Language of document : ECLI:EU:C:2021:104

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 10 februarie 2021(1)

Cauza C719/19

FS

împotriva

Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos)]

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolul 21 TFUE – Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora – Directiva 2004/38/CE – Articolul 15 – Decizie ce restrânge libera circulație pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică – Ședere ilegală a unui cetățean al Uniunii în statul membru gazdă – Decizie de expulzare – Plecare fizică a cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă – Efectele în timp ale deciziei de expulzare – Articolele 5, 6 și 7 – Posibilitatea cetățeanului Uniunii de a beneficia de un nou drept de intrare sau de ședere la întoarcerea în statul membru gazdă”






I.      Introducere

1.        Un cetățean al Uniunii care a pierdut dreptul de ședere pe teritoriul unui stat membru a cărui cetățenie nu o deține și care, pentru acest motiv, a făcut obiectul unei decizii de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE(2) (denumită în continuare „Directiva privind șederea”) poate invoca, în cazul întoarcerii imediate în statul membru respectiv după părăsirea teritoriului său în executarea acestei decizii de expulzare, un nou drept de ședere în temeiul directivei menționate? În cazul unui răspuns negativ, care este perioada în care acest cetățean trebuie să locuiască în afara teritoriului statului membru respectiv înainte de a putea obține un nou drept de ședere în același stat membru?

2.        Acestea sunt întrebările adresate în prezenta cauză, care vor conduce la stabilirea de către Curte a momentului în care o decizie de expulzare luată „pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea, își epuizează efectele juridice, precum și condițiile în care un cetățean al Uniunii poate, așadar, să obțină din nou un drept de ședere în statul membru gazdă.

3.        Aceste întrebări vor permite Curții să se pronunțe pentru prima dată atât cu privire la efectele în timp ale unei asemenea decizii de expulzare, cât și, într‑un mod mai general, cu privire la corelarea articolului 15 cu articolul 5 (dreptul de intrare), apoi cu articolul 6 (dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni) și, în sfârșit, cu articolul 7 din această directivă (dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni)(3).

4.        Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt evidente. Pe de o parte, întrebările respective evidențiază echilibrul delicat care trebuie găsit între două drepturi care nu pot fi conciliate cu ușurință: dreptul de ședere liberă pe teritoriul Uniunii pentru cetățenii Uniunii și dreptul statelor membre de a expulza de pe teritoriul lor persoanele care nu au drept de ședere pe teritoriul respectiv. Pe de altă parte, aceleași întrebări se înscriu în contextul normativ specific al lipsei unui control la frontierele interne ale Uniunii(4), ceea ce este dificil de conciliat cu noțiunea însăși de «expulzare» a unui cetățean al Uniunii dintr‑un stat membru în altul.

5.        În prezentele concluzii vom expune motivele care susțin propunerile noastre, care pot fi rezumate după cum urmează:

–        efectele juridice ale unei decizii de expulzare adoptate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu se pot stinge prin simplul fapt că cetățeanul Uniunii părăsește fizic teritoriul statului membru gazdă, întrucât aceasta ar aduce atingere efectului util al directivei menționate;

–        propunerea care constă în menținerea în mod sistematic a efectelor unei decizii de expulzare pentru o anumită perioadă după plecarea fizică a persoanei în cauză, în special pentru cel puțin trei luni, ar impune o restrângere nejustificată a dreptului de ședere, astfel cum este consacrat la articolul 21 TFUE și concretizat prin directiva menționată, și

–        revine autorităților statului membru gazdă sarcina de a aprecia efectele în timp ale deciziilor de expulzare adoptate în temeiul articolului 15 din Directiva privind șederea și a fortiori posibilitatea de a invoca un nou drept de ședere, pe baza unei examinări amănunțite a situației persoanei în cauză, ținând seama de toate împrejurările pertinente și în special de existența unei încetări reale și efective a șederii sale în acest stat membru și de riscul ca această persoană să constituie o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru respectiv.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

6.        Considerentul (16) al Directivei privind șederea enunță că „[a]tât timp cât beneficiarii dreptului de ședere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, aceștia nu ar trebui să fie expulzați. Prin urmare, o măsură de expulzare nu poate constitui consecința automată a recurgerii la asistența socială. […] Măsura de expulzare nu ar trebui în niciun caz să se adopte împotriva lucrătorilor care desfășoară activități salariate, a celor care desfășoară activități independente sau a persoanelor care caută de lucru, astfel cum sunt acestea definite de Curtea de Justiție, decât din motive ce țin de ordinea publică sau de siguranța publică.”

7.        Articolul 5 alineatul (1) din această directivă conferă printre altele cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile un drept de intrare pe teritoriul statelor membre.

8.        Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată conferă cetățenilor Uniunii un drept de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni „fără nicio altă condiție sau formalitate în afara” celei de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.

9.        Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă conferă cetățenilor Uniunii un drept de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care: (a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau (b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru respectiv sau (c) sunt studenți și îndeplinesc, în esență, aceleași condiții ca acelea enunțate la litera (b).

10.      Articolul 14 din Directiva privind șederea prevede, la alineatele (1) și (2), că cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 din directiva menționată atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă și dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13 din directiva menționată atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole. Prin derogare de la dispozițiile respective, articolul 14 alineatul (4) din aceeași directivă prevede că o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva cetățenilor în cauză ai Uniunii în cazurile în care (a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau independente ori (b) au intrat pe teritoriul statului membru respectiv în căutarea unui loc de muncă.

11.      Articolul 15 din Directiva privind șederea, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede la alineatul (1) că „[p]rocedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, „[e]xpirarea valabilității cărții de identitate sau a pașaportului în temeiul căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru gazdă […] nu constituie un motiv suficient de expulzare de către statul membru”. În sfârșit, alineatul (3) al articolului menționat prevede că „[s]tatul membru gazdă nu poate însoți decizia de expulzare menționată la alineatul (1) de o interdicție de intrare pe teritoriul său”.

12.      Articolul 30 din această directivă prevede la alineatul (3) că „[n]otificarea [oricărei decizii adoptate în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Directiva privind șederea] precizează […], dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării”.

B.      Dreptul neerlandez

13.      Vreemdelingenwet 2000 (Legea din 2000 privind străinii) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495) prevede la articolele 61 și 62 că un străin care nu se află sau care nu se mai află în situație de ședere legală trebuie să părăsească din proprie inițiativă Țările de Jos în termen de patru săptămâni de la încetarea șederii legale. Articolul 63 alineatul 1 din această lege prevede că un străin care nu se află în situație de ședere legală și care nu a părăsit din proprie inițiativă Țările de Jos în acest termen poate fi expulzat.

III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

14.      FS, apelantul din litigiul principal, este un cetățean polonez care, la 9 noiembrie 2017, s‑a înscris în registrul nerezidenților din Țările de Jos(5).

15.      Prin decizia din 1 iunie 2018, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”) a constatat că FS nu se afla în situație de ședere ilegală, întrucât nu mai îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva privind șederea, referitor la dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni(6), și l‑a somat să părăsească teritoriul neerlandez. În această privință, s‑a ținut seama de faptul că poliția îl arestase relativ regulat pe FS pentru suspiciunea de săvârșire a furtului din magazine și din buzunare.

16.      Prin decizia din 25 septembrie 2018, secretarul de stat a declarat nefondată reclamația pe care FS o formulase împotriva deciziei din 1 iunie 2018. Secretarul de stat, pe de o parte, a recunoscut că comportamentul lui FS nu reprezenta un pericol pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică, în sensul articolului 27 din Directiva privind șederea, dar, pe de altă parte, a stabilit un termen de patru săptămâni pentru plecarea voluntară, dincolo de care FS ar putea fi expulzat din cauza șederii sale ilegale. Instanța de trimitere precizează că această decizie de expulzare constituie o „decizi[e] ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din directiva menționată. Întrucât FS nu a introdus o cale de atac împotriva deciziei respective, aceasta a rămas definitivă (denumită în continuare „decizia de expulzare”).

17.      La 23 octombrie 2018, FS a fost arestat de poliția germană, fiind suspectat de săvârșirea unor fapte de furt din magazine. Părțile din litigiul principal nu contestă că FS a demonstrat că a părăsit Țările de Jos în termenul de plecare de patru săptămâni care îi fusese impus, și anume înainte de data de 24 octombrie 2018. În această privință, FS a declarat de asemenea că, de la plecarea sa, a cărei dată precisă nu reiese din dosarul cauzei, locuia la prieteni în Kaldenkirchen (Germania), imediat de cealaltă parte a frontierei dintre Țările de Jos și Germania. De asemenea, FS a indicat că, dată fiind dependența sa de marijuana, el se deplasa zilnic în Țările de Jos pentru a o cumpăra. În sfârșit, acesta a declarat că a intrat în Țările de Jos la 21 noiembrie 2018, întrucât primise o citație pentru a se înfățișa la 23 noiembrie 2018 în fața unui judecător din cadrul unui tribunal de poliție.

18.      La 22 noiembrie 2018, personalul unui supermarket din Țările de Jos l‑a prins pe FS, bănuindu‑l de săvârșirea unui furt. Chemată la fața locului, poliția l‑a reținut, întrucât nu era în măsură să prezinte un document de identitate. În urma acestei măsuri, poliția l‑a reținut pe FS în vederea audierii prevăzute în asemenea cazuri de legea națională.

19.      Prin decizia din 23 noiembrie 2018, secretarul de stat l‑a luat pe FS în custodie publică în vederea expulzării sale în țara de origine, Polonia (denumită în continuare „decizia de luare în custodie publică”). Această decizie era motivată de riscul ca FS să se sustragă controlului privind străinii și să evite sau să împiedice pregătirea plecării sau a procedurii de expulzare. Acest risc ar reieși din faptul că FS, în primul rând, s‑a sustras pentru o anumită perioadă de la controlul străinilor, în al doilea rând, a făcut obiectul unei decizii de expulzare care îl obliga să părăsească teritoriul neerlandez și nu i‑a dat curs în termenul stabilit în aceasta(7), în al treilea rând, nu avea un domiciliu și nici reședință fixă, în al patrulea rând, nu dispunea de resurse suficiente și, în al cincilea rând, era bănuit că a săvârșit o infracțiune sau că fusese condamnat pentru aceasta.

20.      Prin hotărârea din 7 decembrie 2018, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Groningen (Tribunalul din Haga, cu sediul în Groningen, Țările de Jos, denumit în continuare „rechtbank”) a declarat nefondată acțiunea introdusă de FS împotriva deciziei de luare în custodie publică și a respins cererea de despăgubire a acestuia. FS a declarat apel împotriva hotărârii respective la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos).

21.      La 18 decembrie 2018, FS a introdus o reclamație împotriva deciziei de expulzare în Polonia, expulzarea fiind prevăzută la 21 decembrie 2018. De asemenea, el a solicitat voorzieningenrechter van de rechtbank Den Haag (judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul Tribunalului din Haga, Țările de Jos, denumit în continuare „voorzieningenrechter”) să adopte o măsură provizorie având ca obiect interzicerea acestei expulzări.

22.      Prin decizia din 20 decembrie 2018, voorzieningenrechter, pe de o parte, a admis cererea de măsuri provizorii, apreciind că nu s‑a stabilit că FS locuia în acel moment în mod ilegal în Țările de Jos, și, pe de altă parte, a interzis secretarului de stat să îl expulzeze pe FS înainte de expirarea unui termen de patru săptămâni de la data deciziei secretarului de stat cu privire la reclamație.

23.      Prin decizia din aceeași zi și pe baza acestei decizii a voorzieningenrechter, secretarul de stat a ridicat măsura luării în custodie publică a lui FS.

24.      Potrivit instanței de trimitere, în pofida ridicării măsurii de luare în custodie publică a lui FS, acesta păstrează un interes în apelul la Raad van State (Consiliul de Stat), ca urmare a faptului că ar avea dreptul la o despăgubire în cazul în care această măsură de luare în custodie publică ar fi considerată ilicită. Or, aceasta ar fi situația dacă la 23 noiembrie 2018 (ziua luării în custodie publică) FS ar dispune de un drept de ședere în Țările de Jos în temeiul dreptului Uniunii.

25.      În această privință, în cadrul apelului declarat la Raad van State (Consiliul de Stat), părțile din litigiul principal au susținut două poziții contrare.

26.      Pe de o parte, FS reproșează rechtbank că nu și‑a motivat în mod corespunzător hotărârea din 7 decembrie 2018, în măsura în care părăsise efectiv Țările de Jos în termenul stabilit prin decizia de expulzare și deci în ziua luării sale în custodie publică beneficia din nou de dreptul de ședere în Țările de jos, în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea.

27.      Pe de altă parte, secretarul de stat recunoaște că FS a demonstrat că a părăsit Țările de Jos în termenul stabilit prin decizia de expulzare, dar afirmă că efectele juridice ale acestei decizii nu erau epuizate și, prin urmare, FS nu putea dispune din nou de un drept de ședere în Țările de Jos. Astfel, aceste efecte juridice ar fi fost epuizate numai în cazul în care FS, potrivit jurisprudenței Curții(8), s‑ar fi stabilit în alt stat membru în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind șederea și putea demonstra o „ședere efectivă” în acest alt stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni. Or, ținând seama de declarațiile lui FS cu privire la șederea sa în Germania, nu s‑ar fi întâmplat acest lucru. Potrivit secretarului de stat, numai această interpretare ar permite evitarea abuzurilor de drept; în caz contrar, ar fi fost suficient ca FS să locuiască o singură zi în Germania pentru a anula efectele juridice ale deciziei de expulzare și, în acest mod, să se întoarcă și să locuiască din nou în mod legal în Țările de Jos.

28.      În această privință, instanța de trimitere arată că, întrucât este cert în prezent că FS a părăsit teritoriul neerlandez în termenul prevăzut prin decizia de expulzare, problema dacă el a fost luat în custodie publică în mod întemeiat depinde de aspectul dacă beneficia din nou de un drept de ședere în Țările de Jos la acea dată, în special în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea. Acest din urmă aspect ar depinde, la rândul său, de efectele juridice produse de decizia de expulzare, în sensul articolului 15 din directiva menționată. Or, instanța de trimitere observă că din modul de redactare a articolului 15 din directiva menționată și din economia acesteia nu reiese dacă o decizie de expulzare continuă să producă efecte juridice pentru o anumită perioadă după plecarea persoanei în cauză din statul membru gazdă sau dacă trebuie să se considere că o asemenea decizie este pe deplin executată la momentul plecării respective.

29.      În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 15 alineatul (1) din [Directiva privind șederea] trebuie interpretat în sensul că decizia de expulzare a unui cetățean al Uniunii de pe teritoriul statului membru gazdă luată în temeiul acestei dispoziții este considerată a fi executată și nu mai produce efecte juridice odată ce acest cetățean al Uniunii a părăsit, lucru care poate fi demonstrat, teritoriul acestui stat membru gazdă în termenul prevăzut de această dispoziție pentru plecarea voluntară?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă acest cetățean al Uniunii revine imediat în statul membru gazdă, el beneficiază de dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din [Directiva privind șederea], sau statul membru gazdă poate lua o nouă decizie de expulzare pentru a evita ca cetățeanul Uniunii să intre în mod repetat, pentru o perioadă scurtă, în statul membru gazdă?

3)      În situația unui răspuns negativ la prima întrebare, acest cetățean al Uniunii trebuie, în acest caz, să locuiască în afara teritoriului statului membru gazdă pentru o anumită perioadă și cât de lungă este această perioadă?”

30.      FS, guvernele neerlandez, ceh și danez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Cu excepția guvernului ceh, toate aceste părți s‑au exprimat, în plus, în ședința care a avut loc la 16 noiembrie 2020. Guvernul belgian, care nu a depus observații scrise, și‑a putut prezenta de asemenea argumentele în cadrul acestei ședințe.

IV.    Analiză

A.      Observații introductive

31.      Prezenta trimitere preliminară are drept fundal un litigiu privind un cetățean polonez, FS, care, dat fiind că și‑a pierdut dreptul de ședere în Țările de Jos în temeiul articolului 7 din Directiva privind șederea, a făcut obiectul unei decizii de expulzare, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din directiva menționată. După ce a părăsit în mod voluntar acest stat membru în termenul prevăzut de decizia de expulzare respectivă, cetățeanul în cauză arată că a locuit la prieteni în Germania aproape de frontiera cu Țările de Jos, unde se deplasa zilnic pentru a cumpăra marijuana. La o lună după plecarea sa, el a fost arestat de poliția neerlandeză, dată fiind imposibilitatea de a prezenta un document de identitate, și luat în custodie publică în scopul expulzării în țara de origine, pentru motivul că prezenta riscul de a se sustrage controlului privind străinii și de a evita sau de a împiedica pregătirea expulzării sale. Acest risc ar proveni în special din faptul că, în esență, cetățeanul respectiv nu ar fi respectat pe deplin decizia de expulzare menționată, întrucât nu ar fi demonstrat că locuise efectiv în alt stat membru.

32.      În acest context, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă o decizie de expulzare luată în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea este pe deplin executată prin simplul fapt că cetățeanul Uniunii părăsește fizic teritoriul statului membru gazdă, situație în care acest cetățean ar beneficia, în cazul revenirii, de un nou drept de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni în temeiul articolului 6 din această directivă, sau dacă această decizie de expulzare continuă să producă efecte pentru o anumită perioadă după plecarea fizică a cetățeanului respectiv. În acest din urmă situație, instanța de trimitere urmărește să afle pentru cât timp continuă să se producă asemenea efecte.

33.      Instanța de trimitere explică faptul că răspunsul la aceste întrebări este indispensabil pentru soluționarea litigiului principal, care privește legalitatea deciziei de luare în custodie publică. Dacă efectele juridice ale deciziei de expulzare s‑ar epuiza prin simplul fapt că FS s‑a deplasat în Germania, chiar și pentru o zi, atunci, de la întoarcerea sa în Țările de Jos, el ar beneficia de un nou drept de ședere în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea. În lipsa unei noi decizii de expulzare, decizia de luare în custodie publică ar fi nelegală și, prin urmare, FS ar avea dreptul la o despăgubire.

34.      Or, interesul întrebărilor depășește cadrul de fapt oarecum neobișnuit al prezentei cauze. Astfel, întrebările preliminare se înscriu într‑o problematică mai largă, care privește modul în care un stat membru poate expulzat efectiv de pe teritoriul său (pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică) un cetățean al Uniunii care, după o perioadă de ședere legală, continuă să locuiască acolo fără a îndeplini însă condițiile prevăzute de Directiva privind șederea, cu riscul de a deveni o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru respectiv. Această problematică este cu atât mai pertinentă în măsura în care în spațiul Schengen(9) frontierele interne pot fi trecute fără a fi efectuat un control al persoanelor. Prin urmare, mijloacele de care dispune un stat membru pentru a verifica dacă expulzarea unui cetățean al Uniunii care se află în situație de ședere ilegală a avut loc efectiv sunt foarte limitate.

35.      Având în vedere aceste constatări, analiza efectelor în timp ale unei decizii de expulzare luate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea pare intrinsec legată de relația dintre această dispoziție și celelalte dispoziții din capitolul III din directiva menționată, care privesc dreptul de ședere. Prin urmare, considerăm că este util, înainte de a începe analiza noastră, să prezentăm o imagine a cadrului normativ aplicabil (1), care va permite de asemenea clarificarea conținutului întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere (2).

1.      Cu privire la cadrul normativ relevant

36.      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că cetățenia Uniunii – astfel cum a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht(10) – conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor stabilite prin tratate și a măsurilor adoptate în vederea aplicării lor. Acest drept este conferit în prezent cetățenilor Uniunii de articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost reafirmat la articolul 45 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Directiva privind șederea, care reglementează, printre altele, condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora pe teritoriul statelor membre, urmărește să faciliteze și să întărească exercitarea dreptului respectiv(11).

37.      Directiva privind șederea prevede două regimuri de ședere pentru cetățenii Uniunii: „dreptul de ședere”, reglementat de dispozițiile capitolului III și care include drepturile de ședere „pentru o perioadă de cel mult trei luni” și „pentru o perioadă mai mare de trei luni” (denumite în continuare, „ședere temporară”), și „dreptul de ședere permanentă”, reglementat de dispozițiile capitolului IV și ale cărui condiții de eligibilitate figurează la articolele 16-18 din această directivă. Numai șederea temporară, care ne preocupă în speță, va fi analizată în continuare, ceea ce va permite să se identifice motivele care justifică o decizie de expulzare în sensul articolului 15 din directiva menționată.

a)      Dreptul de ședere temporară prevăzut de Directiva privind șederea

1)      Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni

38.      În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind șederea, cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni fără a fi supuși niciunei alte condiții sau formalități în afara obligației de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Deși articolul 6 din această directivă nu impune nicio condiție legată de resursele financiare ale cetățeanului Uniunii, articolul 14 alineatul (1) din directiva menționată păstrează acest drept de ședere pentru aceste trei luni atât timp cât cetățeanul respectiv nu devine o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru respectiv(12). Această normă este coerentă cu articolul 24 alineatul (2) din aceeași directivă, care permite statului membru gazdă, printre altele, să nu acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere.

39.      În ceea ce privește verificarea acestor condiții de ședere, deși statul membru respectiv nu poate cere cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente(13), el are totuși dreptul de a impune acestor cetățeni obligația de a face dovada identității și a cetățeniei lor, cu condiția ca această obligație să fie impusă propriilor resortisanți în ceea ce privește cartea lor de identitate(14). Statul membru respectiv nu poate însă repune în discuție dreptul de ședere pentru simplul motiv că un cetățean nu a prezentat unul sau altul dintre documentele menționate mai sus, în special atunci când persoana în cauză este în măsură să își dovedească, fără niciun echivoc, cetățenia prin alte mijloace(15).

2)      Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

40.      Un cetățean al Uniunii dispune de asemenea de un drept de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazul în care îndeplinește condițiile prevăzute în mod exhaustiv la articolul 7 alineatul (1) litera (a), (b) sau (c) din Directiva privind șederea, și anume, în esență: a) este lucrător care desfășoară activități salariate sau activități independente în acest stat membru gazdă sau b) dispune de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei lui și deține o asigurare medicală completă în statul membru respectiv ori c) este student și dispune de resurse suficiente și de o asigurare medicală completă.

41.      Statele membre pot cere cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente, însă termenul acordat pentru înregistrare nu poate fi mai mic de trei luni de la data sosirii(16). În plus, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva privind șederea, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 7 din directiva menționată, statele membre pot verifica aceasta. Totuși, această verificare nu se poate realiza în mod sistematic. În sfârșit, statul membru poate cere persoanei în cauză să își raporteze prezența pe teritoriul său într‑un termen rezonabil și nediscriminatoriu în urma intrării sale pe teritoriul acestui stat membru(17).

3)      Dreptul de ședere derivat al membrilor de familie

42.      Membrii de familie ai cetățeanului Uniunii pot să locuiască pe teritoriul statelor membre în măsura în care îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (2) (pentru o ședere de cel mult trei luni) sau la articolul 7 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva privind șederea (pentru o ședere mai mare de trei luni), și anume să îl însoțească pe acest cetățean al Uniunii care beneficiază de dreptul de ședere sau să i se alăture acestuia(18).

b)      Motivele care justifică luarea unei decizii de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul  (1) din Directiva privind șederea

43.      Directiva privind șederea nu cuprinde doar norme care reglementează condițiile de obținere a diferitor tipuri de drepturi de ședere pe care le menționează, ci prevede și un ansamblu de dispoziții menite să reglementeze situația rezultată din pierderea beneficiului unuia dintre aceste drepturi.

44.      În această privință, Directiva privind șederea prevede două ipoteze în care statele membre pot adopta decizii de expulzare: atunci când o asemenea decizie este luată „pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” (articolul 27 din această directivă) sau atunci când decizia menționată este luată „pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” [articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată](19).

45.      În ceea ce privește a doua ipoteză, în care se încadrează cauza principală, trebuie să se constate mai întâi că articolul 15, care figurează în capitolul III din aceeași directivă, are în vedere doar beneficiarii unei șederi temporare, iar nu pe cei ai unei șederi permanente(20). Or, spre deosebire de deciziile luate în temeiul articolului 27 din Directiva privind șederea(21), situațiile în care statele membre gazdă pot adopta decizii ce restrâng libera circulație, în special decizii de expulzare, nu reies în mod expres din modul de redactare a articolului 15 din directiva respectivă. Astfel, această din urmă dispoziție nu precizează ce se înțelege prin „alte motive [decât cele prevăzute la articolul 27 din directiva menționată]”.

46.      În pofida tăcerii textelor, Curtea a interpretat articolul 15 din Directiva privind șederea în sensul că prevede regimul care este aplicabil atunci când un drept de ședere temporară în temeiul acestei directive încetează, în special atunci când un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei sale care în trecut a beneficiat de un drept de ședere temporară nu mai îndeplinește condițiile dreptului de ședere în cauză și, prin urmare, poate, în principiu, să fie expulzat de statul membru gazdă(22).

47.      Așadar, se poate deduce din considerațiile care precedă că motivele care justifică adoptarea unei decizii de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu pot fi stabilite decât în temeiul coroborării cu celelalte dispoziții ale capitolului III din aceeași directivă, referitoare la condițiile dreptului de ședere temporară.

48.      În această privință, mai întâi, din modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea reiese că deciziile ce restrâng libera circulație vizează atât cetățenii Uniunii, cât și membrii familiilor acestora(23). În ceea ce îi privește pe cetățenii Uniunii, o decizie de expulzare ar putea fi, așadar, luată pentru nerespectarea condițiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1) (ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni) sau la articolul 7 alineatul (1) literele (a)-(c) (ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni) din această directivă, astfel cum sunt prezentate la punctele 38 și 40 din prezentele concluzii. În ceea ce privește membrii de familie, o astfel de decizie ar putea fi luată și pentru nerespectarea condițiilor dreptului de ședere derivat sau ale păstrării acestuia, astfel cum au fost prezentate la punctul 42 din prezentele concluzii.

49.      Cu toate acestea, directiva menționată conține două excepții de la norma potrivit căreia o decizie de expulzare ar fi justificată atunci când condițiile de ședere temporară nu mai sunt îndeplinite.

50.      Pe de o parte, Directiva privind șederea precizează, în considerentul său (16), că atât timp cât cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora „nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, aceștia nu ar trebui să fie expulzați”(24). Astfel, această cerință este coerentă, în primul rând, cu articolul 15 alineatul (2) din directiva menționată, care prevede, în esență, că expirarea valabilității cărții de identitate sau a pașaportului în temeiul căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru gazdă nu constituie un motiv suficient de expulzare de către acest stat membru, în al doilea rând, cu articolul 14 alineatul (3) din aceeași directivă, care prevede că recurgerea de către un cetățean al Uniunii la sistemul de asistență socială nu conduce în mod automat la luarea unei măsuri de expulzare, și, în al treilea rând, cu dispozițiile articolului 14 alineatul (1) și ale articolului 24 alineatul (2) din directiva menționată, referitoare la recurgerea la sistemul de asistență socială (a se vedea punctul 38 din prezentele concluzii).

51.      Prin urmare, în cadrul unei șederi în temeiul articolului 6 sau al articolului 7 din Directiva privind șederea, o decizie de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din această directivă împotriva unui cetățean al Uniunii sau a unui membru al familiei sale ar putea fi justificată numai în cazul în care condiția privind șederea care nu este îndeplinită ar fi legată de criteriul sarcinii excesive pentru sistemul social al statului membru gazdă, întrucât este clar că condițiile aferente deținerii unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil nu sunt suficiente ca atare pentru a justifica o asemenea măsură de expulzare(25).

52.      Pe de altă parte, articolul 14 alineatul (4) și ultima teză a considerentului (16) al aceleiași directive prevăd, în esență, că măsura de expulzare nu ar trebui în niciun caz să se adopte împotriva lucrătorilor care desfășoară activități salariate, a celor care desfășoară activități independente sau a persoanelor care caută de lucru, decât din motive ce țin de ordinea publică sau de siguranța publică. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați atât timp cât acești cetățeni pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați(26).

53.      Așadar, în cadrul unei șederi în temeiul articolului 7 din Directiva privind șederea, o decizie de expulzare nu poate fi luată împotriva unui cetățean al Uniunii sau a unui membru al familiei sale care nu îndeplinește condițiile de ședere prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din această directivă, care vizează lucrătorii (care desfășoară activități salariate sau activități independente), indiferent dacă acest cetățean sau acest membru al familiei sale poate constitui o sarcină, fie și excesivă, pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

2.      Cu privire la conținutul întrebărilor preliminare

54.      Având în vedere cele de mai sus, apreciem că este util să facem următoarele precizări referitoare la conținutul întrebărilor preliminare.

55.      În primul rând, considerăm că este util să amintim că instanța de trimitere explică faptul că, în pofida comportamentului delictual al lui FS, secretarul de stat nu și‑a întemeiat decizia de expulzare pe articolul 27, ci exclusiv pe articolul 15 din Directiva privind șederea. Prin urmare, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la aspectul dacă acest comportament delictual ar fi putut constitui o amenințare pentru ordinea publică sau siguranța publică, în sensul articolului 27 menționat, și să justifice o măsură de expulzare în acest temei(27).

56.      În al doilea rând, trebuie să se observe că, deși decizia de expulzare în discuție în litigiul principal a fost luată ca urmare a nerespectării condițiilor prevăzute la articolul 7 din Directiva privind șederea, întrebările preliminare, astfel cum au fost formulate de instanța de trimitere, vizează, într‑un mod mai general, toate deciziile de expulzare care pot fi adoptate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din această directivă. Or, astfel cum s‑a amintit mai sus, articolul 15 din directiva menționată se aplică atunci când un drept de ședere temporară în temeiul aceleiași directive încetează pentru motivul că persoana în cauză riscă să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă. Prin urmare, răspunsul solicitat de instanța de trimitere nu se poate limita, în opinia noastră, la situațiile în care un cetățean al Uniunii este expulzat numai din motive legate de articolul 7 din Directiva privind șederea, chiar dacă, în realitate, aceste motive reprezintă majoritatea motivelor de expulzare.

57.      În al treilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 45 și 53 din prezentele concluzii, analiza pornește de la premisa că este exclus ca cetățenii Uniunii în cauză să fie cetățeni care au dreptul la o ședere permanentă sau lucrători care desfășoară activități salariate, lucrători care desfășoară activități independente ori persoane aflate în căutarea unui loc de muncă ce beneficiază de excepțiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva privind șederea.

58.      În al patrulea și ultimul rând, trebuie precizat că, în lipsa unui control la frontierele interne ale Uniunii, efectele în timp ale deciziilor de expulzare nu vor fi apreciate decât atunci când un cetățean expulzat invocă din nou un drept de ședere în fața autorităților unui stat membru. Nu este exclus, așadar, ca această apreciere să varieze în funcție de statul membru care soluționează această nouă cerere de acordare a dreptului de ședere. Astfel, în cazul în care, după ce a părăsit statul membru gazdă, cetățeanul respectiv invocă un nou drept de ședere în alt stat membru (sau chiar țară terță), acesta nu are, în principiu, niciun motiv să nu considere că efectele juridice ale deciziei de expulzare din statul membru gazdă au încetat între timp. Prin urmare, analiza care urmează privește numai configurația prezentei cauze, în care cetățeanul în cauză a părăsit statul membru gazdă și invocă un nou drept de ședere în același stat membru fără să i se fi acordat între timp, în mod formal, un drept de ședere în alt stat membru(28).

B.      Examinarea întrebărilor preliminare

1.      Cu privire la plecarea fizică a unui cetățean al Uniunii drept circumstanță suficientă pentru executarea deplină a unei decizii de expulzare luate în temeiul articolului  15 alineatul  (1) din Directiva privind șederea

59.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă faptul că cetățeanul Uniunii părăsește fizic teritoriul statului membru gazdă este suficient în sine pentru ca o decizie de expulzare luată în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea să fie considerată pe deplin executată, astfel încât să înceteze să își producă efectele juridice în timp.

60.      Persoanele interesate care au depus observații scrise și orale au prezentat poziții divergente. Pe de o parte, FS propune să se răspundă afirmativ la această întrebare, astfel încât, în esență, o asemenea decizie de expulzare ar fi pe deplin executată prin simplul fapt că persoana în cauză a părăsit înainte de expirarea termenului prevăzut, fie și pentru o perioadă limitată, teritoriul statului membru gazdă și la momentul în care a făcut acest lucru. Prin urmare, această persoană ar trebui să se poată prevala de un nou drept de ședere cu o durată de trei luni, în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea. Pe de altă parte, toate guvernele care au depus observații scrise și orale, precum și Comisia susțin poziția secretarului de stat potrivit căreia, în esență, simpla plecare fizică a cetățeanului Uniunii nu poate fi suficientă pentru a epuiza efectele juridice ale unei asemenea decizii, susținând că o asemenea interpretare ar fi contrară efectului util al acestei directive(29).

61.      Pentru motivele expuse în continuare, suntem de acord cu această a doua poziție.

62.      Amintim de la bun început că o interpretare autonomă și uniformă a articolului 15 din Directiva privind șederea impune să se țină seama nu doar de termenii acestuia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite. În plus, această dispoziție nu poate fi interpretată în mod restrictiv și nu trebuie, în orice caz, să fie lipsită de efect util(30).

63.      În primul rând, în ceea ce privește termenii articolului 15 din Directiva privind șederea, constatăm că modul de redactare a acestui articol nu furnizează niciun element care ar putea permite să se aprecieze efectele în timp ale deciziilor de expulzare luate în temeiul acestui articol. Astfel, alineatul (1) al acestei dispoziții se limitează la a indica că „[p]rocedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație […] pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”, alineatul (2) că „[e]xpirarea valabilității cărții de identitate sau a pașaportului […] nu constituie un motiv suficient de expulzare”, iar alineatul (3), că „[s]tatul membru gazdă nu poate însoți decizia de expulzare […] de o interdicție de intrare pe teritoriul său”.

64.      În plus, articolele 30 și 31 din Directiva privind șederea, la care face trimitere articolul 15 alineatul (1) din aceasta și care se aplică prin analogie(31), deși conțin dispoziții care ar putea afecta executarea deciziilor de expulzare, nu le afectează în raport cu efectele în timp(32). Subliniem în această privință că articolul 30 alineatele (1) și (3) din directiva menționată prevede printre altele că statele membre trebuie să notifice în scris persoanei interesate deciziile de expulzare, precizând termenul acordat pentru părăsirea teritoriului lor, și arată că, „[c]u excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării”.

65.      Aceste dispoziții au, așadar, ca efect, în esență, prelungirea șederii unei persoane expulzate cu o perioadă maximă de o lună de la notificarea deciziei de expulzare. Prin urmare, s‑ar putea susține că această prelungire ar fi lipsită de orice utilitate dacă ar fi suficient ca, pentru executarea deplină a unei decizii de expulzare, persoana interesată să se deplaseze fizic într‑un stat membru vecin. Cu toate acestea, interpretat în contextul său mai general, articolul 30 alineatul (3) din Directiva privind șederea nu urmărește să reglementeze efectele în timp ale deciziilor de expulzare, ci mai degrabă, pe de o parte, să garanteze că persoana interesată poate exercita în mod util căile de atac instituite de statele membre(33)și, pe de altă parte, să îi acorde un termen rezonabil care să îi permită să își organizeze plecarea.

66.      Din cele de mai sus rezultă că nici articolul 15, nici articolele 30 și 31 din Directiva privind șederea nu permit să se dea un răspuns definitiv cu privire la modul în care o decizie de expulzare își epuizează efectele juridice.

67.      În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 15 din Directiva privind șederea, trebuie amintit că aceasta permite restrângerea libertății de circulație a unui cetățean al Uniunii „din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” și pentru „alte motive decât [acestea]” (a se vedea punctul 44 din prezentele concluzii). Deși directiva menționată nu prevede măsurile prin care statele membre pot restrânge libertatea de circulație, aceasta conține totuși o dispoziție care reglementează efectele în timp ale uneia dintre aceste măsuri, și anume decizia de interzicere a accesului pe teritoriu.

68.      Astfel, articolul 32 din Directiva privind șederea permite prezentarea unei cereri pentru ridicarea acestei interdicții după o „perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării […], prezentând probe ce atestă că s‑a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunțată împotriva lor”.

69.      Or, în opinia noastră, faptul că această directivă reglementează efectele în timp ale deciziilor de interzicere a accesului pe teritoriu și nu conține nicio dispoziție echivalentă cu articolul său 32, care stabilește efectele în timp ale altor decizii ce restrâng libera circulație a unui cetățean al Uniunii, în special ale deciziilor de expulzare luate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din directiva menționată, nu poate demonstra nici, printr‑o interpretare prin analogie, că efectele acestor decizii de expulzare continuă pentru o perioadă de timp rezonabilă și nici, printr‑o interpretare a contrario, că voința legiuitorului Uniunii era de a se asigura că efectele juridice ale unei decizii de expulzare se sting prin simplul fapt că cetățeanul Uniunii părăsește fizic statul membru gazdă(34).

70.      Rezultă că nicio precizare cu privire la modul în care o decizie de expulzare își epuizează efectele în timp nu poate fi dedusă dintr‑o interpretare contextuală a Directivei privind șederea.

71.      Întrucât interpretările literală și contextuală nu sunt concludente, eventuale elemente de răspuns la această primă întrebare pot fi, așadar, găsite numai în lumina interpretării teleologice a Directivei privind șederea și a efectului său util.

72.      În ceea ce privește, prin urmare, în al treilea rând, obiectivul articolului 15 din Directiva privind șederea, subliniem de la bun început că această dispoziție urmărește o dublă finalitate. Pe de o parte, urmărește să instituie, pentru deciziile adoptate în temeiul articolului menționat, un regim de garanții procedurale similar celui aplicabil deciziilor ce restrâng libera circulație adoptate în temeiul articolului 27 din această directivă(35). Pe de altă parte, în măsura în care permite adoptarea unor decizii ce restrâng libera circulație atunci când un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei sale nu mai îndeplinește unele dintre condițiile de ședere temporară, articolul 15 menționat urmărește o finalitate mai puțin evidentă, dar la fel de importantă. Astfel, acest articol constituie singura dispoziție din Directiva privind șederea pe care o pot invoca statele membre pentru a se asigura, pe baza dreptului Uniunii, că persoanele care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere temporară și care reprezintă o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al acestora pot fi expulzate de pe teritoriul lor. Așadar, această dispoziție urmărește să garanteze efectul util al dispozițiilor referitoare la dreptul de ședere, protejând totodată resursele financiare publice ale unui stat membru(36).

73.      Această a doua finalitate a articolului 15 din Directiva privind șederea este cea în raport cu care trebuie să se aprecieze, în opinia noastră, dacă plecarea fizică a unui cetățean al Uniunii este suficientă în sine pentru ca o decizie de expulzare să fie pe deplin executată.

74.      În această privință apreciem că o interpretare a articolului 15 din directiva menționată potrivit căreia o decizie de expulzare ar înceta, în mod cvasimecanic, să producă efecte juridice din momentul în care cetățeanul Uniunii părăsește fizic teritoriul statului membru gazdă ar echivala în esență cu lipsirea de efect util nu numai a acestui articol, ci și, pe cale de consecință, a tuturor dispozițiilor care stabilesc condițiile dreptului de ședere temporară.

75.      Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 43-53 din prezentele concluzii, motivele care justifică adoptarea unei decizii de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea pot varia în funcție de tipul de ședere de care beneficia cetățeanul Uniunii sau membrul familiei sale înainte de expulzarea sa. Totuși, ele prezintă un punct comun – această persoană nu ar trebui să facă obiectul unor măsuri de expulzare atât timp cât nu devine o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

76.      Or, este evident, în opinia noastră, că nu prin traversarea frontierelor statului membru gazdă un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei sale va putea, din ziua următoare, să își modifice statutul, astfel încât să nu mai reprezinte o asemenea sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru respectiv. Dacă aceasta ar fi situația, deciziile adoptate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu ar avea, în realitate, nicio forță obligatorie. Astfel, noțiunea de „expulzare” ar fi lipsită de orice efect util în cazul în care, de exemplu, un cetățean al Uniunii ar putea pretinde că s‑a conformat deciziei de expulzare prin simplul fapt al prezenței sale fizice temporare într‑un stat membru limitrof.

77.      Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea trebuie interpretat în sensul că o decizie de expulzare adoptată în temeiul acestei dispoziții nu poate fi pe deplin executată, astfel încât să nu mai producă efecte juridice, prin simplul fapt că un cetățean al Uniunii a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru gazdă.

78.      Prin urmare, deși nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară, rămâne totuși să se stabilească durata în timp a efectelor juridice ale acestor decizii.

2.      Cu privire la efectele în timp ale unei decizii de expulzare luate în temeiul articolului  15 alineatul  (1) din Directiva privind șederea

79.      Dacă propunerea potrivit căreia efectele juridice ale unei decizii de expulzare s‑ar stinge prin faptul că persoana în cauză a traversat frontiera statului membru gazdă a fost respinsă în considerarea efectului util al articolului 15 din Directiva privind șederea, apreciem, din motive de coerență, că aceleași cerințe legate de menținerea efectului util al articolului 15 din această directivă trebuie să ne îndrume în analiza noastră referitoare la efectele în timp ale deciziilor de expulzare.

a)      Cu privire la criteriul „schimbării efective a împrejurărilor” care au justificat decizia de expulzare

80.      Mai întâi, trebuie subliniat că o măsură de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea își pierde în mod necesar rațiunea de a exista și devine, prin urmare, caducă în cazul în care persoana expulzată reușește să demonstreze că, după expulzare, chiar din ziua următoare zilei în care a părăsit teritoriul statului membru gazdă, o „schimbare efectivă a împrejurărilor”(37) îi permite în prezent să îndeplinească condițiile de ședere care lipseau și justificaseră decizia de expulzare respectivă.

81.      Astfel, în această situație, un cetățean al Uniunii trebuie să poată demonstra în fața administrației acestui stat membru că decizia de expulzare a devenit caducă pentru a se prevala de un nou drept de ședere, în special în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea. Este evident că o asemenea schimbare efectivă a împrejurărilor se produce în momentul în care acest cetățean al Uniunii poate fi considerat din nou lucrător (care desfășoară activități salariate sau activități independente) sau persoană care caută de lucru în fostul stat membru gazdă, în măsura în care un asemenea statut exclude pierderea dreptului de ședere în temeiul articolului 15 din directiva menționată și ar fi, așadar, incompatibil cu existența concomitentă a unei decizii de expulzare(38).

82.      Chiar dacă astfel de situații sunt posibile, în realitate se întâmplă rareori ca o asemenea schimbare efectivă a împrejurărilor să intervină la scurt timp după expulzarea persoanei în cauză. Dimpotrivă, o asemenea schimbare nu intervine, cel mai adesea, decât după o ședere în altă țară. Se ridică, așadar, problema dacă singurul mod ca această persoană să poată locui din nou în statul membru gazdă este de a dovedi o astfel de schimbare efectivă a împrejurărilor.

83.      Considerăm că este clar că trebuie să se răspundă negativ la această întrebare. Astfel, ar fi contrar spiritului însuși al Directivei privind șederea, care urmărește să faciliteze și să consolideze exercitarea dreptului de liberă ședere pe teritoriul statelor membre, să se rețină că o decizie de expulzare continuă să își producă efectele atât timp cât nu se produce o schimbare efectivă a statutului persoanei în cauză. O asemenea abordare ar putea avea drept rezultat permanentizarea efectelor acestei decizii în timp, eventual în mod nelimitat, dând astfel naștere unui obstacol disproporționat în calea libertății de ședere.

84.      Pentru a se evita o asemenea situație, pot fi avute în vedere două soluții: prima ar fi aceea de a determina durata efectelor juridice ale unei decizii de expulzare ținând seama de durata precisă a șederii în afara statului membru gazdă în urma expulzării, punct de reper care s‑ar aplica în mod sistematic, în timp ce a doua ar fi de a determina durata efectelor deciziei de expulzare nu exclusiv pe baza perioadei de ședere în afara acestui stat membru, ci pe baza unui ansamblu de alte elemente.

85.      Pentru motivele schițate în continuare, propunem să se respingă prima dintre cele două soluții și să fie reținută cea de a doua.

b)      Cu privire la criteriul unei „șederi pentru o anumită perioadă” în afara teritoriului statului membru gazdă

86.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă un cetățean al Uniunii care a făcut obiectul unei decizii de expulzare în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea trebuie să locuiască pentru o anumită perioadă în afara teritoriului statului membru gazdă pentru ca această decizie să fie considerată pe deplin executată. În cazul unui răspuns afirmativ, ea solicită Curții să stabilească cât de lungă este această perioadă.

87.      Deși toate guvernele care au prezentat observații Curții și Comisia sunt de acord să aprecieze că simpla plecare fizică de pe teritoriul statului membru gazdă nu este suficientă în sine pentru a epuiza efectele unei decizii de expulzare, doar guvernul neerlandez consideră că o asemenea epuizare are loc atunci când un cetățean a părăsit acest stat membru în mod real și efectiv pentru o anumită perioadă, și anume pentru o perioadă de cel puțin trei luni. În ceea ce privește aplicarea acestui criteriu, guvernul menționat a precizat, în special în ședință, că, în cursul acestor trei luni, o persoană expulzată din statul membru gazdă nu va putea invoca un nou drept de ședere (cu excepția unei „schimbări efective a împrejurărilor”), ci va putea continua să intre pe teritoriul acestui stat membru în temeiul articolului 5 din Directiva privind șederea. Acest drept de intrare ar fi însă acordat numai dacă se demonstrează că există un motiv specific și concret care să justifice prezența sa pe acest teritoriu (de exemplu o vizită medicală sau o achiziție punctuală etc.). În lipsa unei asemenea justificări, s‑ar prezuma că persoana în cauză se află pe acest teritoriu în continuitatea dreptului său de ședere anterior și, prin urmare, cu încălcarea deciziei de expulzare.

88.      Propunerea guvernului neerlandez prezintă în mod incontestabil avantaje din punctul de vedere al punerii în aplicare efective a deciziilor de expulzare. Astfel, faptul de a impune la nivelul Uniunii în toate cazurile aceeași perioadă minimă de ședere în afara statului membru gazdă ar garanta o anumită previzibilitate și, prin urmare, securitatea juridică, întrucât ar permite atât cetățenilor Uniunii, cât și statelor membre să știe dinainte pentru cât timp se poate considera că decizia de expulzare produce efecte juridice. Această previzibilitate ar fi cu atât mai mult asigurată cu cât, în conformitate cu articolul 30 alineatul (3) din Directiva privind șederea, această perioadă ar putea începe să curgă la o dată precisă, și anume la o lună de la notificarea deciziei de expulzare, fără a impune o dovadă a unei expulzări efective, care, în lipsa unor frontiere interne, ar fi dificil de prezentat.

89.      Cu toate acestea, a afirma că efectele juridice ale unei decizii de expulzare trebuie să continue întotdeauna pentru o perioadă de cel puțin trei luni ar obliga în realitate cetățeanul Uniunii să stabilească o perioadă de ședere de trei luni în afara statului membru gazdă înainte de a putea invoca un nou drept de ședere în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea. O asemenea abordare ar fi, în opinia noastră, contrară nu numai literei, ci și spiritului acestei directive.

90.      Astfel, pe de o parte, această abordare ar stabili dreptul de ședere pentru o perioadă de trei luni în afara statului membru gazdă ca o condiție sine qua non a dreptului fundamental la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru orice cetățean al Uniunii. Or, având în vedere caracterul fundamental al acestui drept(39), nu numai că el nu poate fi interpretat în mod restrictiv(40), ci, în conformitate cu articolul 21 alineatul (1) TFUE, dreptul respectiv poate fi limitat numai atunci când o asemenea limitare este prevăzută de Tratatul FUE sau de dreptul derivat(41).

91.      În această privință trebuie să se constate că nicio normă de drept derivat, în special dintre cele ale Directivei privind șederea, nu condiționează exercitarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii, îndeosebi al celor care au făcut obiectul unei decizii de expulzare, de dovada unei șederi în afara statului membru gazdă pentru o anumită perioadă, indiferent dacă este vorba despre o perioadă de trei luni sau despre o perioadă mai scurtă. Confirmarea propunerii guvernului neerlandez ar constitui, așadar, o creație pretoriană, în măsura în care Curtea s‑ar substitui legiuitorului Uniunii pentru a impune o normă specifică în ceea ce privește durata efectelor juridice ale deciziilor de expulzare. O asemenea confirmare ar aduce atingere nu numai literei articolului 21 alineatul (1) TFUE, ci și principiilor echilibrului instituțional și atribuirii de competențe, astfel cum sunt consacrate la articolul 13 alineatul (2) TUE. În plus, nimic nu împiedică legiuitorul Uniunii să prevadă în Directiva privind șederea o durată precisă pentru efectele în timp ale deciziilor de expulzare luate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din această directivă, astfel cum a procedat în raport cu efectele în timp ale deciziilor de interzicere a intrării pe teritoriu(42).

92.      Pe de altă parte, această propunere a guvernului neerlandez ar fi de asemenea contrară exercitării dreptului de liberă circulație, astfel cum este garantat de articolul 5 din Directiva privind șederea, întrucât ar impune din oficiu o condiție suplimentară pentru exercitarea dreptului de intrare – justificarea „specifică și concretă” a vizitei cetățeanului în statul membru gazdă. Or, exercitarea dreptului de intrare, care constituie o expresie a libertății de circulație în Uniune, este dificil de conciliat cu o asemenea obligație de justificare, în special pentru că, având în vedere caracterul său abstract și potențial arbitrar, ea ar risca să descurajeze persoanele interesate să își exercite efectiv acest drept. Desigur, în cadrul spațiului Schengen, în lipsa unui control la frontierele interne, o asemenea justificare nu ar fi impusă decât în cazuri excepționale, în special cu ocazia controalelor poliției. Cu toate acestea, o astfel de practică de control pe scară largă ar fi fără îndoială percepută de persoanele vizate ca fiind instituirea indirectă a unei interdicții de intrare pe teritoriul statului membru gazdă, în măsura în care motivele prezentate ar putea fi percepute în mod sistematic ca insuficiente pentru a justifica prezența lor pe teritoriul statului membru gazdă. O asemenea practică ar fi contrară spiritului însuși al articolului 15 alineatul (3) din aceeași directivă, care interzice acestui stat membru să însoțească o decizie de expulzare de o interdicție de intrare pe teritoriul său.

93.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se constate că se impune respingerea propunerii guvernului neerlandez potrivit căreia efectele juridice ale unei decizii de expulzare trebuie să continue în mod sistematic(43) pentru o perioadă de cel puțin trei luni.

94.      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele pe care acest guvern le deduce, în urma unei interpretări a contrario, din dispozițiile referitoare la „abuzul de drept” din Orientările Comisiei(44) și din Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B.(45) pentru a dovedi că un nou drept de ședere în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea nu poate lua naștere decât din momentul în care a avut loc o „ședere reală și efectivă” în afara statului membru gazdă.

95.      Mai întâi, comportamentul persoanelor care, după ce au fost expulzate de pe teritoriul unui stat membru gazdă, doresc să se întoarcă aici pentru a locui pe teritoriul respectiv nu poate fi descris ca „abuziv”, în sensul jurisprudenței Curții și al Orientărilor Comisiei, în măsura în care nu este vorba despre un comportament artificial adoptat exclusiv în scopul obținerii dreptului la liberă circulație și ședere în temeiul dreptului Uniunii și care, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, nu atinge obiectivul urmărit de aceasta(46). Dimpotrivă, în speță trebuie să se stabilească pur și simplu dacă acestei persoane i se poate acorda un nou drept de ședere respectând, așadar, formal condițiile prevăzute de această reglementare.

96.      În continuare, pe fond, legătura dintre Hotărârea O. și B. și situația unei persoane care dorește să locuiască din nou în statul membru gazdă este slabă, întrucât este vorba despre cauze care nu pot fi comparate. Astfel, în Hotărârea O. și B. menționată, Curtea era chemată să soluționeze problema dacă dreptul Uniunii se opunea ca un stat membru să refuze acordarea dreptului de ședere unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei unui cetățean al Uniunii care este resortisant al statului membru menționat, la întoarcerea acestui cetățean în statul membru respectiv, atunci când acesta, înainte de întoarcere, a locuit în alt stat membru împreună cu membrul familiei sale vizat, numai în calitatea sa de cetățean al Uniunii. Prin urmare, se puneau în discuție condițiile de acordare a unui drept de ședere derivat resortisantului unui stat terț și, în acest context specific, s‑a considerat că criteriul „șederii efective” în statul membru gazdă a cetățeanului Uniunii și a membrului familiei sale dă naștere unui drept de ședere derivat la întoarcerea acestui cetățean al Uniunii în statul membru a cărui cetățenie o deținea(47). Or, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, persoana în cauză nu urmărește să invoce un drept de ședere derivat pe care l‑ar fi dobândit stabilindu‑se în alt stat membru decât statul membru gazdă pentru a obține beneficii în acesta din urmă la întoarcere.

97.      În sfârșit, spre deosebire de Hotărârea O. și B. menționată, în urma unei decizii de expulzare nu există niciun motiv să se impună o „ședere durabilă” sau o „ședere efectivă” într‑un alt stat membru decât cel care a adoptat această decizie. Ceea ce contează este ca persoana în cauză să fi pus capăt șederii sale pe teritoriul statului membru care a adoptat decizia de expulzare. Astfel, obligația de a părăsi teritoriul ca urmare a unei decizii de expulzare nu poate da naștere unei obligații de a se stabili într‑un alt stat membru și de a dobândi o nouă „ședere efectivă”, o asemenea obligație fiind contrară libertății fundamentale a cetățeanului Uniunii de a locui unde dorește pe teritoriul Uniunii.

c)      Cu privire la celelalte elemente pertinente

98.      Din analiza noastră reiese, pe de o parte, că efectele juridice ale deciziilor de expulzare în temeiul articolului 15 din Directiva privind șederea nu se epuizează prin faptul că cetățeanul în cauză părăsește fizic teritoriul statului membru gazdă și, pe de altă parte, că aceste efecte nu pot continua decât dacă acest cetățean nu îndeplinește din nou condițiile de ședere sau o anumită perioadă de ședere în afara acestui stat membru. Prin urmare, se poate deduce de aici că autoritățile și instanțele naționale ale statului membru gazdă vor trebui să aprecieze de la caz la caz efectele în timp ale deciziilor de expulzare.

99.      În această privință, dacă efectul util al dispozițiilor Directivei privind șederea este cel care trebuie să ne îndrume în stabilirea elementelor pertinente, considerăm că cel puțin trei tipuri de elemente ar trebui să facă parte din seria de indicii luate în considerare de autoritățile naționale.

100. În primul rând, apreciem că, pentru ca efectele unei decizii de expulzare să fie epuizate în privința unei persoane și ca aceasta să poată obține din nou dreptul de ședere în statul membru gazdă, este necesar ca ea să fi părăsit teritoriul acestui stat membru, punând efectiv capăt șederii sale în țara respectivă. În această situație, administrația ar trebui să verifice dacă o persoană a întreprins efectiv toate demersurile necesare pentru a demonstra că a încetat să mai locuiască în statul membru respectiv. Următoarele elemente, care variază în funcție de tipul de ședere în cauză, pot fi relevante pentru a stabili caracterul real și efectiv al încetării șederii în statul membru gazdă. Astfel, în cazul în care persoana în cauză locuia în statul membru gazdă în temeiul articolului 6 din Directiva privind șederea și a fost expulzată întrucât nu mai îndeplinea condițiile de păstrare a acestui drept în temeiul articolului 14 din directiva menționată, dovada pe care trebuie să o aducă această persoană pentru a demonstra plecarea sa efectivă de pe acest teritoriu este, prin natura sa și prin faptul că persoana în cauză nu a avut timp să se integreze în statul membru gazdă, mai ușor de prezentat. Astfel, după cum a stabilit deja Curtea în jurisprudență, un cetățean al Uniunii care își exercită drepturile pe care i le conferă articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu urmărește să se stabilească în statul membru gazdă într‑un mod care să fie propice începerii sau consolidării unei vieți de familie în acest ultim stat membru(48). În schimb, în cazul în care persoana în cauză locuia în statul membru gazdă în temeiul articolului 7 din această directivă, probele pentru persoana în cauză pot fi mai exigente. De exemplu, acest cetățean va trebui să poată demonstra că a solicitat radierea dintr‑un registru al populației, rezilierea unui contract de închiriere sau de furnizare a apei, a energiei, o mutare, retragerea de la un serviciu de inserție profesională sau încetarea altor raporturi care presupun o prezență permanentă. În această privință constatăm că, deși durata absenței de pe teritoriul statului membru gazdă nu poate fi, în sine, determinantă și nici considerată izolat, aceasta ar putea constitui unul dintre elementele importante pe care autoritățile naționale le vor lua în considerare. Este evident că o perioadă lungă de absență pledează în favoarea unei încetări reale și efective a șederii în statul membru gazdă și, prin urmare, a epuizării efectelor juridice ale unei decizii de expulzare.

101. În al doilea rând, astfel cum s‑a stabilit deja, beneficiarii dreptului de ședere nu ar trebui să facă obiectul unor măsuri de expulzare atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă. Pentru a stabili dacă beneficiarul constituie o asemenea sarcină excesivă și pentru a proceda eventual, la expulzarea sa, în conformitate cu considerentul (16) al Directivei privind șederea, statul membru respectiv este obligat să verifice „dacă […] nu este vorba despre dificultăți temporare și să ia în considerare perioada de ședere, circumstanțele personale și cuantumul ajutoarelor acordate”. Inspirându‑se din aceste criterii, autoritățile naționale ar trebui, așadar, să poată verifica, pe baza unei examinări individuale, dacă persoana expulzată, deși nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva privind șederea, nu mai reprezintă o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială și, prin urmare, poate invoca un drept de ședere în temeiul articolului 6 din directiva menționată. Această apreciere ar putea consta în evaluarea situației personale și a conduitei persoanei în cauză după expulzarea sa. În această privință observăm că noțiunea de „asistență socială” este largă și acoperă toate prestațiile la care cetățeanul Uniunii nu a contribuit și care sunt finanțate din bugetul public(49). Cu titlu de exemplu, atunci când o persoană, precum reclamantul din cauza principală, face dovada unui comportament delictual repetitiv după expulzarea sa(50), acest comportament ar putea fi pertinent în măsura în care ar putea reflecta riscul de a reprezenta o sarcină excesivă ca urmare a mobilizării, din cauza comportamentului persoanei în cauză, a unei părți considerabile din resursele poliției. Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia caracterul excesiv al unei asemenea recurgeri la asistența socială.

102. În al treilea și ultimul rând, un alt element care ar putea fi luat în considerare este acela al intenției persoanei în cauză de a se conforma deciziei de expulzare și de a rupe legăturile existente cu statul membru gazdă. Acest element prezintă totuși o serie de dificultăți practice în punerea sa în aplicare, în special întrucât pare dificil să se aprecieze în mod obiectiv intenția reală a unei persoane de a pune capăt șederii sale. Astfel, o asemenea necesitate ar impune administrației naționale să efectueze un „pur proces de intenție”, care ar fi dificil de susținut de indicii obiective, mai ales dacă există o proximitate temporală între data plecării și verificarea de către administrație sau o proximitate geografică între locul în care această persoană locuiește și statul membru gazdă.

V.      Concluzie

103. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează:

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011, trebuie interpretat în sensul că nu se poate considera că o decizie de expulzare dintr‑un stat membru gazdă adoptată în temeiul acestei dispoziții este pe deplin executată și nu mai produce efecte juridice prin simplul fapt că persoana vizată de această decizie a părăsit fizic teritoriul statului membru respectiv. Revine autorităților statului membru menționat sarcina de a aprecia efectele în timp ale unor astfel de decizii pe baza unei examinări individuale a persoanei în cauză, ținând seama de existența unei eventuale schimbări efective a împrejurărilor care îi permite acestei persoane să îndeplinească din nou condițiile de ședere care nu erau îndeplinite și care justificaseră decizia de expulzare sau, în lipsa acestora, de un ansamblu de elemente precum, printre altele, existența unei încetări reale și efective a șederii în statul membru gazdă, perioada de ședere în afara teritoriului acestuia din urmă fiind în această privință un criteriu indicativ, dar nu determinant în sine, precum și riscul ca persoana menționată să constituie o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al acestui stat membru.


1      Limba originală: franceza.


2      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, și JO 2005, L 197, p. 34), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 (JO 2011, L 141, p. 1).


3      Curtea a fost chemată să interpreteze o serie de alte aspecte ale articolului 15 din Directiva privind șederea, în special conținutul garanțiilor procedurale prevăzute de acest articol, în Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctele 42-52), și în Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctele 71-88). Aceste garanții procedurale au fost de asemenea interpretate în Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza G. M. A. (Persoană aflată în căutarea unui loc de muncă) (C‑710/19, EU:C:2020:739, punctele 86-99).


4      A se vedea Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5).


5      Acest registru face parte integrantă din registrul populației și conține, printre altele, datele persoanelor care au reședința în Țările de Jos pentru o perioadă mai scurtă de patru luni.


6      Astfel, s‑a constatat că FS lucrase cinci luni în Țările de Jos, dar nu mai desfășura nicio activitate economică, nu demonstrase că este șomer involuntar sau persoană aflată în căutarea unui loc de muncă și nu dispunea de resurse suficiente pentru a‑și putea asigura nevoile.


7      Secretarul de stat a schimbat între timp această apreciere, recunoscând că FS dăduse curs acestei decizii în termenul stabilit (a se vedea punctul 27 din prezentele concluzii).


8      A se vedea Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctele 53 și 56).


9      A se vedea articolul 5 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183) și intrată în vigoare la 26 martie 1995.


10      A se vedea articolul 8 CE (JO 1992, C 191, p. 1).


11      Prin adoptarea Directivei privind șederea, legiuitorul Uniunii urmărea să codifice într‑un text unic dreptul derivat anterior, care trata în mod separat lucrătorii care desfășoară activități salariate, cei care desfășoară activități independente, precum și studenții și alte persoane inactive, în scopul simplificării și întăririi dreptului la liberă circulație și ședere pentru cetățenii Uniunii [a se vedea considerentele (3) și (4)]. Depășind această abordare fragmentară, directiva menționată a modificat sau a abrogat dreptul derivat respectiv, conferind astfel o dimensiune nouă libertății de circulație pe baza cetățeniei Uniunii [Hotărârea din 7 octombrie 2010, Lassal (C‑162/09, EU:C:2010:592, punctul 30, și jurisprudența citată)].


12      A se vedea considerentul (10) al Directivei privind șederea, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 70 și jurisprudența citată).


13      A se vedea articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva privind șederea.


14      A se vedea Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctele 21 și 35).


15      A se vedea Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctele 24 și 25).


16      A se vedea articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva privind șederea.


17      A se vedea articolul 5 alineatul (5) din Directiva privind șederea.


18      A se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctele 60 și 61, precum și jurisprudența citată). În plus, Directiva privind șederea prevede situații de păstrare a dreptului de ședere derivat atunci când cerința de a‑l însoți pe cetățeanul Uniunii sau de a i se alătura acestuia nu mai este posibilă, și anume în eventualitatea decesului sau a plecării acestui cetățean (articolul 12) sau în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (articolul 13). În aceste situații, pentru a‑și putea păstra dreptul de ședere, membrii de familie care au cetățenia unui stat membru trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată [articolul 12 alineatul (1) și articolul 13 alineatul (1)], în timp ce membrii de familie care sunt resortisanți ai unei țări terțe trebuie să îndeplinească condițiile specifice prevăzute în această privință la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) din aceeași directivă [a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 66)].


19      Trebuie să se constate că nici articolul 27 alineatul (1), nici articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu utilizează termenii „decizii de expulzare”, ci se referă, într‑un mod mai general, la o „[restrângere a] libert[ății] de circulație și de ședere” sau la o „decizi[e] ce restrânge libera circulație”. Totuși, din alte dispoziții ale acestei directive reiese că „deciziile de expulzare” fac parte în mod clar din aceste măsuri [a se vedea articolul 28 alineatul (1) și, respectiv, articolul 15 alineatele (2) și (3) din directiva menționată].


20      Astfel, în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Directiva privind șederea, un stat membru nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii sau a membrilor familiei sale care au dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau siguranță publică.


21      A se vedea capitolul VI din Directiva privind șederea, intitulat „Restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”.


22      Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 74).


23      În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva privind șederea, intră în domeniul de aplicare al acestei directive și sunt destinatari ai drepturilor conferite de aceasta și membrii de familie ai cetățeanului Uniunii, conform definiției de la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, care îl însoțesc sau i se alătură [a se Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 54 și jurisprudența citată)].


24      Considerentul (16) al Directivei privind șederea precizează, în plus, că „[s]tatul membru gazdă ar trebui să verifice dacă, într‑un asemenea caz, nu este vorba despre dificultăți temporare și să ia în considerare perioada de ședere, circumstanțele personale și cuantumul ajutoarelor acordate pentru a determina dacă beneficiarul constituie o sarcină excesivă pentru sistemul său de asistență socială și de a proceda, dacă este cazul, la expulzarea sa”.


25      Aplicarea criteriului caracterului excesiv al sarcinii pentru sistemul de asistență socială ar putea privi și condițiile articolului 13 alineatul (2) din Directiva privind șederea, referitor la păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, condiții care nu au legătură cu sistemul de asistență socială.


26      A se vedea Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia/Belgia (C‑344/95, EU:C:1997:81, punctele 12-18), și Hotărârea din 17 decembrie 2020, G. M. A. (Persoană aflată în căutarea unui loc de muncă) (C‑710/19, EU:C:2020:1037, punctele 22-27).


27      Pentru orice eventualitate, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței noastre, astfel cum a fost codificată la articolul 27 alineatul (2) din Directiva privind șederea, ar fi justificate măsuri de expulzare din motive de ordine publică sau siguranță publică numai dacă comportamentul în discuție ar reprezenta o „amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății”. În această privință, Comisia a indicat că, în anumite circumstanțe, infracțiuni minore repetate ar putea reprezenta, privite împreună, un act unic care reprezintă o amenințare suficient de gravă la adresa ordinii publice. A se vedea punctul 3.2 din Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind orientări pentru o mai bună transpunere și aplicare a [Directivei privind șederea] [COM(2009) 313 final, p. 12, denumite în continuare „Orientările Comisiei”)]. Totuși, amintim că, potrivit jurisprudenței noastre, existența mai multor condamnări nu este suficientă în sine pentru a stabili o asemenea amenințare și că, prin urmare, această propunere a Comisiei ar trebui aplicată doar în mod excepțional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 octombrie 2007, Polat, C‑349/06, EU:C:2007:581, punctele 28-39).


28      Astfel, în cazul în care un alt stat membru decât cel gazdă acordă un nou drept de ședere, acest drept de ședere ar pune capăt efectiv erga omnes deciziei de expulzare, inclusiv în privința statului membru gazdă.


29      A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii. Potrivit guvernului neerlandez, în cazul în care un nou termen de trei luni ar începe să curgă la fiecare trecere a frontierei, aceasta ar crea, de facto, un drept de ședere nelimitat și automat, pentru perioade de trei luni succesive, în beneficiul cetățenilor Uniunii care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 7 din Directiva privind șederea.


30      Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola (C‑483/17, EU:C:2019:309, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată).


31      Curtea a explicat că expresia „prin analogie” trebuie înțeleasă în sensul că dispozițiile articolelor 30 și 31 din Directiva privind șederea nu se aplică, în cadrul articolului 15 din aceasta, decât dacă pot fi aplicate efectiv, dacă este cazul, prin intermediul ajustărilor necesare, deciziilor luate pentru alte motive decât cele de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică [Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 81)].


32      A se vedea de asemenea articolul 31 alineatul (4) din Directiva privind șederea.


33      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ (C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 48).


34      În plus, observăm că o decizie de interzicere a accesului pe teritoriu este o măsură a cărei durată poate fi potențial nelimitată în timp („o interdicție de intrare pe teritoriu pe toată durata vieții”), ceea ce ar aduce o atingere disproporționată destinatarilor Directivei privind șederea [a se vedea considerentul (27)]. În schimb, o decizie de expulzare ar putea fi executată în mod instantaneu și, chiar dacă efectele juridice ale unei asemenea decizii ar putea continua după expulzare, sub forma unei interdicții privind un nou drept de ședere, această interdicție nu poate continua în timp în mod nelimitat întrucât ar fi vorba în acest caz despre o decizie de interzicere a șederii pe toată durata vieții.


35      Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 74).


36      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Brey (C‑140/12, EU:C:2013:337, punctul 44).


37      Termeni inspirați de articolul 32 alineatul (1) din Directiva privind șederea, care se referă la interdicția de intrare pe teritoriu, dar care se pot aplica, prin analogie, deciziilor de expulzare. A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 18 mai 1982, Adoui și Cornuaille (115/81 și 116/81, EU:C:1982:183, punctul 12).


38      Pe de altă parte, membrii de familie care beneficiau înainte de expulzare de un drept de ședere derivat trebuie să poată beneficia de aceeași posibilitate și atunci când îndeplinesc din nou condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (2) sau la articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind șederea. Situația este însă mai puțin evidentă pentru membrii de familie care invocă „păstrarea” unui asemenea drept, în sensul articolelor 12 și 13 din această directivă, în măsura în care o astfel de păstrare presupune că dreptul de ședere în discuție nu a fost întrerupt. Or, o asemenea întrerupere are loc în mod clar atunci când dreptul de ședere încetează și este luată o decizie de expulzare. În consecință, atunci când un astfel de membru de familie a fost expulzat, el nu poate invoca, în opinia noastră, dispozițiile care se aplică pentru păstrarea dreptului de ședere. Prin urmare, o schimbare efectivă a împrejurărilor ar justifica din nou un drept de ședere numai atunci când acest membru de familie îndeplinește el însuși condițiile prevăzute la articolul 6 sau 7 din directiva menționată. S‑a amintit în această privință că dispozițiile Directivei privind șederea nu conferă niciun drept autonom resortisanților țărilor terțe, drepturile care le sunt eventual conferite fiind derivate din exercitarea libertății de circulație de către un cetățean al Uniunii (Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 36).


39      A se vedea punctul 36 din prezentele concluzii.


40      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Metock și alții (C‑127/08, EU:C:2008:449, punctul 84), precum și Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola (C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 38).


41      În același sens, întrucât acest drept este garantat de articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, în conformitate cu articolul 52 din aceasta, orice restrângere a exercițiului aceluiași drept trebuie „să fie prevăzută de lege și să respecte substanța [acestuia]”.


42      A se vedea punctele 68 și 69 din prezentele concluzii.


43      Aceasta nu înseamnă că, pe baza unei aprecieri individuale, efectele juridice ale unei decizii de expulzare nu pot continua pentru o perioadă mai lungă de trei luni.


44      A se vedea nota de subsol 27, orientările Comisiei, subpunctul 4.3., „Alte forme de abuz de drept”, pagina 18.


45      C‑456/12, EU:C:2014:13.


46      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2000, Emsland‑Stärke (C‑110/99, EU:C:2000:695, punctul 52 și următoarele), și Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:13, punctul 58).


47      A se vedea Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctele 56 și 57).


48      Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 52).


49      Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Brey (C‑140/12, EU:C:2013:337, punctul 41); a se vedea de asemenea Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 61).


50      Instanța de trimitere arată că „[d]upă ridicarea măsurii de luare în custodie publică, poliția a mai înregistrat două declarații privind străinul. […]”.