HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)

29 septembrie 2009(*)

„Funcție publică – Agenți contractuali – Articolul 88 din RAA – Stabilitatea locului de muncă – Articolul 100 din RAA – Rezervă medicală – Articolul 39 CE − Libera circulație a lucrătorilor”

În cauzele conexate F‑69/07 și F‑60/08,

având ca obiect acțiunile introduse în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

O, agent contractual în cadrul Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de S. Orlandi, A. Coolen, J.‑N. Louis și É. Marchal, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul D. Martin și de doamna L. Lozano Palacios, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat inițial în cauza F‑69/07 de doamnele I. Šulce și M. Simm, în calitate de agenți, și în cauza F‑60/08 de doamnele I. Šulce și K. Zieleśkiewicz, în calitate de agenți, și ulterior, în cele două cauze menționate, de doamna K. Zieleśkiewicz și de domnul M. Bauer, în calitate de agenți,

intervenient,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Boruta și domnul S. Van Raepenbusch (raportor), judecători,

grefier: domnul R. Schiano, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 februarie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Reclamanta a introdus două cereri primite prin fax la grefa Tribunalului la 12 iulie 2007 și, respectiv, la 25 iunie 2008 (originalele fiind depuse la 13 iulie 2007 și, respectiv, la 1 iulie 2008). Aceste cereri au ca obiect anularea:

–        în cauza F‑69/07, a deciziilor Comisiei Comunităților Europene de stabilire a condițiilor de angajare ca agent contractual auxiliar, în măsura în care conțin o rezervă medicală, de natura celei prevăzute la articolul 100 primul paragraf din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene (denumit în continuare „RAA”) și în măsura în care limitează, până la 15 septembrie 2009, durata contractului reclamantei;

–        în cauza F‑60/08, a deciziei Comisiei din 7 septembrie 2007 de a face aplicarea rezervei medicale prevăzute la articolul 100 menționat mai sus în cazul reclamantei.

 Cadrul juridic

1.     În ceea ce privește durata contractului

2        În temeiul articolului 3a alineatul (1) din RAA:

„[…] [E]ste considerat «agent contractual» agentul care nu este repartizat într‑un post prevăzut în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției respective și care este angajat în vederea exercitării unor atribuții, fie cu normă redusă, fie cu normă întreagă:

(a)      într‑o instituție, în vederea îndeplinirii unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ,

[…]”

3        Potrivit articolului 3b din RAA:

„[E]ste considerat «agent contractual auxiliar» agentul care este angajat într‑o instituție […], în vederea:

(a)      exercitării, fie cu normă redusă, fie cu normă întreagă, a altor atribuții decât cele menționate la articolul 3a alineatul (1) litera (a), într‑un post care nu este prevăzut în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției respective,

(b)      înlocuirii, după analizarea posibilităților de interimat printre funcționarii instituției, anumitor persoane care se află temporar în incapacitatea de a‑și exercita atribuțiile care le revin, și anume:

(i)      funcționari sau agenți temporari din grupa de funcții AST;

(ii)      în mod excepțional, funcționari sau agenți temporari din grupa de funcții AD care ocupă un post foarte specializat, cu excepția șefilor de unitate, directorilor, directorilor generali și funcțiilor echivalente.

Utilizarea agenților contractuali auxiliari este exclusă în cazurile în care se aplică articolul 3a.”

4        În plus, articolul 88 din RAA prevede:

„În ceea ce privește agentul contractual menționat la articolul 3b:

(a)      contractul se încheie pe perioadă determinată și poate fi prelungit;

(b)      durata efectivă a încadrării în muncă într‑o instituție, inclusiv durata unei eventuale reînnoiri a contractului, nu poate depăși trei ani.

Perioadele lucrate pe baza unui contract de agent contractual menționat la articolul 3a nu sunt luate în considerare în vederea încheierii sau a reînnoirii contractelor menționate la prezentul articol.”

5        Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129) a pus în aplicare acordul‑cadru privind munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999 între organizațiile de tip confederativ generale (denumit în continuare „acordul‑cadru”). Potrivit clauzei 5 din acordul‑cadru:

„(1) Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

(a)      motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă;

(b)      durata totală maximă a contractelor sau raporturilor de muncă pe durată determinată succesive;

(c)      numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.

(2)      Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, și partenerii sociali stabilesc, acolo unde este cazul, în ce condiții contractele sau raporturile de muncă:

(a)      sunt considerate «succesive»;

(b)      sunt considerate contracte sau raporturi de muncă pe durată nedeterminată.”

2.     În ceea ce privește rezerva medicală

6        Articolul 100 din RAA prevede:

„În cazul în care în urma examenului medical efectuat înaintea încadrării în muncă a unui agent rezultă că acesta suferă de o boală sau are o infirmitate, autoritatea [abilitată să încheie contrate] poate decide să nu îl admită ca beneficiar al garanțiilor prevăzute în materie de invaliditate sau deces în ceea ce privește urmările sau consecințele unei astfel de boli sau infirmități decât la expirarea unui termen de cinci ani de la data angajării în muncă în cadrul instituției.

Agentul contractual poate contesta decizia respectivă înaintea comisiei de invaliditate prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din [S]tatut[ul] [funcționarilor Comunităților Europene].”

 Istoricul cauzei

7        În perioada 1 mai 2001-15 septembrie 2003, reclamanta a fost angajată în cadrul Comisiei ca agent local. La 16 septembrie 2003, a fost numită agent auxiliar în temeiul unui contract pe durata determinată care a fost reînnoit în două rânduri până la 15 septembrie 2006.

8        În perspectiva unei noi încadrări în muncă, în calitate de agent contractual, reclamanta a fost supusă unui examen medical. În urma acestui examen, serviciul medical a emis o rezervă la 12 septembrie 2006.

9        La 14 septembrie 2006, reclamanta a semnat un contract de agent contractual auxiliar în sensul articolului 3b din RAA pentru o perioadă care urma să expire la 15 septembrie 2009.

10      Într‑o scrisoare din aceeași zi, 14 septembrie 2006, Comisia i‑a atras „atenția [reclamantei] asupra faptului că această ofertă [era] condiționată de aplicarea rezervei medicale menționate la articolul 100 din [RAA]”.

11      Reclamanta a depus o reclamație la autoritatea abilitată să încheie contracte (denumită în continuare „AAIC”) printr‑o scrisoare datată 11 decembrie 2006. În cuprinsul acesteia, reclamanta contesta, în primul rând, posibilitatea ca acest contract din 14 septembrie 2006 să fie încheiat pe durata determinată. În al doilea rând, ea critica aplicarea articolului 100 primul paragraf din RAA în ceea ce o privește. În consecință, reclamanta solicita AAIC „să constate că, în ceea ce o privește, contractul [a fost] încheiat pe durata nedeterminată și că nu [era] necesară aplicarea rezervei prevăzute la articolul” menționat. În aceeași scrisoare, și „[î]n măsura în care era necesar, reclamanta a formulat totodată contestație împotriva deciziei de a i se aplica rezerva medicală în fața comisiei privind invaliditatea prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din [S]tatutul [funcționarilor Comunităților Europene] în conformitate cu articolul 100 [al doilea paragraf] din RAA”. La 14 decembrie 2006, reclamanta și‑a completat reclamația printr‑o reclamație complementară (denumită în continuare „reclamația din 11 și din 14 decembrie 2006”).

12      La 30 martie 2007, AAIC a apreciat că nu poate admite argumentele reclamantei care criticau durata contractului său și decizia de a i se aplica rezerva medicală. În consecință, AAIC a hotărât să nu admită reclamația. Constatând că, prin intermediul reclamației, reclamanta a contestat decizia și în fața comisiei pentru invaliditate, AAIC a transmis această contestație și serviciului medical.

13      La 12 iulie 2007, reclamanta a formulat o acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului cu numărul F‑69/07 împotriva deciziilor de a fi recrutată numai în temeiul unui contract pe durată determinată și de a i se aplica o rezervă medicală.

14      Având în vedere concluziile comisiei pentru invaliditate, AAIC a decis, la 7 septembrie 2007, să nu o admită pe reclamantă ca „beneficiar al garanțiilor prevăzute în materie de invaliditate sau deces decât la expirarea unui termen de cinci ani de la data angajării în muncă în cadrul Comisiei ca agent contractual, în ceea ce privește urmările și consecințele bolii sau infirmității care face obiectul rezervei medicale exprimate în urma examenului medical de aptitudine”.

15      La 23 noiembrie 2007, reclamanta a depus o reclamație împotriva acestei decizii. AAIC a respins reclamația la 14 martie 2008.

16      La 25 iunie 2008 (originalul fiind depus la 1 iulie 2008), reclamanta a formulat o acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului cu numărul F‑60/08 împotriva deciziei din 7 septembrie 2007.

 Concluziile părților și procedura

17      În cauza F‑69/07, reclamanta a solicitat Tribunalului:

–        anularea deciziilor Comisiei de stabilire a condițiilor de angajare ca agent contractual auxiliar în măsura în care prevăd, pe de o parte, aplicarea rezervei medicale prevăzute la articolul 100 din RAA și în măsura în care limitează, pe de altă parte, durata contractului său la perioada cuprinsă între 16 septembrie 2006 și 15 septembrie 2009;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului.

18      Comisia a solicitat Tribunalului, în aceeași cauză:

–        respingerea acțiunii, în parte ca inadmisibilă și, în orice caz, ca nefondată;

–        pronunțarea în mod corespunzător asupra cheltuielilor de judecată.

19      Prin scrisoarea primită prin fax la grefa Tribunalului la 21 septembrie 2007 (originalul fiind depus la 24 septembrie 2007), Consiliul Uniunii Europene a formulat o cerere de intervenție în cauza F‑69/07 în susținerea concluziilor Comisiei.

20      Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 22 octombrie 2007, a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulată de Consiliu în cauza F‑69/07.

21      Prin memoriul în intervenție, primit prin fax la grefa Tribunalului la 29 noiembrie 2007 (originalul fiind depus la 3 decembrie 2007), Consiliul a solicitat Tribunalului să respingă excepția de nelegalitate a articolelor 88 și 100 din RAA invocată în cererea introductivă ca fiind vădit inadmisibilă și, în orice caz, nefondată.

22      Observațiile reclamantei cu privire la memoriul în intervenție au fost primite la grefa Tribunalului la 15 ianuarie 2008 (originalul fiind depus la 22 ianuarie 2008). Reclamanta a solicitat Tribunalului să îi admită concluziile, astfel cum au fost dezvoltate în cerere, și să oblige Consiliul la plata propriilor cheltuieli de judecată. Comisia nu a depus observații cu privire la memoriul în intervenție.

23      Reclamanta a solicitat Tribunalului în cauza F‑60/08:

–        anularea deciziei Comisiei din 7 septembrie 2007 de stabilire a condițiilor de angajare a sa ca agent contractual auxiliar, în măsura în care aceasta prevede aplicarea rezervei medicale prevăzute la articolul 100 din RAA;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului.

24      Comisia a solicitat Tribunalului în cauza F‑60/08:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

25      Prin scrisoarea primită prin fax la grefa Tribunalului la 29 iulie 2008 (originalul fiind depus la 31 iulie 2008), Consiliul a formulat o cerere de intervenție în cauza F‑60/08 în susținerea concluziilor Comisiei.

26      Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 4 septembrie 2008, a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulată de Consiliu în cauza F‑60/08.

27      Prin scrisoarea primită prin fax la grefa Tribunalului la 25 iunie 2008 (originalul fiind depus la 1 iulie 2008), reclamanta a solicitat conexarea cauzelor F‑69/07 și F‑60/08 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii. Prin scrisoarea din 14 iulie 2008, Tribunalul a invitat Comisia să își prezinte poziția cu privire la cererea de conexare. Comisia nu a prezentat obiecții în această privință. Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 4 septembrie 2008, cauzele F‑69/07 și F‑60/08 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

28      Prin memoriul în intervenție, primit prin fax la grefa Tribunalului la 14 noiembrie 2008 (originalul fiind depus la 19 noiembrie 2008), Consiliul a solicitat Tribunalului să respingă excepția de nelegalitate a articolului 100 din RAA invocată în cererea introductivă ca fiind vădit inadmisibilă și, în orice caz, nefondată.

29      Reclamanta și Comisia au fost invitate să răspundă, printre altele, la acest memoriu în decursul ședinței și să prezinte, cu această ocazie, observațiile lor cu privire la consecința pe care o eventuală admisibilitate a acțiunii F‑69/07 o are asupra acțiunii F‑60/08.

30      În cadrul ședinței din 10 februarie 2009, Tribunalul a solicitat părților să analizeze posibilitatea soluționării pe cale amiabilă a părții din litigiu referitoare la aplicarea rezervei medicale. În consecință, Tribunalul a amânat terminarea procedurii orale și reținerea cauzelor în pronunțare. Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 25 februarie 2009, Comisia a indicat că nu poate da curs acestei cereri. La 11 martie 2009, președintele Camerei a doua a Tribunalului a dispus terminarea procedurii orale și reținerea cauzelor în pronunțare.

 În drept

1.     Cu privire la admisibilitatea acțiunii F‑69/07

 Argumentele părților

31      Comisia susține, în primul rând, că reclamanta este decăzută din dreptul de a contesta legalitatea duratei contractelor anterioare în temeiul cărora a lucrat ca agent local sau agent auxiliar.

32      Comisia observă, în al doilea rând, că AAIC a anunțat, prin decizia din 30 martie 2007, că urma să transmită serviciului medical contestația formulată de reclamantă împotriva rezervei medicale exprimate la momentul încheierii contractului de agent contractual auxiliar, pentru ca acest serviciu să constituie o comisie pentru invaliditate care să se pronunțe în materie. Comisia deduce că, prin aceasta, a dat curs solicitării reclamantei și că acțiunea este inadmisibilă în ceea ce privește această rezervă în situația în care scrisoarea reclamantei din 11 decembrie 2006 trebuia interpretată ca fiind o cerere întemeiată pe articolul 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”) de sesizare a comisiei pentru invaliditate cu privire la situația reclamantei.

33      Comisia pretinde, în al treilea rând, că acțiunea ar fi prematură dacă scrisoarea reclamantei din 11 decembrie 2006 trebuia interpretată ca fiind o reclamație împotriva deciziei de a face aplicarea rezervei medicale în cazul reclamantei. Comisia apreciază într‑adevăr că, în această ipoteză, reclamația ar fi fost introdusă înainte de epuizarea procedurii de contestare în fața comisiei pentru invaliditate prevăzute de RAA. Consiliul împărtășește acest punct de vedere.

34      Reclamanta susține în replică, în observațiile sale din memoriul în intervenție, că decizia AAIC din 14 septembrie 2006 de a‑i impune rezerva medicală la momentul semnării contractului de agent contractual auxiliar este o decizie definitivă. În plus, sesizarea comisiei pentru invaliditate de către AAIC nu ar fi avut ca obiect examinarea, din punct de vedere juridic, a aspectului dacă, în cazul său, articolul 100 din RAA putea fi aplicat în mod valabil. Astfel, comisia pentru invaliditate ar putea fi sesizată exclusiv cu privire la aspecte medicale. Mai mult, decizia AAIC din 7 septembrie 2007 de menținere a rezervei medicale în temeiul concluziilor comisiei menționate ar fi pur confirmativă.

 Aprecierea Tribunalului

35      Din obiectul și din concluziile acțiunii F‑69/07 rezultă că reclamanta nu critică durata contractelor sale anterioare în temeiul cărora a lucrat ca agent local sau ca agent auxiliar. Ea nu solicită nici anularea pretinsului refuz de a sesiza comisia pentru invaliditate. Rezultă că primele două excepții de inadmisibilitate invocate de Comisie trebuie respinse.

36      Rămâne de analizat în ce măsură capătul de cerere al acțiunii F‑69/07 îndreptat împotriva rezervei medicale este prematur pentru motivul că reclamația cu privire la acest aspect a fost depusă înainte de epuizarea procedurii de contestare în fața comisiei pentru invaliditate.

37      Trebuie amintit că, la fel ca orice comisie medicală (a se vedea Hotărârea Curții din 21 ianuarie 1987, Rienzi/Comisia, 76/84, Rec., p. 315, punctele 9-12 și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 iulie 1997, S/Curtea de Justiție, T‑4/96, Rec., p. II‑1125, punctele 41 și 59), comisia pentru invaliditate prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din statut are exclusiv competența de a emite un aviz cu privire la ansamblul elementelor pertinente supuse unei aprecieri de ordin medical, cu excluderea oricărei aprecieri de ordin juridic. De altfel, AAIC este ținută din punct de vedere medical de concluziile acestei comisii (Ordonanța Curții din 11 decembrie 1986, Suss/Comisia, 25/86, Rec., p. 3929, punctul 6, și Hotărârea Curții din 19 iunie 1992, V./Parlamentul European, C‑18/91 P, Rec., p. I‑3997, punctul 26).

38      Așadar, calea de atac în fața comisiei pentru invaliditate prevăzută la articolul 100 al doilea paragraf din RAA nu poate avea ca obiect decât o contestație de natură medicală și nu se pune problema de a impune unui agent să epuizeze această procedură în cazul în care critica sa nu este de această natură.

39      Totuși, rezultă din scrisoarea sa din 11 decembrie 2006, citată la punctul 11 de mai sus, că reclamanta a sesizat, pe de o parte, AAIC cu o reclamație susținută de considerații juridice împotriva duratei determinate a contractului său și împotriva rezervei medicale pe care o conținea și că, pe de altă parte, „a formulat totodată o contestație” în fața comisiei pentru invaliditate, chiar dacă preciza că numai „[î]n măsura în care va fi necesar”.

40      Prin decizia sa din 30 martie 2007, AAIC a respins acea parte a reclamației care se referea la durata contractului reclamantei. AAIC a constatat de asemenea existența unei contestații în fața comisiei pentru invaliditate și a precizat că a făcut demersurile necesare pentru sesizarea comisiei respective. Cu toate acestea, AAIC s‑a pronunțat în același timp cu privire la acea parte a reclamației îndreptată împotriva validității juridice a rezervei medicale în această decizie. În urma unui raționament juridic ce prezenta un caracter definitiv, aceasta a concluzionat că „argumentele [reclamantei] nu pot fi admise”.

41      Pe de altă parte, decizia AAIC din 7 septembrie 2007, care se întemeiază pe concluziile comisiei pentru invaliditate, are ca fundament articolul 100 din RAA, și nu articolul 90 din statut, care ar fi trebuit avut în vedere de Comisie în mod normal dacă ar fi considerat că această din urmă decizie ar fi luată în continuarea reclamației din 11 și din 14 decembrie.

42      Din cele ce precedă rezultă că reclamanta a utilizat două căi de drept distincte cu obiecte diferite și că acestea au fost tratate ca atare de Comisie.

43      În consecință, reclamația din 11 și din 14 decembrie 2006 și acțiunea subsecventă în fața Tribunalului nu pot fi considerate premature pentru motivul că această reclamație a fost introdusă înainte de epuizarea procedurii prevăzute la articolul 100 din RAA.

44      Trebuie examinate totuși din oficiu consecințele pe care admisibilitatea acțiunii F‑69/07 le are asupra acțiunii F‑60/08.

2.     Cu privire la admisibilitatea acțiunii F‑60/08

45      Trebuie amintit că un act al AAIC care lezează poate face obiectul unei singure reclamații formulate de către agentul în cauză. Atunci când două reclamații au același obiect, numai una dintre ele, mai precis aceea care a fost introdusă mai întâi, constituie o reclamație în sensul articolului 90 din statut, în timp ce a doua, introdusă ulterior, trebuie considerată ca fiind o simplă notă de reiterare a reclamației și nu poate avea ca efect prelungirea procedurii (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 7 iunie 1991, Weyrich/Comisia, T‑14/91, Rec., p. II‑235, punctul 41, și Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 25 februarie 1992, Torre/Comisia, T‑67/91, Rec., p. II‑261, punctul 32, precum și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 decembrie 2007, Sack/Comisia, T‑66/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 37 și 41).

46      Or, în pretinsa reclamație din 22 noiembrie 2007 împotriva deciziei AAIC din 7 septembrie 2007, care a impus din nou reclamantei rezerva medicală în litigiu în temeiul concluziilor comisiei pentru invaliditate, reclamanta reiterează argumentele juridice pe care le formulase în reclamația din 11 și din 14 decembrie 2006.

47      Rezultă că reclamația din 22 noiembrie 2007 avea același obiect cu reclamația din 11 și din 14 decembrie 2006 și că era îndreptată împotriva unei decizii care nu făcea decât să se întemeieze pe concluziile medicale ale comisiei pentru invaliditate, fără a reveni asupra aspectelor juridice tranșate din data de 30 martie 2007 și care, considerate individual, erau de natură, potrivit AAIC, să justifice impunerea rezervei medicale reclamantei.

48      În consecință, trebuie considerat, pe de o parte, că pretinsa reclamație din 22 noiembrie 2007 era o simplă notă de reiterare, și nu o reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, și, pe de altă parte, că decizia de respingere a acestei pretinse reclamații are numai un caracter confirmativ și, prin urmare, nu poate fi atacată.

49      Această concluzie nu poate fi infirmată de faptul că AAIC a respins cea de a doua pretinsă reclamație la 14 martie 2008 în temeiul unor argumente mai ample decât cele care figurează, în ceea ce privește rezerva medicală, în decizia din 30 martie 2007 de respingere a reclamației din 11 și din 14 decembrie 2006. Chiar dacă decizia AAIC din 14 martie 2008 a fost luată în urma concluziilor comisiei pentru invaliditate, care a reexaminat starea de sănătate a reclamantei, detaliile suplimentare pe care le conține în raport cu aplicarea unei rezerve medicale în cazul reclamantei nu reprezintă o veritabilă reexaminare a validității sale. Acestea constituie numai dezvoltarea motivelor conținute în decizia sa din 30 martie 2007 prin care se respinge prima reclamație. Astfel, AAIC arată în decizia sa din 14 martie 2008 că în această decizie reia argumentația care figurează în memoriul său în apărare din cauza F‑69/07, formulată în urma respingerii primei reclamații. Or, o decizie care nu cuprinde decât precizări în completare se limitează la identificarea motivelor de confirmare a deciziei anterioare și nu constituie un act care lezează (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑673, punctul 65).

50      Concluzia celor de mai sus nu poate fi pusă în discuție nici de jurisprudența potrivit căreia o acțiune în anulare formulată împotriva unei decizii de confirmare nu este inadmisibilă decât în cazul în care decizia confirmată a devenit definitivă în privința persoanei interesate, prin neintroducerea în termenul legal a unei acțiuni împotriva sa, în timp ce, în caz contrar, reclamantul are dreptul să atace fie decizia confirmată, fie decizia de confirmare, fie ambele decizii. Într‑adevăr, această soluție nu poate fi aplicată în cazul în care, precum în speță, decizia confirmată și decizia de confirmare sunt atacate prin două acțiuni diferite, iar reclamantul își poate apăra punctul de vedere și își poate susține argumentele în cadrul primei acțiuni (Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 25 octombrie 2001, Métropole télévision‑M6/Comisia, T‑354/00, Rec., p. II‑3177, punctul 35).

51      În consecință, acțiunea F‑60/08 trebuie respinsă ca inadmisibilă.

3.     Cu privire la fondul acțiunii F‑69/07

52      Reclamanta contestă, pe de o parte, limitarea duratei contractului la perioada cuprinsă între 16 septembrie 2006 și 15 septembrie 2009 și, pe de altă parte, aplicarea rezervei medicale prevăzute la articolul 100 RAA.

 Cu privire la acțiune în măsura în care este îndreptată împotriva duratei contractului

 Argumentele părților

53      În susținerea acțiunii sale în măsura în care este îndreptată împotriva duratei contractului, reclamanta invocă, în esență, două motive. Ea susține, în cadrul primului motiv invocat în principal, că decizia de limitare a duratei contractului încalcă dreptul său la stabilitatea locului de muncă și că respingerea reclamației sale este insuficient motivată. În măsura în care este necesar, reclamanta invocă, în cadrul celui de al doilea motiv, excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA.

54      În primul rând, reclamanta susține, din perspectiva Hotărârii Tribunalului din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF (F‑1/05, RecFP, p. I‑A‑1‑123 și II‑A‑1‑459), care face obiectul unui recurs în fața Tribunalului de Primă Instanță (cauza T‑404/06 P), că, dată fiind evoluția protecției lucrătorilor, contractele pe durată nedeterminată constituie forma generală a raporturilor de muncă. În schimb, contractele pe durată determinată ar fi susceptibile să răspundă nevoilor angajatorilor și lucrătorilor în anumite circumstanțe.

55      Din faptul că a fost în serviciul Comisiei începând de la 1 mai 2001, în temeiul a 15 contracte pe durată determinată succesive, reclamanta deduce că, în cazul său, Comisia a abuzat de această formă de contract și a încălcat dreptul său la stabilitatea locului de muncă.

56      Reclamanta adaugă că își întemeiază reclamația din 11 și din 14 decembrie 2006 pe dreptul la stabilitatea locului de muncă, precum și pe dispozițiile Cartei sociale europene, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, și ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO 2000, C 364, p. 1, JO 2007, C 303, p. 1, denumită în continuare „Carta drepturilor fundamentale”). Reclamanta susține că, în argumentația sa, Comisia nu a formulat un răspuns cu privire la respingerea reclamației. Comisia nu ar fi furnizat nicio explicație în legătură cu circumstanțele care justificau succesiunea de 15 contracte pe durată determinată și nu ar fi indicat în ce măsură această succesiune corespundea nevoilor celor două părți.

57      În al doilea rând, reclamanta susține că decizia de a stabili termenul de încetare a contractului său la 15 septembrie 2009 este întemeiată pe articolul 88 din RAA și că acest din urmă articol este el însuși nelegal pentru că „încalcă principiile de drept în materia protecției lucrătorilor”.

58      În observațiile sale la memoriul în intervenție al Consiliului, reclamanta precizează că din Directiva 1999/70 rezultă un principiu general de stabilitate a raporturilor de muncă. Această directivă și acordul‑cadru care este anexat directivei ar avea vocația de a se aplica contractelor de muncă încheiate cu o entitate de drept internațional public. De altfel, un resortisant comunitar nu și‑ar pierde calitatea de lucrător ca urmare a faptului că ocupă un loc de muncă în cadrul unei astfel de organizații.

59      Reclamanta pretinde că RAA și Directiva 1999/70 sunt norme de drept echivalente și niciuna nu poate prevala în raport cu cealaltă. Reclamanta adaugă totuși că, în cazul în care astfel de norme pot produce efecte contrare, ar trebui aplicată aceea normă care întrunește cerințele de motivare impuse prin articolul 253 CE.

60      Or, RAA nu ar explica pentru ce motiv încadrarea în muncă a agenților la care se referă articolul 3b este limitată la trei ani. Totodată, acesta nu ar justifica diferența de tratament dintre acești agenți și agenții care, fiind recrutați în temeiul articolului 3a, pot obține o reînnoire a contractului lor pe o durată nedeterminată. În același timp, RAA nu ar conține nicio justificare a diferenței de tratament aplicate în cazul agenților contractuali care, precum reclamanta, sunt recrutați în aplicarea articolului 3b după ce au încheiat cu instituția care îi angajează o succesiune de contracte pe durată determinată pentru executarea de sarcini care au un pretins caracter permanent. În plus, nici RAA, nici decizia de limitare a duratei contractului său nu ar justifica diferența de tratament dintre agenții menționați mai sus și lucrătorii care, într‑un stat membru, ar executa astfel de sarcini. În completarea celor ce precedă, reclamanta observă că RAA nu motivează posibilitatea de a deroga de la clauza 5 din acordul‑cadru și de a recruta agenți contractuali auxiliari pe o durată determinată pentru sarcini permanente în legătură cu activitatea normală a instituției.

61      Consiliul contestă admisibilitatea excepției de nelegalitate a articolului 88 din RAA, în măsura în care cererea nu cuprinde nicio detaliere a acestui aspect. În special, excepția de nelegalitate s‑ar întemeia pe principiile generale de drept în materia protecției lucrătorilor fără a aduce nicio precizare suplimentară în această privință.

62      În orice caz, Comisia și Consiliul apreciază că niciun principiu general de stabilitate a locului de muncă nu se aplică agenților supuși RAA. Funcționarii ar fi singurii care beneficiază de stabilitate. Jurisprudența ar recunoaște, în schimb, că, în anumite circumstanțe, contractele pe durată nedeterminată pot răspunde atât nevoilor angajaților, cât și nevoilor lucrătorilor. Astfel, angajarea de funcționari în temeiul statutului sau de agenți în temeiul diverselor categorii de contracte ar corespunde nevoilor legitime ale administrației comunitare și naturii sarcinilor, permanente sau temporare, pe care aceasta are misiunea de a le îndeplini.

63      Consiliul subliniază în această privință că articolul 3b din RAA precizează că agenții contractuali auxiliari pot fi angajați exclusiv pentru a executa alte sarcini decât cele manuale sau de sprijin administrativ vizate la articolul 3a sau pentru a înlocui temporar persoane care se află momentan în incapacitatea de a‑și exercita atribuțiile ce le revin.

64      În sfârșit, Consiliul observă că, prin limitarea duratei de încadrare în muncă a agenților contractuali auxiliari la trei ani, articolul 88 din RAA împiedică utilizarea abuzivă a contractelor pe durată determinată succesive.

65      Comisia și Consiliul concluzionează că excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA trebuie respinsă, întrucât, în speță, principiul stabilității locului de muncă invocat în susținerea excepției nu este aplicabil.

66      Comisia arată în completare că limitarea contractului reclamantei la trei ani este conformă cu articolul 88 din RAA.

 Aprecierea Tribunalului

67      Deși a fost invocată numai cu titlu subsidiar, excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA trebuie analizată mai întâi.

–       Cu privire la excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA

68      În cererea sa introductivă, reclamanta pretinde că articolul 88 din RAA încalcă principiile de drept în materia protecției lucrătorilor. Ea susține de asemenea, în observațiile formulate cu privire la memoriul în intervenție al Consiliului, că articolul menționat nu este motivat în conformitate cu articolul 253 CE.

69      În primul rând, trebuie înlăturat, pe de o parte, argumentul Consiliului potrivit căruia, în măsura în care se susține că articolul încalcă „principiile de drept în materia protecției lucrătorilor”, excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA ar fi inadmisibilă în lipsa unei detalieri în cuprinsul cererii introductive.

70      Într‑adevăr, în susținerea afirmației că articolul 88 din RAA este nelegal pentru acest motiv, reclamanta face trimitere la un pretins drept la stabilitatea locului de muncă, din încălcarea căruia deduce direct nelegalitatea deciziei de limitare a duratei contractului său. Astfel, ea invocă aceeași argumentare în susținerea excepției de nelegalitate. În plus, Comisia și Consiliul au interpretat‑o în această modalitate și au răspuns în consecință.

71      Pe de o parte, trebuie amintit că excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA, în măsura în care se susține că acesta nu ar fi motivat, este admisibilă, deși a fost invocată de reclamantă în cursul procedurii, întrucât este întemeiată pe un motiv de ordine publică care poate fi invocat în orice stadiu al procedurii și care poate fi examinat, în orice caz, din oficiu de către instanța comunitară.

72      Prin urmare, trebuie examinat în al doilea rând dacă articolul 88 din RAA contravine principiului stabilității locului de muncă.

73      În speță, reclamanta nu pretinde că articolul 88 din RAA ar fi contrar Directivei 1999/70 și acordului‑cadru ca atare. Ea susține că, prin adoptarea acestei directive, Consiliul a dat dispozițiilor din acordul‑cadru menționat un caracter obligatoriu în toate statelor membre și că acestea ar constitui principii generale de drept care s‑ar impune instituțiilor, în rândul acestor principii dreptul la stabilitatea locului de muncă ocupând un loc primordial.

74      Or, deși, potrivit modului de redactare a punctului 10 din considerațiile generale ale acordului‑cadru, acesta cuprinde „princip[ii] generale, cerinț[e] minime și dispoziț[ii]”, rezultă totuși din considerentul (14) al Directivei 1999/70, precum și din al treilea paragraf al preambulului acordului‑cadru, de la punctul 9 din considerațiile generale ale acestuia și din clauzele 1 și 4 ale acordului‑cadru că principiile în discuție sunt principiul nediscriminării, ce include egalitatea de tratament între bărbați și femei, și principiul interdicției abuzului de drept. În ceea ce privește clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, pe care se întemeiază reclamanta, aceasta enunță cerințe minime destinate să limiteze recurgerea succesivă la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată și să evite în această modalitate utilizarea abuzivă a unor astfel de contracte, precum și incertitudinea situației beneficiarilor acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 63, Hotărârea Curții din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 73, și Ordonanța Curții din 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 53). Astfel de dispoziții minime de protecție reprezintă, cu siguranță, norme de drept social comunitar de o importanță deosebită (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, Rep., p. I‑7109, punctul 27), fără ca stabilitatea locului de muncă să dobândească însă caracter de principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții.

75      Astfel, deși stabilitatea locului de muncă este considerată un element major al protecției acordate lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2005, Mangold, C‑144/04, Rec., p. I‑9981, punctul 64, Hotărârea Curții din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 87, și Hotărârea Angelidaki și alții, citată anterior, punctul 105), nu rezultă nicidecum din conținutul acordului‑cadru că aceasta ar fi devenit o normă de drept cu caracter obligatoriu. De altfel, considerentele (6) și (7) ale Directivei 1999/70, precum și primul paragraf al preambulului și punctul 5 din considerațiile generale ale acordului‑cadru pun accentul pe necesitatea de a atinge un echilibru mai bun între „flexibilitatea timpului de lucru și securitatea lucrătorilor”. Trebuie adăugat că, astfel cum s‑a pronunțat deja Curtea, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe durată determinată sau după încheierea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Adeneler și alții, punctul 91, și Angelidaki și alții, punctul 183, Hotărârea Curții din 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctul 47, precum și Ordonanța Koukou, citată anterior, punctul 85).

76      Deși nu poate fi considerată, așadar, un principiu general, stabilitatea locului de muncă reprezintă, în schimb, o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect „stabilirea unui cadru pentru prevenirea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau contractelor de muncă pe durată determinată succesive” (Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 114 și 115).

77      În orice caz, rezultă din Hotărârea Tribunalului din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 119-136), că, din perspectiva caracteristicilor inerente activităților vizate la articolul 3b din RAA, articolul 88 din RAA nu aduce atingere finalităților acordului‑cadru și cerințelor minime din cuprinsul clauzei 5. Într‑adevăr, clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru impune exclusiv statelor membre obligația de a introduce în ordinea lor juridică una sau mai multe dintre măsurile enumerate la literele (a)-(c), printre care, la litera (a), figurează „motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă”. Or, fiecare post de agent contractual auxiliar trebuie, în conformitate cu articolul 3b menționat mai sus, să răspundă în mod concret unor nevoi temporare sau intermitente. În plus, în cadrul unei instituții cu un efectiv important, cum este cel al Comisiei, este inevitabil ca astfel de nevoi să se repete, în principal, în funcție de indisponibilitatea unor funcționari, de creșterea volumului de muncă în anumite împrejurări sau de necesitatea ca fiecare direcție generală să cuprindă, ocazional, persoane care posedă calificări sau cunoștințe specifice, toate aceste circumstanțe reprezentând motive obiective care justifică atât durata determinată a contractelor agenților auxiliari, cât și reînnoirea contractelor în funcție de apariția nevoilor în discuție.

78      Din cele ce precedă rezultă că excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA nu se poate întemeia pe niciun principiu general de stabilitate a locului de muncă și, în plus, nu există indicii că articolul menționat ar aduce atingere finalității și cerințelor minime ale acordului‑cadru anexat Directivei 1999/70.

79      Rămâne de examinat, în al treilea rând, argumentul potrivit căruia articolul 88 din RAA nu ar fi motivat în conformitate cu articolul 253 CE.

80      Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată la natura actului în cauză. Atunci când este vorba, precum în speță, de un act cu aplicabilitate generală, motivarea se poate limita să menționeze, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea acestuia și, pe de altă parte, scopurile generale pe care își propune să le atingă. Pe de altă parte, Curtea s‑a pronunțat în repetate rânduri în sensul că, dacă un act cu aplicabilitate generală evidențiază aspectele esențiale ale obiectivului urmărit de instituție, ar fi excesiv să se ceară o motivare specifică pentru diferitele alegeri tehnice făcute (Hotărârea Tribunalului din 23 ianuarie 2007, Chassagne/Comisia, F‑43/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 105 și 106, precum și jurisprudența citată).

81      În acest caz, Tribunalul s‑a pronunțat deja în sensul că, în cadrul considerentului (36) al Regulamentului (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a statutului, precum și a RAA (JO L 124, p. 1), obiectivul urmărit prin crearea unor noi categorii de agenți contractuali vizați la articolele 3a și 3b din RAA este justificat în mod suficient. Tribunalul a apreciat totodată că nu se poate reproșa Consiliului că nu a justificat alegerile pe care le‑a efectuat din perspectiva clauzei 5 din acordul‑cadru, din moment ce din articolul 249 al treilea paragraf CE rezultă că statele membre sunt singurele destinatare ale directivelor (Hotărârea Adjemian și alții/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctele 139-142). În sfârșit, o motivare specifică s‑ar impune cu atât mai puțin cu cât de la punctul 77 de mai sus rezultă că articolul 88 din RAA nu aduce atingere finalităților sau cerințelor minime din acordul‑cadru.

82      În aceste condiții, nu se poate imputa Consiliului că nu a justificat pretinsa alegere făcută de a deroga de la clauza 5 din acordul‑cadru. Ar fi excesiv să i se reproșeze că nu a motivat în mod specific alegerile tehnice făcute cu privire la diversele categorii de agenți și de lucrători naționali identificați de reclamantă și enumerați la punctul 60 de mai sus.

83      Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA invocată de către reclamantă trebuie respinsă.

–       Cu privire la criticile formulate direct în privința deciziei de limitare a duratei contractului reclamantei

84      Reclamanta susține, în primul rând, că de la 1 mai 2001 a fost angajată de Comisie, în temeiul a 15 contracte succesive pe durată determinată, pentru a îndeplini atribuții permanente în legătură cu activitatea normală a instituției. Prin urmare, reclamanta reproșează Comisiei că nu a angajat‑o pe durată nedeterminată prin contractul de agent contractual auxiliar din 14 septembrie 2006.

85      Trebuie să se constate totuși că, în înscrisurile depuse, reclamanta nu a prezentat elemente concrete și pertinente în susținerea afirmației sale în sensul că ar avea efectiv atribuții permanente în legătură cu activitatea normală a Comisiei care excedează ipotezei avute în vedere la articolul 3b litera (b) din RAA. Tribunalul amintește în această privință că nu intră în competența sa să cerceteze în anexele cererii dacă acestea cuprind elemente care ar putea acoperi această lacună, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 octombrie 2001, X/BCE, T‑333/99, Rec., p. II‑3021, punctul 190, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul European, T‑345/05, Rep., p.II‑02849, punctul 75).

86      Trebuie amintit totodată că din cuprinsul punctelor 73-76 de mai sus rezultă că clauza 5 din acordul‑cadru nu conține un principiu general de drept și că nici stabilitatea locului de muncă nu este un astfel de principiu. În plus, reclamanta nu a dovedit că succesiunea contractelor sale nu ar răspunde unor nevoi specifice ale Comisiei din perspectiva considerațiilor de la punctul 77 de mai sus și că ar avea ca obiect acoperirea unor nevoi permanente și durabile ale angajatorului.

87      Rezultă că, în măsura în care privește durata contractului respectiv, prima critică invocată de către reclamantă în privința contractului de agent contractual auxiliar din 14 septembrie 2006 trebuie respinsă.

88      Reclamanta pretinde, în al doilea rând, că AAIC nu a răspuns, în decizia sa din 30 martie 2007, argumentelor din cuprinsul reclamației din 11 și din 14 decembrie 2006 întemeiate pe Carta drepturilor fundamentale, pe Carta socială europeană și pe dreptul la stabilitatea locului de muncă. Potrivit reclamantei, AAIC nu ar fi explicat nici în ce măsură succesiunea de 15 contracte pe durată determinată ar răspunde nevoilor părților contractante și prin ce s‑ar justifica diferența de tratament a cărei victimă ar fi reclamanta în raport cu lucrătorii care au încheiat contracte cu angajatori din sectorul public sau privat dintr‑un stat membru.

89      Se impune totuși să se constate mai întâi că, în reclamația sa din 11 decembrie 2006, reclamanta a citat numai articolele 34 și 35 din Carta drepturilor fundamentale și articolele 12 și 13 din Carta socială europeană în descrierea cadrului juridic fără a deduce din acestea niciun argument și fără a le relua în enumerarea textelor și principiilor invocate în „susținerea acțiunii sale”.

90      Or, deși nu este necesar să fie exhaustivă, motivarea trebuie să dea posibilitatea instanței comunitare să își exercite controlul asupra legalității deciziei atacate și să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este afectată de un viciu ce permite contestarea legalității sale (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, RecFP, p. I‑A‑49 și II‑223, punctul 49, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție, T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 67). De asemenea, nu se poate impune instituțiilor să analizeze toate aspectele de fapt și de drept care au fost invocate, în special într‑o modalitate superficială, în cursul procedurii administrative. În consecință, prin faptul că nu a justificat decizia sa din perspectiva articolelor menționate mai sus din Carta drepturilor fundamentale și din Carta socială europeană, AAIC nu a încălcat obligația sa de motivare a respingerii acelei părți a reclamației care privea durata determinată a contractului de agent contractual oferit reclamantei. În fond, AAIC a putut considera în mod legitim că aceste articole erau citate numai în raport cu a doua solicitare din reclamație care privea rezerva medicală aplicată în cazul reclamantei.

91      Pe de altă parte, reclamanta nu a invocat expres o eventuală diferență de tratament între ea și lucrătorii din sectorul public sau privat dintr‑un stat membru în reclamația sa din 11 și din 14 decembrie 2006.

92      Totodată, din detalierea cuprinsă în reclamația complementară din 14 decembrie 2006, rezultă că aceasta completează argumentarea inițială a reclamantei în ceea ce privește rezerva medicală, și nu obiecția din reclamație care privea durata contractului.

93      În sfârșit, AAIC a răspuns argumentelor reclamantei întemeiate pe dreptul la stabilitatea locului de muncă, menționând printre altele că, deși contractele pe durată nedeterminată oferă, cu siguranță, mai multă stabilitate, totuși nu se poate deduce de aici că ar fi nelegale contractele pe durată nedeterminată. AAIC a amintit de asemenea puterea de apreciere de care dispune în materie și a subliniat faptul că scopul contractelor de agenți auxiliari pe durată determinată este de a răspunde în mod concret unor nevoi temporare, urgente sau clar definite, răspunzând astfel criticii reclamantei privind caracterul succesiv al contractelor sale de încadrare în muncă.

94      Rezultă că nu este întemeiată a doua critică invocată de reclamantă referitoare la contractul de agent contractual auxiliar din 14 septembrie 2006, în măsura în care privește durata contractului.

95      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, acțiunea trebuie respinsă în măsura în care privește durata contractului.

 Cu privire la acțiune în măsura în care se referă la rezerva medicală

 Argumentele părților

–       Argumentele reclamantei

96      În susținerea acțiunii sale în măsura în care aceasta privește rezerva medicală, reclamanta invocă două motive. Primul motiv, invocat în principal, este întemeiat pe încălcarea articolului 100 din RAA; al doilea motiv, invocat în subsidiar, este întemeiat pe o excepție de nelegalitate a aceluiași articol.

97      În ceea ce privește primul motiv, reclamanta amintește mai întâi că, în temeiul articolului 100 din RAA, AAIC poate decide să nu admită agentul contractual ca beneficiar al garanțiilor prevăzute în materie de invaliditate sau deces în ceea ce privește urmările unei boli relevate în cursul examenului medical efectuat înainte de încadrarea în muncă pe o perioadă de cinci ani de la data angajării în muncă în cadrul instituției.

98      Reclamanta susține că angajarea în muncă la care se referă articolul 100 din RAA este independentă de natura raporturilor contractuale sau statutare dintre instituție și agent. De altfel, o succesiune de contracte pe durată determinată ar constitui, în realitate, un singur raport de muncă. În consecință, rezerva medicală nu s‑ar putea aplica în cazul său decât pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2001, data primei sale angajări, și 30 aprilie 2006.

99      Reclamanta pretinde, în plus, că rezerva medicală a avut ca efect privarea sa de o protecție socială de nivel adecvat, fiind încălcate principiile generale care stau la baza, pe de o parte, a articolelor 12 și 13 din Carta socială europeană, privind dreptul la securitate socială și dreptul la asistență socială și medicală, precum și, pe de altă parte, a articolelor 34 și 35 din Carta drepturilor fundamentale, referitoare la dreptul de acces la prestațiile de securitate socială, printre care și cele în caz de boală, și, respectiv, la protecția sănătății.

100    În sfârșit, reafirmând faptul că noțiunea de angajare în muncă utilizată la articolul 100 din RAA este independentă de afilierea la un sistem de asigurări sociale național sau comunitar, reclamanta susține că decizia de a aplica rezerva medicală în cazul său a redus nivelul de protecție împotriva riscurilor de deces și de invaliditate de care beneficia în temeiul legislației maghiare în materia securității sociale, iar ulterior în temeiul legislației belgiene, în perioada în care a fost angajată în cadrul Comisiei în calitate de agent local, iar ulterior, de agent auxiliar. Reclamanta amintește în această privință că, începând de la 1 mai 2001, a fost angajată a Comisiei fără întrerupere și apreciază că instituțiile comunitare, ca orice angajator, nu pot să aplice personalului un sistem de asigurări sociale precar prin reexaminarea constantă a stării de sănătate a agenților în discuție.

101    În ceea ce privește al doilea motiv, reclamanta arată că, dacă se va considera că decizia de a i se aplica rezerva medicală este conformă cu articolul 100 din RAA, ar trebui să se constate că acesta încalcă „principiile generale de drept în materia protecției lucrătorilor”.

102    În observațiile sale cu privire la memoriul în intervenție al Consiliului, reclamanta precizează că aplicarea articolului 100 din RAA, în circumstanțele speței, s‑ar întemeia pe o ficțiune juridică, deoarece se consideră că o succesiune de contracte pe durată determinată reprezintă tot atâtea raporturi de muncă independente unele de celelalte. Or, protecția lucrătorilor ar necesita să se acorde prioritate caracterului real al unui raport de muncă neîntrerupt pentru a împiedica posibilitatea instituțiilor comunitare de a impune agenților lor un sistem precar de asigurări sociale, caracterizată prin reexaminarea constantă a situației lor medicale.

–       Argumentele Comisiei și ale Consiliului

103    În ceea ce privește primul motiv, Comisia răspunde că articolul 100 din RAA din cuprinsul titlului IV „Agenți contractuali” capitolul 8 „Asigurările sociale” secțiunea B „Asigurările de invaliditate și de viață” se poate aplica exclusiv agenților contractuali începând cu momentul încadrării lor în muncă în această calitate. În plus, articolul 100 din RAA s‑ar referi la un examen medical efectuat înaintea recrutării, astfel încât perioada de cinci ani în care nu se aplică beneficiul garanțiilor prevăzute în materie de invaliditate și de deces pe care o presupune nu ar putea fi decât ulterioară acestei recrutări. Mai mult, nu ar avea niciun sens ca această perioadă să fie socotită retroactiv la un moment la care drepturile în cauză nu existau. Comisia constată, în această privință, că reclamanta a fost angajată mai întâi ca agent local, fiind afiliată la sistemul de asigurări sociale din țara sa, apoi ca agent auxiliar, fiindu‑i aplicabil sistem belgian de asigurări sociale. Reclamantei i s‑ar fi aplicat sistemul comunitar de asigurări sociale numai de la momentul la care a devenit agent contractual.

104    Pe de altă parte, Comisia observă că articolul 100 din RAA este similar cu articolul 1 din anexa VII la statut și cu articolul 32 din RAA, care sunt aplicabile funcționarilor și, respectiv, agenților temporari. Comisia subliniază, în schimb, că dispozițiile referitoare la agenții locali și la agenții auxiliari nu cuprind un articol comparabil. Această diferență s‑ar explica prin împrejurarea că, în fapt, Comunitatea nu poate impune o rezervă medicală decât agenților care intră în domeniul de aplicare a securității sociale comunitare.

105    În ceea ce privește al doilea motiv, Comisia și Consiliul consideră că excepția de nelegalitate a articolului 100 din RAA este inadmisibilă în măsura în care cererea introductivă nu cuprinde nicio explicație detaliată cu privire la acest aspect. Chiar și în situația în care excepția de nelegalitate ar trebui interpretată în sensul că se întemeiază și pe o pretinsă încălcare a dreptului de acces la prestațiile de securitate socială comunitară, pe o încălcare a articolelor 12 și 13 din Carta socială europeană, precum și a articolelor 34 și 35 din Carta drepturilor fundamentale, excepția ar trebui totuși să fie respinsă ca inadmisibilă, dat fiind caracterul pur abstract al argumentării prezentate, caracterizată prin lipsa de indicații suficient de clare și de precise care să permită părților adverse să răspundă, iar Tribunalului să își exercite controlul, fapt care încalcă articolul 44 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene.

106    Comisia adaugă că, în fapt, Carta drepturilor fundamentale este lipsită de valoare juridică obligatorie și că, întrucât Comunitatea nu se află printre semnatarii sau aderenții la aceasta, Carta socială europeană nu îi este aplicabilă.

107    În orice caz, Comisia pretinde că dreptul la un nivel ridicat de protecție a sănătății menționat în cele două texte este respectat. Reclamanta ar beneficia de o asigurare de sănătate la fel ca orice funcționar sau agent și ar beneficia și de o asigurare de invaliditate sau de deces în ceea ce privește urmările sau consecințele unei alte boli decât cea care a stat la baza rezervei medicale.

108    Consiliul susține că, în orice caz, accesul la prestațiile de securitate socială depinde, potrivit articolului 34 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, de normele stabilite de dreptul comunitar și de legislațiile naționale sau, în temeiul articolului 12 alineatul (4) din Carta socială europeană, de măsurile luate de părțile contractante. Astfel, statutul și RAA ar putea defini sistemul de securitate socială aplicabil funcției publice europene. În plus, articolul 34 din Carta drepturilor fundamentale nu ar viza protecția în materie de invaliditate sau de deces. Aceeași observație este valabilă pentru articolul 35 din carta amintită, care enunță numai dreptul oricărei persoane de a avea acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile naționale. Articolul 100 din RAA nu ar priva reclamanta de aceste garanții. Pe de altă parte, articolul 12 din Carta socială europeană ar privi stabilirea unui sistem de asigurări sociale de către părțile contractante, menținerea acestui sistem la un nivel satisfăcător și adoptarea de măsuri care să garanteze păstrarea avantajelor în cazul deplasării persoanelor între teritoriile părților. Articolul 13 din aceeași cartă ar garanta dreptul la asistență socială și medicală. Articolul 100 din RAA nu s‑ar încadra astfel în domeniul de aplicare al acestor două articole.

 Aprecierea Tribunalului

109    Trebuie amintit că, în temeiul articolelor 70 și 121 din RAA, agentul local și agentul auxiliar sunt afiliați la sistem obligatoriu de asigurări sociale național, de preferință cel din țara în care a fost ultima dată afiliat sau din țara sa de origine, în ceea ce privește agentul auxiliar, sau cel din țara pe teritoriul căreia agentul urmează să își exercite atribuțiile, în ceea ce privește agentul local. În speță, de la 1 mai 2001 la 15 septembrie 2006, reclamanta a fost afiliată, succesiv, în temeiul legislației în materie de securitate socială maghiară și belgiană, în calitatea sa de agent local și, ulterior, de agent auxiliar.

110    În schimb, agentul contractual beneficiază de asigurare împotriva diverselor riscuri sociale în temeiul dispozițiilor din cuprinsul capitolului 8 „Asigurările sociale” din titlul IV „Agenții contractuali” din RAA și în special în temeiul articolelor 99-108 din acesta, în ceea ce privește invaliditatea și decesul. Aceasta înseamnă că, de la data recrutării sale ca agent contractual, 16 septembrie 2006, reclamanta beneficiază de sistemul de asigurări sociale, astfel cum este organizat prin RAA, legislația belgiană în materia securității sociale încetându‑și aplicarea în cazul său.

111    În materie de invaliditate și de deces, articolul 100 din RAA prevede că „[î]n cazul în care în urma examenului medical efectuat înaintea încadrării în muncă a unui agent rezultă că acesta suferă de o boală sau are o infirmitate, [AAIC] poate decide să nu îl admită ca beneficiar al garanțiilor prevăzute în materie de invaliditate sau deces în ceea ce privește urmările sau consecințele unei astfel de boli sau infirmități decât la expirarea unui termen de cinci ani de la data angajării în muncă în cadrul instituției”. O dispoziție similară se găsește la articolul 1 alineatul (1) din anexa VIII la statut, aplicabil funcționarilor, și la articolul 32 din RAA, aplicabil agenților temporari.

112    Din modul de redactare a articolului 100 din RAA rezultă cu claritate că acesta instituie pentru AAIC o simplă facultate de a utiliza rezerva medicală, la momentul afilierii agentului la sistemul comunitar de asigurări sociale, pentru situația în care existența unei boli sau a unei infirmități de care suferă acesta ar rezulta cu ocazia examenului medical de angajare. În plus, perioada în care agentul nu beneficiază de asigurare de invaliditate și de viață, în ceea ce privește această boală sau această infirmitate, are o durată de cinci ani „de la data angajării în muncă în cadrul instituției”.

113    Trebuie să se precizeze ce anume se înțelege prin „angaj[area] în muncă în cadrul instituției”, deoarece părțile nu sunt de acord asupra înțelesului care trebuie dat acestor termeni. Potrivit reclamantei, trebuie luat în considerare începutul perioadei de activitate a persoanei interesate în cadrul instituției, indiferent de tipul de contract pe care l‑a încheiat cu instituția, ceea ce, în speță, ar corespunde datei la care a fost recrutată în calitate de agent local, mai precis 1 mai 2001. Comisia apreciază, în schimb, că trebuie să se țină seama de data la care agentul contractual a început să fie afiliat la sistemul comunitar de asigurări sociale, mai precis, în speță, data de 16 septembrie 2006.

114    În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea unei dispoziții de drept comunitar, este necesar să se țină cont nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție, precum și de ansamblul dispozițiilor de drept comunitar (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, Rec., p. 3415, punctul 20, Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, Rec., p. 3781, punctul 12, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T‑22/02 și T‑23/02, Rec., p. II‑4065, punctul 47).

115    Mai întâi, potrivit sensului uzual al termenilor folosiți la articolul 100 din RAA, angajarea în muncă în cadrul unei instituții ar trebui să coincidă cu data la care agentul în cauză a început să își exercite atribuțiile în cadrul instituției, oricare ar fi natura contractului pe care l‑a încheiat cu aceasta, ceea ce în speță ar însemna ca perioada de excludere de la garanțiile prevăzute în materie de invaliditate și de deces să fi început la 1 mai 2001. Cu toate acestea, astfel cum a subliniat Comisia, nu ar avea niciun sens ca o astfel de perioadă de excludere să înceapă înainte de afilierea agentului în cauză la sistemul comunitar de asigurări sociale.

116    Din moment ce perioada de excludere de la asigurările împotriva unui risc social nu poate, prin natura sa, să înceapă decât sub imperiul sistemului de asigurare împotriva acestui risc, nu se pune problema ca perioada de excludere de la garanțiile prevăzute în materie de invaliditate și de deces să se calculeze retroactiv la data intrării în funcție a reclamantei în cadrul Comisiei, mai precis la 1 mai 2001.

117    Totuși, pentru interpretarea articolului 100 din RAA, având în vedere circumstanțele speței, este necesar să se țină cont și de contextul acestui articol, de finalitatea reglementării din care face parte, precum și de alte dispoziții ale dreptului comunitar.

118    În ceea ce privește, în primul rând, contextul articolului 100 din RAA și finalitatea reglementării în care se încadrează, se impune observația că articolul în cauză face parte din ansamblul dispozițiilor din RAA destinate să garanteze agenților contractuali un nivel ridicat de protecție împotriva riscurilor tradiționale de securitate socială, printre care riscul de invaliditate. De altfel, în înscrisurile depuse, Comisia a reliefat această caracteristică a reglementării comunitare, menționând că ea corespunde finalității Cartei drepturilor fundamentale și a Cartei sociale europene, în domeniile protecției sănătății și securității sociale. Comisia a admis totodată, în cadrul ședinței, inexistența unei aplicări automate a articolului 100 din RAA, de vreme ce acest articol prevede o simplă facultate pentru AAIC de a recurge la rezerva medicală.

119    Este important de subliniat totodată că, în ceea ce privește agenții contractuali, precum și, de altfel, în ceea ce privește funcționarii și agenții temporari, protecția socială, în particular asigurarea de invaliditate, este realizată de instituția însăși în aplicarea RAA. Or, prin adoptarea Regulamentului nr. 732/2004, legiuitorul comunitar a inserat la articolul 52 din RAA o dispoziție care prevedea dispariția contractelor de agent auxiliar la 31 decembrie 2007, cu intenția, astfel cum rezultă de la considerentul (36) al regulamentului, de a înlocui contractele respective prin contracte de agent contractual. Este necontestat că această reformă nu a fost însoțită de măsuri de coordonare între sistemele naționale de asigurări de invaliditate, în temeiul cărora erau afiliați agenții auxiliari, și sistemul comunitar de asigurare de invaliditate care se aplică agenților contractuali, după modelul cadrului existent în contextul general al liberei circulații a lucrătorilor în cadrul Comunității, în temeiul articolului 42 CE, sau, mai specific, după modelul prevederilor cuprinse în articolul 11 din anexa VIII la statut, în materia asigurărilor pentru limită de vârstă.

120    În aceste condiții, făcând aplicarea articolului 100 din RAA în cazul foștilor agenți auxiliari care au fost solicitați de Comisie să încheie un nou contract, de agent contractual, administrația nu poate, la momentul la care stabilește durata perioadei de excludere prevăzute la articolul 100 din RAA, să facă abstracție de împrejurarea că agenții respectivi au fost, anterior, în serviciul instituției și au fost obligați să se afilieze la un alt sistem de asigurări sociale ca urmare a schimbării regimului contractual impus agenților amintiți ca o consecință a reformei statutului.

121    Pentru aceste motive, interpretarea strictă a articolului 100 din RAA este conformă atât contextului special al articolului amintit, cât și celui general al reformei statutului, precum și finalității reglementării din care face parte articolul 100, fiind necesar de amintit că o rezervă medicală are drept consecință privarea persoanei interesate de orice pensie de invaliditate, chiar, în principiu, în temeiul legislației naționale aplicabile anterior, astfel cum a recunoscut, în speță, Comisia în cadrul ședinței, pentru situația în care incapacitatea de muncă a acestei persoane ar fi cauzată, în perioada de excludere, de o boală rezultată în urma examenului medical de angajare.

122    În al doilea rând, pentru interpretarea articolului 100 din RAA, este necesar să se țină cont de cerințele ce decurg, în domeniul securității sociale, în special din principiul liberei circulații a lucrătorilor, garantat prin articolul 39 CE, care face parte dintre fundamentele Comunității (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C‑482/01 și C‑493/01, Rec., p. I‑5257, punctul 64, și Hotărârea Curții din 17 februarie 2005, Oulane, C‑215/03, Rec., p. I‑1215, punctul 16) și de care Comisia trebuie să țină cont în cadrul interpretării normelor din statut sau a celor din RAA.

123    În această privință, decurge dintr‑o jurisprudență constantă că un resortisant comunitar care lucrează într‑un alt stat membru decât statul său de origine nu pierde calitatea de lucrător în sensul articolului 39 alineatul (1) CE prin faptul că ocupă un post în cadrul Comunităților (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 octombrie 2000, Ferlini, C‑411/98, Rec., p. I‑8081, punctul 42, și Hotărârea Curții din 16 decembrie 2004, My, C‑293/03, Rec., p. I‑12013, punctul 37). În acest temei, nu i se poate refuza beneficiul drepturilor și avantajelor sociale pe care i-l asigură acest articol (Hotărârile citate anterior Ferlini, punctul 43 și My, punctul 38; a se vedea în acest sens și Hotărârea Tribunalului din 19 iunie 2007, Davis și alții/Consiliul, F‑54/06, RepFP, p. I‑A‑1‑165 și II–A‑1‑911, punctul 96).

124    În ședință, Comisia a susținut totuși, întemeindu‑se în principal pe Hotărârea My (citată anterior, punctele 38 și 40), că articolul 39 CE nu se aplică circumstanțelor din cauză, întrucât acestea au legătură cu accesul la un loc de muncă la un moment la care reclamanta fusese deja admisă pe teritoriul Belgiei și lucrase deja în aceea țară. Potrivit Comisiei, situația reclamantei ar trebui să fie asimilată unei situații interne a unui stat membru.

125    O astfel de poziție nu poate fi admisă. Astfel, trebuie amintit, mai întâi, că articolul 39 CE implică, în principiu, faptul că resortisanții statelor membre dispun în special de dreptul de a‑și părăsi statul de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru și de ședere pe teritoriul acelui stat pentru a desfășura o activitate economică (a se vedea Hotărârea Curții din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 95, Hotărârea Curții din 27 ianuarie 2000, Graf, C‑190/98, Rec., p. I‑493, punctul 22, și Hotărârea Curții din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, Rep., p. I‑1683, punctul 44).

126    În speță, reclamanta, cetățean maghiar, și‑a părăsit țara de origine, în septembrie 2003, înainte de aderarea Republicii Ungare la Uniunea Europeană, pentru a ocupa un post în calitate de agent auxiliar în cadrul Comisiei. Este cert că, în această perioadă, deplasarea sa în Belgia nu putea fi asimilată exercitării dreptului la liberă circulație a lucrătorilor în sensul articolului 39 CE.

127    Totuși, de la aderarea Republicii Ungare la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, articolul 39 CE se aplică, în principiu, pe deplin cetățenilor maghiari, în conformitate cu articolul 24 din Actul privind condițiile de aderare, anexat la tratatul încheiat între cele 15 vechi state membre și cele 10 noi state membre privind aderarea acestora din urmă la Uniunea Europeană, semnat la 16 aprilie 2003 (JO 2003, L 236, p. 33), și cu punctul 1.1 din anexa X la acesta, numai sub rezerva dispozițiilor tranzitorii prevăzute la punctele 1.2-1.14 din anexa menționată. Rezultă că, de la aderarea Republicii Ungare, aceste dispoziții pot fi invocate de un resortisant maghiar care desfășoară, de la o dată anterioară aderării țării sale de origine, o activitate salariată într‑un alt stat membru decât statul său de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 27 septembrie 1989, Lopes da Veiga, 9/88, Rec., p. 2989, punctele 9 și 10, precum și Hotărârea Curții din 26 mai 1993, Tsiotras, C‑171/91, Rec., p. I‑2925, punctul 12).

128    Or, dispozițiile tranzitorii menționate mai sus din anexa X la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Ungare nu se opun ca un lucrător de cetățenie maghiară, angajat în mod legal la data aderării într‑un alt stat membru decât statul său de origine, mai exact în cadrul unei instituții comunitare, să poată, în momentul în care accede la un post la același angajator, să revendice, pe teritoriul statului membru de primire, drepturile și avantajele conferite de articolul 39 CE, în special în domeniul securității sociale.

129    Hotărârea My (punctul 123 de mai sus) nu poate infirma aplicabilitatea articolului 39 CE în speță. Astfel cum tocmai s‑a subliniat, reclamanta, cetățean maghiar, a realizat o parte a carierei sale profesionale în țara sa de origine înainte de a se stabili în Belgia pentru a lucra ca agent auxiliar în cadrul Comisiei și de a accepta, ulterior, un post de agent contractual în cadrul aceleași instituții. Aceste circumstanțe disting cazul în speță de cel care a stat la originea cauzei My, vizate mai sus, în care reclamantul din acțiunea principală, cetățean italian, sosit în Belgia la vârsta de nouă ani, și‑a desfășurat întreaga carieră profesională în Belgia. În cazul în speță, prin acceptarea unui nou post, în septembrie 2006, în cadrul Comisiei, și aceasta în afara ipotezelor vizate prin dispozițiile tranzitorii din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Ungare care limitează deplina aplicare a articolului 39 CE, reclamanta și‑a exercitat pe deplin unul dintre drepturile pe care i le asigură acest articol, acela de a accepta un loc de muncă oferit în mod efectiv pe teritoriul statului membru de primire, altul decât statul său membru de origine.

130    Aplicabilitatea articolului 39 CE fiind stabilită în speță, trebuie amintit că, în fapt, condițiile de exercitare a unei activități pot condiționa accesul la aceasta, iar o reglementare care privește condițiile de exercitare a unei activități economice poate constitui un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor (Hotărârea Curții din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑464/02, Rec., p. I‑7929, punctul 37). În special, potrivit unei jurisprudențe constante, scopul articolelor 39-42 CE nu ar fi atins dacă, în urma exercitării dreptului la liberă circulație, un lucrător ar trebui să piardă avantajele privind securitatea socială care îi sunt asigurate de legislația unui stat membru; o asemenea consecință ar putea astfel să descurajeze lucrătorul comunitar să își exercite dreptul la libera circulație și ar constitui, prin urmare, un obstacol în calea acestei libertăți (a se vedea Hotărârea Curții din 20 septembrie 1994, Drake, C‑12/93, Rec., p. I‑4337, punctul 22, și Hotărârea Curții din 22 noiembrie 1995, Vougioukas, C‑443/93, Rec., p. I‑4033, punctul 39).

131    Or, aplicarea articolului 100 din RAA, în circumstanțele din speță, penalizează reclamanta și este, prin urmare, de natură să producă un astfel de efect disuasiv, din moment ce, acceptând să rămână în serviciul pârâtei în temeiul unui nou contract, de agent contractual, ea pierde, timp de cinci ani, din cauza aplicării rezervei medicale, beneficiul prestațiilor de invaliditate care îi erau garantate de legislația belgiană aplicabilă anterior, fără a dobândi, cu toate acestea, un drept la prestații comunitare în materie de invaliditate și de deces în ceea ce privește eventualele consecințe ale bolii rezultate în urma vizitei medicale de angajare.

132    Tocmai pentru a garanta că exercitarea dreptului la liberă circulație conferit de tratat nu are ca efect privarea unui lucrător de avantajele în materie de securitate socială pe care le‑ar fi putut pretinde în cazul în care și‑ar fi desfășurat cariera într‑un singur stat membru, legiuitorul comunitar a instituit articolul 42 CE, care enunță, printre altele, regula cumulului tuturor perioadelor de asigurare, de reședință sau de încadrare în muncă în domeniul securității sociale, prin adoptarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26), modificat în mai multe rânduri. Curtea a considerat astfel, în legătură cu o legislație națională în temeiul căreia acordarea prestațiilor de invaliditate depindea de faptul ca, la momentul la care persoana a devenit afiliată, starea de sănătate a asiguratului să nu fi lăsat să se prevadă, pe termen scurt, o incapacitate de muncă, urmată de o invaliditate, că articolul 38 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, care conține regula privind cumulul în materie de invaliditate, se opune ca instituția națională să considere începutul afilierii în temeiul legislației pe care o aplica ca punct de plecare pentru perioadele de asigurare care trebuie luate în considerare la plata prestațiilor de invaliditate (Hotărârea Curții din 26 octombrie 1995, Moscato, C‑481/93, Rec., p. I‑3525, punctul 30; a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 26 octombrie 1995, Klaus, C‑482/93, Rec., p. I‑3560, punctul 23).

133    Desigur, Regulamentul nr. 1408/71, aplicabil agenților auxiliari, nu se aplică, în schimb, nici agenților contractuali, nici funcționarilor și agenților temporari ai Comunităților Europene (a se vedea Hotărârile Ferlini, citată anterior, punctul 41, și My, citată anterior, punctul 35). Nu este mai puțin adevărat că aceștia din urmă au calitatea de lucrători în sensul articolului 39 CE și că, în Hotărârea Moscato (citată anterior, punctul 28), Curtea a scos în evidență faptul că reprezenta un obstacol în calea libertății de circulație refuzul unui organism național de a considera, în cadrul aplicării unei dispoziții naționale comparabile cu cea cuprinsă în articolul 100 din RAA, ca singur punct de plecare al afilierii momentul de la care persoana interesată a intrat sub incidența legislației naționale pe care o aplică organismul respectiv, făcând abstracție de perioadele în care persoana interesată a fost afiliată în temeiul legislației unui alt stat membru.

134    Trebuie adăugat că, „[î]n vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială”, articolul 12 alineatul (4) litera (b) din Carta socială europeană garantează „menținerea […] drepturilor la securitate socială prin astfel de mijloace încât totalizarea perioadelor de asigurare sau de angajare să fie îndeplinite conform legislației fiecăreia dintre părți”. Or, deși Comunitatea nu a aderat la carta respectivă, aceasta este menționată în cuprinsul celui de al patrulea considerent al preambulului Tratatului privind Uniunea Europeană, precum și la articolul 136 CE și face parte dintre instrumentele internaționale care trebuie să ghideze instituțiile în aplicarea și în interpretarea dispozițiilor din statut și din RAA, în special a acelora care tind să priveze un lucrător de protecția socială fundamentală, pe calea unei simple facultăți lăsate la aprecierea administrației.

135    Este adevărat, pe de altă parte, că jurisprudența amintită la punctul 132 de mai sus privește ipotezele în care pierderea avantajelor de securitate socială s‑a produs chiar cu ocazia exercitării dreptului la liberă circulație, după ce a fost schimbată țara de afiliere, în timp ce, în speță, administrația a făcut aplicarea articolului 100 din RAA cu ocazia schimbării tipului de contract de angajare și a sistemului de asigurări sociale aplicabil, schimbare care a intervenit la trei ani după ce reclamanta s‑a deplasat pe teritoriul Belgiei pentru a exercita o activitate economică.

136    Această din urmă circumstanță nu poate totuși să repună în discuție constatarea că reclamanta, după ce a părăsit statul său de origine pentru a ocupa un loc de muncă în cadrul Comisiei, s‑a aflat ulterior, ca urmare a transformării contractului său de agent auxiliar în contract de agent contractual, transformare devenită obligatorie prin reforma statutului, și a schimbării subsecvente a sistemului de asigurări sociale aplicabil:

–        fie în situația de a fi nevoită să piardă beneficiul prestațiilor de invaliditate care îi erau garantate de legislația belgiană aplicabilă anterior, fără a dobândi însă un drept la prestații comunitare în materie de invaliditate și de deces în ceea ce privește eventualele consecințe ale bolii rezultate în urma vizitei medicale de angajare, prestații la care ar fi avut dreptul dacă perioadele sale de asigurare anterioare, în temeiul legislației belgiene și în cadrul aceluiași angajator, ar fi fost luate în considerare,

–        fie în situația de a fi nevoită, la încetarea contractului său de agent auxiliar, să renunțe la continuarea activității sale profesionale,în Belgia, în cadrul Comisiei, acesta fiind tocmai motivul pentru care a părăsit țara sa de origine.

137    În ceea ce privește acest din urmă punct, trebuie să se amintească faptul că o rezervă medicală poate fi impusă oricărui agent contractual auxiliar, în temeiul articolului 100 din RAA, „de la data angajării în muncă în cadrul instituției” în urma unui „exam[en] medical efectuat înaintea încadrării [sale] în muncă”. Mai exact, contractul reclamantei de agent auxiliar tocmai încetase de drept prin ajungerea la termen la 15 septembrie 2006, iar Comisia, aplicându‑i același tratament ca unui agent nou, i‑a impus rezerva medicală în litigiu în condițiile menționate mai sus, ale articolului 100 din RAA. Totodată, articolul 100 din RAA a condiționat, în speță, accesul unui lucrător la piața muncii.

138    Rezultă că aplicarea articolului 100 din RAA penalizează reclamanta în circumstanțele din speță și este susceptibilă să împiedice exercitarea drepturilor conferite de articolul 39 CE, care reprezintă o dispoziție fundamentală pentru Comunitate.

139    Or, Comisia nu a demonstrat, nici nu a încercat să demonstreze că un astfel de obstacol în calea exercitării drepturilor conferite prin articolul 39 CE este necesar în urmărirea unui obiectiv de interes general, că este de natură să asigure realizarea acestuia și că nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, punctul 125 de mai sus, punctele 48, 52 și 55). Trebuie amintit, în această privință, că obiective de natură pur economică nu pot justifica restrângerea unei libertăți fundamentale garantate de tratat (Hotărârea Curții din 5 iunie 1997, SETTG, C‑398/95, Rec., p. I‑3091, punctul 23, și Hotărârea Curții din 28 aprilie 1998, Kohll, C‑158/96, Rec., p. I‑1931, punctul 41).

140    În plus, faptul că aplicarea articolului 100 din RAA ar putea determina totodată și lipsirea de asigurări de invaliditate a resortisanților belgieni care au încheiat un contract de agent contractual cu Comisia, după ce au lucrat în Belgia ca agenți auxiliari, dar fără să își fi exercitat libertatea de circulație în cadrul Comunității, nu este de natură să împiedice un resortisant al unui alt stat membru care și‑a exercitat dreptul său la liberă circulație să beneficieze, într‑o situație comparabilă, de drepturile și de avantajele sociale pe care i le asigură articolul 39 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, punctul 125 de mai sus, punctele 36-42).

141    Având în vedere considerațiile care precedă, AAIC era obligată ca, în circumstanțele specifice ale speței, să nu utilizeze facultatea prevăzută la articolul 100 din RAA pentru a priva reclamanta de avantajele de securitate socială la care ar fi avut dreptul dacă ar fi continuat să fie afiliată în temeiul legislației maghiare sau belgiene.

142    În sfârșit, trebuie să se răspundă la argumentul Comisiei potrivit căruia, întemeindu‑se în special pe articolul 39 CE, care nu a fost invocat de reclamantă în înscrisurile prezentate, în ceea ce privește aplicarea rezervei medicale, Tribunalul ar efectua un control din oficiu al legalității unui act administrativ al AAIC din perspectiva motivului întemeiat pe încălcarea unei dispoziții din tratat.

143    Este important de subliniat, cu titlu introductiv și la modul general, că limitarea competenței instanței de a invoca din oficiu un motiv decurge din obligația acesteia de a respecta obiectul litigiului și de a‑și întemeia decizia pe faptele care i‑au fost prezentate. Această limitare este justificată de principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților, astfel încât instanța nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale, în interes public (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctele 34-36).

144    Fără a fi nevoie să se desprindă de aici situațiile în care ar fi posibil ca Tribunalul să invoce din oficiu un motiv, este suficient să se observe că, prin precizarea cadrului juridic în care trebuie interpretată o dispoziție de drept derivat, instanța comunitară nu se pronunță cu privire la legalitatea acestei dispoziții din perspectiva normelor de drept superioare, inclusiv a celor din tratat, ci caută interpretarea dispoziției în litigiu care face aplicarea acesteia cât mai conformă posibil cu dreptul primar și cât mai coerentă posibil cu cadrul juridic în care se înscrie. În speță, interpretând articolul 100 din RAA, în special în lumina exigențelor care decurg din libera circulație a lucrătorilor, consacrată la articolul 39 CE, Tribunalul nu a depășit limitele litigiului, astfel cum au fost stabilite de reclamantă, și nu s‑a întemeiat pe alte fapte sau împrejurări decât cele pe care și‑a întemeiat acțiunea aceasta din urmă. De altfel, argumentația susținută de reclamantă în fața Tribunalului, fără să menționeze, într‑adevăr, în mod explicit articolul 39 CE, și argumentația cuprinsă în prezenta hotărâre referitoare la interpretarea articolului 100 din RAA din perspectiva articolului 39 CE sunt, în esență, în mare măsură convergente.

145    Prin urmare, dreptul la apărare a fost respectat, în măsura în care toate părțile au fost invitate în raportul pregătitor de ședință să precizeze, în cadrul ședinței, care ar fi eventualele consecințe care decurg, în speță, din Hotărârile Moscato (punctul 132 de mai sus), Vougioukas (punctul 130 de mai sus) și My (punctul 123 de mai sus) în ceea ce privește protecția împotriva invalidității și regula de cumul a tuturor perioadelor de asigurare, astfel cum este enunțată la articolul 42 litera (a) CE.

146    Așadar, trebuie respins argumentul Comisiei în sensul că, prin examinarea prezentului litigiu, în special din perspectiva articolului 39 CE, Tribunalul s‑ar fi îndepărtat de atitudinea pasivă pe care trebuie să o adopte.

147    Din ansamblul considerațiilor precedente și fără a fi necesar să se examineze consecințele pe care libertatea de circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității le are cu privire la interpretarea articolului 100 din RAA în alte circumstanțe decât cele ale speței, rezultă că AAIC era obligată să nu exercite, în privința reclamantei, facultatea prevăzută la articolul 100 din RAA.

148    În consecință, Comisia nu putea să impună reclamantei o rezervă medicală în temeiul articolului 100 din RAA.

149    Prin urmare, primul motiv îndreptat împotriva rezervei medicale trebuie admis ca fiind întemeiat și, pe cale de consecință, trebuie anulată decizia care impune reclamantei rezerva medicală, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea motiv având același obiect care nu ar putea conduce la o anulare mai extinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

150    În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII din titlul II referitoare la cheltuieli nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a acestui regulament, mai precis 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.

151    În consecință, prevederile referitoare la cheltuieli din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă instanță sunt aplicabile acțiunii F‑69/07.

152    În aplicarea articolului 87 alineatul (2) și alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, Tribunalul poate repartiza cheltuielile sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere. Pe de altă parte, potrivit articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de către instituții rămân în sarcina acestora.

153    În plus, articolul 87 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță prevede că instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

154    Pe de altă parte, potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil acțiunii F‑60/08, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII al titlului II din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

155    În sfârșit, articolul 89 alineatul (4) din Regulamentul de procedură prevede că intervenientul suportă propriile cheltuieli de judecată.

156    Rezultă din motivele enunțate mai sus că reclamanta a obținut câștig de cauză cu privire la unul dintre cele două obiecte ale acțiunii F‑69/07. Totodată, Tribunalul apreciază că, în ceea ce privește cheltuielile din prezenta cauză, Comisia trebuie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă, aceasta urmând să suporte cealaltă jumătate a cheltuielilor.

157    Întrucât a căzut în pretenții în cauza F‑60/08, reclamanta suportă propriile cheltuieli și pe cele efectuate de Comisie aferentei acestei cauze.

158    În plus, Consiliul, intervenient, suportă propriile cheltuieli de judecată în cele două acțiuni F‑69/07 și F‑60/08.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Comisiei Comunităților Europene din 14 septembrie 2006 în măsura în care impune reclamantei o rezervă medicală.

2)      Respinge celelalte capete de cerere ale acțiunii F‑69/07, O/Comisia, ca nefondate.

3)      Respinge ca inadmisibilă acțiunea F‑60/08, O/Comisia.

4)      În cauza F‑69/07, obligă Comisia Comunităților Europene să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă.

5)      Obligă reclamanta să suporte jumătate din cheltuielile pe care le‑a efectuat în cauza F‑69/07, precum și propriile cheltuieli și pe cele efectuate de Comisia Comunităților Europene în cauza F‑60/08.

6)      Obligă Consiliul Uniunii Europene să suporte propriile cheltuieli de judecată în cele două cauze.

Kanninen Boruta Van Raepenbusch

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 septembrie 2009.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg        H. Kanninen

Textul prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu

* Limba de procedură: franceza.