Cauza T‑110/07

Siemens AG

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Efecte în cadrul pieței comune – Noțiunea de încălcare continuă – Durata încălcării – Prescripție – Amenzi – Proporționalitate – Circumstanțe agravante – Rol de conducător – Circumstanțe atenuante – Cooperare”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Înțelegeri – Practică concertată – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere – Obiect anticoncurențial – Constatare suficientă

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

2.      Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate

[art. 81 alin. (1) CE; art. 6 alin. (2) UE]

3.      Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii

[art. 81 alin. (1) CE)]

4.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Prezentarea de către Comisie a unor declarații ale altor întreprinderi incriminate – Admisibilitate

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

5.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Aprecierea valorii probante a unui document – Criterii

[art. 81 alin. (1) CE]

6.      Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

7.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea privind obiecțiunile – Prezentarea unor probe suplimentare după trimiterea comunicării privind obiecțiunile – Admisibilitate – Condiții

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25]

8.      Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25]

9.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Conținutul principiului – Limite – Dreptul întreprinderii de a adresa întrebări martorilor acuzării – Excludere

[art. 81 alin. (1) CE]

10.    Concurență – Înțelegeri – Participarea unei întreprinderi la o înțelegere

[art. 81 alin. (1) CE]

11.    Concurență – Înțelegeri – Încălcare – Caracterul unic al încălcării – Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25 alin. (2)]

12.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A al patrulea și al șaselea paragraf]

13.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Lipsa unei liste imperative sau exhaustive de criterii

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

14.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Marjă de apreciere rezervată Comisiei – Creșterea nivelului general al amenzilor

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

15.    Concurență – Amenzi – Decizie de aplicare a unor amenzi – Obligația de motivare – Conținut

[art. 253 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

16.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe agravante – Rol de conducător sau de instigator al încălcării

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 2 a treia liniuță]

17.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe agravante – Rolul de conducător al încălcării

[art. 81 alin. (1) CE]

18.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei, punctele 22 și 29)]

1.      Pentru a aprecia dacă o practică concertată este interzisă prin articolul 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este inutilă atunci când se dovedește că aceasta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Aceeași concluzie este valabilă, prin analogie, în cadrul articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE).

(a se vedea punctul 40)

2.      Principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel la articolul 6 alineatul (2) UE, constituie principii generale ale dreptului comunitar.

În considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. Acest principiu trebuie luat în considerare în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi. Orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii, de către Comisie, a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi.

(a se vedea punctele 44 și 45)

3.      În materia concurenței, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării și pentru a avea convingerea fermă că pretinsele încălcări constituie restrângeri sensibile ale concurenței, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE. Cu toate acestea, nu trebuie să răspundă obligatoriu acestor criterii în raport cu fiecare element al încălcării fiecare dintre dovezile furnizate de Comisie. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe. Existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.

Atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, acestora din urmă le este suficient să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea unei alte explicații plauzibile a faptelor cu cea reținută de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor comunitare de concurență. Cu toate acestea, existența unei explicații alternative a faptelor este pertinentă numai atunci când Comisia se întemeiază doar pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață. Astfel, o asemenea explicație nu este pertinentă din momentul în care existența încălcării nu este doar prezumată, ci este dovedită cu ajutorul probelor. Pe de altă parte, în temeiul principiului liberei administrări a probelor, pentru dovedirea unei încălcări, sunt admisibile toate mijloacele de probă, astfel încât existența unei explicații alternative nu este pertinentă atunci când este dovedită, corespunzător cerințelor legale, o încălcare prin alte probe decât mijloacele de probă scrise.

(a se vedea punctele 46-49 și 51)

4.      În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor. În mod specific, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept comunitar nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarații ale altor întreprinderi incriminate. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea supravegherii bunei aplicări a acestor dispoziții ce îi este atribuită prin tratat.

(a se vedea punctul 50)

5.      În materia concurenței, singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii lui, de destinatarul său și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestuia. În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele sau de un martor direct al acestor fapte. În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile.

Astfel, trebuie calificată în principiu drept element de probă cu o valoare probatorie ridicată mărturia unei persoane care, pe aproape întreaga durată a înțelegerii, a fost unul dintre reprezentanții unuia dintre principalii actori ai înțelegerii în cadrul acesteia și a fost, prin urmare, un martor direct al împrejurărilor pe care le‑a prezentat în mărturia sa.

(a se vedea punctele 54 și 75)

6.      În materia concurenței, faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri în vederea obținerii unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină în mod obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea solicitantului de a beneficia pe deplin de Comunicarea privind cooperarea.

Cu toate acestea, dacă declarațiile date de o întreprindere incriminată pentru încălcarea normelor comunitare de concurență sunt contestate de alte întreprinderi cărora li s‑a imputat de asemenea că au participat la o înțelegere comună, acestea trebuie susținute de alte elemente de probă pentru a putea constitui o dovadă suficientă a existenței și a conținutului acestei înțelegeri comune.

(a se vedea punctele 65 și 66)

7.      Comunicarea privind obiecțiunile trebuie să permită persoanelor interesate să ia cunoștință efectiv de comportamentele care le sunt imputate de Comisie, această cerință fiind respectată atunci când decizia finală nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și cuprinde doar fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere. Așadar, deși este adevărat că încălcările imputate unei întreprinderi într‑o decizie nu pot fi diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, situația nu este identică pentru faptele reținute, deoarece, în privința acestora, este suficient ca întreprinderile în cauză să fi avut posibilitatea să își fi prezentat punctul de vedere asupra tuturor faptelor reținute în sarcina lor. Astfel, nicio dispoziție nu interzice Comisiei să comunice părților, după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, noi înscrisuri în raport cu care consideră că îi susțin teza, cu condiția de a da întreprinderilor timpul necesar pentru a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la acest aspect.

(a se vedea punctele 86 și 87)

8.      Partea sau autoritatea care invocă o încălcare a normelor de concurență are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea. În plus, revine întreprinderii care invocă un motiv de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui motiv, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă.

Principiul general potrivit căruia Comisia trebuie să dovedească toate elementele constitutive ale încălcării, inclusiv durata acesteia, care pot avea efecte asupra concluziei sale definitive în ceea ce privește gravitatea încălcării menționate nu este repus în discuție prin faptul că întreprinderea în cauză a invocat un motiv de apărare întemeiat pe prescripție, în legătură cu care sarcina probei revine, în principiu, acesteia din urmă.

Astfel, invocarea unui asemenea motiv de apărare presupune în mod obligatoriu dovedirea duratei încălcării, precum și a datei încetării sale. Or, doar aceste împrejurări nu pot justifica, în defavoarea întreprinderii în cauză, un transfer al sarcinii probei cu privire la aspectul respectiv. Pe de o parte, durata unei încălcări, noțiune care presupune cunoașterea datei sale finale, constituie unul dintre elementele esențiale ale încălcării, cu privire la care sarcina probei revine Comisiei, indiferent dacă o contestare a acestor elemente este cuprinsă și în motivul de apărare întemeiat pe prescripție. Pe de altă parte, această concluzie se justifică având în vedere că neprescrierea investigației Comisiei în temeiul articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003 constituie un criteriu legal obiectiv care rezultă din principiul securității juridice și, prin urmare, o condiție de validitate a oricărei decizii de sancționare. Astfel, respectarea sa este obligatorie pentru Comisie și în lipsa formulării unui motiv de apărare de către întreprindere cu privire la acest aspect.

Totuși, această repartizare a sarcinii probei poate varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să dea o explicație sau o justificare în lipsa căreia se poate concluziona în sensul furnizării dovezii. În special, atunci când Comisia a dovedit existența unui acord, întreprinderilor participante le revine obligația de a dovedi că s‑au distanțat de acesta, distanțare care trebuie să ateste o voință clară și adusă la cunoștința celorlalte întreprinderi participante de a se sustrage de la acordul respectiv.

(a se vedea punctele 173-176)

9.      Principiul fundamental al respectării dreptului la apărare impune să li se ofere întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi vizate de o investigație a Comisiei în materie de concurență, încă din etapa procedurii administrative, posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor, a obiecțiunilor și a circumstanțelor invocate de Comisie. Astfel, răspunsul unei întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile adresată de Comisie nu poate fi invocat împotriva unei alte întreprinderi vizate de investigație atunci când aceasta din urmă nu a avut acces la răspuns înaintea adoptării deciziei de către Comisie.

În schimb, principiul menționat nu impune ca întreprinderii să i se dea ocazia să adreseze ea însăși întrebări, în cadrul procedurii administrative, martorilor audiați de Comisie.

(a se vedea punctele 189 și 199)

10.    Faptul că o întreprindere nu se distanțează public de o încălcare la care a participat sau faptul de că nu o denunță autorităților administrative are ca efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea acesteia, astfel încât această aprobare tacită poate fi calificată drept complicitate sau mod pasiv de participare la încălcare.

(a se vedea punctul 222)

11.    Mai multe criterii sunt pertinente pentru aprecierea caracterului unic al unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), și anume identitatea sau diversitatea obiectivelor practicilor în cauză, identitatea produselor și serviciilor în cauză, identitatea întreprinderilor care au participat la încălcare și identitatea modalităților de punere în aplicare a acesteia. Alte criterii pertinente constau în identitatea persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și identitatea domeniului de aplicare geografic al practicilor în cauză.

În special în ceea ce privește noțiunea de obiectiv comun al practicilor anticoncurențiale, problema dacă un ansamblu de acorduri și de practici contrare articolului 81 alineatul (1) CE constituie o încălcare unică și continuă depinde numai de factori obiectivi, printre care obiectivul comun al acordurilor și al practicilor respective. Acesta din urmă este un criteriu care trebuie apreciat doar în raport cu conținutul acestor acorduri și practici și care nu trebuie confundat cu intenția subiectivă a diferitor întreprinderi de a participa la o încălcare unică și continuă. În schimb, această intenție subiectivă poate și trebuie să fie luată în considerare numai în cadrul aprecierii participării individuale a unei întreprinderi la un asemenea acord unic și continuu. În această privință, este suficient ca întreprinderea în cauză, care, după ce s‑a retras, își reia participarea la înțelegere, să conștientizeze că participă la aceeași înțelegere precum cea anterioară. Este suficient și numai ca întreprinderea respectivă să conștientizeze criteriile esențiale, menționate mai sus, care justifică constatarea caracterului unic al încălcării pentru a exista posibilitatea de a i se opune acest caracter unic, chiar dacă se presupune că ea însăși nu a concluzionat în sensul existenței sale.

(a se vedea punctele 241, 246 și 253)

12.    La punctul 1 A al patrulea și al șaselea paragraf, Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO prevăd luarea în considerare a capacității economice efective a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori și a ponderii specifice a comportamentului fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care au săvârșit o încălcare. În schimb, Liniile directoare nu prevăd necesitatea ca această capacitate economică efectivă a întreprinderilor sau ponderea specifică a comportamentului lor să fie apreciată în funcție de un criteriu specific, precum cota lor de piață referitoare la produsul în cauză în cadrul Spațiului Economic European sau în cadrul pieței interne. Prin urmare, Comisia are libertatea să aplice în această privință un criteriu adecvat în raport cu împrejurările fiecărui caz specific.

(a se vedea punctul 279)

13.    Gravitatea încălcărilor normelor comunitare de concurență trebuie stabilită în funcție de un număr mare de elemente, precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și valoarea de descurajare a amenzilor, fără să se fi stabilit o listă constrângătoare sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu. Printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecăreia dintre întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea practicilor concertate, beneficiul pe care l‑au putut obține din aceste practici, dimensiunea acestora și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Comunității.

Rezultă, pe de o parte, că, în vederea stabilirii amenzii, se poate ține seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o informație, chiar aproximativă și imperfectă, a dimensiunii acesteia și a puterii sale economice, cât și de partea din această cifră care provine din vânzarea mărfurilor care au făcut obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să dea o informație asupra amplorii acesteia. Pe de altă parte, rezultă de aici că nu trebuie atribuită nici uneia, nici celeilalte din aceste cifre de afaceri o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere, astfel încât determinarea cuantumului unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală. Această situație se regăsește în special atunci când vânzarea mărfurilor în discuție reprezintă doar o fracțiune redusă din această cifră.

Enumerarea elementelor de natură a intra în aprecierea gravității unei încălcări nu este, așadar, nici constrângătoare, nici exhaustivă. Prin urmare, Comisia are libertatea de a lua în considerare alte elemente sau de a atribui unora dintre elementele prevăzute mai sus o pondere mai mică, chiar de a nu ține deloc seama de acestea, dacă apreciază că o asemenea opțiune pare adecvată în raport cu împrejurările unei cauze specifice.

Pe de altă parte, noțiunea „valoarea mărfurilor în discuție” trebuie interpretată în sensul că este o măsură care indică partea din cifra de afaceri globală a întreprinderilor în cauză care provine din vânzarea produselor ce fac obiectul înțelegerii, iar nu în sensul că se referă la dimensiunea pieței acestor produse în Spațiul Economic European (SEE).

(a se vedea punctele 286-288)

14.    Practica decizională anterioară a Comisiei nu servește ea însăși drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență. În cadrul Regulamentului nr. 1/2003, Comisia dispune de o marjă de apreciere în stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. Prin urmare, împrejurarea că, în trecut, Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel anumitor tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a crește acest nivel în limitele indicate de Regulamentul nr. 1/2003 dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii comunitare privind concurența. Aplicarea eficace a normelor comunitare de concurență impune, dimpotrivă, posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la necesitățile acestei politici.

Din aceste considerații rezultă că întreprinderile implicate într‑o procedură administrativă care poate avea drept consecință aplicarea unei amenzi nu pot dobândi încredere legitimă cu privire la faptul că nivelul amenzilor practicat anterior nu va fi depășit de Comisie. Prin urmare, întreprinderile respective trebuie să țină seama de posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă majorarea nivelului cuantumului amenzilor în raport cu cel aplicat în trecut.

(a se vedea punctele 290 și 291)

15.    În ceea ce privește calcularea cuantumului amenzilor aplicate de Comisie pentru încălcarea dreptului comunitar al concurenței, cerințele normei fundamentale de procedură care este obligația de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia indică în decizie elementele de apreciere care i‑au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării, fără a fi obligată să facă o expunere mai detaliată sau să prezinte elementele cifrice referitoare la modul de stabilire a amenzii.

În special, indicarea elementelor cifrice care au orientat, îndeosebi cu privire la efectul de descurajare avut în vedere, exercitarea puterii de apreciere a Comisiei în cadrul stabilirii amenzilor este o posibilitate pe care Comisia este de preferat să o utilizeze, însă care depășește cerințele care decurg din obligația de motivare.

(a se vedea punctele 311 și 312)

16.    Pentru a fi calificată „conducător” al unei înțelegeri, o întreprindere trebuie să fi reprezentat o forță motrice semnificativă pentru înțelegere sau să fi avut o răspundere deosebită și concretă în funcționarea acesteia. Această circumstanță trebuie apreciată global având în vedere contextul speței. Calificarea drept „conducător” este reținută de jurisprudență în special când s‑a stabilit că întreprinderea a exercitat funcții de coordonator în cadrul înțelegerii și, îndeosebi, a organizat și a înzestrat cu personal secretariatul însărcinat cu punerea în aplicare concretă a înțelegerii sau atunci când întreprinderea respectivă a avut un rol central în funcționarea concretă a înțelegerii, de exemplu, prin organizarea a numeroase reuniuni, prin colectarea și prin distribuirea informațiilor în cadrul înțelegerii, prin asumarea sarcinii de a reprezenta anumiți membri în cadrul înțelegerii sau formulând cel mai des propuneri referitoare la funcționarea înțelegerii. În plus, este pe deplin posibil ca la două, sau chiar la mai multe, întreprinderi să li se atribuie simultan calitatea de conducător, îndeosebi în cadrul unei înțelegeri care implică un număr ridicat de participanți.

Pe de altă parte, după cum rezultă din însuși textul punctului 2 a treia liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, trebuie să se facă distincție între noțiunea „conducător” și noțiunea „instigator”. Astfel, în timp ce rolul de instigator este analizat în momentul stabilirii sau al extinderii unei înțelegeri, rolul de conducător este analizat în cadrul funcționării înțelegerii. Prin urmare, conducătorul unei încălcări și instigatorul acesteia nu se găsesc într‑o situație comparabilă, astfel încât tratarea diferită a unei întreprinderi calificate drept instigator al înțelegerii în raport cu conducătorul acesteia nu constituie o încălcare a principiului egalității de tratament.

(a se vedea punctele 337, 345 și 348)

17.    Chiar dacă se presupune că, în mod eronat, Comisia nu a calificat o întreprindere drept conducător al unei înțelegeri, în pofida rolului semnificativ avut de această întreprindere în cadrul înțelegerii, o asemenea nelegalitate, săvârșită în favoarea altuia, nu justifică admiterea motivului de anulare a deciziei Comisiei. Astfel, respectarea principiului egalității de tratament sau al nediscriminării trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, ceea ce presupune că nimeni nu poate invoca în beneficiul său nelegalitatea săvârșită în favoarea altuia.

(a se vedea punctul 358)

18.    Reducerea cuantumului amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului comunitar al concurenței se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, după caz, de a pune capăt acestei încălcări.

După cum se menționează la punctul 29 din Comunicarea privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, aceasta a creat așteptări legitime pe care se întemeiază întreprinderile care doresc să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri. Având în vedere încrederea legitimă pe care întreprinderile care doresc să colaboreze cu Comisia au putut să o aibă din această comunicare, Comisia are obligația, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii impuse unei întreprinderi, să i se conformeze cu ocazia aprecierii cooperării acestora.

În limitele trasate de Comunicarea privind cooperarea, Comisia beneficiază însă de o largă putere de apreciere pentru a evalua dacă elementele de probă comunicate de o întreprindere au sau nu au valoare adăugată, în sensul punctului 22 din comunicarea menționată, și, eventual, pentru a admite o reducere în favoarea unei întreprinderi în temeiul acestei comunicări.

(a se vedea punctele 374-376)