Cauzele conexate T‑439/10 și T‑440/10
Fulmen și
Mahmoudian
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
„Politica externă și de securitate comună — Măsuri restrictive îndreptate împotriva Republicii Islamice Iran cu scopul de a împiedica proliferarea nucleară — Înghețarea fondurilor — Acțiune în anulare — Obligația de motivare — Dreptul la apărare — Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă — Eroare de apreciere — Sarcina probei și cerințele în materie de probă”
Sumarul hotărârii
1. Procedură — Decizie sau regulament care înlocuiește în cursul procedurii actul atacat — Element nou — Extinderea concluziilor și a motivelor inițiale
2. Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Înghețarea fondurilor persoanelor, ale entităților sau ale organismelor care participă ori susțin proliferarea nucleară — Cerințe minime
[art. 296 al doilea paragraf TFUE; Regulamentul nr. 423/2007 al Consiliului, art. 15 alin. (3), și Regulamentul nr. 961/2010 al Consiliului, art. 16 alin. (2) și art. 36 alin. (3); Decizia 2010/413 a Consiliului, art. 24 alin. (3)]
3. Dreptul Uniunii — Principii — Dreptul la apărare — Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Înghețarea fondurilor persoanelor, ale entităților sau ale organismelor care participă ori susțin proliferarea nucleară — Obligația de a comunica motivele individuale și specifice care justifică deciziile adoptate — Conținut
[Regulamentul nr. 423/2007 al Consiliului, art. 7 alin. (2) și art. 15 alin. (3), și Regulamentul nr. 668/2010 al Consiliului; Decizia 2010/413 a Consiliului, art. 24 alin. (3)]
4. Uniunea Europeană — Politica externă și de securitate comună — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Respectarea dreptului la apărare — Control jurisdicțional
[Regulamentul nr. 423/2007 al Consiliului, art. 15 alin. (3), și Regulamentul nr. 961/2010 al Consiliului, art. 36 alin. (3) și (4); Decizia 2010/413 a Consiliului, art. 24 alin. (3) și (4)]
5. Dreptul Uniunii — Principii — Dreptul la apărare — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Înghețarea fondurilor persoanelor, ale entităților sau ale organismelor care participă ori susțin proliferarea nucleară — Obligația de comunicare a elementelor incriminatoare — Conținut
(Regulamentul nr. 668/2010 al Consiliului; Decizia 2010/413 a Consiliului)
6. Dreptul Uniunii — Principii — Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Înghețarea fondurilor persoanelor, ale entităților sau ale organismelor care participă ori susțin proliferarea nucleară — Obligația de a comunica motivele măsurilor restrictive — Conținut
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 668/2010 al Consiliului; Decizia 2010/413 a Consiliului)
7. Uniunea Europeană — Politica externă și de securitate comună — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Decizie de înghețare a fondurilor — Controlul jurisdicțional al legalității — Întindere
[Regulamentul nr. 668/2010 al Consiliului; Decizia 2010/413 a Consiliului, art. 23 alin. (2)]
8. Acțiune în anulare — Hotărâre de anulare — Efecte — Anularea în parte a unui regulament și a unei decizii privind adoptarea unor măsuri restrictive împotriva Iranului — Producerea de efecte ale anulării regulamentului începând de la expirarea termenului de recurs sau de la respingerea recursului — Aplicarea acestui termen în privința producerii de efecte ale anulării deciziei
(art. 264 al doilea paragraf TFUE și art. 280 TFUE; Statutul Curții de Justiție, articolul 56 primul paragraf și art. 60 al doilea paragraf; Regulamentul nr. 961/2010 al Consiliului; Decizia 2010/413 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644)
1. Atunci când o decizie sau un regulament care privește direct și individual un particular este înlocuit în cursul procedurii printr‑un act având același obiect, acesta trebuie considerat un element nou, care permite reclamantului să își adapteze concluziile și motivele. Astfel, obligarea reclamantului să introducă o nouă acțiune ar fi contrară principiului bunei administrări a justiției, precum și cerinței de economie procedurală. În plus, ar fi nedrept ca, pentru a contracara criticile cuprinse într‑o cerere prezentată instanței Uniunii împotriva unui act, instituția în cauză să poată adapta actul atacat sau să îl poată înlocui cu altul și să se prevaleze, în cursul procedurii, de această modificare sau de această înlocuire pentru a priva cealaltă parte de posibilitatea de a‑și extinde concluziile și motivele inițiale la actul ulterior sau de a prezenta concluzii și motive suplimentare împotriva acestuia.
(a se vedea punctul 37)
2. Cu excepția situației în care există motive imperative care țin de securitatea Uniunii sau a statelor sale membre ori de modul de desfășurare a relațiilor lor internaționale care să împiedice comunicarea anumitor elemente, Consiliul este obligat, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și al articolului 36 alineatul (3) din Regulamentul nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007, să aducă la cunoștința entității vizate printr‑o măsură adoptată, după caz, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007 sau al articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 961/2010, motivele specifice și concrete pentru care consideră că această dispoziție îi este aplicabilă. Consiliul trebuie astfel să menționeze elementele de fapt și de drept de care depinde justificarea legală a măsurii și considerentele care l‑au determinat să o adopte.
Pe de altă parte, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care a fost adoptat actul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa.
(a se vedea punctele 49 și 50)
3. Articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului, în vigoare la momentul adoptării Regulamentului nr. 668/2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007, impunea Consiliului să indice motivele individuale și specifice pe care se întemeiază deciziile adoptate în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din regulamentul menționat și să le aducă la cunoștința persoanelor, a entităților și a organismelor în cauză. O dispoziție analogă figurează la articolul 24 alineatul (3) din Decizia 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului.
Deși, în principiu, Consiliul trebuie să își îndeplinească obligația prevăzută la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007 printr‑o comunicare individuală, dispoziția menționată nu prevede nicio formă precisă, din moment ce aceasta nu menționează altă obligație decât aceea de „a aduce la cunoștința” persoanei interesate motivele includerii sale pe listele în litigiu. În mod analog, articolul 24 alineatul (3) din Decizia 2010/413 se limitează să prevadă că Consiliul „comunică decizia sa”. În aceste împrejurări, trebuie să fie recunoscut un efect util dispozițiilor avute în vedere.
Această situație se regăsește atunci când, în pofida necomunicării individuale, destinatarul a fost în măsură să comunice observațiile sale Consiliului privind adoptarea măsurilor restrictive în privința sa, în termenul stabilit în acest scop, și să formuleze la instanța Uniunii, în termenele prevăzute, o acțiune care vizează anularea actelor contestate.
(a se vedea punctele 64‑66 și 68)
4. Articolul 24 alineatele (3) și (4) din Decizia 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului, articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și articolul 36 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007 prevăd dispoziții care garantează dreptul la apărare al entităților vizate de măsuri restrictive adoptate în temeiul acestor texte. Respectarea acestui drept face obiectul controlului din partea instanței Uniunii. În aceste împrejurări, principiul respectării dreptului la apărare poate fi invocat de entitățile respective în cadrul unei acțiuni care vizează anularea actelor contestate.
(a se vedea punctele 77 și 78)
5. Cu privire la primul act prin care sunt înghețate fondurile unei entități, precum Decizia 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și Regulamentul nr. 668/2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007, comunicarea elementelor incriminatoare trebuie să aibă loc fie concomitent cu adoptarea actului în cauză, fie cât mai curând posibil după această adoptare. La cererea entității în cauză, aceasta are și dreptul de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la elementele respective după ce actul a fost adoptat.
În ceea ce privește conținutul comunicării elementelor incriminatoare, atunci când Consiliul, la cererea entității în cauză, precizează că dosarul său nu cuprinde alte elemente decât cele expuse în actele atacate, această precizare nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acesteia. Astfel, procedând în acest mod, Consiliul nu face mai dificilă apărarea entității în cauză, ceea ce s‑ar fi întâmplat dacă Consiliul ar fi ascuns existența sau conținutul unor elemente pe care s‑au întemeiat afirmațiile sale. Dimpotrivă, întrucât recunoaște că în dosarul său nu există niciun element pertinent suplimentar, Consiliul permite entității respective să invoce această împrejurare în susținerea acțiunii formulate de aceasta în anularea actelor contestate.
(a se vedea punctele 80 și 82‑84)
6. Principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general de drept al Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Eficacitatea controlului jurisdicțional implică obligația autorității Uniunii în cauză de a comunica entității vizate motivele adoptării unei măsuri restrictive, precum Decizia 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și Regulamentul nr. 668/2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007, în măsura în care este posibil, fie la momentul în care această măsură este adoptată, fie cel puțin cât mai rapid posibil după acest moment, pentru a permite entității vizate exercitarea, în termenele stabilite, a dreptului său de a introduce acțiunea. Respectarea acestei obligații de a comunica motivele menționate este într‑adevăr necesară, atât pentru a permite destinatarilor măsurilor respective să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este utilă sesizarea instanței Uniunii, cât și pentru a‑i acorda pe deplin acesteia din urmă posibilitatea de a exercita controlul legalității actului în cauză, care îi revine.
(a se vedea punctul 87)
7. Controlul jurisdicțional al legalității unui act prin care au fost adoptate măsuri restrictive în privința unei entități cuprinde și aprecierea situației de fapt și a împrejurărilor invocate în justificarea acesteia, precum și verificarea probelor și a informațiilor pe care se întemeiază această apreciere. În caz de contestare, revine Consiliului sarcina de a prezenta aceste elemente în vederea verificării lor de instanța Uniunii. Astfel, controlul legalității care trebuie exercitat nu este limitat la verificarea „verosimilității” abstracte a motivelor invocate, ci trebuie să includă aspectul dacă acestea din urmă sunt susținute în mod corespunzător cerințelor legale prin elemente de probă și prin informații concrete.
În această privință, actul atacat, adoptat la propunerea unui stat membru, conform procedurii prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Decizia 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului, este un act al Consiliului. În consecință, acesta din urmă trebuie să se asigure că adoptarea actului respectiv este justificată, dacă este cazul, solicitându‑i statului membru în cauză să îi prezinte elementele de probă și informațiile necesare în acest scop.
În plus, ținând cont de rolul esențial al controlului jurisdicțional în contextul adoptării de măsuri restrictive, instanța Uniunii trebuie să poată controla legalitatea și temeinicia unor astfel de măsuri, fără să i se poată opune secretul sau confidențialitatea elementelor de probă și a informațiilor folosite de Consiliu. Pe de altă parte, Consiliul nu are dreptul să întemeieze un act prin care se adoptă măsuri restrictive pe informații sau pe elemente din dosar comunicate de un stat membru, dacă acest stat membru nu este dispus să autorizeze comunicarea lor instanței Uniunii învestite cu controlul legalității acestei decizii.
În sfârșit, natura clandestină a comportamentelor în cauză nu poate justifica faptul că nu i se poate cere Consiliului să facă dovada implicării unei entități în proliferarea nucleară. Astfel, pe de o parte, simplul fapt că adoptarea măsurilor restrictive este propusă în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Decizia 2010/413 presupune că statul membru în cauză sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, după caz, dispune de probe sau de informații care demonstrează, în opinia sa, că entitatea în cauză este implicată în proliferarea nucleară. Pe de altă parte, dificultățile eventual întâmpinate de Consiliu atunci când încearcă să dovedească această implicare pot, în funcție de caz, să aibă un impact asupra cerințelor în materie de probă care i se impun. În schimb, aceste dificultăți nu pot avea drept consecință să îl exonereze total de sarcina probei care îi revine.
(a se vedea punctele 96, 97 și 99‑101)
8. În temeiul articolului 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, prin derogare de la articolul 280 TFUE, deciziile Tribunalului care anulează un regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului de recurs menționat la articolul 56 primul paragraf din statutul indicat sau, în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia. Consiliul dispune, așadar, de un termen de două luni, prelungit cu termenul de zece zile prevăzut pentru considerente de distanță, începând de la notificarea hotărârii, pentru a remedia încălcarea constatată, adoptând, dacă este cazul, noi măsuri restrictive în privința entităților în cauză. Or, riscul de a aduce o atingere serioasă și ireversibilă eficacității măsurilor restrictive impuse de Regulamentul nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007 nu pare suficient de ridicat, având în vedere consecințele importante ale acestor măsuri asupra drepturilor și libertăților reclamanților, pentru a justifica menținerea efectelor regulamentului menționat în ceea ce îi privește pe aceștia din urmă pentru o perioadă care să o depășească pe cea prevăzută la articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții.
Pe de altă parte, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul poate indica, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile. Or, existența unei diferențe între data de la care produce efecte anularea Regulamentului nr. 961/2010 și cea a Deciziei 2010/413 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644, ar putea aduce o atingere gravă securității juridice, întrucât, prin cele două acte, reclamanților li se aplică măsuri identice. Prin urmare, efectele Deciziei 2010/413, cu modificările ulterioare, trebuie să fie menținute în ceea ce îi privește pe reclamanți până când anularea Regulamentului nr. 961/2010 începe să producă efecte.
(a se vedea punctele 106 și 107)