ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)
28 iunie 2018(*)
„Acțiune în anulare – Resurse proprii ale Uniunii Europene – Răspunderea financiară a statelor membre – Obligația de a plăti Comisiei cuantumul corespunzător unei pierderi de resurse proprii – Scrisoare a Comisiei – Act care nu este supus căilor de atac – Inadmisibilitate”
În cauza T‑478/15,
România, reprezentată inițial de R.‑H. Radu, de A. Buzoianu și de E. Gane și ulterior de R.‑H. Radu, de E. Gane, de A. Wellman și de M. Chicu, în calitate de agenți,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de A. Caeiros și de A. Ștefănuc și ulterior de A. Caeiros și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea deciziei Direcției Generale Buget a Comisiei care ar fi cuprinsă în scrisoarea purtând referința Ares (2015) 2453089 din 11 iunie 2015, prin care aceasta din urmă ar soma România să îi pună la dispoziție cuantumul brut de 1 079 513,09 euro, din care se impune să se deducă 25 % cu titlu de costuri de colectare, corespunzătoare unei pierderi de resurse proprii tradiționale, până în prima zi lucrătoare care urmează celei de a nouăsprezecea zile a celei de a doua luni de la trimiterea scrisorii menționate, sub sancțiunea plății de dobânzi de întârziere, conform articolului 11 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 2007/436/CE, Euratom referitoare la sistemul resurselor proprii ale Comunităților Europene (JO 2000, L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184),
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
compus din doamna V. Tomljenović, președinte, și domnii E. Bieliūnas (raportor) și A. Kornezov, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1 Prin scrisoarea din 11 iunie 2015 purtând referința Ares (2015) 2453089, adresată autorităților române (denumită în continuare „scrisoarea atacată”), directorul Direcției Resurse proprii și programare financiară a Direcției Generale Buget a Comisiei Europene (denumit în continuare „directorul”) a amintit că, în aprilie 2010, autoritățile germane solicitaseră Comisiei să decidă, în aplicarea articolului 239 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), dacă se justifica o remitere a taxelor la import în ceea ce privește o societate germană care a depus, în calitate de principal obligat, mai multe declarații în numele clienților săi pentru transportul de mărfuri, în anul 2006 și în anul 2007, sub regimul de tranzit extern, către un alt stat membru în care o anchetă a revelat că unele mărfuri nu fuseseră prezentate la biroul de destinație.
2 Directorul a amintit de asemenea că, prin Decizia C(2011) 9750 final din 5 ianuarie 2012 (dosar REM 03/2010), Comisia a constatat temeinicia remiterii taxelor la import solicitate. În această privință, Comisia a subliniat că încheierea nelegală a operațiunilor de tranzit era urmarea unor manevre frauduloase care nu puteau fi explicate în mod rezonabil decât prin complicitatea activă a unui agent vamal de la biroul de destinație din statul membru în cauză sau printr‑o organizare deficitară a acestui birou care a permis unui terț să acceseze sistemul informatic NSTI (noul sistem de tranzit informatizat).
3 Directorul a făcut apoi referire la faptul că Comisia a fost informată cu privire la un caz comparabil cu cazul REM 03/2010 și că, prin scrisoarea nr. 3079038 din 19 septembrie 2014, România a fost considerată responsabilă din punct de vedere financiar pentru o remitere a taxelor vamale, în cuantum de 14 883,79 euro, pe care autoritățile germane au acordat‑o ele însele și că România, prin aceeași scrisoare, a fost invitată să pună la dispoziție suma în cauză. România a ales totuși să sesizeze Tribunalul cu o acțiune în anulare împotriva acestei scrisori, care a fost înregistrată sub numărul T‑784/14.
4 În continuare, directorul a explicat că Comisia a fost informată cu privire la o serie de alte cazuri similare cu cazul REM 03/2010 și că autoritățile germane au indicat că autoritățile române au informat birourile vamale germane din Itzehoe și din Hamburg că 92 de operațiuni de tranzit au fost încheiate în mod fraudulos. Directorul a adăugat că, în consecință, România era considerată responsabilă din punct de vedere financiar în măsura în care confirmarea încheierii regimului pentru documentele de tranzit înapoiate biroului de ieșire german a împiedicat autoritățile germane să perceapă sau să recupereze taxe vamale, care reprezintă resurse proprii tradiționale.
5 Acesta a precizat că, deși România nu avea sarcina să perceapă taxele vamale aferente importului în cadrul Uniunii, un stat membru rămânea responsabil din punct de vedere financiar pentru pierderile de resurse proprii dacă autoritățile sale sau reprezentanții acestora săvârșeau erori sau acționau în mod fraudulos. Directorul a adăugat că nu se poate accepta ca alte state membre să suporte o sarcină precum aceasta, care rezultă dintr‑o pierdere de resurse proprii.
6 În continuare, directorul a subliniat că autoritățile române nu au putut garanta că dispozițiile vamale ale Uniunii au fost corect aplicate și că rezultatul acestei aplicări necorespunzătoare a dreptului Uniunii însemna o pierdere de resurse tradiționale în măsura în care Germania nu a putut să colecteze taxe vamale de la debitor și să le pună la dispoziția Comisiei ca urmare a unei încheieri frauduloase, care constituia o împrejurare specială ce a condus la o remitere de taxe în temeiul articolului 239 din Regulamentul nr. 2913/92. Directorul a dedus din aceasta că România trebuia să compenseze bugetul Uniunii pentru pierderea de resurse proprii produsă în măsura în care datoria nu putea fi recuperată de la debitor. În această privință, el a făcut referire, prin analogie, la punctul 44 din Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414).
7 Directorul a explicat în esență că, dacă România ar refuza să pună la dispoziție resursele proprii tradiționale care nu pot fi colectate și puse la dispoziție de Germania, un asemenea refuz, în primul rând, ar fi contrar principiului cooperării loiale dintre statele membre și în cadrul Uniunii și, în al doilea rând, ar împiedica buna funcționare a sistemului resurselor proprii.
8 Astfel, el a invitat autoritățile române să pună la dispoziția Comisiei resurse proprii într‑un cuantum brut de 1 079 513,09 euro, din care se impune să se deducă 25 % cu titlu de costuri de colectare, cel târziu până în prima zi lucrătoare care urmează celei de a nouăsprezecea zile a celei de a doua luni de la trimiterea scrisorii atacate. Acesta a adăugat că orice întârziere ar determina plata unor dobânzi în temeiul articolului 11 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 2007/436/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2000, L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184).
Procedura
9 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 august 2015, România a introdus prezenta acțiune.
10 Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 23 octombrie 2015, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, pentru motivul că scrisoarea atacată nu constituie o decizie în sensul articolului 263 TFUE.
11 Prin act depus la grefa Tribunalului la 9 noiembrie 2015, Republica Slovacă a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor României.
12 La 25 noiembrie 2015, părțile principale au fost invitate să își prezinte observațiile asupra unei eventuale suspendări a procedurii până la adoptarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauzele C‑593/15 P, Slovacia/Comisia, C‑594/15 P, Slovacia/Comisia, sau C‑599/15 P, România/Comisia. Aceste recursuri au fost formulate împotriva deciziilor prin care s‑a finalizat judecata în cauzele T‑678/14, Slovacia/Comisia, T‑779/14, Slovacia/Comisia, și T‑784/14, România/Comisia (Ordonanțele din 14 septembrie 2015, Slovacia/Comisia, T‑779/14, nepublicată, EU:T:2015:655, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, și Slovacia/Comisia, T‑678/14, nepublicată, EU:T:2015:661).
13 Prin scrisorile din 1 și din 10 decembrie 2015, Comisia și România au informat Tribunalul că nu au obiecții cu privire la o astfel de suspendare.
14 România a depus observații cu privire la excepție la 9 decembrie 2015.
15 Prin decizia din 14 decembrie 2015, procedura în prezenta cauză a fost suspendată până la adoptarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauzele C‑593/15 P, C‑594/15 P sau C‑599/15 P, citate anterior.
16 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a șaptea, căreia i‑a fost atribuită, în consecință, prezenta cauză.
17 Prin Hotărârea din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia (C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800), și prin Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801), Curtea a respins recursurile.
18 Procedura în prezenta cauză a fost reluată în urma pronunțării Hotărârilor Curții din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia (C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800), și România/Comisia (C‑599/15 P, EU:C:2017:801).
19 Printr‑o măsură de organizare a procedurii din 30 octombrie 2017, părțile principale au fost invitate să se pronunțe asupra consecințelor care trebuie deduse, în prezenta cauză, din respectivele hotărâri ale Curții din 25 octombrie 2017. Părțile au răspuns la această cerere în termenul acordat.
Concluziile părților
20 În cererea introductivă, România solicită Tribunalului:
– anularea deciziei Comisiei, adoptată sub forma scrisorii atacate, prin care aceasta o obligă să pună la dispoziție cuantumul brut de 1 079 513,09 euro cu titlu de resurse proprii;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
21 Prin intermediul excepției de inadmisibilitate, Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– obligarea României la plata cheltuielilor de judecată.
22 Prin observațiile sale privind excepția de inadmisibilitate, România solicită Tribunalului:
– respingerea excepției de inadmisibilitate;
– în subsidiar, unirea acestei excepții cu fondul cauzei;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
23 Potrivit articolului 130 alineatele (1) și (7) din Regulamentul de procedură, la cererea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunțe asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului. În speță, Tribunalul consideră că înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și decide să se pronunțe fără continuarea procedurii.
24 Prin intermediul excepției de inadmisibilitate, Comisia susține că scrisoarea atacată nu constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE, în măsura în care nici conținutul acestei scrisori, nici competențele de care dispune ca instituție de la care provine respectiva scrisoare nu indică faptul că acest act produce efecte juridice obligatorii.
25 În cererea introductivă și în observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate, România susține că acțiunea formulată este admisibilă în măsura în care scrisoarea atacată produce efecte juridice obligatorii.
26 În primul rând, România arată în esență că, în dreptul Uniunii, nu există niciun temei juridic care să prevadă o obligație de a plăti resurse proprii tradiționale în împrejurările cauzei. În al doilea rând, România subliniază că scrisoarea atacată îi afectează situația juridică și că instituie o nouă obligație în sarcina sa prin aceea că indică cuantumul exact de plată, stabilește un termen de plată și menționează plata eventuală a unor dobânzi de întârziere. Pentru aceleași motive, România consideră că poziția astfel comunicată de Comisie este definitivă.
27 În al treilea rând, România invocă faptul că, în măsura în care ar putea contesta existența obligației de plată impuse de Comisie numai în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, întemeiată pe articolul 258 TFUE, este încălcat dreptul său la apărare, având în vedere că inițierea unei astfel de acțiuni și termenul în care Comisia ar adopta o decizie în acest sens ar depinde în mod discreționar de aceasta din urmă, fapt ce ar putea avea un impact semnificativ asupra dobânzilor de plătit.
28 Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că se consideră acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituții, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea Hotărârile din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia, C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800, punctul 46 și jurisprudența citată, și România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 47 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 februarie 2018, Belgia/Comisia, C‑16/16 P, EU:C:2018:79, punctul 31 și jurisprudența citată).
29 În schimb, nu intră în sfera controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 263 TFUE actele care nu produc efecte juridice obligatorii, precum actele preparatorii, actele confirmative și actele de pură executare, simplele recomandări și avize, precum și, în principiu, instrucțiunile de ordin intern (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 21).
30 De asemenea, o manifestare de opinie în scris provenind de la o instituție a Uniunii nu poate constitui o decizie de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare, din moment ce nu este susceptibilă să producă efecte juridice sau nu urmărește să producă astfel de efecte (a se vedea Ordonanța din 9 ianuarie 2006, Finlanda/Comisia, T‑177/05, nepublicată, EU:T:2006:1, punctul 30 și jurisprudența citată).
31 Pentru a stabili dacă un act produce efecte juridice obligatorii, este necesar să se ia în considerare conținutul său. Aceste efecte trebuie apreciate în funcție de criterii obiective, precum conținutul acestui act, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției autoare a actului (a se vedea Hotărârile din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia, C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800, punctul 47 și jurisprudența citată, și România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 48 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 februarie 2018, Belgia/Comisia, C‑16/16 P, EU:C:2018:79, punctul 32 și jurisprudența citată).
32 În ceea ce privește contextul adoptării scrisorii atacate și competențele instituției autoare a actului, este necesar, în primul rând, să se arate că, potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17), constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii Europene veniturile din taxe, prime, sume adiționale sau compensatorii, sume sau factori adiționali, taxe din Tariful vamal comun și alte taxe stabilite sau care urmează a fi stabilite de instituțiile Uniunii în legătură cu comerțul cu țările terțe, taxe vamale la produsele care intră sub incidența Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, expirat între timp, precum și contribuții și alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a piețelor de zahăr (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 23).
33 Astfel cum rezultă din articolul 8 alineatul (1) din Decizia 2007/436, resursele proprii prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din decizia menționată sunt încasate de statele membre, iar acestea au obligația de a pune aceste resurse la dispoziția Comisiei (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 24 și jurisprudența citată).
34 În plus, potrivit jurisprudenței Curții, statele membre au obligația de a constata resursele proprii ale Uniunii. Astfel, articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 trebuie interpretat în sensul că statele membre nu se pot sustrage de la constatarea creanțelor, chiar dacă le contestă, întrucât, în caz contrar, s‑ar accepta ca echilibrul financiar al Uniunii să fie perturbat, fie și în mod temporar, de comportamentul unui stat membru (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 25 și jurisprudența citată).
35 Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 prevede în esență că fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l‑a desemnat. Articolul 11 din același regulament adaugă că orice întârziere în înscrierea în creditul contului Comisiei are drept rezultat plata unei dobânzi de întârziere.
36 În plus, în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare taxelor constatate în conformitate cu articolul 2 din același regulament să fie puse la dispoziția Comisiei. Potrivit modului de redactare a articolului 17 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre sunt libere de această obligație doar dacă a fost imposibilă colectarea acestor sume din motive de forță majoră sau atunci când se constată că este absolut imposibil să se procedeze la colectarea sumelor din motive care nu pot fi imputate statelor membre (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 27 și jurisprudența citată).
37 În sfârșit, un stat membru care nu constată dreptul Uniunii cu privire la resursele proprii și nu pune la dispoziția Comisiei valoarea corespunzătoare a acestora, fără ca vreuna dintre condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 să fie întrunită, nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 28 și jurisprudența citată).
38 Astfel, din dispozițiile Deciziei 2007/436 și ale Regulamentului nr. 1150/2000 reiese în mod direct că statele membre însele sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia existența unei pierderi de resurse proprii tradiționale, precum și existența unei obligații de a plăti asemenea resurse. Acestora le revine sarcina să constate resursele proprii tradiționale ale Uniunii și să procedeze la punerea la dispoziție a resurselor menționate atunci când condițiile prevăzute de aceste texte sunt întrunite fără ca o decizie a Comisiei să fie necesară. Prin urmare, punerea în aplicare a obligației de a pune la dispoziție resursele proprii, prevăzută de aceste texte, intră în responsabilitatea statelor membre (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 29).
39 Responsabilitatea autorităților statelor membre în ceea ce privește punerea la dispoziție a unor resurse proprii tradiționale este confirmată, pe de o parte, de considerentul (2) al Regulamentului nr. 1150/2000, care arată că Uniunea trebuie să dispună de resursele proprii la care se referă articolul 2 din Decizia 2007/436 în cele mai bune condiții posibile și, pe de altă parte, de cerința unei puneri la dispoziție rapide și eficace a resurselor proprii ale Uniunii (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 30 și jurisprudența citată).
40 În al doilea rând, trebuie observat că Decizia 2007/436 și Regulamentul nr. 1150/2000 nu prevăd nicio procedură specifică în urma căreia Comisia ar fi determinată să adopte o decizie referitoare la obligația care le revine statelor membre de a pune resursele proprii tradiționale la dispoziția bugetului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 66, și Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 31).
41 Astfel, reiese în special din considerentele (10) și (20), precum și din articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 1150/2000 că Comisia este competentă să urmărească și să controleze acțiunea statelor membre, procedând, la nevoie, la verificări la fața locului (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 32).
42 În schimb, nicio dispoziție a Deciziei 2007/436 sau a Regulamentului nr. 1150/2000 nu atribuie Comisiei competența de a se pronunța, printr‑o decizie, cu privire la obligația de punere la dispoziție a unor resurse proprii tradiționale prevăzută de aceste texte (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 33).
43 Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, potrivit sistemului instituit la articolele 258 TFUE-260 TFUE, stabilirea drepturilor și a obligațiilor statelor membre, precum și calificarea comportamentului lor pot rezulta numai dintr‑o hotărâre a Curții (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 34 și jurisprudența citată).
44 Astfel, în cadrul misiunii sale de supraveghere a punerii în aplicare, de către statele membre, a obligației de punere la dispoziție de resurse proprii tradiționale, care decurge din Decizia 2007/436 și din Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia nu poate aduce atingere competenței exclusive a Curții de a se pronunța cu privire la conformitatea unei conduite cu regulamentul menționat (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 35).
45 Rezultă că, atunci când există un diferend între Comisie și un stat membru cu privire la aspectul dacă o conduită este conformă cu obligația de punere la dispoziție de resurse proprii tradiționale prevăzută de Decizia 2007/436 și de Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia nu poate, prin adoptarea unei decizii, să soluționeze ea însăși și definitiv un asemenea diferend (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 36).
46 Prin urmare, în lipsa unei dispoziții care să abiliteze Comisia să adopte un act prin care un stat membru să fie obligat să pună la dispoziție resurse proprii, scrisoarea atacată poate fi considerată ca având doar o valoare informativă și ca o simplă invitație adresată României (Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 37).
47 În al treilea rând, trebuie arătat că, întrucât faza precontencioasă a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de articolul 258 TFUE are ca unic scop să permită statului membru să se conformeze în mod voluntar cerințelor tratatului sau, dacă este cazul, să îi dea ocazia să își justifice poziția, niciunul dintre actele adoptate de Comisie în acest cadru nu are forță obligatorie (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 41 și jurisprudența citată).
48 În ceea ce privește în mod specific emiterea unui aviz motivat, Curtea a constatat de altfel că era vorba despre o procedură preliminară care nu implica efecte juridice obligatorii pentru destinatarul avizului motivat (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 65 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 42 și jurisprudența citată).
49 Astfel, a fortiori,scrisoarea atacată, în care Comisia invită în mod informal România să pună resurse proprii tradiționale la dispoziția bugetului Uniunii, nu poate constitui un act atacabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 65, și Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 43).
50 Apoi, în ceea ce privește conținutul scrisorii atacate, trebuie arătat că, după o reamintire a situației de fapt în cauză, directorul a exprimat punctul de vedere al direcției sale, potrivit căruia România era considerată responsabilă de pierderile de resurse proprii ocazionate în Germania. El a estimat că România trebuie să compenseze aceste pierderi și că, în cazul în care ar refuza să pună la dispoziție suma în cauză, aceasta ar încălca principiul cooperării loiale și ar pune în pericol buna funcționare a sistemului resurselor proprii. În raport cu aceste elemente, el a invitat România să pună la dispoziția sa suma corespunzătoare pierderilor în cauză și a precizat că neplata în termenul stabilit prin această scrisoare ar avea drept rezultat plata de dobânzi de întârziere, în aplicarea articolului 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.
51 Reiese din această reamintire că, prin scrisoarea atacată, Comisia a expus în esență României opinia sa privind consecințele juridice ale pierderilor de resurse proprii ocazionate în Germania și obligațiile care, potrivit Comisiei, ar rezulta astfel pentru România. Având în vedere această opinie, ea a invitat acest stat membru să pună la dispoziție suma în cauză.
52 Or, este necesar să se considere că nici expunerea unei simple opinii juridice, nici o simplă invitație de a pune la dispoziție suma în cauză nu pot fi de natură să producă efecte juridice (Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 62).
53 Simplul fapt că scrisoarea atacată menționează un termen pentru punerea la dispoziție a sumei menționate, indicând că o întârziere poate avea drept rezultat dobânzi de întârziere, nu permite, având în vedere conținutul global al acestei scrisori, să se considere că Comisia ar fi intenționat, în loc să exprime propria opinie, să adopte un act care să producă efecte juridice obligatorii, nici, prin urmare, să confere scrisorii menționate natura unui act atacabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 63).
54 Astfel, trebuie să se constate că, indicând termenul în care sumele în cauză trebuiau puse la dispoziția Comisiei, precum și eventuala sancțiune a plății dobânzilor de întârziere, scrisoarea atacată nu face decât să reia textul articolelor 10 și 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.
55 Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că scrisoarea atacată constituie o simplă manifestare a unei opinii scrise cu scop informativ, completată cu o invitație adresată României de a pune la dispoziție resurse proprii tradiționale. Această scrisoare nu poate, așadar, să constituie o decizie de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare din moment ce nu este susceptibilă să producă efecte juridice și nici măcar nu urmărește să producă astfel de efecte.
56 Concluzia formulată la punctul 55 de mai sus nu poate fi repusă în discuție de celelalte argumente prezentate de România.
57 În primul rând, se impune respingerea argumentației României întemeiate în esență pe faptul că scrisoarea atacată ar fi lipsită de temei juridic în circumstanțele speței.
58 Astfel, în măsura în care scrisoarea atacată nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare introduse în temeiul articolului 263 TFUE, respectiva argumentație trebuie respinsă ca inoperantă, întrucât privește temeinicia conținutului scrisorii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctele 52 și 53).
59 În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsul caracter obligatoriu, nou și definitiv al scrisorii atacate, trebuie amintit că simplul fapt că scrisoarea atacată stabilește un termen pentru punerea la dispoziție a sumei menționate, indicând totodată că o întârziere poate avea drept rezultat dobânzi de întârziere, nu permite să se confere scrisorii menționate natura unui act atacabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia, C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800, punctul 61, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 63).
60 În plus, astfel cum s‑a indicat la punctul 54 de mai sus, Comisia s‑a limitat să amintească obligații care îi reveneau în temeiul Regulamentului nr. 1150/2000 fără să fi impus noi obligații României.
61 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsul caracter definitiv al scrisorii atacate, trebuie amintit că, chiar presupunând că scrisoarea atacată conține aprecieri juridice definitive din partea Comisiei, aceasta nu implică faptul că scrisoarea produce efecte juridice obligatorii și că poate face obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Ordonanța din 19 octombrie 2016, E‑Control/ACER, T‑671/15, nepublicată, EU:T:2016:626, punctul 64).
62 În al treilea rând, România invocă o încălcare a dreptului său la apărare, în măsura în care introducerea unei acțiuni în neîndeplinirea obligațiilor și termenul în care Comisia ar adopta o decizie în acest sens depind în mod discreționar de aceasta din urmă, fapt ce ar putea avea un impact semnificativ asupra dobânzilor de plătit.
63 Or, se impune respingerea acestei argumentații care, în esență, se întemeiază, pe de o parte, pe obligația garantării unei protecții jurisdicționale efective și, pe de altă parte, pe urgența situației din speță rezultată în special din riscul obligării la plata unor dobânzi de întârziere.
64 Astfel, pe de o parte, deși condiția privind efectele juridice obligatorii trebuie interpretată în lumina dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă așa cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este suficient să se amintească faptul că acest drept nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii, astfel cum rezultă și din explicațiile referitoare la respectivul articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din această cartă, în vederea interpretării sale. Prin urmare, interpretarea noțiunii „act atacabil” în lumina articolului 47 menționat nu poate conduce la înlăturarea acestei condiții fără a depăși competențele atribuite instanțelor Uniunii prin tratat (Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 68).
65 Pe de altă parte, în ceea ce privește urgența situației în speță rezultată în special din riscul obligării la plata unor dobânzi de întârziere, rezultă, desigur, din economia articolului 258 TFUE că Comisia nu este obligată să introducă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, puterea de apreciere de care dispune Comisia în ceea ce privește oportunitatea de a sesiza Curtea cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor exclude dreptul oricărei persoane de a‑i impune să ia poziție într‑un anumit sens (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 55 și jurisprudența citată).
66 Cu toate acestea, riscul obligării la plata unor dobânzi de întârziere poate fi înlăturat ținând seama de posibilitatea, care este oferită statelor membre care contestă răspunderea lor financiară și care a fost menționată în mai multe rânduri de Curte, de a proceda la o punere la dispoziție condiționată a cuantumului solicitat de Comisie, formulând totodată rezerve cu privire la temeinicia tezei susținute de această instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Țările de Jos, C‑96/89, EU:C:1991:213, punctul 17, Hotărârea din 12 septembrie 2000, Comisia/Regatul Unit, C‑359/97, EU:C:2000:426, punctul 31, Ordonanța din 4 octombrie 2007, Finlanda/Comisia, C‑457/06 P, nepublicată, EU:C:2007:582, punctul 39, și Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 56 și jurisprudența citată).
67 Ținând seama de ansamblul celor ce precedă, scrisoarea atacată nu constituie un act susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare. Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cererea de intervenție a Republicii Slovace.
Cu privire la cheltuielile de judecată
68 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
69 Întrucât, în speță, România a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.
70 Pe de altă parte, în temeiul articolului 144 alineatul (10) din Regulamentul de procedură, România, Comisia și Republica Slovacă suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată aferente cererii de intervenție a acesteia din urmă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea)
dispune:
1) Respinge acțiunea.
2) Nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea de intervenție a Republicii Slovace.
3) Obligă România la plata propriilor cheltuieli de judecată și a cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană.
4) România, Comisia și Republica Slovacă suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată aferente cererii de intervenție a acesteia din urmă.
Luxemburg, 28 iunie 2018.
Grefier | | Președintele Camerei a șaptea |