrete și individuale ale fiecăruia dintre contracte. Acest lucru se datorează utilizării modelelor standardizate de contract, care se reflectă în interpretarea obiectivă a standardului consumatorului mediu, indiferent de mecanismul procedural utilizat pentru controlul transparenței.
61. Mai precis, pentru a aprecia transparența formală și materială a unei clauze din contractele de împrumut, controlul jurisdicțional ar trebui să se concentreze asupra documentelor standardizate și asupra practicilor contractuale și precontractuale standardizate adoptate de profesionistul în cauză față de consumatorul mediu atunci când promovează și oferă contractul. Controlul vizează practicile contractuale ale profesionistului în cauză, dar și practicile precontractuale ale acestuia, și anume materialele promoționale destinate fiecărui consumator și informațiile precontractuale standardizate sau orientările furnizate de orice altă persoană care, în numele profesionistului respectiv, participă la comercializarea împrumutului în cauză. Toate aceste elemente formează ceea ce instanța de apel națională a descris în mod corect drept un „model standardizat” de contractate(46). În funcție de tipul de clauză contractuală, instanța națională trebuie să identifice criteriile relevante pentru îndeplinirea cerinței de transparență. În raport cu aceste criterii, instanța menționată va trebui să verifice dacă consumatorul mediu este în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a acestei clauze și să evalueze, astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale unei asemenea clauze asupra obligațiilor sale financiare.
62. În ceea ce privește, mai precis, controlul „clauzelor‑prag” în cauza principală, aceasta trebuie să verifice dacă includerea acestor clauze constituia o practică generală în documentația bancară standard. Controlul jurisdicțional se concentrează, în continuare, asupra practicilor contractuale și precontractuale standard ale profesioniștilor în cauză pentru a identifica criteriile care fac ca clauza specifică să fie sau să nu fie transparentă.
63. Astfel cum a arătat instanța de trimitere, instanța de apel națională a identificat anumite practici relevante pentru controlul transparenței „clauzelor‑prag”. Aceste practici includeau disimularea sau mușamalizarea efectelor clauzei, poziția sa în contract sau prezentarea sa împreună cu clauza de limitare în sus(47). În cazul în care controlul jurisdicțional vizează mai multe instituții pârâte, este important să se identifice pentru fiecare bancă dacă criteriile de transparență au fost sau nu îndeplinite în practica sa contractuală(48).
64. În plus, un criteriu relevant pentru aprecierea transparenței „clauzei‑prag” din contractele standard poate implica întrebarea dacă durata contractului s‑a reflectat în informațiile furnizate consumatorului. Un contract de împrumut ipotecar este un contract pe termen lung sau chiar, după cum sugerează doctrina, un contract „pe viață”(49). Consumatorul trebuie să fie în măsură să înțeleagă, prin intermediul unor simulări, raportul dintre clauza relevantă, evoluțiile viitoare ale economiei și consecințele economice asupra situației sale financiare. Astfel, cerința privind transparența nu poate fi îndeplinită prin comunicarea către consumator a oricărui tip de informații cu privire la „clauza‑prag” dacă aceste informații se bazează pe ipoteza că contextul economic va rămâne același pe toată durata contractului(50). Consumatorul trebuie să fie informat că circumstanțele economice în schimbare ar putea avea consecințe grave asupra situației sale financiare ca urmare a aplicării „clauzei‑prag”.
65. În concluzie, controlul jurisdicțional al transparenței în procedurile colective este adecvat și posibil. Metoda urmată de instanța de apel națională, astfel cum a fost descrisă de instanța de trimitere, este un exemplu concret în această privință. Controlul jurisdicțional trebuie adaptat la nivelul de abstractizare specific acțiunilor colective și trebuie să se concentreze asupra practicii contractuale standard a furnizorului în raport cu standardul obiectiv al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.
(d) Controlul transparenței în cadrul unei acțiuni colective împotriva unui număr mare de profesioniști
66. Următoarea problemă ridicată de instanța de trimitere este aceea dacă particularitățile „cantitative” ale cauzei principale ar trebui să conducă la concluzia că controlul abstract al transparenței nu este adecvat. Instanța de trimitere explică faptul că, spre deosebire de o acțiune colectivă introdusă împotriva unei singure instituții financiare sau a unui număr foarte limitat de instituții financiare, cauza principală implică un număr mare de instituții financiare pârâte și un număr mare de contracte cu nenumărate redactări și formulări ale clauzelor, utilizate pentru o perioadă îndelungată.
67. În această privință, trebuie arătat de la bun început că articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13 prevede că, cu respectarea legislației interne, acțiunile (colective) pot fi îndreptate „separat sau în ansamblu” împotriva „unui număr” de profesioniști din același sector economic care utilizează aceleași clauze contractuale generale sau clauze „similare”. Din această dispoziție rezultă că criteriul pertinent în ceea ce privește instituțiile pârâte dintr‑o acțiune colectivă nu este numărul exact al acestora, ci apartenența lor la același sector economic. În ceea ce privește obiectul acțiunii, controlul jurisdicțional vizează clauze similare.
68. Instituțiile financiare pârâte care au depus observații scrise, precum și guvernul spaniol au arătat că „omogenitatea” circumstanțelor este o condiție necesară pentru introducerea unei acțiuni colective. Din susținerile lor rezultă în esență că această cerință este îndeplinită atunci când diferitele situații individuale pot fi soluționate în mod colectiv, întrucât prezintă similitudini de fapt și de drept de natură să permită o apreciere comună. Acestea au susținut că acțiunea colectivă din procedura principală nu ar fi trebuit admisă, întrucât cerința de omogenitate nu a fost respectată.
69. În această privință, trebuie arătat că nici Directiva 93/13, nici Directiva 2009/22 nu prevăd „omogenitatea” circumstanțelor ca o condiție pentru recurgerea la mecanisme de acțiune colectivă. Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13 se referă la cerințele materiale privind identitatea sectorului economic și similitudinea clauzelor contractuale. Acesta nu conține cerințe procedurale în ceea ce privește gradul de similitudine necesar al cererilor individuale pentru ca o acțiune colectivă să poată fi introdusă în fața instanțelor, ceea ce ține de dreptul procedural național. Deși Curtea a stabilit astfel deja, în mai multe rânduri și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1), precum și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, este la fel de adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și că, prin urmare, acestea țin de ordinea juridică internă a statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu condiția însă ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)(51).
70. Astfel, dreptul procedural național poate prevedea că „omogenitatea” acțiunilor în cauză este o condiție necesară pentru admiterea unei acțiuni colective vizând controlul clauzelor abuzive. Cu toate acestea, întrucât articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13 prevede controlul jurisdicțional în cadrul procedurilor colective al clauzelor similare, cerința privind omogenitatea nu poate fi interpretată astfel încât să impună identitatea tuturor situațiilor din acțiunea în cauză. În cazul în care o acțiune colectivă implică aceeași categorie de pârâți, același tip de clauză cu aceleași efecte și același tip de raporturi juridice, toate aceste elemente ar putea constitui un indiciu puternic al similitudinii suficiente a cauzei acțiunii colective pentru ca acțiunea colectivă respectivă să poată continua. În cazul în care este posibil să se efectueze o apreciere juridică obiectivă a clauzelor contractuale standardizate, nu ar trebui să se să impună a se ține seama de elementele de fapt și de drept proprii fiecăruia dintre contractele și consumatorii afectați de aceste clauze.
71. În cele din urmă, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă în cauza principală există un grad suficient de similitudine pentru a permite continuarea acțiunii colective. În această privință, ea poate ține seama de faptul că pârâtele sunt, toate, instituții bancare, că clauzele în litigiu sunt, toate, „clauze‑prag” standard, că raporturile juridice din care fac parte „clauzele‑prag” sunt contracte de împrumut ipotecar și că efectul acestor clauze este de a exclude variația ratei dobânzii sub un anumit nivel.
72. Este util de remarcat că nici Directiva 2020/1828, care este cel mai important exemplu de armonizare în domeniul acțiunilor colective, nu a armonizat toate aspectele acțiunii în reprezentare pe care o reglementează. Potrivit considerentului (12) al acestei directive, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, ar trebui ca statele membre să decidă cu privire la „gradul necesar de similitudine a cererilor individuale […] în scopul admiterii cauzei ca acțiune în reprezentare”. Cu toate acestea, acest considerent amintește limitarea principiului efectivității în sensul că „asemenea norme naționale nu ar trebui să împiedice funcționarea efectivă a mecanismului procedural pentru acțiuni în reprezentare impus de [Directiva 2020/1828]”.
73. Chiar dacă Directiva 2020/1828 nu este aplicabilă în cauza principală, în ședință, anumite instituții financiare au făcut referire la exemple de transpuneri naționale ale acestei directive și, mai precis, la dreptul german și la dreptul italian care prevăd, ambele, cerința de „omogenitate” în cadrul acțiunilor în reprezentare.
74. Cu toate acestea, faptul că există legislație națională care prevede cerința de „omogenitate” nu conduce la concluzia că din cauza acestei cerințe acțiunile colective nu sunt adecvate în cazul în care acțiunea colectivă este îndreptată împotriva multor instituții financiare și privește o multitudine de contracte. Chestiunea relevantă este aceea de a examina dacă punerea în aplicare a cerinței de omogenitate asigură echilibrul corect între similitudinea situațiilor vizate de acțiunea colectivă, economia procedurală și eficacitatea acțiunilor colective(52).
75. Anumite instituții financiare au invocat în memoriile lor faptul că litigiul este imposibil de gestionat. Cu toate acestea, nu este de competența Curții să examineze aspectele empirice ale litigiului. În cazul în care instanța națională consideră că situațiile de fapt și de drept în cauză permit o evaluare standardizată a clauzelor contractuale în cauză, atunci acesteia îi revine sarcina de a lua măsurile de gestionare necesare la nivelul instanței pentru ca acțiunea să poată fi examinată în continuare.
76. Acestea fiind spuse, trebuie subliniat că amploarea litigiului nu ar trebui să aducă atingere dreptului fiecărei instituții financiare la o protecție judiciară efectivă. În lipsa unei dispoziții, în Directivele 93/13 și 2009/22, care să prevadă explicit un regim de protecție judiciară efectivă pentru profesionist, acestea trebuie interpretate în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(53). Fiecare instituție financiară trebuie să aibă posibilitatea de a demonstra că propria sa practică standard îndeplinește criteriile de transparență.
77. O ultimă problemă ridicată de instanța de trimitere este complexitatea suplimentară care apare în prezenta cauză ca urmare a faptului că o acțiune în restituirea sumelor plătite ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei în litigiu a fost conexată la acțiunea în încetare. În această privință, trebuie subliniat că stabilirea modului de executare a hotărârii în cadrul unei proceduri colective ține de dreptul procedural național. Posibilele dificultăți în etapa de executare nu reprezintă un criteriu juridic pentru excluderea acțiunilor colective.
78. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, în măsura în care se referă la luarea în considerare a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului, și articolul 7 alineatul (3) din această directivă, în măsura în care se referă la clauze contractuale similare, trebuie interpretate în sensul că permit unei instanțe naționale să efectueze o apreciere abstractă a transparenței clauzelor contractuale în cadrul unei proceduri colective, în situația în care procedurile în cauză sunt inițiate împotriva unui număr semnificativ de instituții financiare și implică un număr mare de contracte. Pentru a efectua această apreciere, revine instanței naționale sarcina de a controla practicile contractuală și precontractuală standard a fiecăreia dintre instituțiile financiare în cauză în raport cu standardul obiectiv al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.
A doua întrebare
79. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă controlul abstract al transparenței din perspectiva consumatorului mediu este compatibil cu articolul 4 alineatul (2) și cu articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13, în cazul unei acțiuni colective care implică un număr semnificativ de instituții financiare, un număr mare de contracte și de consumatori diferiți și în cazul în care clauzele în cauză au fost utilizate în contracte o perioadă îndelungată.
80. Din a doua întrebare preliminară, precum și din ordonanța de trimitere rezultă că instanța de trimitere are îndoieli cu privire la posibilitatea de a stabili noțiunea de consumator „mediu” în cadrul unei acțiuni colective care prezintă caracteristicile „cantitative” ale cauzei principale. Mai precis, instanța de trimitere a arătat că acțiunea colectivă implică: (i) numeroase instituții financiare de diferite dimensiuni și cu structuri diferite, care își desfășoară activitatea în zone geografice diferite (de la mici case locale de economii la unele dintre marile bănci europene care își desfășoară activitatea la nivel multinațional), (ii) modele diferite de contracte utilizate de fiecare instituție financiară, (iii) o perioadă îndelungată de utilizare a clauzelor relevante și (iv) grupuri diferite de consumatori care sunt dificil de inclus într‑o categorie, cum ar fi consumatorii care se subrogă în contractele de împrumut încheiate de firmele de construcție, consumatorii care beneficiază de programe de finanțare a locuințelor subvenționate sau de acces la locuințe sociale în funcție de anumite categorii de vârstă sau consumatorii care accesează împrumuturi în condițiile speciale datorită profesiei lor (funcționari publici, angajați ai unei anumite întreprinderi etc.).
81. În ceea ce privește noțiunea de consumator mediu, s‑a arătat deja mai sus, în cadrul analizei primei întrebări(54), că respectarea cerinței de transparență trebuie verificată în raport cu standardul obiectiv al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat(55). Nu se poate considera că acestui standard îi corespund, printre altele, nici consumatorul mai puțin avizat decât acest consumator mediu, nici consumatorul mai avizat decât acesta din urmă(56).
82. Premisa criteriului obiectiv de referință al consumatorului mediu în contextul Directivei 93/13 se întemeiază pe noțiunea de „consumator” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13. Din această noțiune reiese că protecția acordată de această directivă depinde de scopurile în care acționează o persoană fizică, și anume cele care se află în afara activității sale profesionale, iar nu de cunoștințele speciale de care dispune această persoană(57). Pornind de la această premisă, Curtea a statuat că faptul că o persoană fizică care încheie un contract cu banca este un angajat al băncii respective nu împiedică, în sine, calificarea acestei persoane drept consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13(58).
83. Întrucât cunoștințele specifice pe care se poate considera că le are un consumator în cadrul unei proceduri individuale nu sunt de natură să justifice o abatere de la standardul consumatorului mediu, situația ar trebui să fie aceeași în ceea ce privește caracteristicile individuale ale unor consumatori diferiți în cadrul unei proceduri colective. Noțiunea obiectivă de consumator mediu corespunde modelelor standardizate de contracte, indiferent de caracteristicile sau de numărul de consumatori implicați.
84. Astfel cum a arătat în esență ADICAE în observațiile sale orale, diferențele în ceea ce privește vârsta consumatorilor, nivelul lor de educație sau ocupația lor nu pot fi considerate criterii decisive pentru diferențierea acestor consumatori și pentru ca aceștia să constituie grupuri diferite de consumatori. Această observație este corectă, cu condiția ca persoanele fizice în cauză să acționeze în afara activității lor profesionale(59).
85. În ceea ce privește diferențele dintre instituțiile financiare în cauză și diferitele modele de contracte utilizate de aceste instituții financiare, nu considerăm că astfel de diferențe sunt de natură să afecteze noțiunea de consumator mediu. După cum s‑a arătat în analiza primei întrebări de mai sus, în cadrul examinării abstracte a transparenței, controlul jurisdicțional nu se concentrează asupra fiecărui contract și asupra fiecărui consumator. Controlul jurisdicțional se concentrează asupra practicii contractuale și precontractuale standard urmate de fiecare profesionist față de consumatorul mediu atunci când promovează și oferă contractul(60). Revine apoi fiecărui profesionist (în cauza principală, fiecărei instituții financiare) sarcina de a dovedi că propriile practici îndeplinesc cerințele de transparență.
86. Guvernul polonez a sugerat în observațiile sale că este posibil să se ia în considerare diferite tipuri de consumator mediu pentru a evalua diferite grupe de contracte. Guvernul respectiv a propus ca, atunci când un contract de împrumut este încheiat conform unui anumit model destinat unui anumit grup de consumatori, noțiunea de consumator mediu să corespundă membrului mediu al grupului cu care au fost încheiate contractele.
87. În cele din urmă, revine instanței naționale sarcina de a gestiona litigiile și de a stabili în fiecare caz instrumentele adecvate în acest scop. Dacă această instanță consideră că circumstanțele de fapt și de drept ale acțiunii reflectă o practică standard și că clasificarea consumatorilor în diferite grupuri contribuie la această apreciere, atunci trebuie să i se permită să facă acest lucru. Cu toate acestea, trebuie amintit că noțiunea de consumator mediu este distinctă de cunoștințele sau de abilitățile fiecărui consumator. Astfel, o eventuală calificare a consumatorilor implicați în procedura colectivă nu poate fi efectuată pe baza unor criterii care contrazic standardul obiectiv al consumatorului mediu. Prin urmare, nu este posibil să se stabilească subgrupuri pe baza gradului diferit de cunoștințe ale consumatorilor, a vârstei sau a profesiei lor (în măsura în care acționează în scopuri care nu se încadrează în activitatea lor profesională). În plus, modelele de contracte utilizate nu pot constitui un element distinctiv decât dacă acest element are o influență reală asupra noțiunii de consumator mediu care încheie un anumit tip de contract. În cazul în care capacitatea consumatorului de a înțelege consecințele concrete ale utilizării „clauzei‑prag” nu este influențată de tipul de contract utilizat, atunci tipul de contract nu poate fi un criteriu pentru a distinge anumite grupuri de consumatori de toate celelalte.
88. Ultima problemă ridicată de instanța de trimitere privește relevanța timpului scurs pentru aplicarea noțiunii de consumator mediu.
89. Este adevărat că percepțiile evoluează în timp. În ședință, ni s‑a reamintit doctrina schimbării constante dezvoltată în perioada Greciei antice de Heraclit, potrivit căreia „totul se schimbă și nimic nu rămâne la fel”(61).
90. În aceste condiții, noțiunea de consumator mediu, astfel cum a subliniat Comisia în ședință, necesită o anumită stabilitate pentru a garanta securitatea juridică. Evoluția generală a percepțiilor în timp nu este suficientă în sine pentru a demonstra că percepția consumatorului mediu cu privire la clauza contractuală în cauză s‑a schimbat. Este necesar să se stabilească dacă a existat un anumit eveniment care a modificat semnificativ percepția consumatorului mediu cu privire la „clauzele‑prag”. În această privință, o modificare a cadrului legislativ sau o hotărâre de referință cu privire la clauza în cauză poate fi deosebit de relevantă.
91. În cauza principală, trecerea timpului între momentul încheierii contractelor în cauză și scăderea ratelor dobânzii nu pare pertinentă sau suficientă pentru a afecta noțiunea de consumator mediu. Astfel cum a subliniat guvernul spaniol în ședință, în anul 2010 (înainte ca ratele dobânzii să scadă), consumatorul mediu nu avea mai multe cunoștințe despre „clauzele‑prag” decât avea consumatorul mediu în anul 2000. Astfel, înainte ca efectul „clauzelor‑prag” să fie declanșat de scăderea bruscă a ratelor dobânzii, simpla existență a acestor clauze în contracte nu a avut niciun efect util.
92. Prin urmare, considerăm că chestiunea care trebuie abordată nu este atât cea a trecerii timpului, cât cea referitoare la aspectul dacă consumatorii medii care au încheiat contracte de împrumut după anul 2009 sau după anul 2010 ar trebui să fie tratați diferit de cei care au încheiat un contract de împrumut înainte de această dată. În această privință, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă scăderea ratelor dobânzilor a dus la creșterea gradului de conștientizare cu privire la „clauzele‑prag” și dacă instituțiile financiare și‑au schimbat practicile și au îndeplinit cerințele de transparență. Revine instanței naționale sarcina de a examina și existența unei confuzii în percepția consumatorilor cu privire la legalitatea acestor clauze înainte de aprecierea lor pe cale jurisdicțională. Această instanță poate de asemenea să examineze dacă propria hotărâre din 9 mai 2013, în care a statuat că „clauzele‑prag” erau legale în principiu, dar că erau lipsite de transparență și erau abuzive, era relevantă pentru orice schimbare de percepție de la această dată. În cele din urmă, revine instanței naționale sarcina de a efectua aceste aprecieri.
93. Având în vedere considerațiile de mai sus, considerăm că controlul abstract al transparenței din perspectiva consumatorului mediu este compatibil cu articolul 4 alineatul (2) și cu articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13. Consumatorul mediu reprezintă un standard obiectiv de apreciere în raport cu aprecierea condițiilor contractuale standard, indiferent de caracteristicile sau numărul consumatorilor implicați. Faptul că acțiunea colectivă introdusă în cauza principală implică un număr semnificativ de instituții financiare, un număr mare de contracte și de consumatori diferiți și că clauzele în discuție au fost utilizate în contracte o perioadă îndelungată nu afectează, ca atare, noțiunea de consumator mediu.
V. Concluzie
94. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) după cum urmează:
1) Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în măsura în care se referă la luarea în considerare a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului, și articolul 7 alineatul (3) din această directivă, în măsura în care se referă la clauze contractuale similare,
trebuie interpretate în sensul că permit unei instanțe naționale să efectueze o apreciere abstractă a transparenței clauzelor contractuale în cadrul unei proceduri colective, în condițiile în care procedura relevantă este inițiată împotriva unui număr semnificativ de instituții financiare și implică un număr mare de contracte. Pentru a efectua această apreciere, revine instanței naționale sarcina de a controla practicile contractuale și precontractuale standard ale fiecăreia dintre instituțiile financiare în cauză în raport cu standardul obiectiv al consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.
2) Articolul 4 alineatul (2) și articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13
trebuie interpretate în sensul că sunt compatibile cu un control abstract al transparenței din perspectiva consumatorului mediu. Consumatorul mediu reprezintă un standard obiectiv de apreciere în raport cu aprecierea condițiilor contractuale standard, indiferent de caracteristicile sau numărul consumatorilor implicați. Faptul că acțiunea colectivă introdusă în cauza principală implică un număr semnificativ de instituții financiare, un număr mare de contracte și de consumatori diferiți și că clauzele în discuție au fost utilizate în contracte o perioadă îndelungată nu afectează, ca atare, noțiunea de consumator mediu.