HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

6 octombrie 2021(*)

„Trimitere preliminară – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Principiile inamovibilității și independenței judecătorilor – Mutare a unui judecător al unei instanțe de drept comun fără consimțământul acestuia – Cale de atac – Ordonanță de inadmisibilitate dată de un judecător din cadrul Sąd Najwyższy (Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych) [Curtea Supremă (Camera de control extraordinar și cauze publice), Polonia)] – Judecător numit de Președintele Republicii Polone pe baza unei rezoluții emise de Consiliul Național al Magistraturii, în pofida unei hotărâri judecătorești prin care se dispune suspendarea executării acestei rezoluții în așteptarea unei hotărâri preliminare a Curții – Judecător care nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Supremația dreptului Uniunii – Posibilitatea de a se considera ca fiind neavenită o asemenea ordonanță de inadmisibilitate”

În cauza C‑487/19,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă), Polonia], prin decizia din 21 mai 2019, primită de Curte la 26 iunie 2019, în procedura inițiată de

W.Ż.

cu participarea:

Prokurator Generalny zastępowany przez Prokuraturę Krajową, fostul Prokurator Prokuratury Krajowej Bożena Górecka,

Rzecznik Praw Obywatelskich,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, doamna A. Prechal (raportoare), domnii M. Vilaras, E. Regan, M. Ilešič, L. Bay Larsen, A. Kumin și N. Wahl, președinți de cameră, domnii D. Šváby, S. Rodin și F. Biltgen, doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos și N. Jääskinen, judecători,

avocat general: domnul E. Tanchev,

grefier: domnul M. Aleksejev, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 22 septembrie 2020,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru W.Ż., de S. Gregorczyk‑Abram și M. Wawrykiewicz, adwokaci;

–        pentru Prokurator Generalny zastępowany przez Prokuraturę Krajową, de. R. Hernand, A. Reczka, S. Bańko, B. Górecka și M. Słowińska;

–        pentru Rzecznik Praw Obywatelskich, de P. Filipek și M. Taborowski;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, S. Żyrek și A. Dalkowska, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, P. Van Nuffel și H. Krämer, ulterior de K. Herrmann și P. Van Nuffel, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 aprilie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2, a articolului 6 alineatele (1) și (3), precum și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 267 TFUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de judecătorul W.Ż. în legătură cu o rezoluție prin care Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia, denumit în continuare „KRS”) a concluzionat că nu este necesar să se pronunțe asupra contestației introduse de W.Ż. împotriva unei decizii a președintelui Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K., Polonia) prin care a dispus mutarea lui W.Ż. de la o secție la altă secție a acestei instanțe judecătorești (denumită în continuare „rezoluția în litigiu”), rezoluție împotriva căreia W.Ż. a formulat o cale de atac la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), cale de atac care, la rândul ei, a fost însoțită de o cerere prin care se solicita recuzarea tuturor judecătorilor care compun Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Polonia), căreia îi revine sarcina examinării căii de atac menționate împotriva rezoluției în litigiu.

 Dreptul polonez

 Constituția

3        Potrivit articolului 7 din Constituție:

„Organele autorității publice își desfășoară activitatea în temeiul și în limitele legii.”

4        Articolul 10 din Constituție prevede:

„1.      Sistemul politic al Republicii Polone se întemeiază pe separarea și echilibrul dintre puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.

2.      Dieta și Senatul exercită puterea legislativă. Președintele Republicii și Consiliul de Miniștri exercită puterea executivă. Curțile și tribunalele exercită puterea judecătorească.”

5        Articolul 45 articolul 1 din Constituție prevede:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil și public, fără întârzieri excesive, în fața unei instanțe judecătorești competente, independente și imparțiale.”

6        Articolul 60 din Constituție prevede:

„Cetățenii polonezi care beneficiază de toate drepturile lor civice au dreptul de a accede, în condiții de egalitate, la funcții publice.”

7        Potrivit articolului 77 alineatul 2 din Constituție:

„Legea nu poate îngrădi niciunei persoane recurgerea la justiție pentru a exercita libertățile și drepturile care i‑au fost încălcate.”

8        Potrivit articolului 179 din Constituție:

„Judecătorii sunt numiți de Președintele Republicii, la propunerea [KRS], pentru o perioadă nedeterminată.”

9        Articolul 184 din Constituție prevede:

„[Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia)] și celelalte instanțe administrative controlează, în limitele stabilite de lege, activitățile administrației publice. […]”

 Noua Lege privind Curtea Supremă

10      La 20 decembrie 2017, Președintele Republicii a semnat ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5, denumită în continuare „noua Lege privind Curtea Supremă”). Aceasta a intrat în vigoare la 3 aprilie 2018.

11      Noua Lege privind Curtea Supremă, printre altele, a instituit Camera de control extraordinar și cauze publice în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).

12      Potrivit articolului 26 din noua Lege privind Curtea Supremă:

„Sunt de competența [Camerei de control extraordinar și cauze publice] căile de atac extraordinare, litigiile în materie electorală și contestațiile privind validitatea unui referendum național sau a unui referendum constituțional, constatarea validității alegerilor și a referendumurilor, celelalte cauze de drept public, inclusiv contenciosul privind protecția concurenței, reglementarea sectoarelor energiei, telecomunicațiilor și transportului feroviar, precum și căile de atac îndreptate împotriva deciziilor Przewodniczy Krajowej Rady Radiofonii i Telewizji (Președintele Consiliului Național al Radioteleviziunii[, Polonia]) sau prin care este pusă în discuție durata excesivă a procedurilor în fața instanțelor de drept comun sau militare, precum și în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].”

13      Articolul 29 din noua Lege privind Curtea Supremă prevede că judecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sunt numiți de Președintele Republicii, la propunerea KRS.

 Legea privind KRS

14      KRS este reglementat prin ustawa o Krajowej Radzie Sądownictwa (Legea privind Consiliul Național al Magistraturii) din 12 mai 2011 (Dz. U. din 2011, nr. 126, poziția 714), astfel cum a fost modificată în special prin ustawa o zmianie ustawy o Krajowej Radzie Sque downictwa oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a altor legi) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 3), și prin ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor judecătorești de drept comun și a altor legi) din 20 iulie 2018 (Dz. U. din 2018, poziția 1443) (denumită în continuare „Legea privind KRS”).

15      Articolul 37 alineatul 1 din Legea privind KRS prevede:

„În cazul în care se prezintă mai mulți candidați pentru un post de judecător, [KRS] examinează și evaluează împreună toate candidaturile depuse. În această situație, [KRS] adoptă o rezoluție care cuprinde deciziile sale cu privire la prezentarea unei propuneri de numire pe postul de judecător, în privința tuturor candidaților.”

16      Potrivit articolului 43 din această lege:

„1.      O rezoluție [a KRS] rămâne definitivă dacă nu este supusă căilor de atac.

2.      Dacă nu toți participanții la procedură au atacat rezoluția menționată la articolul 37 alineatul 1, aceasta rămâne definitivă în ceea ce privește partea care cuprinde decizia de a nu prezenta propunerea de numire în funcția de judecător a participanților care nu au introdus o cale de atac, sub rezerva dispozițiilor articolului 44 alineatul 1b.”

17      Articolul 44 din Legea privind KRS prevedea:

„1.      Un participant la procedură poate ataca rezoluția [KRS] la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pentru motive de nelegalitate, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dispoziții separate. […]

1a.      În cazurile individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], se poate introduce o cale de atac la [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)]. În aceste cazuri, nu este posibilă introducerea unei căi de atac la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]. O cale de atac la [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] nu se poate întemeia pe un motiv privind o evaluare necorespunzătoare a îndeplinirii de către candidați a criteriilor luate în considerare la adoptarea deciziei privind prezentarea propunerii de numire pe postul de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].

1b.      Dacă nu toți participanții la procedură au atacat rezoluția menționată la articolul 37 alineatul 1, în cazurile individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], rezoluția rămâne definitivă în ceea ce privește partea care cuprinde decizia de a înainta propunerea de numire în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și partea care cuprinde decizia de a nu înainta o propunere de numire în funcția de judecător la aceeași instanță, în privința participanților la procedură care nu au introdus o cale de atac.

[…]

3.      Dispozițiile [Codului de procedură civilă] […] referitoare la recurs sunt aplicabile procedurilor în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)]. Dispozițiile articolului 87¹ din legea menționată nu sunt aplicabile.

4.      În cazurile individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], anularea de către [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] a rezoluției [KRS] de a nu înainta o propunere de numire pe postul de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] echivalează cu admiterea candidaturii participantului la procedură care a introdus calea de atac, pentru un post de judecător vacant în cadrul [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], post în legătură cu care, la data pronunțării hotărârii de către [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)], nu s‑a finalizat procedura în fața [KRS], sau, în lipsa unei astfel de proceduri, pentru următorul post de judecător vacant în cadrul [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] care va face obiectul unei publicări.”

18      Alineatul 1a al articolului 44 din Legea privind KRS a fost introdus în acest articol prin Legea din 8 decembrie 2017 de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a altor legi, intrată în vigoare la 17 ianuarie 2018, iar alineatele 1b și 4 au fost introduse în acesta prin Legea din 20 iulie 2018 de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun și a altor legi, intrată în vigoare la 27 iulie 2018. Înainte de introducerea acestor modificări, căile de atac prevăzute la alineatul 1a menționat erau formulate la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în conformitate cu alineatul 1 al aceluiași articol 44.

19      Prin hotărârea din 25 martie 2019, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) a declarat articolul 44 alineatul 1a din Legea privind KRS incompatibil cu articolul 184 din Constituție, pentru motivul că, în esență, competența conferită Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) prin alineatul 1a menționat nu era justificată nici în raport cu natura cauzelor în discuție, nici în raport cu caracteristicile organizaționale ale instanței respective, nici în raport cu procedura aplicată de aceasta. În acea hotărâre, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a arătat de asemenea că această declarație de neconstituționalitate „determină în mod necesar încheierea tuturor procedurilor judiciare pendinte întemeiate pe dispoziția abrogată”.

20      Ulterior, articolul 44 din Legea privind KRS a fost modificat prin ustawa o zmianie ustawy o Krajowej Radzie Sądownictwa oraz ustawy – Prawo o ustroju sądów administracyjnych (Legea de modificare a [Legii privind KRS] și a Legii privind organizarea contenciosului administrativ) din 26 aprilie 2019 (Dz. U. din 2019, poziția 914) (denumită în continuare „Legea din 26 aprilie 2019”), care a intrat în vigoare la 23 mai 2019. Alineatul 1 al acestui articol 44 are în prezent următorul cuprins:

„Un participant la procedură poate ataca rezoluția [KRS] la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pentru motive de nelegalitate, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dispoziții separate. Nu este posibilă formularea unei căi de atac în cazurile individuale referitoare la numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].”

21      Pe de altă parte, articolul 3 din Legea din 26 aprilie 2019 prevede următoarele: „[c]ăile de atac îndreptate împotriva rezoluțiilor [KRS] în cazurile individuale referitoare la numirea în funcția de judecător [la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], introduse și nesoluționate înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, se închid de plin drept”.

 Legea referitoare la organizarea instanțelor de drept comun

22      Ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea referitoare la organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001, cu modificările ulterioare (Dz. U. din 2019, poziția 52), prevede la articolul 22a:

„[…]

4b.      Mutarea unui judecător la altă secție nu este condiționată de consimțământul său:

1.      în cazul mutării la o altă secție care se pronunță în cauze din același domeniu;

[…]

4c.      Dispozițiile articolului 4b punctul 1 […] nu sunt aplicabile judecătorului care, într‑o perioadă de trei ani, a fost mutat la o altă secție fără consimțământul său. […]

5.      Judecătorul sau asesorul ale cărui sarcini i‑au fost repartizate astfel încât să se modifice și domeniul de aplicare a responsabilităților acestuia, în special din cauza mutării la o altă secție a instanței respective, poate introduce o contestație la [KRS] în termen de șapte zile de la primirea noilor responsabilități. Contestația nu se aplică în cazul:

1.      în cazul mutării la o secție care se pronunță în cauze din același domeniu;

[…]”

 Codul de procedură civilă

23      În temeiul articolului 49 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind introducerea Codului de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964, cu modificările ulterioare (Dz. U. din 2018, poziția 1360) (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”):

[…] instanța recuză un judecător la cererea sa ori la cererea unei părți în cazul în care există o împrejurare de natură să pună la îndoială în mod rezonabil imparțialitatea sa într‑o anumită cauză.”

24      Articolul 50 alineatul 3 din Codul de procedură civilă prevede:

„Până la pronunțarea unei decizii asupra cererii de recuzare a unui judecător:

1)      judecătorul vizat de cererea introductivă poate continua procedura;

2)      nu pot fi pronunțate nicio decizie și nicio măsură prin care se finalizează judecata.”

25      Articolul 365 alineatul 1 din acest cod prevede:

„O decizie definitivă este obligatorie nu numai pentru părțile și instanța care a pronunțat‑o, ci și pentru celelalte instanțe, celelalte autorități publice și organe ale administrației, precum și, în cazurile prevăzute de lege, celelalte persoane.”

26      Articolul 388 alineatul 1 din codul menționat prevede:

„În cazul unui recurs, atunci când executarea deciziei este de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil unei părți, instanța de al doilea grad poate suspenda executarea deciziei atacate până la finalizarea procedurii de recurs […]. Decizia poate fi pronunțată în ședință secretă. […]”

27      Potrivit articolului 391 alineatul 1 din același cod:

„Normele de procedură în fața instanței de prim grad sunt aplicabile prin analogie procedurii în fața instanței de al doilea grad, în lipsa unor dispoziții specifice care să reglementeze această procedură. […].”

28      Articolul 398²¹ din Codul de procedură civilă prevede:

„Normele de procedură a recursului sunt aplicabile prin analogie procedurii în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], în lipsa unor dispoziții specifice care să reglementeze această procedură, […].”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

29      W.Ż. exercită funcția de judecător în cadrul Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K.). Prin decizia din 27 august 2018, președintele acestui tribunal a decis, în temeiul articolului 22a alineatul 4 punctul 1 din Legea referitoare la organizarea instanțelor de drept comun, mutarea lui W.Ż. de la secția acestui tribunal în care își desfășura activitatea până la acel moment la o altă secție a aceluiași tribunal.

30      W.Ż. a introdus împotriva acestei decizii o contestație la KRS în temeiul articolului 22a alineatul 5 din legea menționată. Prin rezoluția în litigiu, KRS a concluzionat că nu era necesar să se pronunțe asupra acestei contestații.

31      La 14 noiembrie 2018, W.Ż. a introdus o cale de atac împotriva rezoluției în litigiu la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), instanță în cadrul căreia examinarea acestei căi de atac trebuie să fie atribuită în mod normal Camerei de control extraordinar și cauze publice. În acest context, W.Ż. a formulat însă și o cerere prin care a solicitat recuzarea tuturor judecătorilor care compun Camera de control extraordinar și cauze publice pentru motivul că, având în vedere modalitățile numirii lor, aceștia nu ofereau garanțiile de independență și de imparțialitate necesare. Examinarea acestei cereri este în sarcina Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Secția civilă)], care judecă în complet de trei judecători.

32      În ceea ce privește modalitățile de numire menționate, instanța de trimitere, și anume Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet extins de șapte judecători, precizează că Rezoluția nr. 331/2018 a KRS din 28 august 2018 prin care se propune Președintelui Republicii numirea persoanelor interesate în posturile de judecător al Camerei de control extraordinar și cauze publice a făcut obiectul unor căi de atac introduse în temeiul articolului 44 alineatul 1 din Legea privind KRS la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) de candidații care nu au fost propuși pentru numire de KRS în această rezoluție.

33      Prin ordonanța definitivă din 27 septembrie 2018, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a dispus, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 388 alineatul 1 și ale articolului 398²¹ din Codul de procedură civilă, precum și ale articolului 44 alineatul 3 din Legea privind KRS, suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018.

34      În pofida existenței căilor de atac și a ordonanței menționate, la 10 octombrie 2018 Președintele Republicii a numit în posturile de judecător al Camerei de control extraordinar și cauze publice pe unii dintre candidații care fuseseră prezentați de KRS în Rezoluția nr. 331/2018.

35      Ulterior, prin deciziile din 22 noiembrie 2018, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a suspendat judecarea căilor de atac cu care era sesizată până când Curtea se pronunța asupra întrebărilor preliminare pe care i le‑a adresat această instanță națională prin decizia din 21 noiembrie 2018 în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) (C‑824/18, EU:C:2021:153, denumită în continuare „Hotărârea A.B. și alții”), referitoare la o altă rezoluție a KRS prin care Președintelui Republicii îi fusese prezentată candidatura anumitor persoane în vederea numirii lor în posturi de judecător în cadrul Camerelor civilă și penală a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). Prin intermediul acestor întrebări, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a ridicat în esență problema dacă dreptul Uniunii se opune unor dispoziții precum cele ale articolului 44 alineatele 1a-4 din Legea privind KRS.

36      La 20 februarie 2019, Președintele Republicii a numit în calitate de judecător în cadrul Camerei de control extraordinar și cauze publice o persoană a cărei candidatură fusese de asemenea propusă de KRS în Rezoluția nr. 331/2018 (denumit în continuare „judecătorul în cauză”).

37      La 8 martie 2019, judecătorul în cauză, care se pronunță în calitate de judecător unic, fără a dispune de dosarul care se afla în acel moment la Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, și fără să îl fi ascultat pe W.Ż., a dat o ordonanță (denumită în continuare „ordonanța în litigiu”) prin care a respins ca inadmisibilă calea de atac pe care acesta din urmă o formulase împotriva rezoluției în litigiu.

38      Prin decizia din 20 martie 2019, Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, a statuat că ordonanța în litigiu fusese dată cu încălcarea articolului 50 alineatul 3 punctul 2 din Codul de procedură civilă, subliniind că această dispoziție se opune pronunțării unei decizii prin care se finalizează judecata atât timp cât nu s‑a statuat asupra unei cereri de recuzare a unui judecător formulată de orice alt judecător. În aceeași decizie, instanța amintită a constatat, pe de altă parte, că această ordonanță încălca dreptul la apărare al W.Ż., în sensul articolului 45 alineatul 1 din Constituție, al articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și al articolului 47 din cartă, din moment ce ordonanța menționată fusese dată de o instanță care nu dispunea de dosar și fără ca W.Ż. să fi putut lua cunoștință de poziția Ministerului Public.

39      În această decizie, instanța respectivă a examinat și aspectul dacă judecătorul în cauză avea calitatea de judecător, în caz contrar fiind necesar să se concluzioneze că ordonanța în litigiu nu are o existență juridică. O asemenea chestiune ar fi pertinentă pentru soluționarea procedurii de recuzare pendinte în fața acestei instanțe întrucât, în cazul în care este dovedită existența ordonanței în litigiu, această procedură ar trebui să fie închisă printr‑o decizie de nepronunțare asupra fondului pentru lipsa obiectului, în timp ce, în cazul inexistenței acestei ordonanțe, ar trebui, dimpotrivă, să se statueze cu privire la cererea de recuzare formulată de W.Ż. Acestea sunt condițiile în care Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], în complet de trei judecători, a decis să adreseze instanței de trimitere următoarele întrebări:

„1)      Ordonanța de respingere a unei căi de atac formulate în fața Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) împotriva unei rezoluții a KRS, pronunțată de un complet de judecător unic constituit dintr‑o persoană numită judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în pofida unei acțiuni introduse anterior la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) împotriva rezoluției KRS de propunere a numirii acestei persoane în funcția de judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), astfel încât procedura în fața Curții Supreme Administrative era pendinte la data notificării actului de numire, există din punct de vedere juridic și finalizează procedura de judecată inițiată prin formularea căii de atac în discuție?

2)      Suspendarea executării rezoluției KRS în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 388 alineatul 1 și ale articolului 398²¹ din [Codul de procedură civilă], precum și ale articolului 44 alineatul 3 din [Legea privind KRS], pronunțată de Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) anterior notificării actului de numire în funcția de judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), este relevantă pentru soluționarea întrebării adresate la punctul 1?”

40      Instanța de trimitere consideră că răspunsul la întrebările cu care este astfel sesizată va depinde în special de aspectul dacă un judecător numit în asemenea condiții constituie o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, al articolului 267 TFUE și al articolului 47 al doilea paragraf din cartă, precum și al articolului 6 paragraful 1 din CEDO.

41      Potrivit instanței de trimitere, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune astfel ca statele membre să garanteze că instanțele lor naționale chemate să se pronunțe în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc asemenea cerințe, ceea ce implică, printre altele, ca judecătorii în cauză să fie numiți în mod legal.

42      Or, pe de o parte, Camera de control extraordinar și cauze publice ar fi chemată printre altele să judece cauze în materii care fac parte din domeniul dreptului Uniunii, precum cele referitoare la protecția concurenței și la reglementarea energiei. Pe de altă parte, ordonanța în litigiu ar fi fost pronunțată într‑o cauză privind statutul și protecția independenței unui judecător al unei instanțe naționale, ea însăși chemată să se pronunțe în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, ceea ce ar impune, în fiecare etapă a procedurii principale, respectarea cerințelor prevăzute la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

43      În plus, instanța de trimitere consideră că judecătorul în cauză a fost numit cu încălcarea flagrantă și deliberată a unor dispoziții fundamentale ale dreptului polonez ce reglementează procedura de numire a judecătorilor.

44      În primul rând, într‑adevăr, numirea menționată ar fi intervenit în timp ce Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) era sesizată cu o cale de atac îndreptată împotriva Rezoluției nr. 331/2018 prin care se propunea numirea persoanei interesate. Or, din articolul 179 din Constituție ar reieși că o asemenea propunere are o sferă de aplicare constitutivă, așa încât, atât timp cât existența juridică a rezoluției respective rămâne incertă ca urmare a căii de atac amintite, orice numire ar fi lipsită de temei legal, o atare cale de atac vizând astfel să garanteze participanților la procedura de numire protecția drepturilor lor de acces la funcția publică în condiții de egalitate și la o instanță judecătorească, în conformitate cu articolul 45 alineatul 1, cu articolul 60 și cu articolul 77 alineatul 2 din Constituție.

45      Dispozițiile articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS nu ar fi de natură să aducă atingere considerațiilor care precedă. Într‑adevăr, după cum s‑a arătat la punctul 35 de mai sus, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă supremă) a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții din cauza îndoielilor pe care le avea această instanță națională în ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor naționale menționate cu dreptul Uniunii. Instanța de trimitere subliniază astfel că, tocmai având în vedere clarificările care i‑ar fi furnizate de Curte în această cauză, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) ar trebui să se pronunțe cu privire la compatibilitatea amintită sau să asigure o interpretare a acelorași dispoziții conformă cu dreptul Uniunii.

46      În al doilea rând, prin faptul că a efectuat numirea în litigiu în pofida deciziei definitive prin care Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a dispus suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018, Președintele Republicii ar fi încălcat dispozițiile coroborate ale articolului 365 alineatul 1, ale articolului 391 alineatul 1 și ale articolului 398²¹ din Codul de procedură civilă, precum și ale articolului 44 alineatul 3 din Legea privind KRS. În plus, numirea judecătorului în cauză ar încălca și articolele 7 și 10 din Constituție, întrucât Președintele Republicii nu a respectat competența jurisdicțională conferită Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă).

47      De altfel, o asemenea numire nelegală s‑ar înscrie într‑un context mai general în care s‑au multiplicat măsurile care vizează împiedicarea unui control jurisdicțional efectiv al rezoluțiilor KRS prin care sunt propuse numiri în posturi de judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).

48      Aceasta ar fi situația, primo, în cazul adoptării articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS, a cărui conformitate cu dreptul Uniunii, astfel cum s‑a amintit mai sus, ar face obiectul întrebărilor adresate Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții, secundo, în cazul introducerii de către KRS și de către un grup de senatori a unor căi de atac la Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) care a determinat această din urmă instanță să declare, într‑o hotărâre din 25 martie 2019, că articolul 44 alineatul 1a din Legea privind KRS era contrar Constituției și că toate căile de atac îndreptate împotriva unor asemenea rezoluții pendinte la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) trebuiau, în consecință, să fie încheiate, și, tertio, în cazul adoptării Legii din 26 aprilie 2019 prin care s‑a dispus nepronunțarea asupra acestor căi de atac și s‑a exclus pe viitor orice cale de atac de acest tip.

49      Acestei situații i s‑ar adăuga alte vicii care au însoțit numirea judecătorului în cauză, printre care faptul că cei 15 membri ai actualului KRS care aveau calitatea de judecător au fost numiți de Sejm (Dieta), iar nu, ca anterior, de colegii lor, și împrejurarea că numirea membrilor respectivi ai KRS ar fi intervenit prin reducerea duratei, care este garantată din punct de vedere constituțional, a mandatului membrilor precedentului KRS. Aceste aspecte ar face, la rândul lor, obiectul întrebărilor preliminare adresate Curții în cadrul cauzelor conexate în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982).

50      Având în vedere ansamblul condițiilor în care a intervenit, așadar, numirea judecătorului în cauză, instanța de trimitere consideră că acesta nu oferă garanțiile necesare în ceea ce privește independența și imparțialitatea sa. Într‑adevăr, condițiile menționate ar fi de natură să genereze îndoieli în această privință pentru justițiabili, precum și să îl expună pe acest judecător unor presiuni exterioare care provin de la autoritățile care l‑au numit și care acționează în continuare pentru ca această numire să nu mai poată fi repusă în discuție pe cale judiciară. Aceleași condiții ar genera de asemenea un risc de părtinire în litigiul principal, astfel cum ar atesta adoptarea ordonanței în litigiu de către judecătorul în cauză.

51      Acesta este contextul în care Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet extins de șapte judecători, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2, articolul 6 alineatele (1) și (3), precum și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 47 din [cartă] și cu articolul 267 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu constituie o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii, o instanță care judecă în complet de judecător unic, care a fost numit în funcția de judecător cu încălcarea vădită a dispozițiilor legale din statul membru referitoare la numirea în funcție a judecătorilor, încălcare constând în special în numirea în funcția de judecător în pofida contestării, anterior acestei numiri, la instanța națională competentă [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] a deciziei organismului național privind propunerea de numire în funcția de judecător a acestei persoane și în pofida faptului că s‑a dispus suspendarea executării acestei decizii în conformitate cu dreptul național, precum și a faptului că procedura desfășurată în fața instanței naționale competente [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] nu se încheiase anterior notificării decretului de numire în funcție?”

 Procedura în fața Curții

 Cu privire la cererea de aplicare a procedurii accelerate

52      Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, această instanță a arătat că o asemenea procedură se justifică având în vedere că, în afară de prezenta cauză principală, răspunsul la întrebarea preliminară adresată Curții ar putea avea repercusiuni în ceea ce privește activitatea jurisdicțională a unui anumit număr de alți judecători repartizați recent diferitor camere ale Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), a căror numire ar fi intervenit în condiții parțial sau total analoge celor care au însoțit numirea judecătorului în cauză.

53      Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.

54      Trebuie să se amintească în această privință că o asemenea procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare. Pe de altă parte, reiese totodată din jurisprudența Curții că este posibil ca procedura accelerată să nu fie aplicată atunci când caracterul sensibil și complex al problemelor juridice ridicate de o cauză se pretează cu dificultate aplicării unei asemenea proceduri, în special atunci când nu este adecvat să se scurteze faza scrisă a procedurii în fața Curții (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 103, precum și jurisprudența citată).

55      În speță, președintele Curții a decis, la 20 august 2019, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu era necesară admiterea cererii menționate la punctul 52 din prezenta hotărâre.

56      Astfel, din decizia de trimitere reiese că litigiul principal privește în esență o cale de atac prin care un judecător contestă decizia prin care a făcut obiectul unei mutări de la o secție a instanței în care își desfășurase activitatea până la acel moment la o altă secție a aceleiași instanțe, cale de atac în cadrul căreia este formulată o cerere de recuzare a judecătorilor chemați să se pronunțe cu privire la aceasta. Or, ca atare, un litigiu de acest tip nu este de natură să genereze o situație de urgență extraordinară.

57      Pe de altă parte, deși întrebarea adresată se referă efectiv la dispoziții fundamentale ale dreptului Uniunii, aceasta are un caracter complex și extrem de sensibil și se înscrie ea însăși într‑un context procedural și juridic național relativ complicat și nu se pretează, așadar, la o procedură care derogă de la normele de procedură obișnuite. De altfel, trebuie să se țină seama și de faptul că, după cum reiese din cuprinsul punctelor 45, 48 și 49 din prezenta hotărâre, unele dintre îndoielile instanței de trimitere pe care se întemeiază întrebarea astfel adresată făceau deja obiectul altor trimiteri preliminare care se aflau în stadii de examinare destul de avansate.

 Cu privire la faza orală a procedurii și la cererea de redeschidere a acesteia

58      În urma fazei scrise a procedurii, părțile interesate și în special guvernul polonez au fost ascultate în privința argumentelor lor orale cu ocazia unei ședințe desfășurate la 22 septembrie 2020. Domnul avocat general și‑a prezentat concluziile la 15 aprilie 2021, dată la care s‑a închis, în consecință, faza orală a procedurii.

59      Prin înscrisul depus la grefa Curții la 7 mai 2021, guvernul polonez a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.

60      În susținerea acestei cereri, guvernul menționat a invocat faptul că existau diferențe de orientare între, pe de o parte, Concluziile prezentate de domnul avocat general în prezenta cauză și, pe de altă parte, Concluziile avocatului general Hogan prezentate în cauza Repubblika (C‑896/19, EU:C:2020:1055) și Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika (C‑896/19, EU:C:2021:311), în ceea ce privește aprecierea în lumina dreptului Uniunii a procesului de numire a judecătorilor naționali în diferitele state membre.

61      Guvernul polonez consideră de asemenea că redeschiderea fazei orale a procedurii se justifică în speță ca urmare a împrejurării că, în concluzii, cu care acest guvern este în dezacord, domnul avocat general nu ar fi ținut seama în mod suficient de argumentele sale, astfel încât aceste concluzii ar fi lipsite de obiectivitate.

62      Cu privire la acest aspect trebuie să se amintească, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 26 și jurisprudența citată).

63      Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 27 și jurisprudența citată).

64      În ceea ce privește susținerile guvernului polonez referitoare la o pretinsă lipsă de obiectivitate a concluziilor domnului avocat general, este suficient să se arate că împrejurarea că guvernul menționat apreciază că argumentele sale nu au fost luate în considerare în mod suficient în cadrul prezentei proceduri preliminare nu este, în orice caz, de natură să dovedească o asemenea lipsă de obiectivitate.

65      Conform articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.

66      În speță, Curtea consideră totuși, după ascultarea avocatului general, că dispune, la finalul procedurii scrise și al ședinței care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară. Curtea arată, pe de altă parte, că din cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii cu care a fost sesizată de guvernul polonez nu rezultă niciun fapt nou de natură să poată avea o influență asupra deciziei pe care este chemată astfel să o pronunțe.

67      În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea procedurii orale.

 Cu privire la întrebarea preliminară

68      Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 15 iulie 2021, Ministrstvo za obrambo, C‑742/19, EU:C:2021:597, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

69      În speță, din decizia instanței de trimitere reiese că aceasta este chemată să răspundă la întrebările pe care i le‑a adresat Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, astfel cum au fost reproduse la punctul 39 din prezenta hotărâre. Prin intermediul acestor întrebări, această din urmă instanță urmărește să afle dacă are temei să ignore ordonanța în litigiu și, în consecință, dacă este chemată să continue examinarea cererii de recuzare cu care este sesizată în cadrul cauzei principale sau dacă îi revine sarcina de a nu se pronunța asupra fondului acestei cereri, pentru motivul că ordonanța menționată a pus capăt litigiului principal prin declararea ca inadmisibilă a căii de atac introduse de W.Ż. la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) împotriva rezoluției în litigiu.

70      Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, prin rezoluția menționată, KRS a dispus că nu era necesar să se pronunțe asupra unei căi de atac introduse de W.Ż. împotriva deciziei prin care președintele Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K.), instanță la care W.Ż. este repartizat în calitate de judecător, l‑a mutat pe acesta din urmă, fără consimțământul său, de la secția acestei instanțe în care își desfășurase activitatea până la acel moment la o altă secție a instanței respective.

71      În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare formulată în cadrul unei căi de atac prin intermediul căreia un judecător contestă o decizie prin care a fost mutat fără consimțământul său de la o secție la altă secție a instanței la care este repartizat trebuie să considere că este neavenită o ordonanță prin care o instanță care judecă în ultim grad și în complet de judecător unic a respins calea de atac amintită pentru motivul că, având în vedere împrejurările în care a intervenit numirea judecătorului unic care se pronunță în cadrul instanței respective, aceasta din urmă nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

72      Referitor la aceste împrejurări, instanța de trimitere subliniază în special în întrebarea sa faptul că la data numirii judecătorului în cauză rezoluția KRS prin care acest judecător fusese propus pentru numirea menționată făcea obiectul unei căi de atac în justiție, precum și împrejurarea că Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), sesizată cu această cale de atac, a dispus suspendarea executării rezoluției respective.

73      Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 45, 48 și 49 din prezenta hotărâre, în motivarea deciziei de trimitere, instanța de trimitere evidențiază de asemenea îndoielile pe care le are în acest context în ceea ce privește, pe de o parte, modificările succesive care au afectat normele naționale care guvernează asemenea căi de atac în justiție și competența Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) de a le soluționa și, pe de altă parte, aparenta lipsă de independență a KRS, subliniind totodată că aceste două problematici făceau, în plus, obiectul unor trimiteri preliminare adresate Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții, precum și, respectiv, în cauzele conexate în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982).

 Cu privire la competența Curții

74      Potrivit Prokurator Generalny (Procurorul General, Polonia), modalitățile procedurale aplicabile în materia numirii judecătorilor și condițiile de validitate a unor asemenea numiri sunt de competența exclusivă a statelor membre și nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Prin urmare, aceste întrebări nu ar fi de competența Curții.

75      În această privință trebuie amintit că, așa cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, deși organizarea justiției în statele membre intră, desigur, în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii și că situația poate fi aceasta în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, dacă este cazul, normele privind controlul jurisdicțional aplicabil în contextul unor astfel de proceduri de numire (a se vedea în acest sens Hotărârea A.B. și alții, punctul 68, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 48).

76      Pe de altă parte, argumentația prezentată în acest mod de procurorul general are legătură, în realitate, cu însăși întinderea și, prin urmare, cu interpretarea dispozițiilor dreptului primar al Uniunii vizate de întrebarea adresată, interpretare care este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 111, precum și jurisprudența citată).

77      La rândul său, guvernul polonez susține că întrebarea preliminară nu are ca obiect obținerea unei interpretări a dreptului Uniunii, ci urmărește doar să susțină teza instanței de trimitere potrivit căreia judecătorul în cauză nu este independent și imparțial și nici nu a fost numit în mod legal, ceea ce implică atât o interpretare a dispozițiilor dreptului național ce reglementează procedura de numire a judecătorilor și o calificare a faptelor în lumina dispozițiilor menționate, cât și examinarea aspectului dacă o asemenea încălcare a dreptului național a condus la o încălcare a dreptului Uniunii. Or, asemenea întrebări nu ar fi de competența Curții atunci când se pronunță asupra unei trimiteri preliminare.

78      În această privință este însă necesar să se amintească, pe de o parte, că, deși, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este, desigur, singura competentă să constate și să aprecieze faptele din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas, C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 37 și jurisprudența citată), nu este mai puțin adevărat că, în schimb, este de competența Curții să furnizeze instanței naționale care a sesizat‑o cu o trimitere preliminară elementele de interpretare a dreptului Uniunii care se pot dovedi necesare pentru soluționarea litigiului principal, ținând seama totodată de informațiile cuprinse în decizia de trimitere în ceea ce privește dreptul național aplicabil litigiului respectiv și de faptele care caracterizează acest litigiu.

79      Pe de altă parte, deși nu este de competența sa, în cadrul procedurii preliminare, nici să aprecieze compatibilitatea unor dispoziții din dreptul național cu normele dreptului Uniunii, Curtea este, în schimb, competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a acestui din urmă drept care îi pot permite acesteia să aprecieze o asemenea conformitate în vederea soluționării cauzei cu care este sesizată (Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 30 și jurisprudența citată).

80      Rezultă din cele ce precedă că Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară.

 Cu privire la admisibilitate

81      Guvernul polonez și procurorul general consideră că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă din diferite motive.

82      În primul rând, procurorul general susține că, prin faptul că se pronunță asupra unei căi de atac precum cea din litigiul principal, îndreptată împotriva unei rezoluții a KRS, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu ar acționa în calitate de instanță care se pronunță cu privire la un litigiu, ci în calitate de „organ de protecție juridică” ce intervine într‑o procedură referitoare la o rezoluție „abstractă”.

83      În această privință trebuie amintit că condițiile în care Curtea își îndeplinește funcția în materie preliminară sunt independente de natura și de obiectivul procedurilor contencioase inițiate în fața instanțelor naționale. Articolul 267 TFUE se referă la hotărârea care urmează să fie pronunțată de instanța națională fără a prevedea un regim special în funcție de natura acesteia (Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 33).

84      Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, instanțele naționale pot sesiza Curtea dacă un litigiu este pendinte în fața lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov, C‑394/11, EU:C:2013:48, punctul 39).

85      Or, în mod vădit, aceasta este situația în speță.

86      Într‑adevăr, după cum reiese din decizia de trimitere, în cauza principală, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) este chemată să se pronunțe cu privire la o cale de atac prin intermediul căreia W.Ż. contestă o rezoluție a KRS în care se dispune lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului căii de atac pe care a introdus‑o la acest organ împotriva unei decizii prin care a fost mutat fără consimțământul său de la o secție la altă secție a instanței în care este repartizat în calitate de judecător.

87      În al doilea rând, guvernul polonez susține că dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată în speță nu sunt aplicabile litigiului principal și că mai ales ele nu pot să impună obligații unui stat membru atunci când stabilește condițiile de mutare aplicabile judecătorilor sau procedura de numire a acestora și nici, cu atât mai puțin, să îl constrângă pe Președintele Republicii să suspende eliberarea actelor de numire a judecătorilor până când Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) se va fi pronunțat cu privire la calea de atac formulată împotriva unei rezoluții a KRS. Astfel, toate aceste chestiuni ar fi numai de competența statelor membre, în conformitate cu articolul 5 TUE coroborat cu articolele 3 și 4 TFUE.

88      Pe de altă parte, instanța de trimitere nu ar dispune de nicio competență în temeiul dreptului național de a adopta o decizie care să echivaleze de facto cu o invalidare a mandatului judecătorului în cauză, iar orice creare a unei asemenea competențe în temeiul dreptului Uniunii sau al unei hotărâri a Curții nu ar ține seama de anumite principii constituționale interne fundamentale, cu încălcarea articolului 4 alineatul (2) TUE, precum și a principiilor statului de drept, inamovibilității judecătorilor și securității juridice.

89      În această privință, pe de o parte, s‑a amintit deja la punctul 75 din prezenta hotărâre că, în exercitarea competenței lor, în special a celei privind adoptarea normelor naționale care guvernează procesul de numire a judecătorilor și care supun acest proces unui control jurisdicțional, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

90      Pe de altă parte, trebuie să se constate că argumentele invocate în acest mod de guvernul polonez se referă în esență la domeniul de aplicare și, așadar, la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de întrebarea preliminară, precum și la efectele care pot decurge din aceste dispoziții, având în vedere în special supremația aferentă a acestui drept. Asemenea argumente, care privesc fondul întrebării adresate, nu pot conduce astfel, prin însăși esența lor, la o inadmisibilitate a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea A.B. și alții, punctul 80).

91      În al treilea rând, guvernul polonez și procurorul general consideră că un răspuns al Curții la întrebarea preliminară nu este necesar în cadrul litigiului principal.

92      Părțile interesate menționate consideră, primo, că, din moment ce calea de atac formulată de W.Ż. împotriva rezoluției în litigiu a fost respinsă prin ordonanța în litigiu, nu mai există un litigiu principal care urmează să fie judecat, astfel încât cererea de recuzare aflată pe rolul Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, este în prezent fără obiect.

93      În această privință trebuie să se arate totuși că, așa cum a arătat instanța de trimitere, un răspuns al Curții la întrebarea preliminară adresată este necesar pentru a permite acestei instanțe naționale să răspundă la întrebările care i‑au fost adresate de Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, și care urmăresc tocmai să stabilească dacă această din urmă instanță trebuie să considere că ordonanța în litigiu este neavenită și rămâne, pentru acest motiv, chemată să se pronunțe cu privire la o cerere de recuzare.

94      Rezultă că un răspuns al Curții este necesar în speță pentru a permite instanței de trimitere și ulterior Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, să soluționeze chestiuni ridicate in limine litis, înainte ca această din urmă instanță să se poată pronunța, dacă este cazul, cu privire la fondul litigiului principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 51, precum și jurisprudența citată). În aceste condiții, obiecția guvernului polonez și a procurorului general trebuie să fie înlăturată.

95      Secundo, procurorul general susține că cererea de recuzare pendinte în litigiul principal ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă în conformitate cu jurisprudența națională, din moment ce a vizat judecători care nu erau încă desemnați să soluționeze cauza respectivă.

96      În această privință este însă suficient să se arate că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu are sarcina să verifice dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 26, precum și jurisprudența citată) și nici, în special, să examineze aspectul dacă o cerere pendinte în fața unei instanțe de trimitere este admisibilă conform acestor norme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2000, Schnorbus, C‑79/99, EU:C:2000:676, punctele 21 și 22).

97      Tertio, potrivit procurorului general, cu toate că întrebarea preliminară formulată se întemeiază pe afirmația potrivit căreia în speță nu s‑a ținut seama de unele norme care guvernează procedura națională de numire a judecătorilor, asemenea încălcări ale dreptului național nu sunt dovedite.

98      În această privință s‑a amintit totuși la punctul 78 din prezenta hotărâre că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu are sarcina nici să se pronunțe asupra interpretării și a aplicării reglementării naționale, nici să aprecieze faptele.

99      În al patrulea și ultimul rând, procurorul general susține că motivarea pe care o cuprinde cererea de decizie preliminară nu respectă cerințele care decurg din articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții. Astfel, expunerea dispozițiilor dreptului național aplicabil cuprinsă în această decizie ar fi selectivă și nu ar susține pretinsele încălcări ale procedurii naționale de numire a judecătorilor, în timp ce motivele care au dictat alegerea dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare se solicită și care să fie de natură să stabilească legătura necesară dintre acestea și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal nu ar fi nici ele explicate de instanța amintită.

100    În această privință trebuie să se constate însă că din elementele prezentate la punctele 3-28 și 40-50 din prezenta hotărâre reiese că cererea de decizie preliminară cuprinde toate elementele necesare, în special cele aferente conținutului dispozițiilor naționale susceptibile să se aplice în speță, motivelor care au determinat instanța de trimitere să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și legăturilor pe care instanța respectivă le stabilește între această dispoziție și normele naționale sus‑menționate, astfel încât Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la întrebarea cu care este sesizată.

101    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

 Cu privire la fond

102    Astfel cum prevede articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă, așadar, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO și care în prezent este afirmat la articolul 47 din cartă (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 190 și jurisprudența citată). Această din urmă dispoziție trebuie, prin urmare, să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 45 și jurisprudența citată).

103    În ceea ce privește domeniul de aplicare material al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 192 și jurisprudența citată].

104    În temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, orice stat membru trebuie să se asigure în special că organismele care, în calitate de „instanțe” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și care sunt, prin urmare, susceptibile să se pronunțe, în această calitate, asupra aplicării sau a interpretării dreptului Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective (Hotărârea A.B. și alții, punctul 112, precum și jurisprudența citată).

105    În ceea ce privește cauza principală, trebuie să se amintească, de la bun început, că respectiva cale de atac introdusă de W.Ż. la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) este îndreptată împotriva unei rezoluții a KRS prin care a decis că nu era necesar să se pronunțe asupra contestației cu care persoana interesată a sesizat acest organ în legătură cu o decizie a președintelui Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K.) prin care, fără consimțământul lui W.Ż., l‑a mutat din secția instanței menționate în care își desfășurase activitatea până la acel moment la o altă secție din cadrul aceleiași instanțe.

106    În această privință, este cert că o instanță de drept comun poloneză precum un Sąd Okręgowy (tribunal regional) poate fi chemată să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii și că aceasta face parte, prin urmare, în calitate de „instanță”, în sensul definit de acest drept, din sistemul polonez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C‑192/18, EU:C:2019:924, punctul 104, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 55].

107    Pentru a garanta că o asemenea instanță este în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă astfel în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, prezervarea independenței acesteia este primordială, după cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 194 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596 punctul 57)].

108    Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 51 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596 punctul 58)].

109    Potrivit unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse astfel în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă (Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 53 și jurisprudența citată).

110    În această privință, este necesar ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor de judecător trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora care să poată aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 197, precum și jurisprudența citată).

111    Indispensabila libertate a judecătorilor în privința oricăror intervenții sau presiuni exterioare necesită astfel, în special, anumite garanții de natură să protejeze persoana celor care au îndatorirea de a judeca, precum inamovibilitatea [Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C‑192/18, EU:C:2019:924, punctul 112 și jurisprudența citată].

112    Având în vedere importanța esențială a principiului inamovibilității, o excepție de la principiul menționat nu poate fi admisă decât dacă este justificată de un obiectiv legitim și proporțională raportat la acesta și cu condiția de a nu fi de natură să genereze în percepția justițiabililor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă. Astfel, se acceptă în general că judecătorii pot fi revocați dacă sunt inapți să își continue funcțiile ca urmare a unei incapacități sau a unei încălcări grave, cu respectarea procedurilor corespunzătoare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C‑192/18, EU:C:2019:924, punctele 113 și 115, precum și jurisprudența citată].

113    În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, cerința de independență care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune ca regimul disciplinar care le este aplicabil să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. Adoptarea unor norme care definesc printre altele atât comportamentele ce constituie încălcări disciplinare, cât și sancțiunile aplicabile în mod concret, care prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare, și care consacră posibilitatea de a contesta în justiție deciziile organelor disciplinare constituie un ansamblu de garanții esențiale pentru prezervarea independenței puterii judecătorești [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 198 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 61)].

114    Or, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia la o altă instanță sau, astfel cum a fost cazul în cauza principală, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia între două secții ale aceleiași instanțe sunt, la rândul lor, potențial de natură să aducă atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor.

115    Într‑adevăr, asemenea mutări pot constitui un mijloc de exercitare a unui control asupra conținutului deciziilor judiciare întrucât pot nu numai să afecteze întinderea atribuțiilor magistraților în cauză și examinarea dosarelor care le‑au fost încredințate, ci și să aibă consecințe notabile asupra vieții și a carierei acestora și pe această cale să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare.

116    După ce a examinat diverse instrumente internaționale care privesc problematica mutării judecătorilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat astfel că asemenea instrumente urmăresc să confirme existența unui drept al membrilor puterii judecătorești la protecție împotriva unei mutări arbitrare, ca un corolar al independenței judecătorilor. În această privință, instanța menționată a subliniat mai ales importanța garanțiilor procedurale și a posibilității unei căi de atac jurisdicționale în ceea ce privește deciziile care afectează cariera judecătorilor, inclusiv statutul acestora, și în special deciziile de mutare fără consimțământ care îi afectează, pentru a garanta că independența lor nu este compromisă de influențe externe nejustificate (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 9 martie 2021, Hotărârea Bilgen împotriva Turciei, CE:ECHR:2021:0309JUD000157107, § 63 și 96).

117    Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că cerința independenței judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE interpretat în lumina articolului 47 din cartă impune ca regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora să prezinte, ca și în cazul normelor în materie disciplinară, în special garanțiile necesare pentru a se evita orice risc ca această independență să fie pusă în pericol prin intervenții externe directe sau indirecte. Rezultă că normele și principiile amintite la punctul 113 din prezenta hotărâre, referitoare la regimul disciplinar aplicabil judecătorilor, trebuie, mutatis mutandis, să se aplice și în ceea ce privește un asemenea regim al mutărilor.

118    Astfel, chiar și atunci când asemenea măsuri de mutare în lipsa consimțământului sunt adoptate, precum în contextul cauzei principale, de președintele instanței de care aparține judecătorul vizat de acestea în afara cadrului regimului disciplinar aplicabil judecătorilor, este necesar ca măsurile respective să nu poată fi decise decât pentru motive legitime, legate în special de o repartizare a resurselor disponibile care permit să se asigure o bună administrare a justiției, iar asemenea decizii să poată fi contestate în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, mai ales dreptul la apărare.

119    În ceea ce privește contextul cauzei principale, Rzecznik Praw Obywatelskich (Ombudsmanul, Polonia) a menționat printre altele în fața Curții, în primul rând, că decizia de mutare contestată de W.Ż. este considerată de acesta ca reprezentând o retrogradare nejustificată, persoana interesată fiind transferată de la o divizie civilă a tribunalului regional care se pronunță în apel la o divizie civilă a aceluiași tribunal care se pronunță în primă instanță, în al doilea rând, că W.Ż. era membru și purtător de cuvânt al fostului KRS și cunoscut pentru că a criticat în mod public recentele reforme ale justiției poloneze și, în al treilea rând, că președintele instanței care a decis mutarea în cauza principală a fost numit de ministrul justiției în mod discreționar în temeiul articolului 24 alineatul 1 din Legea referitoare la organizarea instanțelor de drept comun, prin înlocuirea fostului președinte al aceleiași instanțe, al cărui mandat era totuși în curs. Amintind că prin rezoluția în litigiu calea de atac formulată de W.Ż. împotriva deciziei de mutare menționate a fost clasată definitiv, Ombudsmanul a susținut de asemenea, în acest context și reiterând îndoielile exprimate de instanța de trimitere în această privință, că noul KRS care adoptase această rezoluție nu constituia un organ independent.

120    Deși nu este de competența Curții, sesizată, ca în speță, cu titlu preliminar, să verifice în ce măsură asemenea împrejurări sau unele dintre ele sunt efectiv dovedite, este necesar în orice caz, pentru a garanta o posibilitate de a exercita o cale de atac efectivă în justiție împotriva unei decizii de mutare în lipsa consimțământului cum este cea în discuție în litigiul principal, ca o instanță independentă și imparțială constituită prin lege să aibă posibilitatea, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, să controleze atât temeinicia acestei decizii, cât și temeinicia deciziei de nepronunțare asupra fondului adoptate de un organ precum KRS asupra contestației introduse împotriva deciziei de mutare respective.

121    În speță, instanța de trimitere urmărește în esență, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 71 din prezenta hotărâre, să stabilească dacă, în contextul cauzei principale, dreptul Uniunii impune să se considere că este neavenită ordonanța în litigiu prin care judecătorul în cauză a respins acțiunea formulată de W.Ż. împotriva rezoluției în litigiu, având în vedere împrejurările în care a intervenit numirea acestui judecător. Potrivit modului său de redactare, această întrebare privește mai precis aspectul dacă, ținând seama de împrejurările menționate, se poate considera că acest judecător constituie o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii”.

122    Cu privire la aceste noțiuni, din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă, ce reflectă în esență, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 102 din prezenta hotărâre, principiul general al dreptului Uniunii al protecției jurisdicționale efective, la care se referă de asemenea articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, reiese că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

123    Pe de altă parte, în măsura în care carta prevede drepturi ce corespund celor garantate prin CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca aceasta să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii. Potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf din cartă oferă un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Gambino și Hyka, C‑38/18, EU:C:2019:628, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 72).

124    În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în special că, deși dreptul la o „instanță instituită de lege” garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO constituie un drept autonom, nu este mai puțin adevărat că acesta are legături foarte strânse cu garanțiile de „independență” și de „imparțialitate”, în sensul acestei dispoziții. Astfel, instanța menționată a statuat, printre altele, că, deși cerințele instituționale prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO urmăresc, fiecare, un scop precis care le conferă calitatea de garanții specifice unui proces echitabil, ele au în comun faptul că urmăresc respectarea principiilor fundamentale precum supremația legii și separarea puterilor, precizând cu privire la acest aspect că la baza fiecăreia dintre aceste cerințe se află imperativul menținerii încrederii pe care puterea judecătorească trebuie să o inspire justițiabilului și independența acestei puteri în raport cu alte puteri (Curtea EDO, 1 decembrie 2020, Hotărârea Ástráðsson împotriva Islandei, CE:ECHR:2020:1201JUD002637418, § 231 și 233).

125    În ceea ce privește mai precis procesul de numire a judecătorilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat de asemenea că, având în vedere consecințele fundamentale pe care procesul menționat le implică pentru buna funcționare și pentru legitimitatea puterii judecătorești într‑un stat democratic guvernat de supremația legii, un asemenea proces constituie în mod necesar un element inerent noțiunii de „instanță instituită de lege”, în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO, precizând totodată că independența unei instanțe, în sensul acestei dispoziții, se măsoară îndeosebi prin modul în care au fost numiți membrii acesteia (Curtea EDO, 1 decembrie 2020, Hotărârea Ástráðsson împotriva Islandei, CE:ECHR:2020:1201JUD002637418, § 227 și 232).

126    Astfel cum Curtea a statuat la rândul său, garanțiile privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, dar mai ales cele care stabilesc noțiunea, precum și compunerea acesteia reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil. Verificarea aspectului dacă, prin modul în care este compusă, o entitate constituie o asemenea instanță judecătorească, atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect, este necesară pentru încrederea pe care instanțele judecătorești dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului (a se vedea Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 57, precum și jurisprudența citată).

127    Conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie în special să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă (Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 54 și jurisprudența citată).

128    Astfel cum s‑a amintit la punctele 109 și 110 din prezenta hotărâre, cerințele de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, printre care cele ce privesc compunerea instanței și numirea membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă.

129    Pe de altă parte, la punctul 73 din Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232), Curtea a amintit, reiterând în această privință jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că obiectivul introducerii expresiei „instituită de lege” la articolul 6 paragraful 1 prima teză din CEDO este acela de a se evita ca organizarea sistemului judiciar să fie lăsată la discreția executivului și de a se asigura ca această materie să fie reglementată de o lege adoptată de puterea legislativă într‑un mod conform cu normele ce reglementează exercitarea competenței sale. Această expresie reflectă mai ales principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului în fiecare cauză, precum și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau a mai mulți judecători la examinarea cauzei, ceea ce include în special dispoziții privind independența și imparțialitatea membrilor instanței avute în vedere.

130    În ceea ce privește dreptul Uniunii, Curtea a statuat astfel, inspirându‑se din acest punct de vedere din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că o neregularitate comisă cu ocazia numirii judecătorilor în cadrul sistemului judiciar în cauză determină încălcarea cerinței ca o instanță judecătorească să fie constituită prin lege, cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene în acest mod o îndoială legitimă în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere, cum este cazul atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 75).

131    Va reveni în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a se pronunța, în lumina tuturor principiilor care au fost astfel amintite la punctele 126-130 din prezenta hotărâre și după ce a efectuat aprecierile necesare în acest scop, cu privire la aspectul dacă ansamblul condițiilor în care a intervenit numirea judecătorului în cauză și în special eventualele neregularități care ar fi fost comise în procedura de numire a acestuia sunt de natură să conducă la concluzia că instanța în cadrul căreia un asemenea judecător, în calitate de judecător unic, a dat ordonanța în litigiu nu a acționat ca o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”, în sensul dreptului Uniunii.

132    Într‑adevăr, așa cum s‑a amintit în esență la punctul 78 din prezenta hotărâre, articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

133    Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare instituite prin articolul 267 TFUE, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 201, precum și jurisprudența citată).

134    În speță, îndoielile instanței de trimitere cu privire la calitatea de „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege” a judecătorului în cauză atunci când a dat ordonanța în litigiu decurg, în primul rând, din faptul că numirea acestui judecător a intervenit chiar dacă Rezoluția nr. 331/2018 a KRS, care a prezentat persoana interesată la această numire, făcea obiectul unei căi de atac pendinte în fața Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), împrejurare care, potrivit instanței de trimitere, are drept consecință că această numire a intervenit cu încălcarea dreptului național aplicabil.

135    În această privință, atât guvernul polonez și procurorul general, cât și Comisia Europeană au arătat totuși că normele naționale în vigoare la momentul introducerii căii de atac menționate, în special dispozițiile articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS, nu erau, în cazul în care se ia în considerare modul lor de redactare, de natură să sugereze că o asemenea cale de atac poate în final să conducă la o repunere în discuție a propunerii de numire a candidatului astfel reținut de KRS și nici să împiedice, prin urmare, o asemenea numire a persoanei interesate.

136    De altfel, din decizia de trimitere în speță reiese că aprecierea instanței de trimitere potrivit căreia numirea judecătorului în cauză a intervenit cu încălcarea dispozițiilor naționale ce reglementează numirea judecătorilor rezultă nu din faptul că dispozițiile articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS au fost încălcate în speță, ci mai degrabă din împrejurarea că, potrivit acestei instanțe, dispozițiile naționale menționate încalcă ele însele anumite dispoziții ale Constituției și ale dreptului Uniunii.

137    În aceste condiții, în cazul în care instanța de trimitere ar trebui în final să aprecieze că, având în vedere dreptul național în vigoare la data la care a intervenit numirea judecătorului în cauză, simpla împrejurare că o cale de atac precum cea menționată la punctul 134 din prezenta hotărâre a fost pendinte în fața Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) nu era în mod clar de natură să împiedice Președintele Republicii să efectueze această numire, nu se poate considera că respectiva numire a fost efectuată cu încălcarea vădită a normelor fundamentale aplicabile în materia numirii judecătorilor, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 130 din prezenta hotărâre.

138    În al doilea rând, instanța de trimitere a arătat totuși deopotrivă, pe de o parte, că numirea judecătorului în cauză a intervenit cu încălcarea deciziei definitive a Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) prin care s‑a dispus, cu titlu de măsură asigurătorie, suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018, deși o asemenea suspendare a executării implica, potrivit instanței de trimitere, o interdicție pentru Președintele Republicii de a efectua o astfel de numire.

139    În această privință, instanța de trimitere s‑a referit, așa cum reiese din cuprinsul punctului 46 din prezenta hotărâre, la faptul că numirea menționată ar fi intervenit astfel cu încălcarea dispozițiilor coroborate ale articolului 365 alineatul 1, ale articolului 391 alineatul 1 și ale articolului 398²¹ din Codul de procedură civilă și ale articolului 44 alineatul 3 din Legea privind KRS, care conferă acestei instanțe competența de a adopta asemenea măsuri asigurătorii, precum și a articolelor 7 și 10 din Constituție, privind separarea și echilibrul între puterea executivă și puterea judecătorească și limitele care se circumscriu acțiunii acestora.

140    Pe de altă parte, instanța de trimitere a subliniat de asemenea că, la data numirii judecătorului în cauză, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a suspendat, în plus, judecarea căii de atac astfel îndreptate împotriva Rezoluției nr. 331/2018, în așteptarea hotărârii pe care Curtea era chemată să o pronunțe în urma trimiterii preliminare efectuate de aceeași instanță națională în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții. Or, trebuie să se arate în această privință că prin intermediul acelei trimiteri preliminare Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) urmărea tocmai să obțină din partea Curții clarificări cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii și cu dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă garantat de acest drept a dispozițiilor sus‑menționate ale articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS.

141    Din cele ce precedă rezultă că, atunci când a intervenit numirea judecătorului în cauză, nu era posibil, mai întâi, să se ignore că efectele Rezoluției nr. 331/2018, prin care a fost propusă numirea persoanei interesate, fuseseră suspendate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă a Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă). În continuare, era evident că o asemenea suspendare și‑ar produce efectele în speță până la pronunțarea Curții cu privire la întrebarea preliminară cu care aceeași instanță națională o sesizase prin decizia din 22 noiembrie 2018 în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții și că prin intermediul acelei întrebări se urmărea tocmai să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unor dispoziții precum cele ale articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS. În aceste condiții, era, în sfârșit, de asemenea clar că răspunsul așteptat al Curții în cauza respectivă putea să determine obligația Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, să înlăture dispozițiile naționale menționate și, eventual, să anuleze această rezoluție a KRS în întregime.

142    În această privință trebuie amintit că rezultă din jurisprudența Curții că deplina eficacitate a dreptului Uniunii impune ca instanța sesizată cu un litigiu căruia i se aplică acest drept să poată încuviința măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătorești care urmează a fi pronunțată. Astfel, în cazul în care instanța națională care suspendă judecarea cauzei până ce Curtea răspunde la întrebarea sa preliminară nu ar putea încuviința măsuri provizorii până la pronunțarea deciziei sale adoptate în urma răspunsului Curții, efectul util al sistemului instituit prin articolul 267 TFUE ar fi diminuat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctele 21 și 22, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 1995, Atlanta Fruchthandelsgesellschaft și alții (I), C‑465/93, EU:C:1995:369, punctul 23, precum și jurisprudența citată]. Efectivitatea acestui sistem ar fi compromisă și în cazul în care autoritatea aferentă unor asemenea măsuri provizorii ar putea fi încălcată în special de o autoritate publică din statul membru în care au fost încuviințate măsurile menționate.

143    Așadar, numirea judecătorului în cauză cu încălcarea autorității aferente ordonanței definitive a Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) din 27 septembrie 2018 și fără a se aștepta hotărârea Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A.B. și alții a adus atingere efectivității sistemului instituit prin articolul 267 TFUE. În această privință este necesar de altfel să se arate că în dispozitivul Hotărârii A.B. și alții Curtea a declarat, întemeindu‑se în această privință pe considerațiile prezentate la punctele 156-165 din această hotărâre, că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții care modifică stadiul dreptului național în vigoare și în temeiul cărora:

–        pe de o parte, în pofida introducerii de către un candidat pentru un post de judecător la o instanță precum Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) a unei căi de atac împotriva deciziei unui organ cum este KRS de a nu reține candidatura sa, ci de a prezenta Președintelui Republicii cea a altor candidați, această decizie are un caracter definitiv în măsura în care îi prezintă pe acești alți candidați, astfel încât calea de atac respectivă nu împiedică numirea acestora din urmă de către Președintele Republicii, iar eventuala anulare a deciziei menționate, în măsura în care prin ea nu a fost prezentat reclamantul în vederea numirii, nu poate conduce la o nouă apreciere a situației acestuia din urmă în scopul atribuirii eventuale a postului în cauză, și

–        pe de altă parte, o astfel de cale de atac nu poate fi întemeiată pe un motiv privind o evaluare necorespunzătoare a respectării de către candidați a criteriilor luate în considerare la adoptarea unei decizii referitoare la prezentarea propunerii de numire,

atunci când se constată, aspect care trebuie apreciat de instanța de trimitere pe baza tuturor elementelor pertinente, că aceste dispoziții sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor astfel numiți de Președintele Republicii pe baza deciziilor KRS în privința unor elemente exterioare, în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă poloneze, și referitoare la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă și pot conduce în acest fel la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a judecătorilor respectivi de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

144    În aceeași Hotărâre A.B. și alții, Curtea a declarat totodată că, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune instanței de trimitere să înlăture dispozițiile menționate în favoarea aplicării dispozițiilor naționale aflate anterior în vigoare, exercitând totodată ea însăși controlul jurisdicțional prevăzut de aceste din urmă dispoziții.

145    În al treilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 49 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a menționat deopotrivă, în ceea ce privește condițiile în care a intervenit numirea judecătorului în cauză în temeiul Rezoluției nr. 331/2018, îndoielile pe care le avea cu privire la independența KRS, care a propus persoana interesată pentru această numire.

146    Îndoielile respective decurgeau, pe de o parte, din faptul că fusese redus mandatul în curs, cu o durată de patru ani, prevăzută la articolul 187 alineatul 3 din Constituție, al unora dintre membrii care compuneau până la acel moment KRS și, pe de altă parte, din faptul că, în urma modificărilor aduse recent Legii privind KRS, cei 15 membri ai KRS care aveau calitatea de judecători și care fuseseră aleși anterior de colegii lor, în ceea ce privește noul KRS, au fost desemnați de o ramură a puterii legislative poloneze, cu consecința că 23 din cei 25 de membri care compuneau KRS în această nouă compunere au fost desemnați de puterea executivă și de puterea legislativă poloneze sau sunt membri ai puterilor menționate.

147    În această privință, Curtea a avut ocazia să precizeze în mai multe hotărâri recente că simplul fapt că judecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în cauză sunt numiți de Președintele Republicii nu este de natură să creeze o dependență a lor față de acesta și nici să dea naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor în cazul în care, odată numite, persoanele interesate nu sunt supuse niciunei presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea funcțiilor lor [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 133, Hotărârea A.B. și alții, punctul 122, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 97].

148    Cu toate acestea, în aceleași hotărâri, Curtea a arătat de asemenea că rămâne necesar să se asigure că condițiile de fond și modalitățile procedurale care conduc la adoptarea deciziilor menționate de numire nu sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în cauză în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă, odată ce persoanele interesate sunt numite, și că trebuie, printre altele, în acest scop ca respectivele condiții și modalități să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele amintite la punctele 109 și 110 din prezenta hotărâre [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 134, Hotărârea A.B. și alții, punctul 123, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 98 și jurisprudența citată].

149    Arătând că, în temeiul articolului 179 din Constituție, judecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sunt numiți de Președintele Republicii la propunerea KRS, și anume organul învestit prin articolul 186 din Constituție cu misiunea de a asigura independența instanțelor și a judecătorilor, Curtea a indicat că intervenția unui atare organ în contextul unui proces de numire a judecătorilor poate fi, în principiu, de natură să contribuie la o obiectivare a acestui proces, prin încadrarea marjei de apreciere de care dispune Președintele Republicii în exercitarea competenței care îi este astfel conferită, precizând însă că acest lucru este valabil numai cu condiția, printre altele, ca respectivul organ să fie el însuși suficient de independent față de puterile legislativă și executivă și de autoritatea căreia trebuie să îi prezinte o asemenea propunere de numire [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctele 136-138, Hotărârea A.B. și alții, punctele 124 și 125, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 99 și 100 și jurisprudența citată].

150    Or, Curtea a statuat recent că cele două împrejurări menționate de instanța de trimitere și aduse în discuție la punctul 146 din prezenta hotărâre, coroborate cu faptul că acestea se înscriu într‑un context în care se aștepta că numeroase posturi să fie ocupate rapid în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), sunt de natură să genereze îndoieli legitime cu privire la independența KRS și la rolul acestuia într‑un proces de numire precum cel care a condus la numirea în posturi de judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 104-108].

151    În al patrulea rând, și în ceea ce privește împrejurările specifice în care judecătorul în cauză a fost numit de Președintele Republicii în calitate de judecător în cadrul Camerei de control extraordinar și cauze publice și, în continuare, determinat să adopte ordonanța în litigiu, trebuie să se arate că din decizia de trimitere reiese, primo, că numirea și ordonanța menționate au intervenit chiar dacă Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)] era sesizată, în contextul litigiului principal, cu o cerere de recuzare îndreptată împotriva tuturor judecătorilor care se aflau la acel moment în funcție în cadrul Camerei de control extraordinar și cauze publice. Secundo, reiese de asemenea din afirmațiile cuprinse în această decizie că motivele invocate în susținerea cererii de recuzare respective se refereau în special la împrejurările în care au intervenit numirile judecătorilor care compuneau această din urmă cameră, și anume împrejurări în multe privințe similare celor care au condus chiar la numirea judecătorului în cauză.

152    Privite împreună, împrejurările menționate la punctele 138-151 din prezenta hotărâre sunt, sub rezerva aprecierilor finale care, în această privință, sunt în sarcina instanței de trimitere, de natură să poată să conducă, pe de o parte, la concluzia că numirea judecătorului în cauză a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ale procedurii de numire a judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în cauză, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 130 din prezenta hotărâre.

153    Pe de altă parte, și sub aceeași rezervă, toate împrejurările menționate pot deopotrivă să determine instanța de trimitere să concluzioneze că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză au pus în pericol integritatea rezultatului la care a condus procesul de numire în discuție în litigiul principal, contribuind la nașterea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea acestui judecător în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă, precum și a unei lipse a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestuia, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

154    În cazul în care instanța de trimitere ajunge la asemenea concluzii, va fi necesar să se considere că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză sunt în speță de natură să împiedice îndeplinirea cerinței care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, potrivit căreia, atunci când o instanță este chemată, la fel ca aceea în cadrul căreia, în speță, judecătorul respectiv a statuat în complet de judecător unic, să se pronunțe cu privire la o măsură de mutare, în lipsa consimțământului, a unui judecător care, precum W.Ż, poate fi chemat să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii, o asemenea instanță trebuie să constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul acestei dispoziții.

155    În acest caz, instanța de trimitere va avea de asemenea sarcina să precizeze în răspunsurile pe care trebuie să le dea la întrebările care i‑au fost adresate de Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, că această din urmă instanță trebuie, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, să considere că ordonanța în litigiu este neavenită, fără ca vreo dispoziție de drept național să i se poată opune.

156    În această privință trebuie să se amintească astfel că, în temeiul unei jurisprudențe constante, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 244, precum și jurisprudența citată).

157    Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Într‑adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 245, precum și jurisprudența citată).

158    În special, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, mai exact obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 248, precum și jurisprudența citată).

159    Așadar, dat fiind că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție privind independența care trebuie să caracterizeze instanțele chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii, Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, va avea obligația să garanteze în cadrul competențelor sale efectul deplin al acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, punctul 250, precum și jurisprudența citată), împrejurare în care în speță, și sub rezerva aprecierilor care sunt de asemenea în sarcina instanței de trimitere, va fi necesar, ținând seama de considerațiile expuse la punctul 39 din prezenta hotărâre, să se considere că această ordonanță este neavenită.

160    În această privință mai trebuie precizat că, dacă instanța de trimitere consideră că o asemenea ordonanță a fost dată de o entitate care nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială constituită prin lege, în sensul dreptului Uniunii, nicio considerație întemeiată pe principiul securității juridice sau având legătură cu o pretinsă autoritate de lucru judecat nu poate fi invocată în mod util în speță pentru a împiedica o instanță precum Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă)], care judecă în complet de trei judecători, să considere că o asemenea ordonanță este neavenită.

161    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare formulată în cadrul unei căi de atac prin intermediul căreia un judecător în funcție în cadrul unei instanțe susceptibile să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii contestă o decizie prin care a fost mutat fără consimțământul său are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță prin care o instanță care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic a respins calea de atac respectivă, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s‑a desfășurat procesul de numire a acestui judecător unic reiese că numirea a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în cauză și că integritatea rezultatului la care a condus acest proces este pusă în pericol, generând îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului în cauză, astfel încât ordonanța menționată nu poate fi considerată că emană de la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

162    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare formulată în cadrul unei căi de atac prin intermediul căreia un judecător în funcție în cadrul unei instanțe susceptibile să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii contestă o decizie prin care a fost mutat fără consimțământul său are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță prin care o instanță care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic a respins calea de atac respectivă, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s‑a desfășurat procesul de numire a acestui judecător unic reiese că numirea a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în cauză și că integritatea rezultatului la care a condus acest proces este pusă în pericol, generând îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului în cauză, astfel încât ordonanța menționată nu poate fi considerată că emană de la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Semnături

*      Limba de procedură: polona.