Cauza C‑566/15
Konrad Erzberger
împotriva
TUI AG
(cerere de decizie preliminară formulată de Kammergericht)
„Trimitere preliminară – Libera circulație a lucrătorilor – Principiul nediscriminării – Alegerea reprezentanților lucrătorilor în consiliul de supraveghere al unei societăți – Reglementare națională care limitează dreptul de a alege și de a fi ales numai la lucrătorii unităților situate pe teritoriul național”
Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 iulie 2017
Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Egalitate de tratament – Lucrători încadrați în muncă într‑o filială care aparține unui grup stabilită pe teritoriul unui stat membru – Dreptul de vot și dreptul de a fi ales la alegerile reprezentanților lucrătorilor în consiliul de supraveghere al societății‑mamă a acestui grup, stabilită în statul membru respectiv, precum și dreptul de a exercita sau de a continua exercitarea unui mandat de reprezentant în consiliul menționat – Reglementare națională care privează acești lucrători de drepturile menționate la încadrarea lor în muncă de către o filială care aparține aceluiași grup și care este stabilită în alt stat membru – Admisibilitate
(art. 45 TFUE)
Articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia lucrătorii încadrați în muncă în unitățile unui grup situate pe teritoriul acestui stat membru sunt privați de dreptul de vot și de dreptul de a fi ales la alegerile reprezentanților lucrătorilor în consiliul de supraveghere al societății‑mamă a acestui grup, stabilită în statul membru respectiv, precum și, dacă este cazul, de dreptul de a exercita sau de a continua exercitarea unui mandat de reprezentant în consiliul menționat, atunci când acești lucrători își părăsesc locul de muncă într‑o astfel de unitate și sunt încadrați în muncă de o filială care aparține aceluiași grup stabilită în alt stat membru.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, ansamblul dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a persoanelor urmărește facilitarea exercitării de activități profesionale de orice natură de către resortisanții Uniunii pe teritoriul Uniunii și se opune măsurilor care i‑ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor membru de origine. În acest context, resortisanții statelor membre dispun în special de dreptul, izvorât direct din tratat, de a‑și părăsi statul membru de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru și de dreptul de ședere pe teritoriul acelui stat pentru a desfășura o activitate. În consecință, articolul 45 TFUE se opune oricărei măsuri naționale care este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii a libertății fundamentale garantate de acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, EU:C:2008:178, punctele 44 și 45, precum și Hotărârea din 10 martie 2011, Casteels, C‑379/09, EU:C:2011:131, punctele 21 și 22).
Cu toate acestea, dreptul primar al Uniunii nu poate garanta unui lucrător că o deplasare într‑un alt stat membru decât statul său membru de origine este neutră în materie socială, întrucât o astfel de deplasare poate, având în vedere disparitățile care există între sistemele și legislațiile statelor membre, în funcție de caz, să fie mai mult sau mai puțin avantajoasă pentru persoana respectivă sub acest aspect (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 aprilie 2007, Alevizos, C‑392/05, EU:C:2007:251, punctul 76 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C‑187/15, EU:C:2016:550, punctul 24).
În această privință, trebuie adăugat că, în lipsa unor măsuri de armonizare sau de coordonare în materia vizată la nivelul Uniunii, statele membre rămân libere, în principiu, să definească criteriile de legătură cu domeniul de aplicare al legislației lor, cu condiția ca respectivele criterii să fie obiective și nediscriminatorii.
În acest context, dreptul Uniunii nu se opune ca, în materie de reprezentare și de apărare colectivă a intereselor lucrătorilor în organele de administrare sau de supraveghere ale unei societăți de drept național, materie care, până în prezent, nu a făcut obiectul unei armonizări, nici cel puțin al unei coordonări la nivelul Uniunii, un stat membru să prevadă că normele pe care le‑a adoptat nu se aplică decât lucrătorilor încadrați în muncă de unități situate pe teritoriul său național, la fel cum este permis unui alt stat membru să recurgă la un alt factor de legătură în scopul aplicării propriilor norme naționale.
(a se vedea punctele 33, 34, 36, 37 și 41 și dispozitivul)