CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOAMNA JULIANE KOKOTT
prezentate la 17 ianuarie 2019(1)
Cauza C‑637/17
Cogeco Communications Inc
împotriva
Sport TV Portugal, SA
Controlinveste‑SGPS, SA și
NOS‑SGPS, SA
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Lisabona, Portugalia)]
„Cerere de decizie preliminară – Concurență – Asigurarea respectării normelor la nivel privat – Directiva 2014/104/UE – Acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului național în cazul încălcărilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene («repararea prejudiciilor cauzate de înțelegeri de tip cartel») – Termenele de prescripție prevăzute de dreptul național pentru acțiuni în despăgubire – Valoarea probatorie a deciziei unei autorități naționale în materie de concurență în cadrul unui proces privind o acțiune în despăgubire – Aplicabilitatea ratione temporis a directivei în cazul unor fapte produse înainte de intrarea acesteia în vigoare – Termenul de transpunere a directivei”
I. Introducere
1. În ultimii ani, pe lângă asigurarea respectării normelor la nivel public („public enforcement”), a dobândit o importanță crescândă un al doilea pilon, și anume asigurarea respectării normelor de concurență prevăzute de tratatele europene („private enforcement”), la nivel privat. Acțiunile în despăgubire la nivel privat introduse de victime ale practicilor comerciale anticoncurențiale se bucură de o popularitate în creștere și constituie, în prezent, o componentă indispensabilă(2) a sistemului descentralizat de asigurare a respectării legislației în materie de concurență, astfel cum a fost instituit prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003(3). Acestea sunt introduse adesea în urma deciziilor adoptate de autoritățile competente în materie de concurență (așa‑numitele „follow‑on actions”), dar și independent de aceste decizii (așa‑numitele „stand‑alone actions”).
2. În continuare, este necesar să se clarifice desigur aspecte de detaliu, legate, nu în ultimul rând, de noua directivă privind acţiunile în despăgubire pentru prejudicii cauzate de înțelegeri de tip cartel (Directiva 2014/104/UE(4)), supusă în speță pentru prima dată analizei Curții.
3. Curtea trebuie să aprecieze compatibilitatea cu dispozițiile de drept primar și derivat al Uniunii a unei norme referitoare la prescripție precum cea din dreptul civil portughez, care, anterior, prevedea un termen de prescripție de trei ani pentru acțiunile în despăgubire la nivel privat având drept obiect abuzul de poziție dominantă. În plus, se ridică problema valorii probatorii a deciziilor autorităților naționale în materie de concurență în fața instanțelor civile sesizate cu soluționarea acestor acțiuni în despăgubire la nivel privat.
4. Faptele pe care se întemeiază acțiunea s‑au petrecut anterior publicării și intrării în vigoare a Directivei 2014/104, iar instanța națională a fost sesizată cu acțiunea în despăgubiri după data intrării în vigoare a directivei, dar înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia. Cu toate că termenul de transpunere a expirat între timp, iar recent, cu o oarecare întârziere, legiuitorul portughez a transpus directiva în legislația națională, noile reglementări nu se aplică retroactiv și nici acțiunilor introduse anterior intrării acestora în vigoare.
5. În acest context, se ridică problema elementelor utile soluționării litigiului principal care pot fi identificate în Directiva 2014/104, precum și dacă din dispozițiile articolului 102 TFUE și din principiile generale ale dreptului Uniunii, mai precis din principiul efectivității, se pot deduce anumite indicații în acest sens. Astfel, trebuie să se țină seama de faptul că litigiul principal se referă la un raport juridic pur orizontal, între persoane private.
6. Decizia preliminară din speță va prezenta o importanță deloc de subestimat atât pentru practica instanțelor naționale, cât și pentru asigurarea respectării dreptului Uniunii în materie de concurență la nivel privat.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
7. Cadrul juridic al prezentei cauze este definit de principiile generale de drept al Uniunii, mai precis de principiul efectivității și de dreptul la o cale de atac efectivă, pe de o parte, și de dispoziţiile de drept derivat ale Regulamentului nr. 1/2003 și ale Directivei 2014/104, pe de altă parte.
Regulamentul nr. 1/2003
8. În ceea ce privește raportul dintre articolul 102 TFUE și legislațiile naționale în materie de concurență, articolul 3 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1/2003 are următorul conținut:
„Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență oricărui abuz interzis de [articolul 102 TFUE], acestea aplică de asemenea [articolul 102 TFUE].”
9. Articolul 5 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Competențele autorităților de concurență ale statelor membre”, prevede, în plus, următoarea reglementare:
„Autoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice [articolul 101 TFUE și articolul 102 TFUE] în cazuri individuale. În acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, ele pot lua următoarele decizii:
– să solicite încetarea unei încălcări;
– să dispună măsuri provizorii;
– să accepte angajamente;
– să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național.
Atunci când, pe baza informațiilor de care dispun, condițiile de interdicție nu sunt îndeplinite, ele pot decide de asemenea că nu există motive pentru a interveni.”
Directiva 2014/104
10. Articolul 1 din Directiva 2014/104 definește „Obiectul și domeniul de aplicare” al acesteia după cum urmează:
„(1) Prezenta directivă prevede anumite norme necesare pentru a asigura că orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență de către o întreprindere sau o asociație de întreprinderi își poate exercita în mod efectiv dreptul de a solicita respectivei întreprinderi sau asociații de întreprinderi o despăgubire integrală pentru prejudiciul respectiv. Aceasta prevede norme care promovează concurența nedenaturată pe piața internă și care îndepărtează obstacolele în calea funcționării adecvate a acesteia prin asigurarea unei protecții echivalente pe întregul cuprins al Uniunii pentru orice persoană care a suferit un astfel de prejudiciu.
(2) Prezenta directivă prevede norme pentru coordonarea asigurării respectării normelor de concurență de către autoritățile în materie de concurență și asigurarea respectării normelor respective prin acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale.”
11. Conform articolului 2 din Directiva 2014/104, se aplică următoarele definiții:
„«încălcarea legislației în materie de concurență» înseamnă «o încălcare a articolului 101 sau 102 din TFUE sau a legislației naționale în materie de concurență» (articolul 2 punctul 1 din directivă), iar
«legislația națională în materie de concurență» înseamnă «dispozițiile legislației naționale care urmăresc predominant același obiectiv ca articolele 101 și 102 din TFUE și care sunt aplicate aceleiași cauze și în paralel cu legislația Uniunii în materie de concurență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, excluzând dispozițiile de drept național care impun sancțiuni penale persoanelor fizice, cu excepția cazului în care aceste sancțiuni penale constituie mijloacele de a asigura respectarea normelor de concurență aplicabile întreprinderilor;»” (articolul 2 punctul 3 din directivă).
12. În ceea ce privește „Efectul deciziilor naționale”, articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104 prevede că:
„Statele membre se asigură că o încălcare a legislației în materie de concurență constatată printr‑o decizie definitivă a unei autorități naționale în materie de concurență sau a unei instanțe de control judiciar se consideră a fi stabilită în mod irefutabil în scopul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor lor naționale în temeiul articolului 101 sau al articolului 102 din TFUE sau în temeiul legislației naționale în materie de concurență.”
13. Articolul 10 din Directiva 2014/104 este dedicat „Termene[lor] de prescripție” și are următorul conținut:
„(1) Statele membre, în conformitate cu prezentul articol, prevăd norme aplicabile termenelor de prescripție pentru introducerea acțiunilor în despăgubire. Normele stabilesc când începe să curgă termenul de prescripție, care este durata acestuia și circumstanțele în care termenul de prescripție se întrerupe sau se suspendă.
(2) Termenele de prescripție nu încep să curgă înainte de încetarea încălcării legislației în materie de concurență și înainte ca reclamantul să fi cunoscut sau să fi trebuit în mod rezonabil să fi cunoscut:
(a) comportamentul adoptat și faptul că acesta constituie o încălcare a legislației în materie de concurență;
(b) faptul că încălcarea legislației în materie de concurență i‑a adus un prejudiciu; și
(c) identitatea autorului încălcării.
(3) Statele membre se asigură că termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire sunt de cel puțin cinci ani.
(4) Statele membre se asigură că un termen de prescripție este suspendat sau, în funcție de legislația națională, întrerupt, în cazul în care o autoritate în materie de concurență desfășoară acțiuni în scopul investigației sau proceduri cu privire la o încălcare a legislației în materie de concurență la care se referă acțiunea în despăgubire. Suspendarea încetează cel mai devreme la un an după ce decizia de constatare a încălcării rămâne definitivă sau după ce procedurile încetează în alt mod.”
14. Articolul 21 alineatul (1) din Directiva 2014/104, intitulat „Transpunere”, prevede că:
„Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 27 decembrie 2016. […]
[…]”
15. În sfârșit, în ceea ce privește „Aplicarea în timp” a Directivei 2014/104, articolul 22 din aceasta are următorul conținut:
„(1) Statele membre se asigură că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material din prezenta directivă nu se aplică retroactiv.
(2) Statele membre se asigură că orice măsuri naționale adoptate în temeiul articolului 21, în afara celor menționate la alineatul (1), nu se aplică acțiunilor în despăgubire cu privire la care o instanță națională a fost sesizată înainte de 26 decembrie 2014.”
16. Potrivit articolului 23 din Directiva 2014/104, aceasta a intrat în vigoare la 25 decembrie 2014, și anume în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene(5).
B. Dreptul național
17. În ceea ce privește dreptul portughez, prezintă relevanță articolul 498 din Codul civil portughez (Código Civil, denumit în continuare „CC”), pe de o parte, și articolul 623 din Codul de procedură civilă portughez (Código de Processo Civil, denumit în continuare „CPC”), pe de altă parte.
18. Articolul 498 din CC prevede următoarele:
„1. Dreptul de despăgubire se prescrie după expirarea unui termen de trei ani de la data la care persoana prejudiciată a avut cunoștință de dreptul său, chiar dacă nu cunoaște persoana responsabilă și nici întinderea totală a prejudiciului, fără a aduce atingere prescripției ordinare, în cazul expirării termenului respectiv calculat de la producerea faptei prejudiciabile.
2. După trei ani de la îndeplinirea obligației, se prescrie de asemenea și dreptul de regres între persoanele responsabile.
3. În cazul în care fapta ilicită constituie o infracțiune pentru care legea prevede un termen de prescripție mai îndelungat, se aplică acest termen.
4. Prescrierea termenului de introducere a unei cereri de despăgubiri nu implică și prescrierea termenului pentru introducerea unei eventuale acțiuni în revendicare și nici a unei acțiuni în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză.”
19. Articolul 623 din CPC este intitulat „Efectul față de terți al condamnării penale” și are următorul conținut:
„O condamnare definitivă pronunțată în cadrul unui proces penal constituie pentru terți o prezumție simplă în ceea ce privește existența faptelor care caracterizează încălcarea sancționată și care îndeplinesc cerințele legale pentru sancționare, precum și a elementelor de răspundere delictuală în toate procedurile civile privind raporturile juridice care depind de săvârșirea infracțiunii.”
20. Directiva 2014/104 a fost transpusă în dreptul portughez abia în luna iunie a anului 2018, prin Legea nr. 23/2018(6). Astfel cum rezultă din articolul 25 din lege, aceasta a intrat în vigoare la 60 zile de la publicare. În plus, potrivit articolului 24 din lege, dispozițiile de drept material din aceasta, inclusiv cele privind sarcina probei, nu se aplică retroactiv, iar normele de procedură prevăzute de lege nu se aplică acțiunilor în justiție introduse anterior intrării acesteia în vigoare.
III. Situația de fapt și litigiul principal
21. La 27 februarie 2015, Cogeco Communications Inc. (Cogeco), o societate comercială canadiană, a introdus o acțiune la instanța de trimitere, Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa(7) (Portugalia), și a declanșat astfel o procedură referitoare la repararea unui prejudiciu împotriva celor trei societăți portugheze Sport TV Portugal, SA (Sport TV), Controlinveste‑SGPS, SA (Controlinveste) și NOS‑SGPS, SA (NOS) (denumite în continuare, împreună, „pârâtele”), Controlinveste și NOS fiind, în perioada relevantă pentru acțiunea introdusă, acționare ale Sport TV.
Contextul litigiului principal în materie de concurență
22. Cabovisão – Televisão Por Cabo, SA (Cabovisão) este un furnizor de servicii de televiziune cu plată în Portugalia, al cărei acționar la acea dată era Cogeco(8). La 30 iulie 2009, aceasta a depus, la Autoridade da Concorrência(9) (Portugalia), o plângere împotriva Sport TV(10), în care reclamă practicile anticoncurențiale ale acestei întreprinderi în ceea ce privește posturile premium de emisiuni sportive, în special politica prețurilor discriminatorii care, în opinia sa, justifică acuzația de abuz de poziție dominantă.
23. Prin decizia din 14 iunie 2013, Autoridade da Concorrência a constatat că Sport TV a abuzat de poziția sa dominantă și că astfel a încălcat(11) articolul 102 TFUE, precum și o dispoziție corespunzătoare(12) din dreptul portughez. Astfel, aceasta a aplicat Sport TV o amendă de 3,73 milioane de euro plus o sancțiune accesorie.
24. Prin hotărârea din 4 iunie 2014 de soluționare a contestației depuse de Sport TV, Tribunal da Concorrência e Regulação Supervisão(13) a modificat decizia Autoridade da Concorrência, și a hotărât că Sport TV a săvârșit o contravenție administrativă prevăzută de dreptul național, în sensul unui abuz de poziție dominantă sub forma practicilor tarifare discriminatorii, fără să fi încălcat dispozițiile articolului 102 TFUE(14). În sens literal, în dispozitivul hotărârii sale, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão a decis, printre altele, după cum urmează: „Articolul 102 TFUE nu se aplică comportamentului persoanei acuzate.” În plus, instanța a redus amenda aplicată Sport TV la 2,7 milioane de euro și a anulat de asemenea și sancțiunea accesorie.
25. La 11 martie 2015, Tribunalul da Relação de Lisboa(15) (Portugalia) a respins calea de atac introdusă de Sport TV împotriva hotărârii respective.
Derularea până în prezent a procedurii civile naționale referitoare la repararea prejudiciului în temeiul dreptului național
26. Prin intermediul acțiunii sale, introduse în temeiul dreptului civil, Cogeco solicită în prezent repararea prejudiciului suferit ca urmare a comportamentului anticoncurențial culpabil și ilegal al celor trei pârâte din perioada 3 august 2006-30 martie 2011. Pretinsul prejudiciu, majorat cu dobânzi de întârziere, ar rezulta, în primul rând, din plata de către Cabovisão a unor prețuri excesive pentru drepturile de difuzare a emisiunilor Sport TV, în al doilea rând, din remunerația de capital devenită indisponibilă din cauza acestor prețuri, precum și, în al treilea rând, din beneficiul nerealizat. Cogeco solicită, cu titlu subsidiar, obligarea celor trei pârâte în solidar la restituirea sumelor percepute în mod necuvenit.
27. Cele trei pârâte au invocat o excepție de prescripție. În opinia acestora, termenul de prescripție de trei ani, aplicabil dreptului la repararea prejudiciului întemeiat pe răspunderea civilă extracontractuală și prevăzut de dreptul portughez la articolul 498 alineatul 1 din CC a expirat deja. Acestea susțin că Cogeco a deținut toate informațiile necesare pentru a avea cunoștință de dreptul la despăgubiri, cel mai târziu la unul dintre următoarele patru momente:
– la 30 aprilie 2008, data achiziționării de către Cabovisão a drepturilor de difuzare a emisiunilor Sport TV;
– la 30 iulie 2009, data la care Cabovisão a depus plângerea la Autoridade da Concorrência;
– la 30 martie 2011, data încetării încălcării invocate a normelor de concurență, sau
– la 29 februarie 2012, data vânzării Cabovisão de către Cogeco.
28. Pe de altă parte, Cogeco consideră că încă nu a intervenit prescripția. În litigiul principal, Cogeco a argumentat că termenul de prescripție a început să curgă abia la 14 iunie 2013, data emiterii deciziei Autoridade da Concorrência, întrucât abia ca urmare a acestei decizii întreprinderea a avut acces la toate informațiile care ar fi fost necesare pentru aprecierea practicilor anticoncurențiale și pentru solicitarea de despăgubiri. Înainte de decizia Autoridade da Concorrência a existat numai o suspiciune de încălcare a normelor de concurență. În orice caz, în opinia Cogeco, în timpul procedurii din fața Autoridade da Concorrência, termenul de prescripție a fost suspendat.
29. Instanța de trimitere dorește, așadar, să se asigure dacă articolul 498 din CC și articolul 623 din CPC sunt conforme cu dispozițiile din dreptul Uniunii. Aceasta recunoaște că faptele din litigiul principal s‑au petrecut încă înainte de adoptarea Directivei 2014/104 și, a fortiori, înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia în dreptul național. Cu toate acestea, luând în considerare, nu în ultimul rând, Hotărârile Van Duyn(16) și Mangold(17), precum și obligația de loialitate a statelor membre [prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE], instanța de trimitere se întreabă dacă, după caz, chiar și anterior transpunerii în dreptul național, această directivă produce efecte de care instanța trebuie să țină seama în cadrul unui litigiu între particulari, mai ales din moment ce termenul de transpunere a expirat de mult.
IV. Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții
30. Prin decizia din 25 iulie 2017, primită la Curte la 15 noiembrie 2017, Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Lisabona, Portugalia) a adresat Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 9 alineatul (1) și articolul 10 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva 2014/104/UE, precum și celelalte dispoziții ale acesteia sau principiile generale ale dreptului Uniunii Europene aplicabile pot fi interpretate în sensul că creează drepturi pentru un justițiabil (în speță, o societate comercială pe acțiuni de drept canadian) de care el se poate prevala în justiție împotriva unui alt justițiabil (în speță o societate comercială pe acțiuni de drept portughez) în cadrul unei acțiuni în despăgubire privind un pretins prejudiciu suferit ca urmare a unei încălcări a dreptului concurenței, în special atunci când, la data introducerii acțiunii în justiție în cauză (27 februarie 2015), termenul de transpunere în dreptul național acordat statelor membre, în conformitate cu articolul 21 alineatul (1) din directivă, nu a expirat încă?
2) Articolul 10 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva 2014/104, precum și celelalte dispoziții ale sale sau principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile pot fi interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale precum cea a articolului 498 alineatul (1) din Codul civil portughez, care, din moment ce se aplică unor fapte care au avut loc înainte de data publicării directivei menționate, înainte de intrarea sa în vigoare și înainte de data limită de transpunere a acesteia, în cadrul unei acțiuni în justiție introduse de asemenea înaintea acestei din urmă date:
a) stabilește un termen de prescripție de trei ani pentru un drept la repararea prejudiciului întemeiat pe răspunderea civilă extracontractuală;
b) prevede că acest termen de trei ani se calculează de la data la care persoana prejudiciată a avut cunoștință de dreptul său la repararea prejudiciului, chiar dacă nu se cunosc persoana responsabilă și întinderea integrală a prejudiciului și
c) nu prevede nicio normă care să impună sau să autorizeze suspendarea sau întreruperea acestui termen numai pentru că o autoritate din domeniul concurenței a luat măsuri în cadrul unei anchete sau al unei proceduri referitoare la o încălcare a dispozițiilor de drept al concurenței de care este legată acțiunea în despăgubire?
3) Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104, precum și celelalte dispoziții ale sale sau principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile pot fi interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale precum cea a articolului 623 din Codul de procedură civilă portughez, care, din moment ce se aplică unor fapte care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a directivei menționate și înainte de data limită de transpunere a acesteia, în cadrul unei acțiuni în justiție introduse de asemenea înaintea acestei din urmă date:
a) dispune că o condamnare definitivă pronunțată într‑o procedură administrativă privind o încălcare este lipsită de efect în acțiunile civile privind raporturile juridice care depind de săvârșirea încălcării? Sau (în funcție de interpretarea reținută)
b) prevede că o asemenea condamnare definitivă pronunțată într‑o procedură administrativă privind o încălcare constituie pentru terți o prezumție simplă în ceea ce privește existența faptelor care caracterizează încălcarea sancționată și care îndeplinesc cerințele legale, în orice acțiune civilă care privește raporturile juridice care depind de săvârșirea încălcării?
4) Articolul 9 alineatul (1) și articolul 10 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva 2014/104, articolul 288 al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau orice altă dispoziție de drept primar sau derivat, jurisprudență sau principiu general al dreptului Uniunii aplicabile pot fi interpretate în sensul că se opun unor norme de drept național precum articolul 498 alineatul 1 din Codul civil portughez sau articolul 623 din Codul de procedură civilă portughez, care, din moment ce se aplică unor fapte care au avut loc înainte de data publicării directivei menționate, înainte de intrarea sa în vigoare și înainte de data limită de transpunere a acesteia, în cadrul unei acțiuni în justiție introduse de asemenea înaintea acestei din urmă date, nu iau în considerare textul și finalitatea directivei și nu urmăresc atingerea obiectivului vizat de aceasta?
5) Cu titlu subsidiar, numai în cazul în care Curtea ar răspunde afirmativ la oricare dintre întrebările care precedă: articolul 22 din Directiva 2014/104, precum și celelalte dispoziții relevante ale acesteia sau principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile pot fi interpretate în sensul că se opun ca instanța națională să aplice în speță articolul 498 alineatul 1 din Codul civil portughez sau articolul 623 din Codul de procedură civilă portughez, în redactarea lor actuală, dar interpretate și aplicate astfel încât să fie compatibile cu dispozițiile articolului 10 din directivă?
6) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 5: Un justițiabil se poate prevala de articolul 22 din Directiva 2014/104 împotriva unui alt justițiabil în fața unei instanțe naționale într‑o acțiune în despăgubire introdusă pentru obținerea reparării unui prejudiciu suferit în urma unei încălcări a dreptului concurenței?”
31. În procedura de decizie preliminară desfășurată în fața Curții au prezentat observații scrise Cogeco, Sport TV, Controlinveste și NOS, în calitate de părți ale litigiului principal, precum și Republica Portugheză, Republica Italiană și Comisia Europeană. Cu excepția Controlinveste și a Italiei, părțile din procedură au fost reprezentate și la ședința din 15 noiembrie 2018.
V. Admisibilitatea cererii de decizie preliminară
32. Astfel cum subliniază chiar instanța de trimitere, litigiul principal prezintă două particularități:
– În primul rând, faptele pe care se întemeiază au avut loc înaintea adoptării și intrării în vigoare a Directivei 2014/104, iar Cogeco a introdus acțiunea în despăgubire la o dată ulterioară intrării în vigoare a directivei, dar înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia.
– În al doilea rând, autoritatea națională de concurență din Portugalia nu a reușit să își impună punctul de vedere conform căruia, prin intermediul prețurilor practicate, pe lângă interdicția națională privind abuzul de poziție dominantă, Sport TV a încălcat și interdicția prevăzută la articolul 102 TFUE în fața instanțelor naționale sesizate până în prezent cu această cauză.
33. În aceste condiții, la prima vedere, s‑ar putea ridica problema dacă, în lipsa pertinenței, prezenta cerere de decizie preliminară nu este inadmisibilă în tot sau în parte.
34. Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, cererile de decizie preliminară care privesc interpretarea dreptului Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență(18). În plus, Curtea consideră numai în mod cu totul excepțional că întrebările adresate nu sunt pertinente, și anume atunci când acest fapt este evident(19).
35. În mod cert, niciuna dintre aceste situații nu se aplică însă în speță. Directiva 2014/104 nu este nici în mod vădit inaplicabilă și nici nu este cert dincolo de orice îndoială că articolul 102 TFUE nu se poate aplica în acest caz.
36. În primul rând, în ceea ce privește Directiva 2014/104, din analiza articolului 22 alineatul (2) din aceasta rezultă că cel puțin o parte dintre dispozițiile directivei se pot aplica unor acțiuni precum cea în discuție, introdusă de Cogeco, cu care instanțele naționale au fost sesizate în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a directivei și data limită pentru transpunerea acesteia și care se referă la fapte din trecut. Aspectul dacă într‑o situație precum cea din speță se pot aplica și articolele 9 și 10 din Directiva 2014/104, deosebit de disputate în litigiul principal, nu ridică problema admisibilității cererii de decizie preliminară, ci face obiectul unei întrebări de fond, la care se poate răspunde numai în urma unei examinări aprofundate(20).
37. În orice caz, în contextul articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104, nu se poate argumenta că dispozițiile directivei ar fi în mod evident lipsite de pertinență pentru litigiul principal.
38. În ceea ce privește, în continuare, articolul 102 TFUE, instanța de control al deciziilor autorității naționale de concurență, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul Concurenței, Reglementării și Supravegherii, Portugalia) a afirmat în mod clar că, în speță, respectiva dispoziție de drept al Uniunii „nu se aplică” comportamentului Sport TV, iar instanța superioară, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona, Portugalia), a confirmat ulterior acest aspect.
39. Cu toate acestea, o asemenea decizie judiciară nu ar trebui să conducă, în sine, la concluzia pripită că prezenta cauză nu se referă în mod evident la dispoziții din dreptul Uniunii, fie acesta primar sau derivat, și astfel că, de la început, orice întrebări cu privire la articolul 102 TFUE nu pot fi pertinente.
40. Pe de o parte, având în vedere jurisprudența Curții(21), aspectul dacă instanțele naționale sunt autorizate să constate cu caracter obligatoriu că articolul 102 TFUE „nu se aplică” unui caz individual, în speță comportamentului Sport TV, suscită îndoieli semnificative.
41. Pe de altă parte, instanța de trimitere susține că, la data introducerii acțiunii de către Cogeco, regimul juridic național din Portugalia, mai precis articolul 623 din CPC, trebuia interpretat încă în sensul că constatarea unei încălcări a normelor de concurență printr‑o decizie a autorității naționale de concurență în scopul unor procese civile privind repararea prejudiciilor constituia numai o prezumție simplă. Pe baza acestui regim juridic, în temeiul dreptului național, instanța de trimitere nu ar avea niciun motiv absolut să considere că articolul 102 TFUE se aplică în speță și să adopte astfel o poziție diferită de cea adoptată de altă instanță în cadrul unei proceduri anterioare în materie de concurență.
42. În cele din urmă, în acest context, prezintă utilitate absolută și întrebările preliminare referitoare la valoarea probatorie a deciziilor autorităților naționale de concurență. Or, în esență, prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere dorește numai să se asigure că dreptul Uniunii, în special articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104, nu îi interzice să se abată de la poziția anterioară a unei alte instanțe, care a decis că articolul 102 TFUE nu se aplică deciziei unei autorități naționale de concurență și astfel să aplice această dispoziție din dreptul primar al Uniunii. Problema cu care a fost sesizată Curtea privește, așadar, în mod veritabil, dreptul Uniunii, iar soarta acțiunii introduse de Cogeco în litigiul principal poate depinde în mod determinant de decizia pe care Curtea o va pronunța în speță.
43. În concluzie, nu există niciun motiv pentru care s‑ar putea considera că problemele de drept al Uniunii cu care a fost sesizată Curtea sunt lipsite de pertinență în speță și că cererea de decizie preliminară este, în tot sau în parte, inadmisibilă.
VI. Aprecierea conținutului întrebărilor preliminare
44. Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile dreptului Uniunii impun instanței naționale să asigure protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii și să garanteze efectul deplin al acestor dispoziții(22), inclusiv în cadrul unui litigiu între persoane private. Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Lisabona) se caracterizează în mod evident prin preocuparea de a îndeplini această obligație din dreptul Uniunii.
45. Prin intermediul celor șase întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să afle care cerințe din dreptul Uniunii se aplică unor procese civile între persoane private, în ceea ce privește anumite aspecte juridice legate de prescripția drepturilor la despăgubiri pentru încălcarea legislației în materie de concurență și de probele prezentate pentru susținerea unei asemenea încălcări. În acest sens, instanța de trimitere face referire în primul rând la Directiva 2014/104, în special la articolele 9, 10 și 22. Aceasta nu se limitează însă numai la dispoziţiile din dreptul derivat, ci ia în considerare în mod explicit și „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile” și, astfel, în cele din urmă, dreptul primar al Uniunii. De altfel, dreptul primar interzice abuzul de poziție dominantă (articolul 102 TFUE), iar această interdicție prezintă o relevanță deosebită în speță. Pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util(23), toate întrebările care privesc „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile” trebuie înțelese în sensul că se concentrează pe articolul 102 TFUE și pe principiul efectivității.
A. Observații preliminare cu privire la aplicabilitatea articolului 102 TFUE și a Directivei 2014/104
46. În fiecare dintre cele șase întrebări preliminare, instanța de trimitere face referire, cu o formulare aproape identică, fie la Directiva 2014/104, fie la „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile”, fie la ambele. În acest context, este necesar să analizăm în prealabil toate posibilele îndoieli legate de aplicabilitatea articolului 102 TFUE și a directivei.
1. Aplicabilitatea articolului 102 TFUE
47. Ratione temporis, articolul 102 TFUE, respectiv articolul 82 CE, cu conținut identic, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a tratatului de la Lisabona, se aplică ipso facto situației de fapt din litigiul principal.
48. Cu toate acestea, în lumina celor două hotărâri pronunțate anterior, în litigiul principal, de cele două instanțe portugheze sesizate cu controlul de legalitate al deciziei autorității naționale de concurență privind comportamentul comercial al Sport TV, ar putea suscita îndoieli aplicabilitatea ratione materiae a articolului 102 TFUE. După cum am menționat deja, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Portugalia) a avut o opinie diferită de cea a Autoridade da Concorrência și a decis în mod explicit că articolul 102 TFUE „nu este aplicabil” comportamentului Sport TV, iar acest aspect nu s‑a mai pus în discuție în apelul ulterior din fața Tribunal da Relação de Lisboa (Portugalia).
49. Cu toate acestea, constatarea în discuție nu trebuie interpretată în mod eronat în hotărârile altor instanțe naționale, în sensul că, pe baza acesteia, inaplicabilitatea articolului 102 TFUE ar fi acum certă și ar avea caracter obligatoriu inclusiv pentru instanța de trimitere, în procesul referitor la repararea prejudiciului. Astfel, în cadrul sistemului descentralizat de punere în aplicare a dreptului Uniunii în materie de înțelegeri de tip cartel, nicio autoritate națională nu poate avea competența să adopte decizii cu caracter obligatoriu pentru alte autorități naționale sau chiar pentru Comisia Europeană, în ceea ce privește inaplicabilitatea articolului 102 TFUE sau existența unui comportament abuziv în sensul acestei dispoziții.
50. În materia competențelor autorităților naționale de concurență, în Hotărârea Tele 2 Polska, Curtea a dedus acest aspect deja cu câțiva ani în urmă, pe baza articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003(24). În lipsa unor indicii pentru săvârșirea unei încălcări a articolului 102 TFUE, dispoziția de mai sus prevede că competențele autorităților naționale de concurență se limitează la decizia că nu există motive pentru a interveni. Prin urmare, autorităților naționale de concurență li se interzice să constate în sens semnificativ mai extins că nu s‑a încălcat articolul 102 TFUE.
51. Această concluzie este valabilă și în situația în care ‑ precum în speță ‑ instanțele sesizate cu o cale de atac modifică decizia unei autorități naționale de concurență și concluzionează că nu sunt îndeplinite anumite condiții pentru prezumția unei încălcări a articolului 102 TFUE. Nici în acest caz, instanțele nu pot decide pur și simplu asupra inaplicabilității articolului 102 TFUE și nu pot constata, cu efect obligatoriu pentru alte proceduri, că nu s‑a săvârșit vreo încălcare a respectivei dispoziții din dreptul Uniunii. Nici competența instanțelor naționale(25) în ceea ce privește aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, reiterată la articolul 6 din Regulamentul nr. 1/2003, nu poate să conducă la o concluzie diferită. În măsura în care nu intervin ca autorități de concurență în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003, examinarea acestor instanțe poate avea drept obiect decizia unei autorități naționale de concurență, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003. Fără a aduce atingere competenţelor de examinare care îi revin în temeiul dreptului naţional, într‑o asemenea situaţie, este exclus, în orice caz, ca prin deciziile lor instanțele să limiteze competența atribuită unei alte instanțe în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 1/2003, de exemplu în cadrul introducerii unei acţiuni în despăgubire.
52. Prin intermediul limitării competențelor autorităților naționale, pe baza articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003, se urmărește să se asigure, în cele din urmă, faptul că, în cadrul unui sistem de punere în aplicare descentralizată a normelor de concurență, un organism național competent nu împiedică intervenția altor organisme competente. Astfel, se urmărește în special ca victimele încălcărilor normelor privind înțelegerile de tip cartel să poată solicita despăgubiri pentru eventuale prejudicii în temeiul dreptului civil, nu doar în cadrul așa‑numitelor „follow‑on actions” (mai precis, prin intermediul unor cereri introduse ca urmare a deciziilor administrative privind încălcarea normelor de concurență), ci de asemenea și în cadrul unor așa‑numite „stand‑alone actions” (mai precis, prin intermediul unor cereri introduse independent de eventuale decizii administrative)(26). Această finalitate trebuie avută în vedere și în cadrul articolului 6 din Regulamentul nr. 1/2003.
53. Prin urmare, în litigiul principal, instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea ratione materiae a articolului 102 TFUE – și în special să analizeze dacă comportamentul comercial al Sport TV este de natură să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre(27) – în mod independent, fără să aibă obligația să respecte deciziile privind inaplicabilitatea articolului 102 TFUE pronunțate de instanțele naționale sesizate anterior cu această cauză.
2. Aplicabilitatea Directivei 2014/104
54. În ceea ce privește Directiva 2014/104, pe lângă aplicabilitatea ratione materiae a acesteia, suscită îndoieli și aplicabilitatea ratione temporis a acesteia în litigiul principal în discuție.
a) Domeniul de aplicare ratione materiae al directivei
55. Domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2014/104 este definit la articolul 1 coroborat cu articolul 2 din directivă.
56. Potrivit articolului 1 alineatul (1) din aceasta, directiva se referă la încălcări ale legislației în materie de concurență de către o întreprindere sau o asociație de întreprinderi și prevede anumite norme necesare pentru a asigura ca orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o asemenea încălcare să își poate exercita în mod efectiv dreptul de a solicita despăgubiri.
57. Noțiunea de „încălcarea legislației în materie de concurență” este detaliată, la rândul ei, la articolul 2 punctul 1 din directivă, în sensul că aceasta trebuie să se refere la încălcări ale articolelor 101 sau 102 TFUE sau ale legislației naționale în materie de concurență. Astfel, potrivit articolului 2 punctul 3 din directivă, „legislația națională în materie de concurență” înseamnă numai dispozițiile din legislația națională care sunt aplicate aceleiași cauze și în paralel cu legislația Uniunii în materie de concurență.
58. În urma lecturii combinate a articolului 1 alineatul (1) și a articolului 2 punctele 1 și 3, rezultă că domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2014/104 este limitat la litigiile privind acțiunile în despăgubire care se întemeiază, în orice caz, și pe încălcările dreptului Uniunii în materie de înțelegeri de tip cartel. În schimb, pretenții întemeiate exclusiv pe încălcări ale legislației naționale în materie de concurență nu intră în domeniul de aplicare ratione materiae al directivei. Acest aspect reiese din finalitatea directivei, care, potrivit articolului 1, urmărește asigurarea unei protecții echivalente pe întregul cuprins al Uniunii pentru orice persoană care a suferit un astfel de prejudiciu(28). Cu toate acestea, numai cazurile care respectă „clauza de interstatalitate”, prevăzută la articolul 101 TFUE, respectiv la articolul 102 TFUE, așadar cazurile în care se poate prezuma ‑ cel puțin potențial ‑ o afectare semnificativă a comerțului dintre statele membre, prezintă o legătură suficientă cu piața internă.
59. Astfel, după cum am menționat anterior(29), instanța de trimitere nu este împiedicată să aplice articolul 102 TFUE în litigiul principal numai pentru motivul că Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão a decis anterior, în aceeași speță, că această dispoziție „nu se aplică”. Instanța națională trebuie să se pronunțe, mai degrabă, în mod independent cu privire la aplicabilitatea ratione materiae a articolului 102 TFUE și, prin urmare, cu privire la aplicabilitatea ratione materiae a Directivei 2014/104.
b) Domeniul de aplicare ratione temporis al articolelor 9 și 10 din directivă
60. Articolul 22 din Directiva 2014/104 prevede o limitare a domeniului de aplicare ratione temporis al directivei, în sensul că dispozițiile de drept material pentru punerea în aplicare a acesteia sunt guvernate de principiul general al neretroactivității [a se vedea în acest sens articolul 22 alineatul (1) din directivă]. Este adevărat că restul dispozițiilor de transpunere în dreptul național – mai precis normele de procedură – se aplică faptelor care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a directivei, dar numai cu privire la cereri introduse după intrarea în vigoare a acesteia.
61. Or, articolul 9 alineatul (1) și articolul 10 din Directiva 2014/104 nu se referă la aspecte pur procedurale.
62. Pe de o parte, valoarea probatorie a deciziilor autorităților naționale de concurență în cazul încălcării articolelor 101 sau 102 din TFUE, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din directivă, este o chestiune de drept material.
63. Pe de altă parte însă, pe baza informațiilor necontestate furnizate de mai multe părți din procedură, la acel moment, legislația portugheză aplicabilă prevedea că termenul de prescripție la care se face referire la articolul 10 din directivă este de asemenea o chestiune de drept material. Având în vedere faptul că regimul prescripției drepturilor la despăgubire nu făcuse obiectul vreunei armonizări, nu a existat niciun obstacol pentru ca, în cadrul ordinii juridice portugheze, acest regim să țină de asemenea de dreptul material(30). Rămâne de văzut în ce măsură, ca urmare a transpunerii între timp a directivei(31) și în lumina articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104, această atribuire poate fi pusă sub semnul întrebării, astfel cum au arătat în mod corect mai mulți participanți la ședință, întrucât, în orice caz, asemenea dispoziții naționale de transpunere nu pot determina „renașterea” unor drepturi prescrise deja în temeiul legii vechi.
64. Astfel, din dispozițiile articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104, rezultă că nici articolul 9 și nici articolul 10 din directivă nu se pot aplica unei acțiuni precum cea din litigiul principal, care, deși a fost introdusă după intrarea în vigoare a directivei, se referă la fapte care au avut loc înainte adoptării și intrării în vigoare a acesteia(32). De altfel, articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104 nu se opune nicidecum unei norme privind domeniul de aplicare ratione temporis al dispozițiilor de transpunere, potrivit cărora normele de procedură prevăzute de legea în cauză nu se aplică acțiunilor introduse înainte de intrarea sa în vigoare(33).
B. Efectele dispozițiilor dreptului Uniunii în raporturile dintre persoane private (prima și a șasea întrebare preliminară)
65. Prin intermediul primei întrebări, precum și al celei de a șasea întrebări, formulată cu titlu subsidiar, instanța de trimitere dorește să afle în esență dacă Directiva 2014/104, pe de o parte, și „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile”, mai precis articolul 102 TFUE, pe de altă parte, produc efecte directe în raporturile dintre persoane private (dintre „justițiabili”). Este oportun să analizăm ambele întrebări împreună.
66. În ceea ce privește articolul 102 TFUE, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția abuzului de poziție dominantă consacrată de această dispoziție din dreptul primar produce efecte directe în raporturile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze(34).
67. În schimb, într‑un caz precum cel din speță, această concluzie nu este valabilă în ceea ce privește dispozițiile Directivei 2014/104.
68. Este adevărat că și directivele pot avea un efect direct atunci când, precum în prezenta cauză, termenul de transpunere a expirat, iar în plus, dispozițiile directivei în discuție cauză sunt, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise(35). Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și nu poate fi invocată, așadar, ca atare împotriva lui(36).
69. De altfel, Directiva 2014/104 nu poate produce nici un așa‑numit „effet d’exclusion”(37), astfel încât dispoziții naționale incompatibile cu directiva, precum articolul 498 din CC și articolul 623 din CPC să rămână neaplicate în litigiile dintre particulari. Recent, Curtea a respins clar teoria „effet d’exclusion” și a decis că o instanță națională sesizată cu un litigiu între particulari nu este ținută, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicate dispozițiile dreptului său național contrare dispozițiilor acestei directive(38).
70. În plus, în speță, intervine aspectul că este dificil să se considere că o directivă este aplicabilă în afara limitelor domeniului său de aplicare ratione temporis. Având în vedere că, după cum am arătat anterior(39), articolele 9 și 10 din directivă nu se aplică, ratione temporis, faptelor din cauza principală, părțile nu pot invoca aceste dispoziții în fața instanțelor naționale.
71. Prin urmare, ca răspuns la prima întrebare adresată, trebuie, așadar, să reținem următoarele:
Articolul 102 TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari. În schimb, articolele 9 și 10 din Directiva 2014/104 nu se aplică în mod direct unui litigiu între particulari în care acțiunea civilă a fost introdusă înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei și se referă la fapte săvârșite înainte de intrarea în vigoare a directivei.
C. Prescripția drepturilor la despăgubire pentru încălcări ale normelor de concurență (a doua întrebare preliminară)
72. Cea de a doua întrebare se referă la prescripția drepturilor la despăgubiri în temeiul legislației naționale. Instanța de trimitere dorește să afle dacă Directiva 2014/104, pe de o parte, și „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile”, pe de altă parte, se opun unei norme privind prescripția precum cea prevăzută de dreptul portughez, la articolul 498 alineatul 1 din CC, potrivit căruia, în cazul acțiunilor civile în despăgubire întemeiate pe răspunderea civilă extracontractuală termenul de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data la care persoana prejudiciată află de existența unui prejudiciu, fără să existe posibilitatea suspendării sau întreruperii acestuia în cursul unei proceduri administrative în fața autorității naționale de concurență.
73. Având în vedere că, după cum s‑a constatat deja, cazul din speță se încadrează în afara domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei 2014/104 și în special al articolului 10 din aceasta, în litigiul principal o reglementare referitoare la prescripție precum cea prevăzută la articolul 498 alineatul 1 din CC nu poate fi evaluată decât în funcție de principiile generale din dreptul Uniunii, nu și pe baza directivei.
74. În ceea ce privește principiile generale din dreptul Uniunii, trebuie amintit că autoritățile de concurență ale statelor membre și instanțele acestora sunt obligate să aplice articolele 101 și 102 TFUE în cazul în care faptele respective intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și să asigure aplicarea efectivă a acestor dispoziții în interesul general(40). Prin urmare, în situația în care instanța de trimitere va concluziona că practica comercială a Sport TV a fost de natură să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre, aceasta ar trebui să aplice articolul 102 TFUE în litigiul principal și să se asigure că dreptul părților prejudiciate la despăgubiri în caz de abuz de poziție dominantă(41) poate fi pus în aplicare în mod eficient.
75. Atât timp cât armonizarea realizată prin Directiva 2014/104 nu este aplicabilă, dreptul la repararea prejudiciului se va exercita în continuare pe baza ordinii juridice interne a respectivului stat membru, cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței(42).
76. Având în vedere faptul că, potrivit datelor congruente furnizate de părțile din procedură, norma de prescripție prevăzută la articolul 498 din CC se aplică în aceeași măsură acțiunilor în despăgubire întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și acelora introduse în temeiul legislației naționale, în speță nu se poate prezuma nicio încălcare a principiului echivalenței.
77. În schimb, este necesar să se analizeze în detaliu dacă respectivul regim al prescripției este compatibil cu principiul efectivității, care prevede că dispozițiile naționale nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii(43).
78. Va fi dificil să se considere că simpla împrejurare că o dispoziție națională precum articolul 498 alineatul 1 din CC, care impune un termen de prescripție de trei ani în cazul solicitării de despăgubiri pentru cazurile de răspundere extracontractuală, încalcă principiul efectivității. Or, pentru potențiale persoane prejudiciate, trei ani constituie un termen suficient de lung pentru a putea solicita despăgubiri în temeiul legislației Uniunii prin introducerea unei acțiuni în fața unei instanțe civile naționale.
79. Între timp, articolul 10 alineatul (3) din Directiva 2014/104 prevede un termen de prescripție mai generos, de minimum cinci ani, pentru acțiunile în despăgubire în materia înțelegerilor. Acest fapt nu înseamnă totuși că un termen legal de prescripție mai scurt, aplicabil până în prezent la nivel național, ar face ca exercitarea drepturilor la despăgubire pentru încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență să fie de la început imposibilă sau excesiv de dificilă.
80. Prin intermediul armonizării duratei termenului de prescripție la minimum cinci ani, astfel cum prevede în prezent articolul 10 alineatul (3) din Directiva 2014/104, legiuitorul Uniunii a luat o măsură în direcția îmbunătățirii protecției persoanelor prejudiciate de încălcări ale normelor privind înțelegerile de tip cartel. Această dispoziție din directivă nu trebuie interpretată ca o simplă codificare a unui aspect care rezulta oricum și până în prezent – implicit – din dreptul primar, mai precis din articolul 102 TFUE, precum și din principiul efectivității.
81. Cu toate acestea, după cum arată în mod întemeiat Comisia, în cadrul verificării efectivității, nu este suficient să se analizeze în mod izolat elemente individuale ale regimului național al prescripției. Prezintă relevanță mai degrabă aprecierea acestui regim în ansamblul său(44).
82. În acest context, dorim să subliniem că o reglementare națională precum cea portugheză prevăzută la articolul 498 alineatul 1 din CC nu se rezumă la limitarea termenului de prescripție la trei ani. Această reglementare se caracterizează mai degrabă prin faptul că termenul de prescripție începe să curgă, independent de aspectul dacă partea prejudiciată cunoaște identitatea persoanei responsabile și întinderea prejudiciului. Pe de altă parte, acest regim nu prevede nicidecum suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție pe parcursul unei proceduri în curs în fața unei autorități naționale de concurență(45).
83. În opinia noastră, atât faptul că termenul de prescripție începe să curgă fără să se cunoască nici persoana responsabilă și nici întinderea prejudiciului, cât și faptul că termenul de prescripție nu se suspendă și nici nu se întrerupe pe parcursul unei proceduri administrative în fața unei autorități în materie de concurență sunt de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor la despăgubire prevăzute de legislația în materie de concurență.
84. Pe de o parte, tocmai în materie de înțelegeri, cunoașterea persoanei responsabile este indispensabilă unei exercitări cu succes a drepturilor la despăgubire, pentru cazurile de răspundere extracontractuală, în special în justiție, întrucât în majoritatea cazurilor întreprinderile responsabile pentru încălcări ale normelor de concurență sunt persoane juridice organizate în grupuri de întreprinderi sau concerne cu structuri dificil de înțeles pentru persoane din afara acestora, care, în plus, în timp, pot face obiectul unor măsuri de reorganizare.
85. Pe de altă parte, în numeroase situații, o apreciere juridică corectă a încălcărilor normelor de concurență implică evaluarea unor situații economice complexe, precum și a documentelor comerciale interne, care nu în puține cazuri ies la lumină abia ca urmare a acțiunilor autorităților de concurență(46).
86. În acest context, în ceea ce privește cea de a doua întrebare, dorim să reținem următoarele:
Articolul 102 TFUE coroborat cu principiul efectivității din dreptul Uniunii se opune unei dispoziții precum cea a articolului 498 alineatul 1 din Codul civil portughez, care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru drepturile la repararea prejudiciului întemeiat pe răspunderea civilă extracontractuală din cauza unui abuz de poziție dominantă, acesta începând să curgă chiar și în cazul în care partea lezată nu cunoaște nici persoana responsabilă și nici întinderea prejudiciului, iar termenul nu este suspendat sau întrerupt pe parcursul procedurii de investigare și de sancționare a încălcării, desfășurată de autoritatea națională de concurență.
D. Valoarea probatorie a deciziilor autorităților naționale în materie de concurență (a treia întrebare)
87. A treia întrebare se referă la probarea încălcării anticoncurențiale pentru care se solicită despăgubiri. În esență, instanța de trimitere dorește să afle dacă Directiva 2014/104, pe de o parte, și „principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile”, pe de altă parte, se opun unei dispoziții precum cea portugheză prevăzută la articolul 623 din CPC, potrivit căreia constatarea definitivă a încălcării legislației în materie de concurență, în cadrul unei proceduri privind o încălcare administrativă desfășurate de autoritatea națională în materie de concurență în cadrul unor procese civile privind acțiuni în despăgubire, fie nu produce efecte, fie constituie doar o prezumție simplă.
88. Având în vedere că, după cum am menționat anterior, procedura în discuție nu intră în domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei 2014/104 și în special al articolului 9 din aceasta, în litigiul principal regimul probelor, astfel cum este prevăzut la articolul 623 din CPC, nu poate fi evaluat decât în funcție de principiile generale din dreptul Uniunii, nu și pe baza dispozițiilor directivei.
89. În ceea ce privește principiile generale din dreptul Uniunii, trebuie să menționăm că, la fel ca în cazul celei de a doua întrebări preliminare(47), autoritățile de concurență ale statelor membre și instanțele acestora sunt obligate să aplice articolele 101 și 102 TFUE, în cazul în care faptele intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, și să asigure aplicarea efectivă a acestora în interesul general. Prin urmare, în situația în care instanța de trimitere va concluziona că practica comercială a Sport TV a fost de natură să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre, aceasta ar trebui să aplice articolul 102 TFUE în litigiul principal și să se asigure că dreptul părților prejudiciate la despăgubiri în caz de abuz de poziție dominantă poate fi pus în aplicare în mod efectiv.
90. Atât timp cât armonizarea realizată prin Directiva 2014/104 nu este încă aplicabilă, dreptul la repararea prejudiciului se va exercita în continuare pe baza ordinii juridice interne a respectivului stat membru, cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței(48).
91. Având în vedere faptul că, potrivit datelor congruente furnizate de părțile din procedură, regimul probelor prevăzut la articolul 623 din CPC se aplică în aceeași măsură acțiunilor în despăgubire întemeiate pe dreptul Uniunii, precum și acelora introduse în temeiul legislației naționale, în speță nu se poate prezuma nicio încălcare a principiului echivalenței.
92. În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că, în conformitate cu informațiile furnizate de instanța de trimitere, articolul 623 din CPC permite două interpretări diferite: fie în sensul că, în calitate de contravenție, constatarea unei încălcări a normelor de concurență de către autoritatea națională în materie de concurență nu produce efecte în procesele civile privind acțiunile în despăgubire, fie că această constatare constituie numai o prezumție simplă referitoare la existența unei astfel de încălcări.
93. Pe de o parte, situația în care activitatea unei autorități de concurență nu ar produce efecte pentru cererile de despăgubiri pentru încălcarea articolului 102 TFUE ar îngreuna excesiv exercitarea drepturilor la despăgubiri. Având în vedere complexitatea multora dintre încălcările referitoare la înțelegeri și dificultățile de ordin practic pentru ca părțile prejudiciate să poată proba aceste infracțiuni, potrivit principiului efectivității, constatarea definitivă a unei încălcări de către autoritatea națională de concurență trebuie să producă cel puțin efectul unui indiciu în cadrul procesului de reparare a prejudiciului.
94. Pe de altă parte, în cadrul unei acțiuni civile în despăgubire în fața unei instanțe naționale, pe baza principiul efectivității nu se prea poate deduce că, de îndată ce o autoritate națională de concurență a constatat o încălcare, s‑a săvârșit în mod cert un abuz de poziție dominantă.
95. Prin introducerea unei prezumții simple, astfel cum prevede în prezent articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104, legiuitorul Uniunii a luat o măsură în direcția îmbunătățirii protecției juridice a persoanelor prejudiciate de încălcări ale normelor privind înțelegerile. Această dispoziție din directivă nu trebuie interpretată ca o simplă codificare a unui aspect care rezulta oricum și până în prezent – implicit – din dreptul primar, mai precis de la articolul 102 TFUE, precum și din principiul efectivității.
96. Înainte de data de la care s‑a aplicat articolul 9 din Directiva 2014/104, din perspectiva dreptului Uniunii, în procedurile din fața instanțelor naționale, numai deciziile Comisiei Europene aveau caracter obligatoriu. Acest efect obligatoriu special, care rezultă din articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și din jurisprudența Masterfoods(49), se întemeiază pe rolul esențial al Comisiei în dezvoltarea politicii în domeniul concurenței în cadrul pieței interne europene și, în cele din urmă, pe supremația dreptului Uniunii, precum și pe faptul că deciziile adoptate de instituțiile Uniunii produc efecte obligatorii. Deciziile luate de autoritățile naționale în domeniul concurenței nu produc același efect, cu excepția cazului în care legiuitorul Uniunii stabilește acest fapt în mod explicit, astfel cum a stabilit pentru viitor în cazul articolului 9 din Directiva 2014/104.
97. Prin urmare, având în vedere cele ce precedă, în ceea ce privește a treia întrebare dorim să reținem următoarele:
Articolul 102 TFUE coroborat cu principiul efectivității se opune unei dispoziții precum cea a articolului 623 din Codul de procedură civilă portughez, potrivit căruia constatarea definitivă a unui abuz de poziție dominantă de către autoritatea națională de concurență nu produce niciun efect în procesele civile privind acțiunile în despăgubire. În schimb, această dispoziție este compatibilă cu articolul 102 TFUE și cu principiul efectivității atunci când se interpretează în sensul că, în procesele civile ulterioare privind acțiuni în despăgubire, dintr‑o asemenea constatare a autorității naționale de concurență rezultă prezumția simplă de abuz de poziție dominantă.
E. Interpretarea în conformitate cu dreptul Uniunii (a patra și a cincea întrebare)
98. Prin intermediul celei de a patra, precum și al celei de a cincea întrebări, adresată cu titlu subsidiar, instanța de trimitere solicită în esență clarificări cu privire la conținutul și la limitele obligației sale de a interpreta dreptul național, în special dispoziții precum articolul 498 alineatul 1 din CC și articolul 623 din CPC, în conformitate cu dreptul Uniunii. Este oportun să analizăm aceste două întrebări împreună.
99. Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul interpretării conforme cu dreptul Uniunii impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a dreptului Uniunii și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de acesta. Acest aspect se aplică atât interpretării în conformitate cu dreptul primar(50), cât și interpretării conforme cu dreptul derivat al Uniunii, în special interpretării în conformitate cu directivele(51).
100. Cu toate acestea, principiul de interpretare conformă cu dreptul Uniunii poate să producă efecte numai în cadrul domeniului de aplicare al dispoziției dreptului Uniunii în discuție. Astfel, în special în ceea ce privește Directiva 2014/104, în speță nu există nicio obligație de interpretare în conformitate cu directiva, în măsura în care, astfel cum am menționat anterior(52), situația de fapt din litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare ratione temporis al acestei directive, definit la articolul 22 din directivă.
101. Cu toate că, potrivit unei jurisprudențe constante, statele membre se supun interdicției de a contracara finalitatea unei directive, astfel încât, chiar și înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia, statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea oricăror dispoziții de natură să compromită în mod grav obiectivul prevăzut de directiva în cauză(53). Rezultă, așadar, că, începând cu data intrării în vigoare a unei directive, autoritățile statelor membre și instanțele naționale trebuie să se abțină, pe cât posibil, să interpreteze dreptul intern într‑un mod care, după expirarea termenului de transpunere a directivei, ar risca să compromită grav realizarea obiectivului urmărit de aceasta(54). În ceea ce privește Directiva 2014/104, de interes în speță, obiectivul stabilit de legiuitorul Uniunii este tocmai să se prevină aplicarea retroactivă a unor norme armonizate privind prescripția drepturilor la despăgubiri, precum și valoarea probatorie a deciziilor autorităților naționale de concurență, având în vedere fie faptul că normele respective constituie dispoziții de drept material, care, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104, se supun principiului neretroactivității, fie faptul că, atunci când a transpus directiva, legiuitorul național a respectat limitele unei eventuale aplicări cu efect retroactiv impuse altor dispoziții în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din directivă(55). Astfel, nici din interdicția de a contracara finalitatea unei directive nu se poate deduce că, într‑o situație precum cea din speță, în temeiul dreptului Uniunii, instanța de trimitere este obligată să decidă în conformitate cu directiva.
102. Cu toate acestea, în cazul în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că practica comercială a Sport TV a fost de natură să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre(56), în litigiul principal aceasta ar trebuie să aplice interdicția abuzului de poziție dominantă prevăzută de dreptul Uniunii, în mod independent de Directiva 2014/104, și apoi să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național, în special articolul 498 alineatul 1 din CC și articolul 623 din CCP, în conformitate cu articolul 102 TFUE și cu principiul efectivității.
103. În ceea ce privește valoarea probatorie a unei decizii a autorității naționale de concurență, în practică, instanța națională nu poate să ignore pur și simplu această decizie, ci – astfel cum am detaliat anterior(57) – să recunoască cel puțin că aceasta produce efectul unui indiciu în cadrul articolului 623 din CPC.
104. În ceea ce privește prescripția drepturilor la repararea prejudiciului întemeiat pe răspunderea extracontractuală, pe baza principiului interpretării conforme cu dreptul Uniunii rezultă că, atunci când interpretează și aplică o dispoziție precum articolul 498 alineatul 1 din CC, instanța națională trebuie să aibă în vedere obiectivul unei exercitări efective a drepturilor la repararea prejudiciului produs prin abuz de poziție dominantă, în special în ceea ce privește inițierea, durata și posibilele motive de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.
105. Cu toate acestea, principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii este limitat de principiile generale de drept și nu poate fi utilizat ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național(58). Concret, în speță, în temeiul legislației Uniunii, instanța de trimitere nu are, așadar, obligația să amâne data de la care începe să curgă termenul de prescripție până la data la care se cunosc persoana responsabilă și întinderea prejudiciului, în sens contrar modului de redactare a articolului 498 alineatul 1 din CC și a altor dispoziții naționale relevante pentru termenul de prescripție, nici să prelungească durata termenului de prescripție de trei ani sau să recunoască un motiv total diferit pentru suspendarea sau întreruperea prescripției, care nu figurează în dreptul național.
106. În rezumat, în ceea ce privește a patra și a cincea întrebare preliminară, dorim să reținem următoarele:
În cazul în care o acțiune civilă în despăgubire se referă la o situație care nu intră în domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei 2014/104, nu există obligația de a interpreta dreptul național în conformitate cu această directivă. Acest aspect nu aduce atingere obligației de a interpreta dreptul național în conformitate cu articolul 102 TFUE, în măsura în care acesta este aplicabil, și în conformitate cu principiul efectivității, în măsura în care se respectă toate principiile generale ale dreptului Uniunii, iar dreptul Uniunii nu se utilizează ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național.
VII. Concluzie
107. Având în vedere cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal Judicial da Comarca de Lisboa (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Lisabona, Portugalia) după cum urmează:
„1) Articolul 102 TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari. În schimb, articolele 9 și 10 din Directiva 2014/104 nu se aplică direct unui litigiu între particulari în care acțiunea civilă a fost introdusă înainte de expirarea termenului de transpunere a prezentei directive și se referă la fapte săvârșite înainte de intrarea în vigoare a directivei.
2) Articolul 102 TFUE coroborat cu principiul efectivității din dreptul Uniunii se opune unei dispoziții precum cea a articolului 498 alineatul 1 din Codul civil portughez, care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru drepturile la repararea prejudiciului întemeiat pe răspunderea civilă extracontractuală din cauza unui abuz de poziție dominantă, acest începând să curgă chiar și în cazul în care partea prejudiciată nu cunoaște nici persoana responsabilă și nici întinderea prejudiciului, iar termenul nu este suspendat sau întrerupt pe parcursul procedurii de investigare și de sancționare a încălcării, desfășurată de autoritatea națională de concurență.
3) Articolul 102 TFUE coroborat cu principiul efectivității se opune unei dispoziții precum cea a articolului 623 din Codul de procedură civilă portughez, potrivit căruia constatarea definitivă a unui abuz de poziție dominantă de către autoritatea națională de concurență nu produce niciun efect în procesele civile privind acțiunile în despăgubire. În schimb, această dispoziție este compatibilă cu articolul 102 TFUE și cu principiul efectivității atunci când se interpretează în sensul că, în procesele civile ulterioare privind acțiuni în despăgubire, dintr‑o asemenea constatare a autorității naționale de concurență rezultă prezumția simplă de abuz de poziție dominantă.
4) În cazul în care o acțiune civilă în despăgubire se referă la o situație care nu intră în domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei 2014/104, nu există obligația de a interpreta dreptul național în conformitate cu această directivă. Acest aspect nu aduce atingere obligației de a interpreta dreptul național în conformitate cu articolul 102 TFUE, în măsura în care acesta este aplicabil, și în conformitate cu principiul efectivității, în măsura în care se respectă toate principiile generale de drept al Uniunii, iar dreptul Uniunii nu se utilizează ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național.”