CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentate la 9 noiembrie 2016(1)
Cauza C‑618/15
Concurrence SARL
împotriva
Samsung Electronics France SAS,
Amazon Services Europe Sàrl
[cerere de decizie preliminară formulată de
Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 5 punctul 3 – Competență judiciară – Materie delictuală sau cvasidelictuală – Rețea de distribuție selectivă – Interdicție de revânzare pe internet în afara unei rețele – Acțiune în încetarea perturbării ilicite – Criteriu de legătură”
1. Această trimitere preliminară, referitoare la interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001(2) (regulament numit „Bruxelles I”), a fost formulată în cadrul unui litigiu între Concurrence SARL, societate cu sediul în Franța, pe de o parte, și societățile Samsung SAS, având de asemenea sediul în Franța, și Amazon Services Europe Sàrl, societate stabilită în Luxemburg, pe de altă parte, în legătură cu o pretinsă încălcare a interdicțiilor de revânzare în afara unei rețele de distribuție selective și printr‑un punct de vânzare (market place), prin intermediul unor oferte de vânzare puse la dispoziție online pe mai multe site‑uri internet exploatate în diferite state membre (și anume Amazon.fr, Amazon.de, Amazon.co.uk, Amazon.es și Amazon.it).
2. Problematica delictelor săvârșite pe internet (denumite în continuare „criminalitatea informatică”) nu este simplă, în măsura în care, fiind vorba despre o rețea prin ipoteză universală, localizarea acestor delicte este deosebit de dificilă, fie că este vorba despre faptul generator, fie despre prejudiciul suferit. În plus, criminalitatea informatică nu reprezintă numai delictele întâlnite în presă, la radio sau la televiziune (calomnie, încălcarea dreptului la viață privată), ci și, astfel cum reiese din jurisprudența Curții citată în prezentele concluzii, alte tipuri de delicte, precum punerea în vânzare pe internet a unor produse contrafăcute sau încălcarea interdicțiilor de revânzare în afara unei rețele de distribuție selective, cum este cea în discuție în litigiul principal. În opinia unor specialiști, dreptul pozitiv nu este încă bine stabilit pentru această criminalitate informatică(3).
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Regulamentul nr. 44/2001
3. Considerentele (11), (12) și (15) ale Regulamentului nr. 44/2001 enunță:
„(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
(12) În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.
[…]
(15) În interesul administrării armonioase a justiției este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. […]”
4. Normele de competență figurează în capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001. Articolul 2 alineatul (1) din acesta, care face parte din secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, din cadrul capitolului II, are următorul cuprins:
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”
5. Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, care figurează în aceeași secțiune 1, prevede:
„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”
6. Articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat, care face parte din secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, din cadrul capitolului II din acesta, prevede următoarele:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
[…]
3. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.”
7. Regulamentul nr. 44/2001 a fost abrogat prin articolul 80 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012(4) (regulament numit „Bruxelles I bis”). În temeiul articolului 81 al doilea paragraf, acest din urmă regulament nu este însă aplicabil decât începând cu 10 ianuarie 2015. Dat fiind că procedura principală a fost inițiată anterior acestei date, în prezenta cauză trebuie aplicat Regulamentul nr. 44/2001.
2. Regulamentul (CE) nr. 864/2007
8. Articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007(5), intitulat „Concurența neloială și actele care îngrădesc libera concurență”, are următorul cuprins:
„(1) Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑un act de concurență neloială este legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor.
(2) Dacă un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent, se aplică dispozițiile articolului 4.
[…]”
B – Dreptul francez
9. La data faptelor, articolul L. 442‑6 alineatul (1) punctul 6 din Codul comercial prevedea că „[a]ngajează răspunderea autorului și îl obligă la repararea prejudiciului cauzat participarea oricărui producător, comerciant, industriaș sau persoană înregistrată în registrul meseriilor, în mod direct sau indirect, la încălcarea interdicției de revânzare în afara rețelei adresate unui distribuitor ținut printr‑un acord de distribuție selectivă sau exclusivă scutit în temeiul normelor aplicabile de drept al concurenței”.
II – Litigiul principal și întrebarea preliminară
10. Reiese din dosar că Concurrence desfășoară o activitate de vânzare cu amănuntul de produse electronice destinate publicului larg, prin intermediul unui magazin situat în Place de la Madeleine, în Paris (Franța), și pe site‑ul său de vânzare online, „concurrence.fr”. La 16 martie 2012, aceasta a încheiat cu Samsung un contract de distribuție selectivă intitulat „Comerciant cu amănuntul specialist ELITE”, privind produsele de vârf ale mărcii Samsung (gama ELITE). Acest contract prevedea printre altele o interdicție de vânzare a produselor în discuție pe internet.
11. Între părți a apărut un diferend. Samsung a reproșat Concurrence încălcarea contractului de distribuție selectivă prin faptul că a comercializat produsele din gama ELITE pe site‑ul său internet. La rândul său, Concurrence a contestat legalitatea clauzelor contractului, susținând printre altele că acestea nu ar fi aplicate în mod uniform tuturor distribuitorilor, dintre aceștia unii comercializând produsele în discuție pe site‑urile Amazon, fără nicio reacție din partea Samsung.
12. Prin scrisoarea din 20 martie 2012, Samsung a notificat Concurrence încetarea relației lor comerciale începând de la 30 iunie 2013.
13. În luna aprilie 2012, invocând refuzul societății Samsung de a‑i livra produse din gama ELITE, contrar angajamentelor asumate, Concurrence a chemat în judecată Samsung în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris, Franța).
14. Prin ordonanța din 18 aprilie 2012, acesta a respins cererile formulate de Concurrence. Această ordonanță a fost confirmată printr‑o hotărâre din 25 octombrie 2012 a cour d'appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța), pronunțându‑se în procedura privind măsurile provizorii.
15. Prin actul din 3 decembrie 2012, Concurrence a chemat în judecată Samsung și Amazon în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris), pentru ca acesta să declare inopozabilitatea interdicției de vânzare pe internet a produselor din gama ELITE impusă prin contractul de distribuție selectivă, să oblige, în consecință, Samsung să continue să îi livreze produsele corespunzătoare acestui contract și să oblige Amazon să retragă de pe site‑urile sale Amazon.fr, Amazon.de, Amazon.co.uk, Amazon.es și Amazon.it toate ofertele de produse Samsung pentru un anumit număr de modele.
16. Prin ordonanța pronunțată în contradictoriu din 8 februarie 2013, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris) s‑a declarat necompetent în ceea ce privește site‑urile Amazon din străinătate, a declarat că nu sunt necesare măsuri provizorii în ceea ce privește cererile formulate de Concurrence împotriva Samsung și a respins cererile formulate de Concurrence împotriva Amazon France.
17. La 27 iunie 2013, Concurrence a formulat apel împotriva acestei decizii la cour d'appel de Paris (Curtea de Apel din Paris). Prin hotărârea din 6 februarie 2014, aceasta a reformat în parte ordonanța pronunțată de tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial Paris), menținând inadmisibilitatea cererilor formulate de Concurrence împotriva Samsung și respingerea cererilor formulate de Concurrence împotriva Amazon Services Europe.
18. Prin urmare, Concurrence a formulat recurs la instanța de trimitere împotriva acestei din urmă hotărâri.
19. În recurs, Concurrence susține printre altele că hotărârea de confirmare atacată ar fi constatat în mod eronat necompetența instanței franceze în ceea ce privește site‑urile Amazon din străinătate, întrucât acestea nu vizau publicul francez. Or, chiar presupunând că criteriul accesibilității site‑ului internet nu este suficient, cour d'appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) s‑ar fi abținut în mod nelegal să cerceteze dacă sistemul de vânzare pe site‑urile internet ale Amazon permitea expedierea produselor propuse spre vânzare nu numai în țara de origine a site‑ului, ci și în celelalte țări europene și în special în Franța, ceea ce ar permite să se justifice competența instanței franceze.
20. Instanța de trimitere consideră că litigiul cu care este sesizată prezintă particularitatea că nu corespunde niciuneia dintre ipotezele deja abordate în jurisprudența Curții referitoare la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, acțiunea exercitată ar urmări să se pună capăt prejudiciilor invocate de un distribuitor autorizat stabilit în Franța și care exploatează un site de vânzări online, prejudicii rezultate din încălcarea de către furnizor a interdicției cuprinse în contractul de distribuție selectivă de revânzare a produselor în afara rețelei de distribuție selectivă din care face parte și din recurgerea la oferte de vânzare puse la dispoziție online prin intermediul unui punct de vânzare pe diferite site‑uri internet exploatate în Franța și în alte state membre.
21. În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a interdicțiilor de revânzare în afara unei rețele de distribuție selective și printr‑un punct de vânzare, prin intermediul unor oferte de vânzare puse la dispoziție online pe mai multe site‑uri exploatate în diferite state membre, distribuitorul autorizat care se consideră prejudiciat are posibilitatea de a introduce o acțiune în încetarea perturbării ilicite rezultate în fața instanței în a cărei rază teritorială sunt sau au fost accesibile informațiile publicate online sau este necesar să existe un alt criteriu de legătură?”
III – Procedura în fața Curții
22. Concurrence, Amazon Services Europe, guvernele francez, italian și luxemburghez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Ședința de audiere a pledoariilor nu a fost solicitată de părți și nici nu a fost organizată din oficiu de Curte.
IV – Analiză
A – Sinteza observațiilor părților
23. Concurrence susține că are dreptul de a introduce o acțiune în încetarea perturbării ilicite care rezultă din încălcarea invocată în fața instanței în a cărei rază teritorială sunt sau au fost accesibile informațiile publicate online și că nu este necesar să existe un alt criteriu de legătură. Pentru a exista un prejudiciu suferit în Franța ca urmare a unui anunț de oferte de pe site‑uri străine, ar fi suficient ca aceste oferte să poată interesa clientul potențial francez, mai exact ca produsul să poată fi achiziționat în Franța. În speță, televizoarele în discuție ar putea fi vândute dintr‑o țară în alta, iar piața nu ar fi limitată la Franța.
24. Potrivit Concurrence, un contract selectiv are în general o piață formată din țările Uniunii Europene și adesea Elveția, conferind dreptul sau interzicând vânzarea pe teritoriul tuturor acestor țări. Piața televizoarelor Samsung pentru un revânzător francez ar fi piața europeană. Acesta ar putea să vândă pe piața amintită, însă ar putea avea și concurență din partea revânzătorilor străini care asigură expedierea din țările lor, fie publicând anunțuri pe site‑urile lor situate în străinătate și vizibile în Franța (de exemplu Amazon.it), fie prin anunțuri publicate pe site‑ul francez (Amazon.fr), în cazul în care aceștia din urmă au dreptul de a vinde. În speță, televizoarele Samsung ELITE ar putea fi cumpărate și livrate din orice țară.
25. În schimb, potrivit Amazon Services Europe, pe lângă accesibilitatea lor în raza teritorială a instanței sesizate, ar trebui ca informațiile publicate online să fie direcționate spre publicul care are reședința pe acest teritoriu, ceea ce presupune existența cumulativă a mai multor indicii, cum ar fi, printre cele mai importante, specificul legislației, locul de livrare a produselor puse în vânzare, limba de redactare a anunțurilor, moneda în care este stabilit prețul de vânzare sau modalitățile de publicitate utilizate.
26. Spre deosebire de atingerile aduse drepturilor referitoare la personalitate sau drepturilor de autor – cu privire la care prejudiciul ia naștere prin simpla difuzare a informațiilor în litigiu –, prejudiciul care rezultă dintr‑o atingere adusă etanșeității unei rețele de distribuție selectivă nu ar fi susceptibil să cauzeze un prejudiciu anumitor distribuitori autorizați decât în cazul în care clienții lor potențiali ar putea cumpăra produsele oferite spre vânzare pe aceste site‑uri. Instanța cea mai în măsură să aprecieze acest prejudiciu ar fi, așadar, cea în a cărei rază teritorială se află publicul spre care sunt direcționate anunțurile prin care sunt puse în vânzare produsele respective.
27. Potrivit guvernului francez, un litigiu privind o încălcare cum este cea în speță ar trebui dedus instanțelor franceze în măsura în care fapta săvârșită într‑un alt stat membru a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate.
28. Acest guvern susține că, într‑un litigiu privind o ofertă de vânzare dintr‑un punct de vânzare online destinat consumatorilor din Uniune a unor produse de marcă destinate de către proprietar vânzării în state terțe, Curtea a considerat că simpla accesibilitate a unui site internet pe teritoriul acoperit de marcă nu este suficientă pentru a se concluziona în sensul că ofertele de vânzare afișate pe acesta sunt destinate consumatorilor aflați pe acest teritoriu. Prin urmare, instanțele naționale ar trebui să aprecieze de la caz la caz dacă există indicii relevante care permit să se rețină că o ofertă de vânzare afișată pe o piață online accesibilă pe teritoriul acoperit de marcă este destinată unor consumatori aflați pe teritoriul amintit, luând în considerare în special faptul că oferta de vânzare indică zonele geografice în care vânzătorul acceptă să expedieze produsul(6).
29. Guvernul italian susține că în esență cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), ar fi diferită de prezenta cauză, în care, având în vedere prejudiciul invocat, reclamanta din litigiul principal a formulat o acțiune în încetarea perturbării ilicite solicitând ca oferta contestată să fie retrasă din punctul de vânzare. Potrivit acestui guvern, într‑o astfel de ipoteză, în lumina principiilor stabilite de Curte, referitoare la capacitatea de difuzare a încălcărilor săvârșite prin intermediul internetului, la natura dreptului încălcat și la mijloacele de protecție a acestuia, precum și în raport cu obiectivele de previzibilitate și de bună administrare a justiției care justifică recurgerea la instanța alternativă examinată, trebuie să se considere că pot fi sesizate fie instanțele din statul membru al locului în care oferta contestată a fost afișată în punctul de vânzare prin intermediul site‑ului internet aflat în acest loc, fie instanțele din statul membru în care oferta în discuție este în orice caz accesibilă și de natură să permită achiziționarea produsului.
30. Potrivit guvernului luxemburghez, întrucât cauza principală implică un distribuitor autorizat, care pretinde că suferă un prejudiciu ca urmare a atingerii care ar fi aduse interdicției de vânzare în afara rețelei selective de distribuție căreia îi aparține, prejudiciul invocat ar consta într‑o diminuare a cotelor sale de piață, astfel încât ar trebui să se țină seama de piața relevantă a acestui distribuitor autorizat pentru a identifica instanța competentă. Criteriul întemeiat pe posibilitatea de a procura produsul în raza teritorială a instanței sesizate ar fi, așadar, deosebit de relevant.
31. Acest guvern amintește că, spre deosebire de hotărârile pronunțate de Curte în domeniul protecției drepturilor referitoare la personalitate (Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții, C‑509/09 și C‑161/10, EU:C:2011:685), a drepturilor asupra mărcilor (Hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C‑523/10, EU:C:2012:220) sau a drepturilor de autor (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney, C‑170/12, EU:C:2013:635), încălcarea invocată în cauza principală constă în „revânzarea” anumitor produse în afara unei rețele de distribuție selectivă. Astfel, încălcarea nu s‑ar realiza prin simpla difuzare a unor informații pe internet, întrucât ar presupune efectuarea anumitor acte suplimentare de natură să genereze un prejudiciu.
32. Comisia propune să se răspundă că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a interdicției de vânzare în afara unei rețele de distribuție exclusivă, săvârșită prin oferirea prin internet a unor produse care fac obiectul dreptului exclusiv pe site‑uri care operează în diferite state membre, locul unde s‑a produs prejudiciul trebuie să fie considerat ca fiind locul în care titularul dreptului de distribuție exclusivă a suferit o reducere a vânzărilor, loc care coincide cu teritoriul pentru care dispune de un astfel de drept.
B – Analiză
33. Mai întâi, trebuie arătat – ceea ce este interesant în sine – că nici în textul Regulamentului nr. 1215/2012 și nici în textele Regulamentelor (CE) nr. 593/2008(7) sau Roma II nu figurează nicio dispoziție specială privind criminalitatea informatică (și, acestea fiind spuse, să nu uitam că internetul există deja de cel puțin 25 de ani). Pentru această tăcere sunt posibile două explicații, și anume, fie legiuitorul european a considerat că aceste delicte nu prezintă un astfel de specific încât să le fie consacrate dispoziții speciale, fie problema a părut prea delicată și a părut preferabil să fie așteptată jurisprudența Curții(8) [menționăm în special Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții (C‑509/09 și C‑161/10, EU:C:2011:685), Hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger (C‑523/10, EU:C:2012:220), Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), sau Hotărârea din 22 ianuarie 2015, Hejduk (C‑441/13, EU:C:2015:28)].
1. Principiile, ca introducere pentru răspunsul la întrebarea preliminară
34. Trebuie amintit de la început că dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia(9).
35. Trebuie subliniat că „numai prin derogare de la principiul fundamental enunțat la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, prin care competența este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul pârâtului, capitolul II secțiunea 2 din acest regulament prevede atribuirea unui anumit număr de competențe speciale, printre care figurează aceea de la articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat”(10).
36. Întrucât competența instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă constituie o normă de competență specială, aceasta este de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de Regulamentul nr. 44/2001(11).
37. Expresia „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 și care „vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri”, trebuie interpretată cu respectarea acestor limite(12).
38. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului(13).
39. Întrucât identificarea unuia dintre punctele de legătură recunoscute de jurisprudența amintită la punctele precedente trebuie să permită stabilirea competenței instanței care se află în mod obiectiv în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia dacă sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii pârâtului, nu poate fi sesizată în mod valabil decât instanța în a cărei rază teritorială se găsește punctul de legătură pertinent(14).
40. În speță, se ridică problema dacă instanța de trimitere este competentă doar în temeiul locului de materializare a prejudiciului invocat. Astfel cum a arătat Comisia, din dosarul aflat pe rolul Curții reiese că întrebarea preliminară privește locul în care s‑a produs prejudiciul, iar nu locul în care s‑a produs evenimentul cauzator al acestuia. Considerăm (precum guvernul francez) că evenimentul cauzator al încălcării interdicției de revânzare în afara unei rețele de distribuție selectivă este susceptibil să constea în comportamentul administratorului fiecăruia dintre site‑uri. Rezultă că un astfel de fapt generator poate fi situat în diverse locuri, în funcție de sediul acestui sau acestor administratori. Prin urmare, evenimentul cauzator nu permite în speță să se stabilească competența instanței sesizate.
41. Potrivit jurisprudenței, acest loc este acela în care s‑a produs un prejudiciu ca urmare a faptei susceptibile să angajeze răspunderea delictuală sau cvasidelictuală(15).
42. Curtea a interpretat deja articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul invocării unor prejudicii cauzate de informații postate pe un site internet și susceptibile, din această cauză, să se materializeze în numeroase locuri(16).
43. În ceea ce privește în mod specific invocarea unor atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuală, Curtea a arătat în mai multe hotărâri(17) că competența jurisdicțională este predeterminată de teritoriul pe care este protejat dreptul în discuție. Instanțele statului membru de protecție sunt astfel cele mai în măsură să se pronunțe cu privire la invocarea unei atingeri aduse dreptului protejat.
44. În cauza Wintersteiger (Hotărârea din 19 aprilie 2012, C‑523/10, EU:C:2012:220), referitoare la invocarea unei atingeri aduse unei mărci naționale, Curtea a considerat că atât obiectivul previzibilității, cât și cel al bunei administrări a justiției pledează în sensul atribuirii competenței, pe criteriul materializării prejudiciului, în favoarea instanțelor din statul membru în care este protejat dreptul în discuție, acestea fiind cele mai în măsură să evalueze dacă s‑a adus atingere în mod efectiv dreptului menționat și putând aplica dreptul lor național, în temeiul articolului 8 din Regulamentul Roma II.
45. Astfel, Curtea a decis că „articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că un litigiu referitor la atingerea adusă unei mărci înregistrate într‑un stat membru ca urmare a utilizării de către o persoană care publică un anunț a unui cuvânt‑cheie identic cu marca respectivă pe site‑ul internet al unui motor de căutare care operează prin intermediul unui domeniu național de prim nivel dintr‑un alt stat membru poate să fie dedus judecății fie la instanțele din statul membru în care este înregistrată marca, fie la instanțele din statul membru de la locul în care este stabilită persoana care publică anunțul”(18).
46. În Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), Curtea a arătat că, în ceea ce privește pretinsa încălcare a unui drept patrimonial de autor, competența de a judeca o acțiune în materie delictuală sau cvasidelictuală este stabilită în favoarea instanței sesizate, în cazul în care statul membru pe teritoriul căruia se află respectiva instanță protejează drepturile patrimoniale invocate de reclamant și dacă prejudiciul invocat riscă să se materializeze în raza teritorială a instanței sesizate. Aceste instanțe pot aplica de asemenea, în temeiul articolului 8 din Regulamentul Roma II, dreptul lor național. În Hotărârea din 3 aprilie 2014, Hi Hotel HCF (C‑387/12, EU:C:2014:215), Curtea a aplicat jurisprudența Pinckney amintită în cazul invocării unor atingeri aduse unui drept în afara internetului.
47. Curtea a declarat printre altele, la punctele 41 și 42 din Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), că, „în etapa în care se examinează dacă o instanță este competentă să se pronunțe cu privire la un prejudiciu, identificarea locului materializării acestuia în sensul articolului 5 punctul 3 din [Regulamentul nr. 44/2001] nu poate depinde de criterii care sunt specifice examinării pe fond menționate și care nu figurează în respectiva dispoziție. Astfel, aceasta prevede, drept unică condiție, numai faptul ca un prejudiciu să se fi produs sau să riște să se producă […] Astfel, spre deosebire de articolul 15 alineatul (1) litera (c) din [acest] regulament, care a fost interpretat în [Hotărârea din 7 decembrie 2010, Pammer și Hotel Alpenhof (C‑585/08 și C‑144/09, EU:C:2010:740)], articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat nu impune, în special, ca activitatea în cauză să fie «direcționată spre» statul membru al instanței sesizate” (sublinierea noastră).
48. Astfel, Curtea nu a considerat niciodată ca fiind esențială pentru stabilirea „locului în care s‑a produs un prejudiciu ca urmare a faptei susceptibile să angajeze răspunderea delictuală sau cvasidelictuală” împrejurarea ca activitatea aflată la originea prejudiciului să fie direcționată în mod specific spre locul respectiv(19).
49. În sfârșit, reiese din Hotărârea din 22 ianuarie 2015, Hejduk (C‑441/13, EU:C:2015:28, punctul 38), că, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor de autor și a drepturilor conexe dreptului de autor garantate de statul membru al instanței sesizate, aceasta este competentă, în temeiul locului materializării prejudiciului, să soluționeze o acțiune în răspundere pentru încălcarea acestor drepturi ca urmare a publicării unor fotografii protejate pe un site internet accesibil în raza sa de competență. Această instanță este competentă să se pronunțe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru în care se află instanța. În temeiul articolului 8 din Regulamentul Roma II, această instanță poate aplica dreptul său național.
50. Deși este adevărat că Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), privește o acțiune în despăgubire pentru atingerea adusă unor drepturi patrimoniale de autor pe internet, punctul 42 din aceasta, citat la punctul 47 din prezentele concluzii, include o afirmație cu aplicabilitate generală.
51. În acest context, trebuie amintit că expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde se pot concretiza consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naștere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc(20).
52. Urmând această jurisprudență, Curtea a precizat de asemenea că expresia menționată nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului și unde s‑ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s‑a produs și a fost suferită în alt stat membru(21).
53. Curtea a amintit, în Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 49), că „simplul fapt că anumite consecințe financiare afectează reclamantul nu justifică atribuirea competenței în favoarea instanțelor de la domiciliul acestuia dacă, așa cum se prezenta situația în cauza în care s‑a pronunțat [Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer (C‑168/02, EU:C:2004:364)], atât evenimentul cauzal, cât și materializarea prejudiciului sunt localizate pe teritoriul altui stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea [din 10 iunie 2004, Kronhofer, C‑168/02], EU:C:2004:364, punctul 20)”.
54. Curtea a precizat, dimpotrivă, la punctul 50 din Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37), că, „[î]n schimb, o astfel de atribuire de competență este justificată în măsura în care domiciliul reclamantului constituie efectiv locul evenimentului cauzal sau cel al materializării prejudiciului”.
55. În continuarea raționamentului său, Curtea a recunoscut la punctul 55 din hotărârea amintită competența instanțelor de la domiciliul reclamantului, în temeiul materializării prejudiciului, atunci când acesta se produce direct asupra contului bancar al acestui reclamant la o bancă stabilită în raza acestor instanțe.
56. În cauzele în care este invocată o atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală sau o încălcare a dreptului concurenței prin utilizarea internetului, locul materializării prejudiciului este în principiu fiecare loc în care este accesibil un site internet. Din cauza ubicuității internetului(22), există, așadar, o multitudine de locuri de materializare.
57. Astfel, pentru a evita o competență judiciară mondială, chiar și în cazul „minimum contacts”(23), jurisprudența și doctrina juridică au încercat de mult să creeze criterii de (de)limitare a locurilor posibile de materializare a prejudiciului pentru astfel de delicte săvârșite prin intermediul internetului. Prin urmare, pentru a interveni o competență judiciară la locul de materializare a prejudiciului, încălcarea dreptului concurenței în cauză trebuie să aibă anumite efecte(24). Astfel, un prejudiciu poate fi exclus în cazul în care, în mod evident, concurența invocată de reclamant nu a putut avea nicio consecință economică asupra pieței (piețelor) în cauză. Rezultă, de exemplu, că publicitatea pe internet pentru serviciile unui furnizor care este cunoscut doar la nivel local nu poate, în mod evident, crea prejudicii în altă parte decât pe piața locală respectivă(25).
58. Putem face o paralelă cu pretinsele atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel, „în cauzele privind contrafaceri, efectul dăunător direct va fi în general pierderea financiară suferită de titularul dreptului în locul (locurile) în care este pus în vânzare produsul contrafăcut, în care se face publicitate pentru acesta sau în care acest produs este utilizat. În manualul lor cu privire la această materie, profesorii Fawcett și Torremans au arătat că «în multe cauze, actul de contrafacere va cauza o pierdere economică directă reclamantului […] În mod normal, nu este dificil să se identifice pierderea respectivă. Dacă, de exemplu, pârâtul vinde un produs contrafăcut, aceasta va determina o pierdere de vânzări [pentru reclamant]. Prin urmare, prejudiciul este suferit în locul în care au fost pierdute vânzările. Acesta va fi locul în care este vândut produsul contrafăcut». […] Trebuie arătat că această analiză este în deplină conformitate cu jurisprudența Curții și că ar putea fi extinsă la alte tipuri de acțiuni în încălcare. Așadar, în ceea ce privește drepturile de autor, pierderea financiară este în mod normal suferită acolo unde sunt vândute sau distribuite public copiile contrafăcute ale produsului; în ceea ce privește mărcile, este locul în care semnul este utilizat pentru a susține comercializarea sau oferirea produselor”(26).
2. Aplicarea în speță
a) Care este locul materializării prejudiciului?
59. Reiese cu claritate din jurisprudența Curții că, în cazul unei încălcări săvârșite prin internet, „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă” în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 „poate să varieze în funcție de natura dreptului a cărui încălcare se invocă”(27).
60. Considerăm (precum Comisia) că în prezenta cauză, pentru a stabili locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, trebuie mai întâi ridicată problema naturii prejudiciului pe care l‑a putut cauza pentru Concurrence vânzarea produselor în litigiu în afara rețelei de distribuție selectivă. În acest scop, trebuie amintit că, în cadrul contractelor de distribuție exclusivă, furnizorul conferă distribuitorului dreptul exclusiv de a‑i distribui produsele pe un anumit teritoriu și se angajează să nu distribuie produsele respective în afara rețelei de vânzare a distribuitorului. Acesta, la rândul său, se angajează să dezvolte și să promoveze vânzările produselor furnizorului pe teritoriul respectiv. În cazul încălcării printr‑un site internet a drepturilor exclusive conferite prin contract, precum în speță, prejudiciul care poate fi invocat de distribuitor este reducerea volumului vânzărilor sale care decurge din vânzările realizate cu încălcarea dreptului său exclusiv și pierderea de profit rezultată. Or, ținând seama de domeniul de aplicare teritorial limitat al dreptului de distribuție exclusivă, locul unde se produc reducerea vânzărilor și pierderea de profit în discuție nu poate să coincidă decât cu teritoriul statului membru pentru care distribuitorului îi este atribuită exclusivitatea.
61. Pare să reiasă din dosar că în speță, întrucât distribuitorul are un drept exclusiv limitat la teritoriul francez, reducerea vânzărilor și pierderea de profit se pot produce în Franța. Prin urmare, locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă este Franța, iar instanța competentă, în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, este instanța franceză.
62. Astfel, întrucât site‑urile Amazon.de, Amazon.co.uk, Amazon.es și Amazon.it sunt, în principiu, accesibile în Franța, prejudiciul invocat de Concurrence este constituit din pierderea unor cote de piață în cadrul activității sale de vânzare a produselor din gama ELITE atât în magazinul său situat în Paris, cât și pe site‑ul său internet, pe care îl administrează de la sediul său din Paris. Prin urmare, materializarea prejudiciului său nu se poate produce în altă parte decât în Franța. Acesta este motivul pentru care instanța franceză ar trebui să fie de asemenea competentă în ceea ce privește site‑urile internet ale Amazon din străinătate care sunt în discuție în speță(28).
63. Locul materializării prejudiciului trebuie să desemneze un forum delicti care face dovada „unei legături deosebit de strânse” și „justifică atribuirea competenței în favoarea acestor instanțe [și anume, altele decât cele de la domiciliul pârâtului] pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului”(29).
64. Arătăm că „cei care pun la dispoziție informații printr‑o anumită metodă acționează astfel cunoscând pe deplin cine poate avea acces la aceste informații. În special, cei care publică informații pe [internet] fac aceasta știind că informațiile pe care le pun la dispoziție sunt accesibile tuturor, fără nicio restricție geografică”(30).
65. Acesta este motivul pentru care în speță instanța franceză este cea mai în măsură să se pronunțe cu privire la aspectul pierderii unor cote de piață de către societatea Concurrence în cadrul activității de vânzare a produselor din gama ELITE atât în magazinul său situat în Paris, cât și pe site‑ul său internet, pe care îl administrează de la sediul său din Paris.
66. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că stabilirea locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă trebuie să corespundă obiectivului previzibilității instanței competente, un alt principiu fundamental al Regulamentului nr. 44/2001 [reflectat în considerentul (11) al acestuia]. În mod similar aprecierii Curții din Hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger (C‑523/10, EU:C:2012:220), obiectivul previzibilității pledează în sensul atribuirii competenței, pe criteriul materializării prejudiciului, în favoarea instanțelor statului membru în care este protejat dreptul în discuție (mai exact dreptul exclusiv al distribuitorului).
67. În sfârșit, Amazon Services Europe susține că teoria accesibilității nu ar trebui acceptată deoarece ar favoriza un forum shopping care ar risca, ținând seama de specificul legislațiilor naționale, să conducă la un law shopping. Or, este suficient să se constate, pe de o parte, că acest argument, invocat de avocatul general Jääskinen în Concluziile prezentate în cauza Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:400, punctul 68), nu a fost urmat de Curte în hotărârea pronunțată în cauza menționată și, pe de altă parte, considerăm că această temere este exagerată, în special deoarece instanța națională va putea acorda daune interese doar pentru prejudiciile cauzate pe teritoriul statului membru în care se află instanța(31).
b) Faptul că în speță nu este vorba despre un drept de proprietate intelectuală este relevant?
68. Considerăm că soluția propusă în prezentele concluzii este justificată, pe de o parte, întrucât este conformă cu obiectivele articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (în special acela de a conferi competență instanței celei mai în măsură să se pronunțe cu privire la o cerere) și, pe de altă parte, aceasta este justificată chiar dacă în speță nu este în discuție un drept de proprietate intelectuală.
69. În plus, în opinia noastră, în contextul prezentei cauze, un drept exclusiv de distribuție pe un teritoriu este un drept care se apropie de drepturile de proprietate intelectuală.
70. Astfel, un raționament analog celui din Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany (C‑360/12, EU:C:2014:1318), se justifică având în vedere faptul că teritorialitatea protecției conferite în împrejurările în discuție în cauza respectivă nu avea nici ea legătură cu domeniul de aplicare al dreptului de proprietate intelectuală protejat, având în vedere că în speță era vorba despre o marcă comunitară.
71. Fără a privi în mod specific internetul, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany (C‑360/12, EU:C:2014:1318) a precizat că, în cazul în care se invocă publicitatea comparativă ilicită sau imitația neloială a unui semn protejat de o marcă comunitară, interzise de legea privind combaterea concurenței neloiale a statului membru de care aparține instanța sesizată, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 permite să se stabilească, în temeiul locului materializării prejudiciului, competența jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe respectiva lege națională formulată împotriva unei persoane stabilite în alt stat membru și cu privire la care se pretinde că a săvârșit în acest stat o faptă care a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate. De altfel, în temeiul fie al articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, fie al articolului 6 alineatul (2) și al articolului 4 din acesta, instanța menționată aplică dreptul său național.
c) Originea site‑urilor internet „străine” (și anume alte site‑uri decât Amazon.fr) este relevantă?
72. În opinia noastră, originea site‑urilor pe care au fost oferite produsele în discuție nu este relevantă în vederea stabilirii instanței competente.
73. Astfel, așa cum a arătat Comisia, instanța competentă trebuie stabilită în considerarea pieței pe care sunt vândute produsele care fac obiectul dreptului de distribuție exclusivă și unde s‑a produs, așadar, prejudiciul. În speță, după cum s‑a menționat deja, distribuitorul pare să aibă un drept exclusiv limitat la teritoriul francez și, prin urmare, în Franța a suferit o reducere a vânzărilor și deci o pierdere de profit. Faptul că reducerea și pierderea menționate au fost cauzate prin intermediul unor site‑uri stabilite în Franța sau în altă parte nu este relevant decât în vederea stabilirii domeniului de aplicare al somației de încetare solicitate de distribuitor, și anume în vederea identificării site‑urilor internet care vor face eventual obiectul acestei somații de încetare.
74. Cu alte cuvinte, stabilirea instanței competente este un aspect, iar domeniul de aplicare al somației de încetare care poate fi pronunțată împotriva pârâtei din procedura principală, și anume identificarea site‑urilor internet pe care aceasta nu va mai putea publica oferte de vânzare a produselor în litigiu, este alt aspect. În mod evident, în cazul în care reclamantul din procedura principală este în măsură să demonstreze, prima facie, că reducerea vânzărilor și pierderea de profit pe care le‑a suferit în Franța nu se datorează numai activităților site‑ului Amazon.fr, ci și activităților unor site‑uri diferite de Amazon, acesta ar trebui să poată obține de asemenea în fața instanțelor franceze o somație de încetare privind site‑urile internet respective. Acest aspect ține însă de fondul cauzei și nu privește identificarea instanței competente. Astfel cum s‑a indicat mai sus, se poate prezuma că dreptul de distribuție exclusivă de care beneficiază Concurrence are un domeniu de aplicare teritorial limitat la piața franceză(32). Prin urmare, instanța franceză va trebui să stabilească în ce măsură oferirea pe site‑uri străine a produselor care intră sub incidența acestui drept a putut interfera cu drepturile Concurrence pe piața franceză.
75. În aceste condiții, trebuie arătat că aspectul dacă este adusă o atingere efectivă dreptului de distribuție exclusivă într‑un context precum cel din cauza principală este o chestiune de fond cu care Curtea nu este sesizată în speță. Astfel, identificarea locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă nu poate depinde de elemente care trebuie examinate într‑o etapă ulterioară, precum analiza fondului cauzei.
V – Concluzie
76. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:
„Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a interdicției de vânzare în afara unei rețele de distribuție exclusivă săvârșite prin oferirea prin internet a unor produse care fac obiectul dreptului exclusiv pe site‑uri care operează în diferite state membre, locul unde s‑a produs prejudiciul trebuie să fie considerat ca fiind locul în care titularul dreptului de distribuție exclusivă suferă o reducere a vânzărilor, loc care coincide cu teritoriul pe care este protejat dreptul său. Originea site‑urilor pe care au fost oferite produsele în discuție nu este relevantă în vederea stabilirii instanței competente.”