Language of document : ECLI:EU:C:2018:801

Cauza C652/16

Nigyar Rauf Kaza Ahmedbekova
și
Rauf Emin Ogla Ahmedbekov

împotriva

Zamestnikpredsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite

(cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia‑grad)

„Trimitere preliminară – Politica comună în domeniul dreptului de azil și al protecției subsidiare – Standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională – Directiva 2011/95/UE – Articolele 3, 4, 10 și 23 – Cereri de protecție internațională depuse separat de membrii aceleiași familii – Evaluare individuală – Luare în considerare a amenințărilor cu care se confruntă un membru de familie în cadrul evaluării individuale a cererii unui alt membru de familie – Standarde mai favorabile care pot fi menținute sau adoptate de statele membre pentru a extinde azilul sau protecția subsidiară la membrii de familie ai beneficiarului unei protecții internaționale – Evaluarea motivelor persecuției – Participarea unui resortisant azer la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Standarde comune de procedură – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Examinare deplină și ex nunc – Motivele persecuției sau elementele de fapt trecute sub tăcere în fața autorității decizionale, dar invocate în cadrul acțiunii introduse împotriva deciziei luate de această autoritate”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 4 octombrie 2018

1.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Evaluarea faptelor și a circumstanțelor – Luare în considerare a amenințărilor de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului

(Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4)

2.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Cereri depuse separat de membri ai aceleiași familii – Modalități de prelucrare – Evaluare comună a cererilor – Inadmisibilitate – Suspendarea evaluării uneia dintre cereri până la încheierea procedurii referitoare la o altă cerere – Inadmisibilitate

[Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2011/95, art. 4 alin. (3) și art. 23 alin. (1); Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2013/32, art. 31 alin. (2)]

3.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Standarde mai favorabile – Reglementare națională care permite extinderea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară la membrii de familie ai unei persoane care beneficiază de un asemenea statut – Admisibilitate – Condiții

(Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3)

4.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Cerere care poate fi considerată inadmisibilă de către statele membre – Cerere depusă de o persoană pentru ea și pentru copilul său și care se întemeiază pe existența unei legături de familie cu o altă persoană care a depus separat o cerere – Excludere

[Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 33 alin. (2) lit. (e)]

5.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Condiții de acordare a statutului de refugiat – Risc de a suferi o persecuție – Motivele persecuției – Evaluare – Noțiunea de apartenență la un anumit grup social – Persoană care a participat la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Excludere – Noțiunea de opinii politice – Participare la introducerea unei asemenea acțiuni – Includere – Condiții

[Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1) lit. (d) și (e)]

6.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Acțiune împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională – Dreptul la o cale de atac efectivă – Obligația de a examina elementele de fapt și de drept – Conținut – Obligația de a examina motivele de acordare a protecției internaționale sau elementele de fapt invocate pentru prima dată în cadrul acțiunii menționate – Condiții

[Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 40 alin. (1) și art. 46 alin. (3)]

1.      Articolul 4 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că este necesar, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, să se țină seama de amenințările de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă acesta din urmă este el însuși expus unor asemenea amenințări din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată.

Din regimul de acordare a statutului uniform de azil sau de protecție subsidiară stabilit de legiuitorul Uniunii rezultă astfel că evaluarea cererii de protecție internațională, impusă de articolul 4 din Directiva 2011/95, are ca obiect să stabilească dacă solicitantul – sau, dacă este cazul, persoana în numele căreia depune cererea – are o temere bine fondată de a fi personal persecutat sau este personal supus unui risc real de vătămări grave. Deși din ceea ce precedă rezultă că o cerere de protecție internațională nu poate fi admisă ca atare pentru motivul că un membru de familie al solicitantului are o temere fondată de a fi persecutat sau este supus unui risc real de vătămări grave, trebuie, în schimb, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, să se țină seama de asemenea amenințări cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă solicitantul este el însuși expus unor amenințări de persecuție sau de vătămări grave din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată. În această privință și după cum subliniază considerentul (36) al Directivei 2011/95, membrii de familie ai unei persoane amenințate riscă, în general, să se afle și ei într‑o situație vulnerabilă.

(a se vedea punctele 49-51 și dispozitiv 1)

2.      Directiva 2011/95 și Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii să facă obiectul unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, însă se opun ca aceste cereri să facă obiectul unei evaluări comune. Acestea se opun de asemenea ca evaluarea uneia dintre cererile menționate să fie suspendată până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri.

Directivele 2011/95 și 2013/32 nu precizează modul în care trebuie gestionată eventuala conexitate dintre asemenea cereri de protecție internațională, care pot să se refere în parte la fapte sau la circumstanțe identice. În lipsa unor dispoziții specifice, statele membre dispun de o marjă de manevră în această privință. Cu toate acestea, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95 impune o evaluare individuală a fiecărei cereri, în al doilea rând, că, potrivit articolului 23 alineatul (1) din această directivă, statele membre se asigură că unitatea familiei poate fi menținută și, în al treilea rând, că articolul 31 alineatul (2) din Directiva 2013/32 prevede că fiecare stat membru se asigură că autoritatea decizională efectuează și încheie cât mai repede posibil o examinare corespunzătoare și completă.

Din cerințele unei evaluări individuale și ale unei examinări complete a cererilor de protecție internațională rezultă ca cererile depuse separat de membri ai aceleiași familii, deși pot fi supuse unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, trebuie să facă obiectul unei examinări a situației fiecărei persoane în cauză. În consecință, aceste cereri nu pot să facă obiectul unei evaluări comune.

Pe de altă parte, având în vedere norma enunțată la articolul 31 alineatul (2) din Directiva 2013/32, potrivit căreia orice examinare a unei cereri de protecție internațională trebuie încheiată cât mai repede posibil, precum și finalitatea acestei directive, care constă în a asigura faptul că cererile de protecție internațională fac obiectul unei prelucrări cât de repede posibil (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 109), examinarea cererii unuia dintre membrii de familie nu ar trebui să conducă la o suspendare a examinării cererii unui alt membru al acestei familii, care să fie de așa natură încât această din urmă examinare să nu poată fi inițiată decât în momentul în care procedura de examinare referitoare la cererea anterioară s‑a încheiat deja prin adoptarea unei decizii a autorității decizionale. Dimpotrivă, pentru realizarea obiectivului celerității și pentru a facilita menținerea unității familiei, este necesar ca deciziile privind cererile care provin de la membrii aceleiași familii și care prezintă o conexitate să fie adoptate într‑un interval redus de timp.

(a se vedea punctele 56-58, 60 și 65 și dispozitiv 2)

3.      Articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă, în cazul în care se acordă protecție internațională, în temeiul regimului instituit prin această directivă, unui membru al unei familii, extinderea beneficiului acestei protecții la alți membri ai acestei familii, cu condiția ca aceștia să nu intre sub incidența unei cauze de excludere prevăzute la articolul 12 din aceeași directivă și ca situația lor să prezinte, datorită necesității de menținere a unității familiei, o legătură cu logica protecției internaționale.

Curtea a arătat deja că precizarea cuprinsă în articolul 3 menționat, potrivit căreia orice standard mai favorabil trebuie să fie compatibil cu Directiva 2011/95, înseamnă că acest standard nu trebuie să aducă atingere economiei generale sau obiectivelor acestei directive. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 58 din concluzii, recunoașterea automată, în temeiul dreptului național, a statutului de refugiat membrilor de familie ai unei persoane căreia i‑a fost acordat acest statut în temeiul regimului instituit prin Directiva 2011/95 nu este a priori fără nicio legătură cu logica protecției internaționale.

(a se vedea punctele 71, 72 și 74 și dispozitiv 3)

4.      Motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu acoperă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană majoră depune, pentru ea și pentru copilul său minor, o cerere de protecție internațională care se întemeiază în special pe existența unei legături de familie cu o altă persoană, care a depus separat o cerere de protecție internațională.

Motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 privește situația specifică în care o persoană care se află în întreținerea unei alte persoane își dă mai întâi consimțământul, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din această directivă, ca o cerere de protecție internațională să fie depusă în numele său și depune apoi ea însăși o cerere de protecție internațională.

(a se vedea punctele 77 și 81 și dispozitiv 4)

5.      Participarea solicitantului de protecție internațională la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate, în principiu, să fie considerată, în cadrul evaluării motivelor de persecuție, prevăzută la articolul 10 din Directiva 2011/95, ca dovedind apartenența acestui solicitant la un „anumit grup social”, în sensul alineatului (1) litera (d) al acestui articol, ci trebuie considerată ca fiind un motiv de persecuție în temeiul „opiniilor politice”, în sensul alineatului (1) litera (e) al articolului menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea la introducerea acestei acțiuni este percepută de țara respectivă ca un act de dizidență politică împotriva căruia aceasta ar putea preconiza exercitarea de represalii.

În această privință, este necesar să se arate că articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/95 trebuie coroborat cu alineatul (2) al aceluiași articol. Potrivit acestui alineat (2), atunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice care stau la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție.

Prin urmare, independent de aspectul dacă participarea unui resortisant al Azerbaidjanului la introducerea unei acțiuni împotriva acestei țări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a se constata o încălcare a libertăților fundamentale de către regimul care se află la putere traduce o „opinie politică” din partea acestui resortisant, trebuie să se examineze, în cadrul evaluării motivelor de persecuție invocate în cererea de protecție internațională depusă de resortisantul menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea menționată este percepută de regimul menționat ca un act de dizidență politică împotriva căruia acesta ar putea preconiza exercitarea unor represalii. Atunci când există motive întemeiate de a se teme că aceasta este situația, trebuie să se concluzioneze că solicitantul suferă o amenințare gravă și dovedită de persecuție ca urmare a exprimării de către acesta a opiniilor sale cu privire la politicile și la metodele țării sale de origine. Astfel cum rezultă din chiar modul de redactare a articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95, noțiunea „opinii politice” care figurează în această dispoziție include o asemenea situație.

În schimb, grupul de persoane din care face eventual parte solicitantul de protecție internațională atunci când participă la introducerea unei acțiuni la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate în principiu să fie calificat drept „grup social” în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95. Astfel, pentru ca existența unui „grup social”, în sensul acestei dispoziții, să poată fi constatată, trebuie îndeplinite două condiții cumulative. Pe de o parte, membrii grupului trebuie să împărtășească o „caracteristică înnăscută” sau o „istorie comună ce nu poate fi modificată” sau o caracteristică sau o credință „atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta”. Pe de altă parte, respectivul grup trebuie să aibă o identitate proprie în țara terță în cauză, fiind perceput ca „diferit” de societatea înconjurătoare (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X și alții, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 45).

(a se vedea punctele 85-90 și dispozitiv 5)

6.      Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborat cu trimiterea la procedura privind calea de atac conținută în articolul 40 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de refuz al protecției internaționale este, în principiu, obligată să aprecieze, cu titlu de „noi declarații” și după ce a solicitat o examinare a acestora de către autoritatea decizională, motivele de acordare a protecției internaționale sau elementele de fapt care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei de refuz menționate sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, sunt invocate pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac. Această instanță nu este, în schimb, obligată în acest sens dacă constată că aceste motive sau aceste elemente au fost invocate într‑o fază tardivă a procedurii privind calea de atac sau nu sunt prezentate într‑un mod suficient de concret pentru a putea fi examinate în mod corespunzător sau, atunci când este vorba despre elemente de fapt, dacă ea constată că acestea nu sunt semnificative sau sunt insuficient de distincte de elementele de care autoritatea decizională a putut deja ține seama.

Deși rezultă astfel din articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 că statele membre sunt obligate să își adapteze dreptul național astfel încât soluționarea căilor de atac vizate să implice o examinare de către instanță a ansamblului elementelor de fapt și de drept care îi permit să procedeze la o apreciere actualizată a speței (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 110), nu rezultă, în schimb, că solicitantul de protecție internațională poate, fără a se expune la o examinare suplimentară de către autoritatea decizională, să modifice cauza cererii sale și, astfel, conturul speței prin invocarea, în cursul procedurii privind calea de atac, a unui motiv de protecție internațională care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei acestei autorități sau chiar înainte de depunerea cererii, a fost trecut sub tăcere în fața autorității menționate. Trebuie amintit de asemenea că examinarea cererii de protecție internațională de către autoritatea decizională, care este un organism administrativ sau cvasijudiciar dotat cu mijloace specifice și cu un personal specializat în materie, este o fază esențială a procedurilor comune instituite prin Directiva 2013/32 și că dreptul solicitantului de a obține o examinare deplină și ex nunc în fața unei instanțe, recunoscut la articolul 46 alineatul (3) din această directivă, nu poate fi interpretat într‑un sens care să atenueze obligația acestui solicitant de a coopera cu această autoritate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 116). Această fază esențială în fața autorității decizionale ar fi eludată dacă i s‑ar permite solicitantului, fără niciun fel de consecință procedurală, să invoce, în scopul obținerii anulării sau a înlocuirii de către instanță a deciziei de refuz adoptate de această autoritate, un motiv de protecție internațională care, deși se referă la evenimente sau la amenințări despre care se pretinde că existau deja, nu a fost invocat în fața autorității menționate și nu a putut, așadar, să fie examinat de aceasta.

În consecință, atunci când unul dintre motivele de protecție internațională menționate la punctul 95 din prezenta hotărâre este invocat pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac și se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea acestei decizii sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, acest motiv trebuie calificat drept „declarație nouă” în sensul articolului 40 alineatul (1) din Directiva 2013/32. Astfel cum rezultă din această dispoziție, o asemenea calificare are ca efect faptul că instanța sesizată cu calea de atac este obligată să examineze acest motiv în cadrul examinării deciziei care face obiectul căii de atac, cu condiția însă ca fiecare dintre „autoritățile competente”, care includ nu numai această instanță, ci și autoritatea decizională, să aibă posibilitatea de a examina, în acest cadru, noua declarație menționată.

Pentru a stabili dacă aceasta are, ea însăși, posibilitatea de a examina noua declarație în cadrul căii de atac, revine instanței menționate sarcina de a verifica, în temeiul normelor de procedură judiciară prevăzute de dreptul său național, dacă motivul de protecție internațională invocat pentru prima dată în fața sa a fost invocat într‑o fază a procedurii privind calea de atac care nu este tardivă și a fost prezentat într‑un mod suficient de concret pentru a putea fi examinat în mod corespunzător. Cu condiția ca din această verificare să rezulte că instanța are posibilitatea de a integra acest motiv în aprecierea sa cu privire la calea de atac, îi revine sarcina de a solicita din partea autorității decizionale, și aceasta într‑un termen care să fie conform cu obiectivul celerității urmărit de Directiva 2013/32 (a se vedea în această privință Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 109), o examinare a motivului menționat, al cărei rezultat și motivele pe care se întemeiază vor trebui să fie comunicate solicitantului și instanței înainte ca aceasta din urmă să procedeze la audierea solicitantului și să aprecieze cazul.

(a se vedea punctele 94, 96-101 și 103 și dispozitiv 6)