HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
9 aprilie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Principii ale dreptului Uniunii – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Principiul cooperării loiale – Autonomie procedurală – Principiile echivalenței și efectivității – Principiul interpretării conforme a dreptului național – Legislație națională care prevede o cale de atac extraordinară care permite redeschiderea unei proceduri civile finalizate printr‑o hotărâre definitivă – Motive – Decizie ulterioară a unei curți constituționale prin care se constată incompatibilitatea cu Constituția a unei dispoziții de drept național în temeiul căreia a fost pronunțată această hotărâre – Privare de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului – Aplicare extensivă a acestei căi de atac – Pretinsă încălcare a dreptului Uniunii care decurge dintr‑o hotărâre ulterioară a Curții prin care se statuează cu privire la interpretarea acestui drept în temeiul articolului 267 TFUE – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă – Lipsa verificării din oficiu a caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale”
În cauza C‑582/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga (Tribunalul Regional Varșovia‑Praga din Varșovia, Polonia), prin decizia din 31 august 2021, primită de Curte la 17 septembrie 2021, în procedura
FY
împotriva
Profi Credit Polska S.A. w Bielsku Białej,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, domnul A. Arabadjiev, doamnele A. Prechal și K. Jürimäe, domnii F. Biltgen și N. Piçarra și doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), președinți de cameră, domnii S. Rodin și P. G. Xuereb, doamna I. Ziemele și domnii J. Passer și D. Gratsias, judecători,
avocat general: domnul N. Emiliou,
grefier: doamna M. Siekierzyńska, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 ianuarie 2023,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García, A. Szmytkowska și P. Van Nuffel, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 septembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) TUE, precum și a principiilor echivalenței și interpretării conforme a dreptului național.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FY, pe de o parte, și Profi Credit Polska S.A. w Bielsku Białej (denumită în continuare „Profi Credit Polska”), pe de altă parte, în legătură cu sume datorate de FY în executarea unui contract de credit de consum.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273) enunță:
„întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
4 Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:
„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
5 Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede următoarele:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
6 Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă enunță:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților [profesioniști], există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”
Dreptul polonez
Constituția poloneză
7 Articolul 188 punctul 1 din Konstytucja Rzeczypospolitej Polskiej (Constituția Republicii Polone, denumită în continuare „Constituția poloneză”) prevede că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) se pronunță cu privire la conformitatea cu această Constituție, printre altele, a legilor.
8 Articolul 190 alineatele 1-4 din Constituția poloneză prevede:
„1. Deciziile Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] sunt obligatorii erga omnes și definitive.
2. Deciziile Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] în materiile enumerate la articolul 188 se publică fără întârziere în publicația oficială în care a fost publicat actul normativ. Dacă actul nu a fost promulgat, decizia se publică în Jurnalul Oficial al Republicii Polone «Monitor Polski».
3. Decizia Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] produce efecte de la data publicării, însă Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] poate stabili o altă dată a pierderii forței obligatorii a actului normativ. […]
4. Decizia Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] prin care se declară neconformitatea cu Constituția, cu un acord internațional sau cu un act normativ în temeiul căruia a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, o decizie administrativă definitivă sau o decizie în alte materii are ca efect redeschiderea procedurii, anularea deciziei administrative sau o altă soluție, în conformitate cu normele și modalitățile prevăzute de dispozițiile aplicabile procedurii în cauză.”
Codul de procedură civilă
9 Articolul 399 alineatul 1 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie1964 (Dz. U. din 1964, nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede:
„În cazurile prevăzute în prezenta secțiune, se poate solicita redeschiderea unei proceduri care a fost finalizată printr‑o hotărâre definitivă.”
10 Potrivit articolului 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, redeschiderea procedurii pentru motiv de nulitate poate fi solicitată „dacă o parte […] a fost privată de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului; cu toate acestea, redeschiderea procedurii nu poate fi solicitată dacă imposibilitatea de a acționa a încetat înainte ca hotărârea să dobândească autoritate de lucru judecat sau dacă lipsa reprezentării a fost invocată pe cale de excepție ori dacă partea a confirmat îndeplinirea etapelor procesuale [anterioare]”.
11 Articolul 4011 din Codul de procedură civilă prevede:
„Redeschiderea procedurii poate fi solicitată și în cazul în care Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] a statuat că un act normativ în temeiul căruia a fost pronunțată hotărârea este incompatibil cu Constituția, cu un acord internațional ratificat sau cu o lege.”
12 Articolul 407 alineatele 1 și 2 din Codul de procedură civilă prevede:
„1. Cererea de redeschidere a procedurii se introduce în termen de trei luni; acest termen se calculează din ziua în care partea a luat cunoștință de motivul de redeschidere, iar atunci când motivul constă în lipsa posibilității de a acționa sau în lipsa unei reprezentări adecvate, de la data la care partea, organul sau reprezentantul său legal a luat cunoștință de hotărâre.
2. În situația prevăzută la articolul 4011, cererea de redeschidere se introduce în termen de trei luni de la data la care decizia Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)] a dobândit autoritate de lucru judecat. În cazul în care, la data pronunțării deciziei Trybunał Konstytucyjny [(Curtea Constituțională)], hotărârea menționată la articolul 4011 nu era încă definitivă din cauza introducerii unui apel, care ulterior a fost respins, termenul curge de la data comunicării deciziei de respingere, iar în cazul pronunțării sale în ședință publică, de la data pronunțării acestei decizii.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 La 16 iunie 2015, FY a încheiat cu Profi Credit Polska, o societate de credit, un contract de credit de consum pentru suma de 4 000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 920 de euro). Acest contract prevedea că suma totală datorată de FY se ridica la 13 104 PLN (aproximativ 3 020 de euro), rambursabilă în 48 de rate lunare de 273 PLN (aproximativ 63 de euro).
14 La încheierea contractului menționat, FY a emis un bilet la ordin în alb, care a fost completat ulterior de Profi Credit Polska prin indicarea sumei de 8 170,11 PLN (aproximativ 1 880 de euro) și a unei date de scadență a plății.
15 La 30 octombrie 2017, Profi Credit Polska a introdus la Sąd Rejonowy dla Warszawy Pragi – Południe (Tribunalul Districtual Varșovia‑Praga – Sud din Varșovia, Polonia, denumit în continuare „instanța de prim grad”) o acțiune având ca obiect cu titlu principal plata sumei de 8 170,11 PLN, majorată cu dobânzile contractuale. La cererea introductivă a acestei acțiuni au fost anexate doar biletul la ordin menționat și notificarea rezilierii contractului de credit în discuție în litigiul principal, care arăta un sold al creditului de rambursat de 6 779 PLN (aproximativ 1 560 de euro) și un cuantum total al arieratelor, acesta din urmă corespunzând sumei de 8 170,11 PLN.
16 La 17 aprilie 2018, instanța de prim grad a pronunțat o hotărâre în cauza judecată în lipsă (denumită în continuare „hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă”), cu formula care autoriza executarea sa imediată, obligând‑o pe FY la plata către Profi Credit Polska a sumei de 8 170,11 PLN, majorată cu dobânzile de întârziere legale, și respingând capătul de cerere al acțiunii referitor la dobânzile contractuale.
17 Din decizia de trimitere reiese că această hotărâre se întemeia numai pe biletul la ordin semnat de FY și pe indicațiile care figurau în cererea introductivă formulată de Profi Credit Polska. Aceasta nu a prezentat contractul de credit în discuție în litigiul principal, iar instanța de prim grad nu i‑a solicitat să îl prezinte.
18 FY nu a formulat opoziție împotriva hotărârii pronunțate în cauza judecată în lipsă, care a rămas definitivă la expirarea termenului de două săptămâni prevăzut în acest scop.
19 La 25 iunie 2019, FY a introdus la instanța de prim grad o cerere de redeschidere a procedurii finalizate prin hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă. FY și‑a întemeiat respectiva cerere pe articolul 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, considerând că această instanță a interpretat în mod eronat Directiva 93/13 și a privat‑o astfel de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului, în sensul acestei dispoziții. Mai precis, FY reproșa instanței menționate că a admis cererea formulată de Profi Credit Polska pe baza biletului la ordin pe care ea îl emisese, fără să fi examinat caracterul eventual abuziv al clauzelor contractului de credit pe care ea l‑a încheiat cu aceasta, mai precis în ceea ce privește costurile creditării. În această privință, FY a invocat în special Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, denumită în continuare „Hotărârea Profi Credit Polska I”, EU:C:2018:711). În ceea ce o privește, Profi Credit Polska a solicitat respingerea cererii de redeschidere a procedurii pentru motivul că aceasta a fost introdusă după expirarea termenului prevăzut în acest scop. Ea a invocat de asemenea faptul că FY, care cunoștea conținutul hotărârii pronunțate în cauza judecată în lipsă, nu a formulat opoziție împotriva acesteia.
20 Prin ordonanța din 27 august 2020, instanța de prim grad a respins cererea de redeschidere a procedurii ca fiind tardiv introdusă și a arătat în plus că această cerere nu avea niciun temei legal.
21 FY a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga (Tribunalul Regional Varșovia‑Praga din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, reproșând printre altele instanței de prim grad că nu a luat în considerare dreptul Uniunii și jurisprudența Curții, în special obligația instanțelor naționale de a examina din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzelor unui contract încheiat cu un consumator.
22 Instanța de trimitere consideră că, din moment ce instanța de prim grad nu a examinat contractul de credit în discuție în litigiul principal și nici, prin urmare, caracterul eventual abuziv al clauzelor pe care le conținea, este probabil că hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă încalcă articolele 6 și 7 din Directiva 93/13, astfel cum au fost interpretate de Curte în special în Hotărârea Profi Credit Polska I.
23 În aceste condiții, instanța menționată ridică problema dacă dreptul Uniunii îi impune să admită cererea de redeschidere a procedurii formulată de FY, indiferent de faptul că aceasta nu a formulat opoziție împotriva hotărârii pronunțate în cauza judecată în lipsă.
24 În această privință, pe de o parte, instanța de trimitere subliniază importanța principiului autorității de lucru judecat, precum și caracterul ireversibil al hotărârilor definitive, menționează lipsa din dreptul polonez a unei dispoziții care să prevadă în mod expres că o hotărâre a Curții constituie un motiv de redeschidere a unei proceduri și arată că dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale o obligație generală de redeschidere a procedurilor care au condus la o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat pentru a ține seama de o hotărâre a Curții privind interpretarea dreptului Uniunii.
25 Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă principiile echivalenței și interpretării conforme a dreptului național îi impun să interpreteze dispozițiile relevante ale dreptului polonez astfel încât să permită redeschiderea procedurii în cauza principală. Ea vizează în special două dispoziții din Codul de procedură civilă.
26 În primul rând, această instanță menționează articolul 4011 din Codul de procedură civilă, care permite redeschiderea unei proceduri care a condus la o hotărâre definitivă în urma unei decizii a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) prin care se constată neconstituționalitatea dispoziției de drept național în temeiul căreia a fost pronunțată această hotărâre. Instanța de trimitere ridică problema dacă principiul echivalenței îi impune să aplice dispoziția respectivă, prin analogie, într‑o situație în care, după ce o hotărâre națională a dobândit autoritate de lucru judecat, o hotărâre a Curții conduce la constatarea incompatibilității cu dreptul Uniunii a dispoziției de drept național pe care s‑a întemeiat această hotărâre.
27 În al doilea rând, instanța de trimitere face referire la articolul 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, care permite redeschiderea unei proceduri care a condus la o hotărâre judecătorească definitivă atunci când o parte a fost privată de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului. Această instanță ridică problema dacă principiul interpretării conforme a dreptului național impune interpretarea acestei dispoziții în sensul că acoperă și cazurile în care o instanță națională care s‑a pronunțat într‑o cauză judecată în lipsă cu privire la acțiunea unui profesionist, întemeiată pe un contract încheiat cu un consumator, nu a examinat din oficiu eventuala existență în acest contract a unor clauze abuzive, cu încălcarea Directivei 93/13. În această privință, instanța menționată arată că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă sunt în mare măsură similare celor referitoare la dreptul de a formula opoziție la o ordonanță de plată, cu privire la care Curtea a statuat în Hotărârea Profi Credit Polska I că, din cauza caracterului lor deosebit de restrictiv, ele prezentau riscul deloc neglijabil ca consumatorul vizat să nu exercite acest drept și că nu permiteau, așadar, să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorilor de această directivă.
28 În aceste condiții, Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga (Tribunalul Regional Varșovia‑Praga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (3) și articolul 19 alineatul (1) [TUE], în lumina principiului echivalenței […], trebuie interpretate în sensul că o hotărâre a [Curții] cu privire la interpretarea dreptului Uniunii pronunțată în temeiul articolului 267 primul paragraf TFUE are ca efect redeschiderea unei proceduri civile finalizate printr‑o hotărâre definitivă anterioară, în măsura în care o dispoziție de drept național, cum este articolul 4011 din Codul de procedură civilă, permite redeschiderea unei proceduri în cazul unei hotărâri definitive pronunțate în temeiul unei dispoziții [de drept național] care a fost declarată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) ca fiind incompatibilă cu un act normativ de rang superior?
2) Principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii, care rezultă din articolul 4 alineatul (3) [TUE] […] impune o interpretare extensivă a unei dispoziții de drept național, cum este articolul 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, astfel încât să includă printre motivele de redeschidere a procedurii, enunțate în dispoziția respectivă, o hotărâre definitivă pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, în care instanța – încălcând obligațiile ce rezultă din Hotărârea [Profi Credit Polska I] – a omis să examineze contractul dintre consumator și creditor sub aspectul clauzelor contractuale abuzive, limitându‑se doar la examinarea valabilității formale a biletului la ordin?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
29 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în urma solicitării de informații care i‑a fost adresată de Curte la 13 iulie 2022, instanța de trimitere a precizat că, în cadrul primei întrebări, se referă în același timp la deciziile menționate la articolul 190 alineatul 4 din Constituția poloneză prin care Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a constatat incompatibilitatea cu această Constituție sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național în temeiul căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă și la deciziile denumite „în interpretare negative”, prin care această din urmă instanță a constatat incompatibilitatea cu Constituția menționată sau cu o altă normă de rang superior a unei anumite interpretări a unei dispoziții de drept național care a servit drept temei unei astfel de hotărâri.
30 Instanța de trimitere a arătat că, deși domeniul de aplicare al acestor decizii în interpretare negative în cadrul unor proceduri civile finalizate printr‑o hotărâre definitivă este controversat, ea consideră că survenirea unei asemenea decizii constituie un motiv de redeschidere a unei astfel de proceduri în dreptul polonez. Guvernul polonez contestă această interpretare.
31 În această privință, este suficient să se amintească totuși că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 76, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC, C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 26).
32 Prin urmare, trebuie să se ia în considerare prezenta întrebare astfel cum a fost precizată prin indicațiile instanței de trimitere menționate la punctul 29 din prezenta hotărâre.
33 În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) și articolul 19 alineatul (1) TUE, precum și principiul echivalenței trebuie interpretate în sensul că, atunci când o cale de atac extraordinară prevăzută de o dispoziție procedurală națională permite unui justițiabil să solicite redeschiderea unei proceduri care a condus la o hotărâre definitivă invocând o decizie ulterioară a Curții Constituționale a statului membru în cauză prin care se constată neconformitatea cu Constituția sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național ori a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții în temeiul căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, ele impun ca această cale de atac să fie de asemenea deschisă ca urmare a invocării unei hotărâri a Curții pronunțate cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, în temeiul articolului 267 TFUE (denumită în continuare „hotărârea preliminară în interpretare”).
34 În ceea ce privește articolul 19 alineatul (1) TUE, al doilea paragraf al acestei dispoziții, care este singurul vizat de instanța de trimitere, obligă statele membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura justițiabililor, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectarea dreptului lor la o protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 56 și jurisprudența citată).
35 Cu toate acestea, respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă nu implică obligația statelor membre de a prevedea căi de atac extraordinare care să permită redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă ca urmare a unei hotărâri preliminare în interpretare.
36 Într‑adevăr, din jurisprudența Curții rezultă că dreptul Uniunii nu impune unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept adoptată de Curte ulterior pronunțării de către acest organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să revină, din principiu, asupra deciziei respective (Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 60, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 38).
37 În această privință, trebuie să se amintească importanța pe care o are principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 28 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 41 și jurisprudența citată).
38 Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 29 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 42 și jurisprudența citată).
39 Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice interne a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, cu respectarea însă a principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 54, și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 21).
40 Într‑adevăr, în conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 22, precum și jurisprudența citată).
41 Respectarea cerințelor care decurg din principiile echivalenței și efectivității trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea acesteia și de particularitățile respectivelor norme în fața diferitelor instanțe naționale (Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 24, precum și jurisprudența citată).
42 Din cele ce precedă rezultă că, în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația să fie compatibilă cu dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenței și efectivității, dacă sunt întrunite condițiile menționate, pentru a se restabili conformitatea situației în discuție cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 30 și jurisprudența citată).
43 În ceea ce privește în special cerințele care decurg din principiul echivalenței, singurul vizat de prezenta întrebare, revine instanței naționale sarcina de a verifica, în raport cu modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție în dreptul național, respectarea acestui principiu ținând seama de obiectul, de cauza și de elementele esențiale ale căilor de atac în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 40, și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 23).
44 În contextul cauzei principale, această verificare presupune să se examineze dacă, atunci când dreptul național conferă justițiabililor dreptul de a solicita redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă întemeiată pe o dispoziție de drept național sau pe o anumită interpretare a unei astfel de dispoziții, declarată incompatibilă cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior printr‑o decizie ulterioară a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), se impune să se recunoască justițiabililor un drept echivalent atunci când dintr‑o hotărâre preliminară în interpretare pronunțată de Curte ulterior unei asemenea hotărâri definitive rezultă că aceasta este întemeiată pe o dispoziție de drept național sau pe o interpretare a unei asemenea dispoziții care este incompatibilă cu dreptul Uniunii. Așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, verificarea menționată conduce, în definitiv, la a determina dacă se poate stabili o echivalență între o asemenea decizie a acestei Curți Constituționale și o asemenea hotărâre a Curții.
45 În această privință și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă, din perspectiva articolului 188 punctul 1 și a articolului 190 alineatul 4 din Constituția poloneză, precum și a indicațiilor furnizate de această instanță, că obiectul unei acțiuni la Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) este de a obține din partea acesteia să se pronunțe asupra validității unei dispoziții de drept național sau a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții. Cauza acestei acțiuni constă în pretinsa incompatibilitate a acestei dispoziții sau a acestei interpretări cu Constituția menționată sau cu alte norme de rang superior.
46 Pe de altă parte, un element esențial al acestei proceduri pare să reiasă din efectul unei decizii prin care se admite o asemenea acțiune, prin care Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) constată neconformitatea dispoziției de drept național puse în discuție cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior. Într‑adevăr, potrivit indicațiilor care figurează în decizia de trimitere, ca urmare a unei asemenea decizii a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), dispoziția în cauză este privată de forța sa obligatorie. Întrucât articolul 190 alineatul 1 din această Constituție prevede că deciziile acestei instanțe sunt obligatorii erga omnes și definitive, decizia menționată pare astfel să aibă drept consecință înlăturarea respectivei dispoziții din ordinea juridică națională.
47 Din aceste indicații rezultă de asemenea că dreptul prevăzut la articolul 190 alineatul 4 din Constituția poloneză și la articolul 4011 din Codul de procedură civilă în favoarea oricărui justițiabil, de a repune în discuție o hotărâre definitivă întemeiată pe o dispoziție de drept național a cărei neconformitate cu această Constituție sau cu o altă normă de rang superior a fost constatată ulterior printr‑o decizie a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), decurge din pierderea de către această dispoziție a forței sale obligatorii, întrucât hotărârea menționată se dovedește a fi lipsită de temei juridic ca urmare a respectivei decizii.
48 Sub rezerva verificării care trebuie efectuată în această privință de instanța de trimitere, ținând seama de asimilarea efectuată de aceasta a unei decizii în interpretare negative cu o decizie prin care se constată neconformitatea unei dispoziții de drept național cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior, se pare că, atunci când este în discuție în fața Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) o anumită interpretare a unei astfel de dispoziții, decizia acesteia prin care se constată incompatibilitatea interpretării respective cu Constituția amintită sau cu o altă normă de rang superior are ca efect, prin analogie, privarea ipso facto a interpretării menționate de capacitatea de a susține o hotărâre.
49 După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 78 și 88 din concluzii, rezultă astfel că deciziile Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) menționate la punctele 46-48 din prezenta hotărâre cuprind o constatare referitoare la neconformitatea dispoziției de drept național în cauză sau a unei anumite interpretări a unei asemenea dispoziții cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior. O asemenea constatare nu necesită adoptarea unei hotărâri judecătorești subsecvente și are ca efect privarea acestei dispoziții sau a acestei interpretări de forța sa obligatorie și înlăturarea ei din ordinea juridică națională, ceea ce are drept consecință directă să priveze de temei juridic hotărârea definitivă care a fost pronunțată pe baza dispoziției menționate sau a interpretării menționate.
50 Or, în această privință, hotărârile preliminare în interpretare se disting de deciziile în cauză ale Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională). Astfel, este cert că, deși rolul Curții este de a furniza o interpretare obligatorie a dreptului Uniunii, consecințele care decurg din această interpretare pentru cazul concret țin de responsabilitatea instanțelor naționale.
51 În această privință, trebuie amintit că procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele din statele membre, având drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 27, precum și jurisprudența citată).
52 Sistemul instituit prin această dispoziție stabilește, prin urmare, o cooperare directă între Curte și instanțele naționale, în cadrul căreia acestea din urmă participă în strânsă legătură la corecta aplicare și la interpretarea uniformă a dreptului Uniunii, precum și la protecția drepturilor conferite de acesta particularilor (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 29, precum și jurisprudența citată).
53 În cadrul acestei cooperări, Curtea furnizează instanțelor naționale, în calitatea lor de instanțe însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii, elementele de interpretare a acestui drept care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 30, precum și jurisprudența citată).
54 Pe de altă parte, după cum s‑a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă, printre altele, să interpreteze și să aplice dreptul național. Rezultă că punerea în aplicare, în cauza pendinte în fața instanței de trimitere, a interpretării furnizate de Curte ca răspuns la o cerere de decizie preliminară cu care această instanță a sesizat‑o în respectiva cauză ține de responsabilitatea acestei instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2022, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑261/21, EU:C:2022:534, punctul 55).
55 Astfel, în cadrul procedurii preliminare, nu este de competența Curții să aprecieze compatibilitatea unei dispoziții naționale cu dreptul Uniunii. Revine instanței naționale sarcina de a efectua o asemenea apreciere în lumina elementelor de interpretare furnizate de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 30 și jurisprudența citată).
56 În consecință, spre deosebire de deciziile în cauză ale Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), prin care aceasta constată neconformitatea cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național ori a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții, hotărârile preliminare în interpretare pronunțate de Curte au ca obiect să furnizeze elementele de interpretare a dreptului Uniunii care sunt necesare instanței naționale pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. În ceea ce privește eventuala incompatibilitate cu dreptul Uniunii a unei dispoziții de drept național sau a unei interpretări date unei asemenea dispoziții în discuție în fața instanței naționale, precum și consecințele acestei eventuale incompatibilități, aprecierile și constatările care trebuie efectuate în această privință în lumina hotărârii preliminare în interpretare sunt, în definitiv, de competența acestei instanțe naționale, ținând seama de separarea funcțiilor ce caracterizează procedura prin care Curtea se pronunță cu privire la interpretarea dreptului Uniunii în temeiul articolului 267 TFUE.
57 În această privință, trebuie amintit că asemenea aprecieri și constatări pot depinde nu numai de aspectul dacă dispoziția în cauză a dreptului Uniunii are efect direct, doar o dispoziție a acestui drept care are un asemenea efect putând fi invocată, ca atare, în cadrul unui litigiu care intră sub incidența dreptului Uniunii, pentru a înlătura, în temeiul principiului supremației acestui drept, aplicarea unei dispoziții de drept național care i‑ar fi contrară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 61 și 62), dar și de posibilitatea de a interpreta norma națională în discuție în conformitate cu dreptul Uniunii. Astfel, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului național, instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului național o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 55).
58 Rezultă că, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, domeniul de aplicare al unei decizii a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) prin care se constată incompatibilitatea cu Constituția poloneză sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național ori a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții pare să se distingă de cel al unei hotărâri preliminare în interpretare prin faptul că, într‑o asemenea hotărâre, Curtea nu se pronunță, atunci când interpretează dreptul Uniunii, în mod direct cu privire la eventuala incompatibilitate a unei dispoziții de drept național sau a unei interpretări a unei asemenea dispoziții cu dreptul Uniunii, problema amintită trebuind să fie soluționată, în cele din urmă, de instanța de trimitere.
59 În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (3) TUE și principiul echivalenței trebuie interpretate în sensul că, atunci când o cale de atac extraordinară prevăzută de o dispoziție procedurală națională permite unui justițiabil să solicite redeschiderea unei proceduri care a condus la o hotărâre definitivă invocând o decizie ulterioară a Curții Constituționale a statului membru în cauză prin care se constată neconformitatea cu Constituția sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național ori a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții în temeiul căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, ele nu impun ca această cale de atac să fie de asemenea deschisă ca urmare a invocării unei hotărâri preliminare în interpretare, în măsura în care consecințele concrete ale unei astfel de decizii a acestei Curți Constituționale în ceea ce privește dispoziția de drept național sau interpretarea unei asemenea dispoziții pe care se întemeiază hotărârea definitivă menționată decurg în mod direct din această decizie.
Cu privire la a doua întrebare
60 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul interpretării conforme a dreptului național trebuie interpretat în sensul că o dispoziție de drept național care stabilește o cale de atac extraordinară, care permite unei părți să solicite redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă în cazul în care a fost privată de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului, trebuie să facă obiectul unei interpretări extensive, astfel încât să includă în domeniul său de aplicare situația în care instanța care a admis o cerere a unui profesionist întemeiată pe un contract încheiat cu un consumator, printr‑o hotărâre definitivă pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, a omis să examineze din oficiu acest contract din perspectiva eventualei existențe a unor clauze abuzive, cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau în temeiul Directivei 93/13.
61 Trebuie amintit că principiul interpretării conforme a dreptului național este inerent sistemului tratatelor, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care sunt sesizate (Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 61 și jurisprudența citată).
62 În temeiul acestui principiu, este de competența instanțelor naționale, ținând seama de ansamblul normelor din dreptul național și în aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, să decidă dacă și în ce măsură o dispoziție de drept național poate fi interpretată în conformitate cu dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 71 și jurisprudența citată).
63 Principiul menționat cunoaște anumite limite. Astfel, obligația instanțelor naționale de a se referi la conținutul dreptului Uniunii atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept național este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 28 și jurisprudența citată).
64 Având în vedere faptul că instanțele naționale sunt singurele competente să interpreteze dreptul național, conform jurisprudenței amintite la punctul 31 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă interpretarea pe care urmărește să o dea articolului 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă este sau nu posibilă ținând seama de limitele menționate la punctul anterior. În aceste condiții, revine Curții sarcina de a oferi acestei instanțe anumite indicații utile având în vedere elementele care figurează în decizia de trimitere.
65 În ceea ce privește jurisprudența națională evocată de instanța de trimitere referitoare la motivul de redeschidere a procedurii în cauză, potrivit căreia privarea unei părți de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului, în sensul articolului 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, nu privește decât încălcările normelor de procedură, trebuie arătat că cerința unei interpretări conforme a dreptului național include printre altele obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se află în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑596/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 68, precum și jurisprudența citată).
66 În orice caz, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al anumitor clauze cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator constituie o normă procedurală care se impune autorităților jurisdicționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 74 și jurisprudența citată).
67 În plus, din indicațiile cuprinse în decizia de trimitere reiese că considerațiile instanței de trimitere care stau la baza celei de a doua întrebări nu se referă numai la faptul că instanța de prim grad a pronunțat hotărârea în cauza judecată în lipsă doar pe baza biletului la ordin emis de FY și a notificării de către Profi Credit Polska a rezilierii contractului de credit încheiat cu FY, fără să fi examinat caracterul eventual abuziv al clauzelor acestui contract, ci și la modalitățile procedurale aferente exercitării dreptului de a formula opoziție la o asemenea hotărâre.
68 În această privință, din jurisprudența Curții reiese că procedura în fața instanței de prim grad trebuie să fie examinată în ansamblul său, luând de asemenea în considerare dreptul de care dispunea FY de a formula opoziție la această hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea Profi Credit Polska I, punctul 54).
69 În cauza principală, este necesar să se observe că modalitățile procedurale aferente exercitării opoziției al cărei obiect putea fi reprezentat de hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă, astfel cum au fost descrise de instanța de trimitere, și anume respectarea unui termen de două săptămâni pentru introducerea opoziției, obligația de a formula imediat toate obiecțiile și pretențiile, cea de a suporta cheltuieli de judecată echivalente cu jumătate din cele efectuate în cadrul unei căi de atac și lipsa efectului suspensiv al formulării opoziției, prezintă similitudini importante cu modalitățile procedurale examinate de Curte la punctele 64-68 din Hotărârea Profi Credit Polska I și pe care, la punctul 70 din această hotărâre, le‑a considerat a fi de natură să genereze un risc deloc neglijabil ca consumatorii în cauză să nu formuleze opoziție.
70 În consecință, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă modalitățile în discuție în litigiul principal, din moment ce nu ar permite să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de Directiva 93/13, pot fi considerate ca reflectând o situație care constă în privarea unei părți de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului, în sensul articolului 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă.
71 În aceste condiții, trebuie să se observe că recunoașterea unui drept la redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului național nu poate fi considerată, a priori, ca fiind singurul mijloc de natură să garanteze unui consumator protecția urmărită de Directiva 93/13 în împrejurări precum cele din cauza principală.
72 În această privință, trebuie amintit că, ținând seama de situația de inferioritate în care se află consumatorul față de profesionist, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 36 și jurisprudența citată). Această dispoziție trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care au, în cadrul ordinii juridice interne, caracterul unor norme de ordine publică (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 54, precum și jurisprudența citată).
73 De altfel, date fiind caracterul și importanța interesului public pe care îl prezintă protecția consumatorilor, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»]” (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56, precum și jurisprudența citată).
74 În această privință, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale, acestea fiind stabilite prin urmare de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu condiția însă ca ele să respecte principiile echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea Profi Credit Polska I, punctul 57 și jurisprudența citată).
75 În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții nu rezultă că principiul echivalenței ar putea impune aplicarea articolului 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă în împrejurări precum cele din cauza principală. Astfel, niciun element nu indică faptul că această dispoziție ar fi aplicabilă în cazul omisiunii de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe o normă națională de ordine publică, normă căreia articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie considerat ca fiind echivalent, după cum s‑a amintit la punctul 72 din prezenta hotărâre.
76 În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie subliniat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor în temeiul dreptului Uniunii implică, mai ales pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, cerința unei protecții jurisdicționale efective, consacrată de asemenea la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică în special modalităților procedurale ale acțiunilor în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 54 și jurisprudența citată).
77 În această privință, dacă în cauza principală instanța de trimitere ar ajunge la constatarea, ținând seama în special de elementele prezentate la punctele 67-69 din prezenta hotărâre, că modalitățile procedurale care încadrează exercitarea dreptului de a formula opoziție la hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorilor în temeiul Directivei 93/13, ar rezulta că această procedură nu este conformă cu dreptul consumatorilor la o cale de atac efectivă.
78 În consecință, dacă instanța de trimitere ar aprecia că situația în discuție în litigiul principal nu se poate încadra în domeniul de aplicare al motivului de redeschidere a procedurii civile prevăzut la articolul 401 punctul 2 din Codul de procedură civilă, referitor la privarea nelegală a unei părți de posibilitatea de a acționa din cauza unei încălcări a dreptului, ar trebui să se considere că un consumator precum FY trebuie să dispună de o altă cale de atac pentru ca protecția urmărită de Directiva 93/13 să îi fie efectiv garantată. Autoritatea de lucru judecat pe care o implică hotărârea în cauza judecată în lipsă, pronunțată fără examinarea caracterului eventual abuziv al clauzelor contractului în discuție, nu poate împiedica acest lucru.
79 Or, trebuie să se observe că din jurisprudența Curții rezultă că respectarea drepturilor garantate de această directivă trebuie de asemenea să poată fi asigurată, dacă este cazul, în cadrul unei proceduri de executare sau chiar după ce aceasta s‑a încheiat.
80 Astfel, pe de o parte, atunci când un profesionist a obținut un titlu executoriu împotriva unui consumator pe baza unui contract încheiat cu acesta din urmă fără să se fi examinat caracterul eventual abuziv al tuturor sau al unei părți din clauzele acestui contract, principiul efectivității presupune ca instanța sesizată cu executarea acestui titlu să poată efectua, dacă este cazul din oficiu, această examinare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 55).
81 Este irelevant că lipsa unei examinări prealabile a unor astfel de clauze rezultă, precum în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată la punctul 80 din prezenta hotărâre, din necompetența autorității care a emis titlul executoriu de a efectua această examinare sau, precum în cauza principală, din omisiunea unei asemenea examinări de către instanța care a pronunțat o hotărâre într‑o cauză judecată în lipsă imediat executorie coroborată cu caracterul potențial prea restrictiv al modalităților de exercitare a dreptului de a formula opoziție la această hotărâre. Astfel, în lipsa unui control eficient al caracterului eventual abuziv al clauzelor contractului în discuție, respectarea drepturilor conferite de Directiva 93/13 nu poate fi garantată (Hotărârea Profi Credit Polska I, punctul 62).
82 Cu toate acestea, trebuie subliniat că, într‑o asemenea situație, efectivitatea deplină a protecției consumatorilor urmărită de Directiva 93/13 impune în plus ca procedura de executare să poată fi suspendată, dacă este cazul potrivit unor modalități care nu sunt de natură să descurajeze consumatorul să introducă și să mențină o acțiune, până la efectuarea de către instanța competentă a controlului caracterului eventual abuziv al clauzelor contractului vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 27, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 mai 2022, Impuls Leasing România, C‑725/19, EU:C:2022:396, punctul 60).
83 Pe de altă parte, într‑o situație în care procedura de executare s‑a încheiat, consumatorul trebuie să fie în măsură, potrivit articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, interpretate în lumina principiului efectivității, să invoce, într‑o procedură subsecventă distinctă, caracterul abuziv al clauzelor contractului pentru a‑și putea exercita în mod efectiv și pe deplin drepturile conferite de această directivă, cu scopul de a obține repararea prejudiciului financiar cauzat prin aplicarea acestor clauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 58).
84 În aceste condiții, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că principiul interpretării conforme a dreptului național trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o dispoziție de drept național care stabilește o cale de atac extraordinară, care permite unei părți să solicite redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă dacă a fost privată de posibilitatea de a acționa din cauza încălcării unui drept, poate face obiectul unei interpretări extensive, astfel încât să includă în domeniul său de aplicare situația în care instanța care a admis o cerere a unui profesionist întemeiată pe un contract încheiat cu un consumator, printr‑o hotărâre definitivă pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, a omis să examineze din oficiu acest contract din perspectiva existenței eventuale a unor clauze abuzive, cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau în temeiul Directivei 93/13, și în care s‑ar dovedi că modalitățile procedurale ale exercitării de către acest consumator a dreptului său de a formula opoziție împotriva acestei hotărâri pronunțate în cauza judecată în lipsă sunt de natură să genereze un risc deloc neglijabil ca respectivul consumator să renunțe la aceasta și nu permit, în consecință, să se asigure respectarea drepturilor conferite acestuia din urmă de această directivă. Dacă o astfel de interpretare extensivă nu este de conceput din cauza limitelor reprezentate de principiile generale de drept și de imposibilitatea de a efectua o interpretare contra legem, principiul efectivității impune ca respectarea acestor drepturi să fie asigurată în cadrul unei proceduri de executare a acestei hotărâri pronunțate în cauza judecată în lipsă sau al unei proceduri subsecvente distincte.
Cu privire la cheltuielile de judecată
85 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 4 alineatul (3) TUE și principiul echivalenței
trebuie interpretate în sensul că,
atunci când o cale de atac extraordinară prevăzută de o dispoziție procedurală națională permite unui justițiabil să solicite redeschiderea unei proceduri care a condus la o hotărâre definitivă invocând o decizie ulterioară a Curții Constituționale a statului membru în cauză prin care se constată neconformitatea cu Constituția sau cu o altă normă de rang superior a unei dispoziții de drept național ori a unei anumite interpretări a unei astfel de dispoziții în temeiul căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, ele nu impun ca această cale de atac să fie de asemenea deschisă ca urmare a invocării unei hotărâri a Curții care se pronunță cu titlu preliminar asupra interpretării dreptului Uniunii, în temeiul articolului 267 TFUE, cu condiția ca consecințele concrete ale unei astfel de decizii a acestei Curți Constituționale în ceea ce privește dispoziția de drept național sau interpretarea unei asemenea dispoziții pe care se întemeiază hotărârea definitivă menționată să decurgă în mod direct din această decizie.
2) Principiul interpretării conforme a dreptului național
trebuie interpretat în sensul că
revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o dispoziție de drept național care stabilește o cale de atac extraordinară, care permite unei părți să solicite redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă dacă a fost privată de posibilitatea de a acționa din cauza încălcării unui drept, poate face obiectul unei interpretări extensive, astfel încât să includă în domeniul său de aplicare situația în care instanța care a admis o cerere a unui profesionist întemeiată pe un contract încheiat cu un consumator, printr‑o hotărâre definitivă pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, a omis să examineze din oficiu acest contract din perspectiva existenței eventuale a unor clauze abuzive, cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau în temeiul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, și în care s‑ar dovedi că modalitățile procedurale ale exercitării de către acest consumator a dreptului său de a formula opoziție împotriva acestei hotărâri pronunțate în cauza judecată în lipsă sunt de natură să genereze un risc deloc neglijabil ca respectivul consumator să renunțe la aceasta și nu permit, în consecință, să se asigure respectarea drepturilor conferite acestuia din urmă de această directivă. Dacă o astfel de interpretare extensivă nu este de conceput din cauza limitelor reprezentate de principiile generale de drept și de imposibilitatea de a efectua o interpretare contra legem, principiul efectivității impune ca respectarea acestor drepturi să fie asigurată în cadrul unei proceduri de executare a acestei hotărâri pronunțate în cauza judecată în lipsă sau al unei proceduri subsecvente distincte.
Semnături