Cauza C‑487/19
W.Ż.
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Najwyższy (Izba Cywilna)]
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 octombrie 2021
„Trimitere preliminară – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Principiile inamovibilității și independenței judecătorilor – Mutare a unui judecător al unei instanțe de drept comun fără consimțământul acestuia – Cale de atac – Ordonanță de inadmisibilitate dată de un judecător din cadrul Sąd Najwyższy (Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych) [Curtea Supremă (Camera de control extraordinar și cauze publice), Polonia)] – Judecător numit de Președintele Republicii Polone pe baza unei rezoluții emise de Consiliul Național al Magistraturii, în pofida unei hotărâri judecătorești prin care se dispune suspendarea executării acestei rezoluții în așteptarea unei hotărâri preliminare a Curții – Judecător care nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Supremația dreptului Uniunii – Posibilitatea de a se considera ca fiind neavenită o asemenea ordonanță de inadmisibilitate”
1. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor – Regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora – Măsuri de mutare care nu trebuie să fie decise decât pentru motive legitime precum repartizarea resurselor disponibile – Posibilitate efectivă de contestare în justiție a măsurilor respective
[art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și 48 și art. 51 alin. (1)]
(a se vedea punctele 102-118)
2. Drepturi fundamentale – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Consacrare la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului – Sens și întindere identice – Nivel de protecție asigurat de cartă care nu îl încalcă pe cel garantat de convenția menționată
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf și art. 52 alin. (3)]
(a se vedea punctul 123)
3. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă –– Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Întindere
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf)
(a se vedea punctele 126-130, 147 și 148)
4. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Supremație – Obligațiile instanțelor naționale – Cale de atac formulată de un judecător, care își desfășoară activitatea într‑o instanță care poate interpreta și aplica dreptul Uniunii, împotriva unei decizii prin care a fost mutat fără consimțământul său – Cerere de recuzare formulată în cadrul unei asemenea căi de atac – Ordonanță a unei instanțe care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic prin care este respinsă calea de atac respectivă – Numire a judecătorului unic intervenită cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ce reglementează sistemul judiciar în cauză – Condiții de numire care au generat îndoieli legitime în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului unic în cauză – Ordonanță considerată ca fiind neavenită
[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; art. 267 TFUE]
(a se vedea punctele 138-146 și 149-161 și dispozitivul)
Rezumat
În luna august a anului 2018, judecătorul W.Ż., care își desfășura activitatea într‑un tribunal regional din Polonia, a fost mutat fără consimțământul său din secția tribunalului la care era repartizat la o altă secție a aceluiași tribunal. El a introdus la Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) (denumit în continuare „KRS”) o contestație împotriva acestei mutări, care s‑a finalizat printr‑o rezoluție de nepronunțare asupra fondului. În luna noiembrie a anului 2018, W.Ż. a atacat această rezoluție la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), solicitând de asemenea recuzarea tuturor judecătorilor care compun camera care trebuia să soluționeze calea de atac pe care a introdus‑o, și anume Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Polonia) (denumită în continuare „Camera de control”). W.Ż. a considerat că, ținând seama de modalitățile numirii lor, membrii acestei camere nu ofereau garanțiile de independență și de imparțialitate necesare.
În această privință, Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă), Polonia], care este chemată să se pronunțe asupra acestei cereri de recuzare, arată în ordonanța de trimitere că la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia) au fost introduse căi de atac împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS, prin care Președintelui Republicii îi era propusă lista noilor judecători ai Camerei de control. Totuși, în pofida suspendării executării rezoluției menționate, care a fost dispusă de această din urmă instanță, Președintele Republicii i‑a numit în posturile de judecător ai acestei Camere de control pe anumiți candidați prezentați în această rezoluție.
În luna martie a anului 2019, în timp ce, pe de o parte, procedura menționată era pendinte la Curtea Administrativă Supremă și, pe de altă parte, această din urmă instanță sesizase Curtea cu o trimitere preliminară privind o altă rezoluție a KRS prin care Președintelui Republicii îi era propusă o listă de candidați la posturi de judecător al Curții Supreme(1), un nou judecător la Camera de control (denumit în continuare „judecătorul Camerei de control”) a fost numit pe baza Rezoluției nr. 331/2018. Statuând în calitate de judecător unic, fără a dispune de dosar și fără a‑l asculta pe W.Ż., acest nou judecător a adoptat o ordonanță (denumită în continuare „ordonanța în litigiu”) prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea acestuia din urmă împotriva rezoluției KRS de nepronunțare asupra fondului.
Instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă un judecător numit în asemenea condiții constituie o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, în special în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE(2), și să precizeze implicațiile pe care le‑ar putea avea pentru ordonanța în litigiu constatarea lipsei acestei calificări.
În această hotărâre, pronunțată în Marea Cameră, Curtea se pronunță cu privire la împrejurările de care trebuie să țină seama o instanță națională pentru a constata existența în procedura de numire a unui judecător a unor neregularități de natură să împiedice posibilitatea să se aprecieze că acesta constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu privire la consecințele pe care, într‑o asemenea ipoteză, principiul supremației dreptului Uniunii le determină pentru o decizie precum ordonanța în litigiu, adoptată de un asemenea judecător.
Aprecierea Curții
Curtea constată mai întâi că o instanță de drept comun precum un tribunal regional polonez face parte din sistemul polonez al căilor de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Pentru ca o asemenea instanță să poată să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă astfel de această dispoziție, prezervarea independenței sale este primordială. Or, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia este potențial de natură să aducă atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor. Într‑adevăr, mutarea poate să afecteze întinderea atribuțiilor magistratului în cauză și examinarea dosarelor care i‑au fost încredințate, precum și să aibă consecințe notabile asupra vieții și a carierei acestuia; ea poate, astfel, să constituie un mijloc de control asupra conținutului deciziilor judiciare și să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare. În consecință, cerința independenței judecătorilor impune ca regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora să prezinte garanțiile necesare pentru a se evita orice risc ca această independență să fie pusă în pericol prin intervenții externe directe sau indirecte. Asemenea măsuri de mutare, care nu pot fi decise decât pentru motive legitime legate în special de o repartizare a resurselor disponibile, ar trebui, așadar, să poată fi contestate în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin dreptul la apărare.
Curtea constată în continuare că numirea judecătorului Camerei de control cu încălcarea deciziei definitive a Curții Administrative Supreme prin care s‑a dispus suspendarea Rezoluției nr. 331/2018 a KRS și fără a se aștepta Hotărârea Curții în cauza A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) (C‑824/18) a adus atingere efectivității sistemului trimiterii preliminare instituit prin articolul 267 TFUE. Astfel, atunci când a intervenit această numire, răspunsul așteptat al Curții în cauza menționată putea eventual să determine obligația Curții Administrative Supreme de a anula Rezoluția nr. 331/2018 a KRS în întregime.
În ceea ce privește celelalte împrejurări care au încadrat numirea judecătorului Camerei de control, Curtea amintește de asemenea că a statuat recent că anumite împrejurări menționate de instanța de trimitere, referitoare la modificări recente care au afectat compunerea KRS, erau susceptibile să genereze îndoieli legitime în ceea ce privește în special independența acestuia(3). În plus, această numire și ordonanța în litigiu au intervenit chiar dacă instanța de trimitere era sesizată cu o cerere de recuzare îndreptată împotriva tuturor judecătorilor care se aflau la acel moment în funcție în cadrul Camerei de control.
Privite împreună, împrejurările sus‑menționate sunt, sub rezerva aprecierilor finale care sunt în sarcina instanței de trimitere, de natură să poată să conducă la concluzia că numirea judecătorului Camerei de control a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ce reglementează numirea judecătorilor la Curtea Supremă. Aceleași împrejurări pot deopotrivă să determine instanța de trimitere să concluzioneze că condițiile în care a intervenit această numire au pus în pericol integritatea rezultatului la care a condus procesul de numire amintit, contribuind la nașterea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime și a unei lipse a aparenței de independență sau de imparțialitate a judecătorului Camerei de control, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.
În consecință, Curtea statuează că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al principiului supremației dreptului Uniunii, o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare precum cea în discuție în litigiul principal are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță precum ordonanța în litigiu, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s‑a desfășurat procesul de numire a judecătorului care a dat această ordonanță reiese că acesta nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dispoziției menționate.