Cauza T‑112/07

Hitachi Ltd și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dreptul la apărare – Dovada încălcării – Încălcare unică și continuă – Amenzi – Gravitatea și durata încălcării – Efect descurajator – Cooperare”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Conținut – Necomunicarea unui document – Consecințe

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

2.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile – Condiții – Limite

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

3.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Mărturii scrise ale angajaților unei societăți implicate în încălcare – Valoare probantă – Apreciere

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

4.      Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență

[art. 6 alin. (2) UE; art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

5.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii

[art. 81 alin. (1) CE]

6.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Aprecierea valorii probante a diferitor elemente de probă – Criterii

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

7.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei, pct. 21]

9.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere – Obiect anticoncurențial – Constatare suficientă

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

10.    Concurență – Înțelegeri – Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică – Noțiune – Răspunderea personală a întreprinderilor coautoare ale încălcării pentru întreaga încălcare – Condiții

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

11.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

12.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Caracter descurajator

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A]

1.      Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune, în cadrul unei proceduri administrative privind aplicarea normelor de concurență, obligația Comisiei de a da întreprinderii în cauză posibilitatea de a examina toate documentele care figurează în dosarul de investigare și care pot fi relevante pentru apărarea sa. Acestea includ atât documentele incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.

Necomunicarea unui document pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a acuza o întreprindere constituie o încălcare a dreptului la apărare numai dacă întreprinderea în cauză demonstrează că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia adoptată ar fi fost diferit dacă documentul necomunicat ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminator.

În ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul dezincriminator respectiv în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acesta în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau concluziilor Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei în această din urmă decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care îi erau imputate, și, prin urmare, nivelul amenzii.

(a se vedea punctele 31, 36 și 37)

2.      În cadrul unei proceduri inițiate pentru încălcarea normelor de concurență, doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea în cauză este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii și dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, răspunsul celorlalte întreprinderi care ar fi participat la înțelegere la comunicarea privind obiecțiunile nu este, în principiu, cuprins în ansamblul documentelor din dosarul de investigare pe care părțile îl pot consulta.

Totuși, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, celelalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă. În asemenea împrejurări, fragmentul în discuție dintr‑un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau documentul anexat la acest răspuns constituie astfel un element incriminator pentru diferitele întreprinderi care ar fi participat la încălcare.

Prin analogie, dacă un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau un document anexat la un asemenea răspuns poate fi pertinent pentru apărarea unei întreprinderi prin faptul că îi permite să invoce elemente care nu concordă cu concluziile Comisiei din acel stadiu, acesta constituie un element dezincriminator. În acest caz, întreprinderea în cauză trebuie să fie în măsură să recurgă la o examinare a fragmentului ori a documentului în discuție și să se pronunțe în privința acestuia.

(a se vedea punctele 32-34)

3.      Mărturiile scrise ale angajaților unei societăți, redactate sub controlul acesteia și prezentate de aceasta în scopul apărării sale în cadrul unei proceduri administrative desfășurate de Comisie privind încălcarea normelor de concurență, nu pot, în principiu, să fie calificate drept elemente diferite și independente de declarațiile aceleiași societăți. Astfel, de regulă, poziția unei societăți cu privire la realitatea faptelor care îi sunt imputate de Comisie este întemeiată, în primul rând, pe cunoștințele și pe opiniile angajaților și ale conducătorilor acesteia.

Astfel, mărturiile angajaților unei societăți care a participat la o înțelegere nu constituie elemente distincte și independente de declarațiile acesteia din urmă, din moment ce martorii s‑au exprimat în fața Comisiei la inițiativa societății respective și în cadrul obligației de cooperare a acesteia în temeiul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, beneficiind integral de prezența consilierului extern al societății respective. În consecință, mărturiile respective nu sunt apte să coroboreze declarațiile date de societatea la care martorii sunt angajați. Mai degrabă, acestea sunt complementare declarațiilor menționate, în raport cu care ele pot să precizeze și să concretizeze conținutul. Prin urmare, acestea trebuie deopotrivă coroborate de alte elemente de probă.

(a se vedea punctele 48 și 129)

4.      Existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi.

Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului comunitar. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

(a se vedea punctele 58 și 59)

5.      În materia concurenței, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării. Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie, în mod necesar, să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe. Existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.

Cu toate acestea, atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență.

Această regulă nu este aplicabilă în toate cazurile în care încălcarea este dovedită doar prin probe care nu sunt înscrisuri. Astfel, în ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor.

În consecință, chiar dacă ar putea avea pertinență în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii invocate de Comisie, lipsa unor probe scrise, considerată în mod individual, nu are drept efect a permite întreprinderii în cauză să pună în discuție afirmațiile Comisiei printr‑o prezentare alternativă a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze fără echivoc existența încălcării și fără a fi necesară o interpretare.

Pentru același motiv, chiar în lipsa unor probe scrise, Comisia nu are obligația să efectueze cercetări independente pentru a investiga faptele.

(a se vedea punctele 60-66)

6.      În cadrul unei proceduri privind o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia valoarea probatorie a diferitor elemente de probă rezidă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia.

Cu privire la declarațiile date de întreprinderi, acestora li se poate recunoaște, de altfel, o valoare probatorie foarte ridicată dacă, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură.

În schimb, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză, nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic, din cauza fiabilității declarațiilor în cauză.

(a se vedea punctele 68-71)

7.      Deși, în general, s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să maximizeze contribuția altor participanți, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea.

În ceea ce privește motivarea individuală a martorilor, desigur, este posibil ca angajații unei întreprinderi ce a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi, care au obligația să acționeze în interesul acesteia, să își împărtășească voința de a prezenta maximul posibil de elemente incriminatoare, inclusiv pentru motivul că această cooperare din partea lor în cadrul procedurii poate avea o influență pozitivă asupra viitorului profesional al acestora. Totuși, într‑o asemenea situație, angajații în discuție ar fi deopotrivă conștienți de consecințele negative potențiale ale prezentării unor elemente inexacte, considerate mai sensibile ca urmare a cerinței coroborării cu alte elemente de probă.

(a se vedea punctele 72 și 130)

8.      Pentru acordarea de către Comisie a unei reduceri a amenzii în temeiul punctului 21 din Comunicarea privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, elementele de probă vizate trebuie să reprezinte o valoare probatorie semnificativă în raport cu elementele deținute deja de Comisie. În consecință, într‑o cerere de clemență formulată după trimiterea răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, întreprinderea care dorește să obțină o reducere a amenzii se concentrează în mod legitim asupra unor elemente care, în opinia sa, nu au fost demonstrate corespunzător cerințelor legale până la acel moment pentru a le da o valoare adăugată semnificativă. Or, această împrejurare poate explica faptul că întreprinderea în cauză omite elemente pe care le consideră demonstrate fără nicio îndoială prin elemente comunicate anterior.

În plus, având în vedere textul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, nu se poate exclude ca prezentarea unor elemente cu o anumită valoare probatorie, care însă privesc fapte care sunt deja demonstrate de alte elemente, să nu determine nicio reducere.

(a se vedea punctele 178-180)

9.      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este inutilă, din moment ce rezultă că are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. În această privință, existența unui angajament reciproc presupune în mod obligatoriu existența unei voințe comune, chiar în lipsa unor elemente care să permită stabilirea cu precizie a momentului în care a fost exprimată această voință sau în care s‑a oficializat această exprimare.

(a se vedea punctele 268 și 269)

10.    Acordurile și practicile concertate avute în vedere la articolul 81 alineatul (1) CE și la articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) rezultă în mod necesar din contribuția mai multor întreprinderi care, toate, sunt coautoare ale încălcării, însă a căror participare poate îmbrăca forme diferite, în funcție în special de caracteristicile pieței relevante și de poziția fiecărei întreprinderi pe această piață, de scopurile urmărite și de modalitățile de aplicare alese sau preconizate. Cu toate acestea, simpla împrejurare că fiecare întreprindere participă la încălcare în forme care îi sunt proprii nu este suficientă pentru a exclude răspunderea acesteia pentru întreaga încălcare, inclusiv pentru comportamentele care sunt adoptate în mod efectiv de alte întreprinderi participante, dar care au același obiect sau același efect anticoncurențial.

Astfel, o întreprindere care a participat la o încălcare prin comportamente proprii, care intră în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE sau al articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE și care au drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, este de asemenea răspunzătoare pentru comportamente la care au recurs alte întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări, în privința întregii perioade a participării sale la încălcarea respectivă, atunci când se demonstrează că întreprinderea în cauză avea cunoștință despre comportamentele ilicite ale celorlalți participanți sau că aceasta putea în mod rezonabil să le prevadă și că era pregătită să accepte riscul care decurgea din comportamentele respective.

O asemenea situație se regăsește în privința unei întreprinderi dintr‑un stat terț care a avut doar un rol pasiv în cadrul unei înțelegeri comune prin care se rezerva alocarea de proiecte specifice în SEE producătorilor europeni, din moment ce aceasta era la curent cu privire la înțelegerea respectivă, iar rolul său pasiv nu se datora propriei alegeri, ci formei participării sale la acordul referitor la piața SEE, participarea sa fiind o condiție prealabilă pentru ca alocarea de proiecte în SEE să poată fi efectuată între producătorii europeni.

(a se vedea punctele 287-290)

11.    În măsura în care o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre ele. Astfel, împrejurarea că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a jucat un rol minor în aspectele la care a participat trebuie luată în considerare cu ocazia aprecierii gravității încălcării și a stabilirii amenzii.

În special, în ceea ce privește un acord în care întreprinderi din state terțe s‑au angajat să nu intre pe piața Spațiului Economic European (SEE), iar întreprinderile europene, la rândul lor, și‑au alocat diferite proiecte pe aceeași piață, prin intermediul unor acte coluzive pozitive, gravitatea comportamentului întreprinderilor din state terțe este comparabilă cu cea a comportamentului întreprinderilor europene, din moment ce lipsa participării lor la alocarea proiectelor în SEE nu era rezultatul alegerii lor, ci simpla consecință a naturii participării lor la un acordul respectiv.

(a se vedea punctele 312 și 314-316)

12.    În ceea ce privește săvârșirea repetată a unor încălcări, descurajarea constituie o finalitate a amenzii. În plus, imperativul de a asigura o asemenea descurajare constituie o cerință generală care trebuie să orienteze Comisia pe durata întregului proces de stabilire a cuantumului amenzii, nefiind necesar ca stabilirea amenzii să fie caracterizată de o etapă specifică destinată unei evaluări globale a tuturor circumstanțelor pertinente în vederea realizării acestui obiectiv.

Prin urmare, fără a săvârși o eroare, Comisia poate lua în considerare acest element, nu la momentul stabilirii factorilor de descurajare, ci în cadrul aprecierii circumstanțelor agravante.

(a se vedea punctul 353)