HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

8 septembrie 2016(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piețele belgiană, franceză și neerlandeză de creveți din Marea Nordului – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE – Stabilire a prețurilor și repartizare a volumelor de vânzări – Admisibilitatea probelor – Utilizare ca probă a înregistrărilor secrete ale conversațiilor telefonice – Aprecierea capacității de plată – Competență de fond”

În cauza T‑54/14,

Goldfish BV, cu sediul în Zoutkamp (Țările de Jos),

Heiploeg BV, cu sediul în Zoutkamp,

Heiploeg Beheer BV, cu sediul în Zoutkamp,

Heiploeg Holding BV, cu sediul în Zoutkamp,

reprezentate de P. Glazener și de B. Winters, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de F. Ronkes Agerbeek și de P. Van Nuffel și ulterior de P. Van Nuffel și de H. van Vliet, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea Deciziei C(2013) 8286 final a Comisiei din 27 noiembrie 2013 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE (cazul AT.39633 – Creveți), în măsura în care le privește pe reclamante, și, pe de altă parte, reducerea cuantumului amenzilor impuse acestora,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din domnii G. Berardis, președinte, O. Czúcz și A. Popescu (raportor), judecători,

grefier: domnul J. Plingers, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 10 decembrie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Goldfish BV, Heiploeg BV, Heiploeg Beheer BV și Heiploeg Holding BV (denumite în continuare împreună „reclamantele” sau „Heiploeg”) fac parte dintr‑un grup de întreprinderi a căror activitate principală este comerțul cu creveți și cu alte moluște și crustacee.

2        Produsul care face obiectul prezentei cauze este crevetele din Marea Nordului (crangon crangon), care este o specie de creveți capturată în Marea Nordului. Cea mai mare parte a capturilor sunt debarcate în Danemarca, în Germania și în Țările de Jos. Ulterior, aceste capturi sunt cumpărate direct de comercianți specializați în cumpărarea de creveți (contract fishing) sau chiar cumpărate în Țările de Jos cu ocazia vânzărilor la licitație (free fishing).

3        În continuare, comercianții prelucrează și tratează creveții din Marea Nordului, ceea ce include curățarea, congelarea și ambalarea lor. Acești comercianți furnizează creveții din Marea Nordului pentru consumul uman, decorticați sau nedecorticați, congelați sau necongelați, către comercianți cu amănuntul precum supermarketurile, angrosiștii de fructe de mare, întreprinderile de prelucrare alimentară sau chiar restaurantele.

4        La 14 ianuarie 2003, Nederlandse Mededingingsautoriteit (autoritatea pentru concurență neerlandeză, denumită în continuare „NMa”) a adoptat o decizie în temeiul dreptului național al concurenței neerlandez și al articolului 101 TFUE împotriva mai multor întreprinderi și asocieri de întreprinderi active în industria creveților din Marea Nordului. Această decizie privea acorduri asupra prețului minim și a restricțiilor referitoare la producție pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1998 și ianuarie 2000, precum și împiedicarea intrării pe piață a unor noi comercianți pentru vânzarea la licitație neerlandeză din octombrie până în noiembrie 1999. Au fost impuse amenzi împotriva Heiploeg BV, a Goldfish, a Klaas Puul & Zoon BV și a L. Kok International Seafood BV.

5        La 28 decembrie 2004, în cadrul unei căi de atac administrative, amenzile mai multor mici comercianți, printre care și L. Kok International Seafood, au fost anulate, în timp ce amenzile aplicate Heiploeg BV, Goldfish și Klaas Puul & Zoon au fost reduse. În rest, decizia NMa a fost menținută în principal prin deciziile Rechtbank Rotterdam (Tribunalul din Rotterdam, Țările de Jos) și ale College van Beroep voor het bedrijfsleven (Curtea de Apel a Contenciosului Administrativ în domeniul Economic, Țările de Jos, denumită în continuare „College van Beroep”).

6        La 13 ianuarie 2009, Klaas Puul BV, Klaas Puul Beheer BV și Klaas Puul Holding BV (denumite în continuare împreună „Klaas Puul”), care produceau și comercializau mai multe feluri de fructe de mare, au făcut cunoscută Comisiei Europene intenția lor de a depune o cerere de imunitate la plata amenzilor legate de existența unui cartel în industria creveților din Marea Nordului. Prin urmare, Comisia a acordat societății Klaas Puul un „număr de ordine” în sensul punctului 15 din Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2006 privind cooperarea), până la 26 ianuarie 2009, pentru a‑i permite să strângă informațiile și probele necesare.

7        La 26 ianuarie 2009, Klaas Puul a prezentat Comisiei, conform Comunicării din 2006 privind cooperarea, o cerere de clemență, care i‑a fost acordată condiționat la 17 martie 2009.

8        La 24, la 25 și la 26 martie 2009, în conformitate cu articolul 20 alineatul (4) și cu articolul 21 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), Comisia a efectuat verificări în sedii comerciale și în locuințe private din Belgia, din Danemarca, din Germania, precum și din Țările de Jos. Între 3 august 2009 și 9 martie 2012, Comisia a efectuat mai multe solicitări de informații. Klaas Puul a continuat cooperarea cu Comisia, furnizându‑i informații, documente și explicații.

9        La 12 iulie 2012, Comisia a luat decizia de a iniția o procedură împotriva Heiploeg, a Holding L. J. M. Kok BV, a L. Kok International Seafood (denumite în continuare împreună „Kok Seafood”), a Klaas Puul și a Stührk Delikatessen Import GmbH & Co KG (denumită în continuare „Stührk”). În aceeași zi, Comisia a adoptat comunicarea privind obiecțiunile împotriva acestor societăți.

10      Toate destinatarele comunicării privind obiecțiunile au solicitat ulterior și au primit un DVD cu documentele din dosarul Comisiei care puteau fi consultate. Documentele și declarațiile care puteau fi accesate la sediile Comisiei au fost consultate numai de către Heiploeg. Celelalte destinatare ale comunicării privind obiecțiunile nu au dorit să aibă acces la acestea. Toate destinatarele comunicării privind obiecțiunile au prezentat comentarii în scris și au fost ascultate în cadrul unei audieri din 7 februarie 2013.

11      La 27 noiembrie 2013, Comisia a adoptat Decizia C(2013) 8286 final din 27 noiembrie 2013 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE (cazul AT.39633 – Creveți) (denumită în continuare „decizia atacată”).

 Decizia atacată

12      Prin decizia atacată, Comisia a constatat că Heiploeg, Klaas Puul, Kok Seafood și Stührk, societăți active în sectorul creveților de nisip din Marea Nordului, participaseră, în perioade cuprinse între iunie 2000 și ianuarie 2009, la diverse acorduri și practici concertate și efectuaseră schimburi de informații sensibile, determinând o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE.

13      Piața avută în vedere prin decizia atacată era cea a creveților de nisip din Marea Nordului. Comisia a constatat că acești creveți erau în principal distribuiți consumatorilor din cinci state membre, și anume Belgia, Danemarca, Germania, Franța și Țările de Jos. Belgia reprezenta aproximativ 50 % din totalul consumului de creveți din Marea Nordului, Germania 25 %, iar Țările de Jos partea cea mai semnificativă din restul consumului. Cei doi mai mari comercianți de creveți din Marea Nordului în Uniunea Europeană erau Heiploeg și Klaas Puul.

14      Înțelegerea vizată prin decizia atacată privea o încălcare unică, continuă și complexă a articolului 101 TFUE. Comisia a arătat că această înțelegere consta în acorduri privind prețurile, în practici concertate și în schimburi de informații sensibile între furnizorii de creveți din Marea Nordului. Potrivit deciziei atacate, această înțelegere avusese ca obiectiv influențarea comună a nivelurilor prețului creveților din Marea Nordului, limitarea concurenței și stabilizarea pieței.

15      Înțelegerea este descrisă în decizia atacată ca funcționând pe baza unor contacte bilaterale între societăți. Societățile în cauză și în special Heiploeg și Klaas Puul aveau de mult timp contacte frecvente pentru a discuta despre afacerile lor. În special, Heiploeg și Klaas Puul își revelaseră și își coordonaseră comportamentul pe piață și schimbaseră informații comerciale sensibile. Mai exact, cele două societăți încheiaseră acorduri cu privire la prețurile care trebuiau să fie plătite furnizorilor lor, la prețurile care trebuiau să fie facturate diferitor clienți și la repartizarea acestor clienți.

16      Comisia a constatat că Stührk încheiase de asemenea acorduri privind stabilirea prețurilor cu Heiploeg și evitase în mod deschis să intre în competiție cu Heiploeg și cu Klaas Puul. În sfârșit, decizia atacată a arătat că Kok Seafood încheiase un acord pe termen lung cu Heiploeg, prin care urmărea să vândă creveții săi către Heiploeg în schimbul unui preț stabilit în funcție de prețul de revânzare pe care îl putea obține Heiploeg. Obiectivul acestui acord era în special ca Kok Seafood să nu devină un concurent pe piața creveților.

17      Aceste constatări se bazează printre altele pe declarațiile făcute de Klaas Puul în vederea obținerii clemenței și pe documentele justificative anexate în susținerea acestor declarații, pe documentele pe care Comisia le‑a găsit în întreprinderi cu ocazia verificărilor inopinate (punctul 8 de mai sus), printre care anumite înregistrări audio ale unor conversații telefonice efectuate de domnul K. și note scrise ale unor conversații telefonice găsite la Kok Seafood, precum și pe răspunsurile la unele cereri de informații și pe confirmările aduse de Stührk.

18      În decizia atacată s-a concluzionat, pe baza elementelor menționate la punctul 17 de mai sus, că aceste înțelegeri diverse și complexe între diferitele societăți constituiau comportamente de coordonare a pieței care cuprindeau acorduri anticoncurențiale sau practici concertate în sensul articolului 101 TFUE.

19      Înțelegerile privind Heiploeg au fost considerate ca reprezentând o încălcare unică și continuă care a avut loc între 21 iunie 2000 și 13 ianuarie 2009 (denumită în continuare „perioada în cauză”). Cu toate acestea, Heiploeg Holding a fost considerată răspunzătoare numai pentru o perioadă de 2 ani și 11 luni începând de la 3 februarie 2006.

20      În ceea ce privește calculul cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat, în cadrul deciziei atacate, dispoziții ale Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „orientările”). În ceea ce privește Heiploeg, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii luând în considerare valoarea vânzărilor din exercițiul financiar corespunzător perioadei cuprinse între anii 2000-2001 și 2007-2008 (80-90 milioane de euro) în funcție de gradul de gravitate a încălcării (16 %), înmulțită cu numărul anilor de participare a întreprinderii (8,5 pentru Heiploeg și 2,91 pentru Heiploeg Holding). În continuare, Comisia a adăugat un cuantum suplimentar de 16 % în temeiul punctului 25 din orientări. Din aceste calcule a rezultat un cuantum de bază al amenzii de aplicat de 124 596 000 de euro (incluzând amenda Heiploeg Holding).

21      Din cauza unor circumstanțe specifice cauzei și în temeiul punctului 37 din orientări, amenda impusă Heiploeg a fost redusă cu 75 % pentru a se lua în considerare proporția valorii vânzărilor produsului care face obiectul cartelului în raport cu cifra de afaceri totală, precum și diferențele dintre părți în ceea ce privește participarea lor individuală. După această ajustare, cuantumul amenzii de aplicat a fost de 31 149 000 de euro (incluzând amenda Heiploeg Holding).

22      Pe de altă parte, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia cuantumul amenzii nu trebuie să depășească 10 % din cifra de afaceri totală din anul care precedă decizia Comisiei, cuantumul amenzii a fost stabilit la 27 082 000 de euro (incluzând amenda Heiploeg Holding).

23      În sfârșit, Comisia a respins cererea de reducere a cuantumului amenzii depusă de Heiploeg pentru absența capacității de plată, în temeiul punctului 35 din orientări.

24      Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

„Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 101 alineatul (1) TFUE prin participarea, în perioadele indicate, la o încălcare unică și continuă în industria creveților din Marea Nordului din Uniunea Europeană care a constat în stabilirea prețurilor de vânzare și/sau de cumpărare și în schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, la clientelă și la volume, iar în cazul unora dintre ele și în împărțirea pieței și în împărțirea clienților:

a)      Heiploeg de la 21 iunie 2000 până la 13 ianuarie 2009;

b)      Klaas Puul de la 21 iunie 2000 până la 13 ianuarie 2009;

a)      Stührk de la 14 martie 2003 până la 5 noiembrie 2007;

b)      Kok Seafood de la 11 februarie 2005 până la 13 ianuarie 2009.

Articolul 2

Pentru încălcările menționate la articolul 1, se aplică următoarele amenzi:

a)      Heiploeg BV,

      Goldfish BV și

      Heiploeg Beheer BV

      în solidar: 14 262 000 [de euro;]

      Heiploeg BV,

      Goldfish BV,

      Heiploeg Beheer BV și

      Heiploeg Holding BV

      în solidar: 12 820 000 [de euro;]

b)      Klaas Puul BV,

      Klaas Puul Beheer BV și

      Klaas Puul Holding BV

      în solidar: 0 [euro;]

c)      Stührk Delikatessen Import Gmbh & Co. KG: 1 132 000 [de euro;]

d)      L. Kok International Seafood BV și

      Holding L. J. M. Kok BV

      în solidar: 502 000 [de euro;]

[…]”

 Procedura și concluziile părților

25      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 ianuarie 2014, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

26      În cadrul memoriului în replică depus la grefa Tribunalului la 27 mai 2014, reclamantele au informat Tribunalul că fuseseră declarate în stare de faliment de Rechtbank Noord‑Nederland (Tribunalul din Nordul Țărilor de Jos) la 28 ianuarie 2014.

27      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 martie 2015, reclamantele au solicitat Tribunalului examinarea cu prioritate a prezentei cauze.

28      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a noua) a decis deschiderea fazei orale a procedurii fără să admită cererea de examinare cu prioritate prezentată de reclamante.

29      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 10 decembrie 2015, în cursul căreia s‑a decis invitarea reclamantelor să furnizeze Tribunalului, după ședință, informații cu privire la valoarea de vânzare a diferitor active ale lor și la continuitatea întreprinderilor după falimentul lor. Reclamantele au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

30      Faza orală a procedurii a fost terminată la 18 ianuarie 2016.

31      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea în tot sau în parte a deciziei atacate;

–        desființarea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată sau cel puțin reducerea acestuia;

–        adoptarea deciziilor pe care Tribunalul le va considera necesare;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

32      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

33      În ședință, reclamantele au arătat, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, că al treilea capăt de cerere al acțiunii nu era un capăt de cerere autonom și că, în consecință, ele nu solicitau Tribunalului să se pronunțe asupra acestuia, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședință.

 În drept

34      În susținerea acțiunii formulate, reclamantele invocă trei motive, întemeiate în esență, primul, pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, săvârșită prin utilizarea de către Comisie, ca probă a unei încălcări a articolului 101 TFUE, a unor înregistrări audio realizate în secret, al doilea, pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, săvârșită prin utilizarea de către Comisie, ca probă a unei încălcări a articolului 101 TFUE, a unor note referitoare la înregistrări audio realizate în secret, și, respectiv, al treilea, pe refuzul Comisiei, în mod eronat, de a lua în considerare absența capacității de plată a reclamantelor în sensul punctului 35 din orientări.

35      Întrucât primul și al doilea motiv ridică probleme legate între ele, acestea trebuie să fie analizate împreună.

 Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 săvârșită prin utilizarea de către Comisie a unor înregistrări audio realizate în secret și, respectiv, a unor note referitoare la aceste înregistrări

36      În cadrul primului motiv, reclamantele arată că înregistrările secrete ale conversațiilor telefonice constituie un mijloc de probă nelegal pentru demonstrarea unei încălcări a articolului 101 TFUE și că, în consecință, Comisia nu ar fi trebuit să utilizeze astfel de înregistrări ca mijloace de probă în decizia atacată, în caz contrar existând riscul de a încălca această dispoziție, precum și articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003.

37      În cadrul celui de al doilea motiv, reclamantele susțin că notele care însoțesc înregistrările secrete ale conversațiilor telefonice pe care s‑a bazat Comisia în decizia atacată sunt foarte puțin fiabile, astfel încât utilizarea lor ca mijloc de probă în decizia atacată încalcă atât articolul 101 TFUE, cât și articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003.

38      Într‑o primă etapă, Tribunalul trebuie să examineze, ținând seama de criticile formulate de reclamante, în ce condiții pot fi admise ca mijloace de probă înregistrările secrete ale conversațiilor telefonice și notele care se referă la acestea pentru a demonstra o încălcare a articolului 101 TFUE.

39      Dacă se constată posibilitatea Comisiei de a recurge la astfel de elemente de probă în speță, într‑o a doua etapă vor trebui să se examineze argumentele reclamantelor legate de credibilitatea notelor aferente conversațiilor telefonice menționate, pentru a se stabili dacă repun în discuție respectarea de către Comisie a articolului 2 prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia sarcina probei unei încălcări a articolului 101 TFUE îi revine acesteia.

 Cu privire la legalitatea utilizării înregistrărilor secrete ale conversațiilor telefonice și a notelor care se referă la acestea pentru a se stabili săvârșirea unei încălcări a articolului 101 TFUE

40      În considerentele (262)-(268) ale deciziei atacate, Comisia arată, în esență, drept răspuns la argumentele reclamantelor prezentate în cursul procedurii administrative prin care se contestă admisibilitatea înregistrărilor în discuție, că acestea au fost făcute în Țările de Jos, unde nu se încadrează în sfera unei infracțiuni penale, că, chiar dacă unele părți private obținuseră în mod ilegal aceste elemente de probă, ea nu ar fi împiedicată să le utilizeze, având în vedere jurisprudența instanțelor Uniunii și a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), că nici ea însăși, nici autoritățile naționale nu se aflau la originea înregistrărilor în discuție și că întreprinderea la care au fost găsite aceste înregistrări nu avea interes să îi furnizeze aceste elemente de probă incriminatoare.

41      Potrivit reclamantelor, în primul rând, înregistrarea secretă a conversațiilor telefonice constituie infracțiune în mai multe state membre și, în consecință, este un mijloc de probă nelegal pentru demonstrarea unei încălcări a articolului 101 TFUE, în a doilea rând, utilizarea ca probă a înregistrărilor secrete ale conversațiilor telefonice nu poate fi justificată pe baza jurisprudenței Curții EDO, în al treilea rând, această utilizare nu poate fi justificată nici pe baza jurisprudenței Tribunalului și, în sfârșit, în al patrulea rând, dreptul neerlandez nu permite folosirea în dreptul concurenței a unor înregistrări secrete ale conversațiilor telefonice.

42      În această privință, trebuie amintit că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei aprecieri a probelor, din care decurge, pe de o parte, că, din moment ce un element de probă a fost obținut în mod legal, admisibilitatea sa nu poate fi contestată în fața Tribunalului și, pe de altă parte, că singurul criteriu pertinent pentru aprecierea forței probante a probelor prezentate în mod legal constă în credibilitatea acestora (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Siemens/Comisia, C‑239/11 P, C‑489/11 P și C‑498/11 P, nepublicată, EU:C:2013:866, punctul 128).

43      În lipsa unei reglementări a Uniunii privind noțiunea de probă, toate mijloacele de probă pe care dispozițiile de drept procesual ale statelor membre le admit în proceduri similare sunt, în principiu, admisibile (Hotărârea din 23 martie 2000, Met‑Trans și Sagpol, C‑310/98 și C‑406/98, EU:C:2000:154, punctul 29).

44      Cu toate acestea, anumite probe pot fi înlăturate din dosar, în special dacă subzistă o îndoială atât cu privire la caracterul însuși al documentului contestat, cât și cu privire la problema dacă acesta a fost obținut prin mijloace legitime de cel care îl invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1981, Ludwigshafener Walzmühle Erling și alții/Consiliul și Comisia, 197/80-200/80, 243/80, 245/80 și 247/80, EU:C:1981:311, punctul 16). O asemenea excludere nu este însă automată, întrucât instanțele Uniunii au acceptat uneori să țină cont de probe despre care nu stabilise totuși că fuseseră obținute prin mijloace legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 78 și jurisprudența citată).

45      În plus, este necesar să se arate că examinarea legalității elementelor de probă contestate nu poate face abstracție de obligația instituțiilor de a respecta drepturile fundamentale ale reclamantelor.

46      Astfel, după cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, respectarea drepturilor fundamentale constituie o condiție a legalității actelor Uniunii și nu pot fi admise în Uniune măsuri incompatibile cu respectarea acestora (a se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 284 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Almamet/Comisia, T‑410/09, nepublicată, EU:T:2012:676, punctul 39 și jurisprudența citată).

47      În consecință, dreptul Uniunii nu poate admite probe obținute cu nerespectarea totală a procedurii prevăzute pentru stabilirea acestora și care urmărește protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Prin urmare, recurgerea la această procedură trebuie privită ca fiind o normă fundamentală de procedură în sensul articolului 263 al doilea paragraf TFUE. Or, potrivit jurisprudenței, încălcarea unei norme fundamentale de procedură are consecințe, indiferent dacă această încălcare a cauzat un prejudiciu celui care o invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2000, Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctele 42 și 52, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Almamet/Comisia, T‑410/09, nepublicată, EU:T:2012:676, punctul 39 și jurisprudența citată).

48      Pe de altă parte, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, trebuie să se țină seama de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are „aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor”, potrivit articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE.

49      Articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale precizează că, în măsura în care ea conține drepturi ce corespund celor garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de această convenție. Potrivit explicației aferente acestei dispoziții, înțelesul și întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul CEDO, ci și în special prin jurisprudența Curții EDO (Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 35).

50      În speță, având în vedere natura elementelor de probă contestate, mai precis a înregistrărilor conversațiilor telefonice dintre persoane private, trebuie amintit că articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale, referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie, conține drepturi ce corespund celor garantate prin articolul 8 alineatul (1) din CEDO. În consecință, este necesar ca articolului 7 menționat să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite articolului 8 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții EDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB., C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582, punctul 53, și Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 70).

51      Astfel, din moment ce interceptările telecomunicațiilor constituie ingerințe în exercitarea dreptului garantat prin articolul 8 paragraful 1 din CEDO (Curtea EDO, Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, CE:ECHR:1978:0906JUD000502971, § 41, Curtea EDO, Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, CE:ECHR:1984:0802JUD000869179, § 64, Curtea EDO, Hotărârea Kruslin împotriva Franței din 24 aprilie 1990, CE:ECHR:1990:0424JUD001180185, § 26, și Curtea EDO, Hotărârea Weber și Saravia împotriva Germaniei din 29 iunie 2006, ECLI:CE:ECHR:2006:0629DEC005493400, § 79), ele constituie de asemenea o limitare a exercitării dreptului corespunzător consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale.

52      În plus, trebuie amintit de asemenea că articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași articol, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

53      Potrivit explicațiilor aferente articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din Carta drepturilor fundamentale, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, acest articol corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO.

54      În acest sens, este necesar să se arate că, în ceea ce privește problema dacă, într‑un context penal, un element de probă obținut în mod ilegal îl privează pe un inculpat de un proces echitabil și constituie o încălcare a articolului 6 din CEDO, Curtea EDO a stabilit următoarele (Curtea EDO, Hotărârea Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, CE:ECHR:2007:0426JUD007152501, § 106):

„Dacă [CEDO] garantează, prin articolul 6, dreptul la un proces echitabil, totuși aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ține în primul rând de dreptul intern. Așadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului național […]. Pe de altă parte, Curtea reamintește că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale și, pe deasupra, ca element unic de probă nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de articolul 6 [paragraful 1 din CEDO], chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor [CEDO], în special cu cele ale articolului 8 […]”

55      Curtea EDO a avut de asemenea ocazia să precizeze că trebuia să se examineze dacă utilizarea ca mijloc de probă a unei înregistrări obținute în mod ilegal nu privase reclamantul de un proces echitabil și dacă dreptul la apărare fusese respectat, verificându‑se printre altele dacă acesta avusese posibilitatea de a contesta autenticitatea și folosirea înregistrării menționate. Ea a luat de asemenea în considerare problema dacă o astfel de înregistrare nu constituia singurul mijloc de probă reținut pentru motivarea unei condamnări (Curtea EDO, Hotărârea Schenk împotriva Elveției din 12 iulie 1988, CE:ECHR:1988:0712JUD001086284, § 48).

56      În lumina jurisprudenței amintite mai sus, este necesar să se examineze dacă Comisia a utilizat în mod justificat înregistrările în discuție ca mijloace de probă în cadrul deciziei atacate.

57      În speță, mai întâi, trebuie arătat că înregistrările contestate au fost obținute de Comisie în cursul unei inspecții în birourile uneia dintre întreprinderile implicate în înțelegere, mai precis Kok Seafood, efectuată conform articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003.

58      Prin urmare, este necesar să se sublinieze, după cum a făcut și Comisia, pe de o parte, că aceste înregistrări nu au fost efectuate nici de Comisie, nici de o altă autoritate publică, ci de o parte privată care a participat la conversațiile menționate, și, pe de altă parte, că aceste probe au fost colectate în mod legal de Comisie, legalitatea inspecției în cursul căreia au fost ridicate nefiind de altfel contestată de reclamante.

59      În această privință, trebuie amintit că, în lumina jurisprudenței citate la punctele 42-47 de mai sus, elementele de probă pe care Comisia le‑a obținut în mod legal sunt, în principiu, admisibile în cadrul unei investigații privind încălcarea dreptului concurenței.

60      Totuși, problema care se ridică în speță este de a se stabili dacă elementele de probă administrate în mod legal de Comisie pot fi utilizate de aceasta, chiar dacă inițial au fost obținute de un terț, după caz, în mod ilegal, de exemplu cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private a persoanei care a făcut obiectul înregistrărilor în litigiu.

61      Mai precis, potrivit reclamantelor, înregistrările în discuție au fost efectuate de angajatul unui concurent cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private, astfel cum acesta este consacrat la articolul 8 din CEDO.

62      Cu toate acestea, în această privință, din jurisprudența Curții EDO citată la punctele 54 și 55 de mai sus rezultă că utilizarea ca mijloc de probă a unei înregistrări nelegale nu este în sine incompatibilă cu principiile echității consacrate de articolul 6 paragraful 1 din CEDO, nici chiar atunci când acest element de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor articolului 8 din CEDO, dacă, pe de o parte, reclamantul în discuție nu a fost privat nici de un proces echitabil, nici de dreptul său la apărare și, pe de altă parte, acest element nu a constituit singurul mijloc de probă reținut pentru motivarea unei condamnări.

63      Or, în speță, este necesar să se arate, după cum se menționează în considerentul (37) al deciziei atacate, că, în cursul procedurii administrative, Comisia a oferit tuturor părților posibilitatea de a avea acces la toate înregistrările audio și la notele scrise care însoțesc aceste înregistrări care figurează în dosar. De altfel, reclamantele nu contestă că au avut ocazia să asculte înregistrările audio, să consulte notele scrise și să facă observații cu privire la toate înscrisurile din dosar.

64      Pe de altă parte, reclamantele nu invocă în înscrisurile lor niciun alt argument care ar permite punerea la îndoială a desfășurării echitabile a procedurii administrative în discuție.

65      În plus, trebuie amintit că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă utilizat de Comisie, întrucât constatarea, în decizia atacată, a încălcării articolului 101 TFUE săvârșite de reclamante se bazează pe un ansamblu de elemente de probă care au fost obținute de Comisie în cursul procedurii administrative.

66      După cum s‑a arătat la punctul 17 de mai sus, elementele de probă menționate constau printre altele pe lângă înregistrări ale conversațiilor telefonice și note scrise care însoțesc aceste înregistrări, găsite în birourile domnului K. de la Kok Seafood, în declarațiile făcute de Klaas Puul și în înscrisurile furnizate în susținerea acestor declarații, precum și în alte elemente descoperite cu ocazia inspecțiilor efectuate de Comisie și în răspunsul Stührk la comunicarea privind obiecțiunile.

67      Prin urmare, chiar dacă înregistrările în litigiu au o anumită importanță în decizia Comisiei de a impune o amendă, ele nu au constituit singurul element care a format convingerea Comisiei cu privire la vinovăția reclamantelor, contrar celor susținute de acestea.

68      În plus, reclamantele se limitează să conteste în mod laconic credibilitatea înregistrărilor și faptul că Comisia nu a ținut seama suficient de situația generală și de contextul specific în care fuseseră realizate.

69      În această privință, în primul rând, trebuie arătat că reclamantele nu au negat niciodată conținutul înregistrărilor în litigiu și nici nu le‑au contestat autenticitatea.

70      În al doilea rând, este necesar să se constate că Comisia a verificat concordanța înregistrărilor în discuție cu celelalte elemente de probă conținute în dosar.

71      În al treilea rând, trebuie amintit că, dat fiind că înregistrările în discuție privesc conversații telefonice între doi concurenți, în care interlocutorii au schimbat informații comerciale sensibile, inclusiv informații privind prețurile lor, este vorba despre elemente de probă valabile în special ținând seama de legătura lor imediată și directă cu obiectul investigației în discuție.

72      În sfârșit, este necesar să se arate, după cum a procedat și Comisia, că înregistrările menționate au cauzat de asemenea prejudicii întreprinderii care le‑a efectuat, Kok Seafood, care a încercat să se opună utilizării lor ca mijloc de probă. Această considerație nu este infirmată de argumentul reclamantelor, reiterat în ședință, potrivit căruia Kok Seafood ar fi efectuat înregistrările în discuție cu scopul de a le utiliza în fața autorităților de concurență, indiferent dacă aceasta ar fi fost în detrimentul reclamantelor sau în susținerea unei eventuale cereri de clemență. În această privință, este suficient să se arate, pe lângă faptul că reclamantele nu au formulat nicio cerere de clemență, că ele nu au prezentat niciun element care să demonstreze că Kok Seafood avea astfel de intenții.

73      În lumina împrejurărilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că, chiar dacă ar trebui să se considere că înregistrările în discuție au fost efectuate ilegal de una dintre întreprinderile concurente ale reclamantelor, Comisia le‑a utilizat în mod întemeiat ca mijloace de probă în cadrul deciziei atacate pentru a constata o încălcare a articolului 101 TFUE, contrar celor susținute de reclamante.

74      În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamante în legătură cu admisibilitatea ca mijloace de probă a înregistrărilor contestate, nici acestea nu pot fi acceptate.

75      În ceea ce privește în special argumentele potrivit cărora înregistrarea secretă a conversațiilor telefonice ar constitui o infracțiune în mai multe state membre și, în consecință, ar fi un mijloc de probă ilegal pentru demonstrarea unei încălcări a articolului 101 TFUE, trebuie arătat că reclamantele nu își susțin afirmația potrivit căreia utilizarea unor asemenea conversații telefonice, în cadrul unei proceduri de constatare a încălcării dreptului concurenței, ar fi interzisă cu titlu de probă în dreptul mai multor state membre. Astfel, reclamantele furnizează, în memoriul lor în replică, un singur exemplu concret. Este vorba despre o hotărâre a Cour de Cassation (Curtea de Casație, Franța) [Cour de Cassation (Curtea de Casație), plen, 7 ianuarie 2011, 09-14.316 09-14.667, publicată în buletin], prin care aceasta a statuat că înregistrările secrete ale conversațiilor telefonice nu puteau fi utilizate ca probe într‑o procedură de constatare a încălcării dreptului concurenței în Franța.

76      În plus, nu există vreo dispoziție în dreptul Uniunii care să prevadă expres interdicția de a ține cont, în cadrul unei proceduri jurisdicționale, de probele obținute în mod ilegal, spre exemplu prin încălcarea drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 75), și, în general, din jurisprudența amintită la punctele 42-55 de mai sus reiese, contrar celor susținute de reclamante, că nu există un principiu în temeiul căruia probele obținute în mod ilegal nu ar putea fi utilizate în cadrul unei investigații sau al unei proceduri jurisdicționale.

77      În plus, trebuie amintit că aprecierea probelor de către Comisie în litigiile privind concurența este guvernată de dreptul Uniunii. În această privință, din jurisprudența menționată la punctele 42-47 de mai sus reiese că, chiar dacă prevalează principiul liberei aprecieri a probelor, este necesar să se țină cont de drepturile fundamentale, precum și de principiile generale ale dreptului Uniunii.

78      În acest context, este, desigur, adevărat că instanța Uniunii se poate inspira și din dreptul statelor membre. Totuși, aceasta nu înseamnă că trebuie aplicat dreptul statului membru a cărui reglementare privind administrarea probelor ar fi mai strictă, cu atât mai mult cu cât se presupune că atât ordinile juridice naționale, cât și dreptul Uniunii integrează garanțiile consacrate de CEDO.

79      Astfel, atunci când nu poate fi identificată în ordinile juridice ale statelor membre ale Uniunii nicio tendință dominantă cu privire la o problemă juridică, interpretarea și aplicarea uniforme ale principiului liberei administrări a probelor în Uniune sunt indispensabile pentru ca investigațiile efectuate de Comisie în cadrul unor proceduri în materie de înțelegeri să se poată desfășura în condiții de egalitate de tratament pentru întreprinderile în cauză. Dacă situația nu ar fi astfel, aplicarea unor norme sau a unor noțiuni juridice din dreptul național și care fac parte din legislația unui stat membru ar aduce atingere unității dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctele 69-76).

80      În orice caz, este necesar să se respingă argumentul reclamantelor potrivit căruia, dacă dreptul neerlandez ar trebui să fie considerat aplicabil, acesta ar interzice utilizarea unor asemenea înregistrări.

81      Mai exact, reclamantele susțin că se poate deduce din două hotărâri pronunțate de Rechtbank Rotterdam (Tribunalul din Rotterdam) în cadrul unei acțiuni între Nederlandse Autoriteit Consument en Markt (Autoritatea Neerlandeză de Protecție a Consumatorilor și a Pieței, denumită în continuare „ACM”) și întreprinderi private că înregistrările secrete ale conversațiilor telefonice de către un concurent sunt excluse ca probe în dreptul neerlandez (Rechtbank Rotterdam, 13 iunie 2013, NL:RBROT:2013:CA3079, și Rechtbank Rotterdam, 11 iulie 2013, NL:RBROT:2013:5042).

82      Totuși, este necesar să se arate, după cum a amintit Comisia în mod întemeiat, că în speță este vorba despre descoperirea de către aceasta, prin mijloace legale, a unor conversații telefonice înregistrate în mod clandestin de o întreprindere și despre utilizarea lor în cadrul anchetei sale, în timp ce în hotărârile Rechtbank Rotterdam era vorba despre transmiterea către ACM a unor conversații telefonice înregistrate de Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos).

83      Pe de altă parte, trebuie arătat, după cum s‑a discutat în ședință, că hotărârile Rechtbank Rotterdam au fost infirmate prin două hotărâri din 9 iulie 2015 ale College van Beroep (College van Beroep voor het bedrijfsleven, 9 iulie 2015, NL:CBB:2015:192, și College van Beroep voor het bedrijfsleven, 9 iulie 2015, NL:CBB:2015:193). Spre deosebire de Rechtbank Rotterdam (Tribunalul din Rotterdam), care anulase amenzile, considerând că nu se demonstrase pentru ce motive fuseseră furnizate către ACM aceste înregistrări, College van Beroep a considerat că aceasta era autorizată să utilizeze informații provenite din înregistrări care fuseseră colectate de Ministerul Public în contextul unei anchete penale, în mod legal.

84      College van Beroep a precizat printre altele că înregistrările furnizate ACM puteau fi considerate informații penale și că nu exista niciun temei juridic care să impună o verificare prealabilă de către Ministerul Public înainte ca aceste informații, care puteau fi examinate de o instanță, să fie furnizate ACM. College van Beroep a precizat că singura condiție pentru transferul înregistrărilor era cea a necesității de efectuare a acestui transfer pentru temeiuri de fond de interes general. Or, College van Beroep a considerat că interzicerea cartelurilor era un obiectiv fundamental de interes general, dat fiind că aceasta viza bunăstarea economică a țării. În sfârșit, College van Beroep a mai precizat că ACM nu ar fi putut obține astfel de informații într‑un mod diferit sau mai puțin intruziv.

85      În lumina celor ce precedă, trebuie să se conchidă că Comisia nu a săvârșit nicio nelegalitate prin utilizarea înregistrărilor telefonice contestate pentru a demonstra o încălcare a articolului 101 TFUE.

86      Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește notele referitoare la înregistrările menționate, a căror admisibilitate este de asemenea contestată de reclamante. Astfel, ele se limitează să arate, în acest sens, că argumentele lor referitoare la utilizarea înregistrărilor se aplică mutatis mutandis notelor menționate.

87      În aceste condiții, trebuie de asemenea să se respingă aceste argumente pe baza considerațiilor exprimate la punctele 42-85 de mai sus. În schimb, în ceea ce privește argumentele reclamantelor privind credibilitatea notelor menționate, acestea vor fi tratate la punctele 88 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la credibilitatea notelor aferente conversațiilor telefonice și la respectarea de către Comisie a sarcinii probei în acest sens

88      În considerentele (312)-(334) ale deciziei atacate, Comisia arată în esență drept răspuns la argumentele reclamantelor invocate în timpul procedurii administrative prin care se contestă credibilitatea notelor aferente conversațiilor telefonice, că, în măsura în care înregistrările audio originale erau disponibile, ea a examinat în mod riguros notele scrise în lumina acestora. Comisia arată că a ținut seama și de faptul că notele scrise nu constituiau în mod necesar o copie exactă a conversațiilor telefonice și că autorul adăugase uneori remarci personale sau omisese pasaje pe care nu le considera suficient de importante. Ea adaugă că interpretările sale cu privire la note au fost făcute în mod obiectiv și rezonabil și au fost verificate în lumina celorlalte elemente ale dosarului.

89      Reclamantele formulează, în esență, cinci critici pentru a repune în discuție credibilitatea notelor aferente conversațiilor telefonice. În primul rând, notele referitoare la conversațiile telefonice menționate ar fi interpretări subiective. În al doilea rând, data și lista cu persoanele care au participat la aceste conversații nu ar fi clare. În al treilea rând, Comisia ar fi săvârșit erori în repartizarea sarcinii probei. În al patrulea rând, Comisia ar fi trebuit să verifice conținutul conversațiilor adresând solicitări de informații interlocutorilor celui care înregistrase conversațiile menționate, mai precis ai domnului K., și, în al cincilea rând, dacă înregistrările audio și notele scrise ar fi excluse din rândul probelor, acțiunea intentată împotriva Heiploeg s‑ar nărui.

90      În această privință, de la articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări. În acest scop, ea are sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a stabili că încălcarea invocată a avut loc (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 38 și jurisprudența citată).

91      Atunci când Comisia se întemeiază, în cadrul demonstrării unei încălcări a articolelor 101 și 102 TFUE, pe elemente de probă scrise, întreprinderilor în cauză le revine sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării. Trebuie să se considere că, atunci când Comisia se întemeiază pe elemente de probă directe, întreprinderilor în cauză le revine sarcina de a demonstra că aceste elemente de probă sunt insuficiente. S‑a statuat deja că o astfel de răsturnare a sarcinii probei nu încălca principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 39 și jurisprudența citată).

92      Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 40 și jurisprudența citată).

93      Astfel, indiciile invocate de Comisie în decizie cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 41 și jurisprudența citată).

94      Trebuie să se ia de asemenea în considerare faptul că activitățile anticoncurențiale se desfășoară în mod clandestin și că, în consecință, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 42 și jurisprudența citată).

95      După cum s‑a amintit la punctul 42 de mai sus, singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii lui, de destinatarul său și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestuia. În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării că un document a fost întocmit în ceea ce privește în mod direct faptele sau de un martor direct al acestor fapte. În plus, trebuie amintit că simplul fapt că informația a fost furnizată de întreprinderi care au formulat o cerere pentru a beneficia de Comunicarea din 2006 privind cooperarea nu pune în discuție valoarea probatorie a acesteia (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 45 și jurisprudența citată).

96      Potrivit unei jurisprudențe constante, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarații ale altor întreprinderi incriminate. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolelor 101 și 102 TFUE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea supravegherii bunei aplicări a acestor dispoziții care îi este atribuită prin Tratatul FUE (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 46 și jurisprudența citată).

97      O anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită este de înțeles, având în vedere că acești participanți ar putea să minimalizeze importanța contribuției lor la încălcare și să maximizeze contribuția celorlalți participanți. Totuși, având în vedere logica inerentă a procedurii prevăzute în Comunicarea din 2006 privind cooperarea, faptul de a solicita beneficiul aplicării acesteia în scopul obținerii unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină obligatoriu o incitare la a prezenta elemente de probă deformate cu privire la ceilalți participanți la înțelegerea incriminată. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării întreprinderii și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca aceasta să beneficieze pe deplin de comunicarea menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 47 și jurisprudența citată).

98      În special, este necesar să se considere că faptul că o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care depășesc ceea ce putea fi dedus direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor circumstanțe particulare de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul. Astfel, declarațiile care sunt contrare interesului celui care le dă trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă deosebit de credibile (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 48 și jurisprudența citată).

99      Cu toate acestea, declarațiile date de întreprinderi interesate în cadrul unor cereri pentru a beneficia de Comunicarea din 2006 privind cooperarea trebuie apreciate cu prudență și, în general, nu pot fi considerate elemente de probă deosebit de credibile dacă nu au fost susținute de alte elemente (Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 49).

100    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, declarația unei întreprinderi căreia i se impută participarea la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de multe alte întreprinderi acuzate, nu poate fi considerată o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 50 și jurisprudența citată).

101    În raport cu jurisprudența expusă la punctele 90-100 de mai sus, este necesar să se verifice dacă Comisia a utilizat în mod întemeiat, în decizia atacată, notele scrise referitoare la înregistrările audio ca elemente de probă suficient de credibile.

102    În speță, în considerentele (31)-(39) ale deciziei atacate se menționează că Comisia a efectuat inspecții în incintele întreprinderilor în cauză, precum și în localuri private pentru a‑și derula ancheta. Cu ocazia acestor inspecții, Comisia a găsit printre altele înregistrări audio ale conversațiilor telefonice dintre Heiploeg și Kok Seafood, precum și note ale acestor înregistrări, efectuate de Kok Seafood fără știrea Heiploeg [a se vedea considerentele (262), (266) și (268) ale deciziei atacate]. După cum s‑a amintit la punctul 58 de mai sus, legalitatea acestei inspecții nu este contestată de reclamante.

103    În ceea ce privește prima critică, potrivit căreia notele scrise sunt interpretări subiective, este suficient să se amintească faptul că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (a se vedea punctul 42 de mai sus).

104    În speță, trebuie arătat că Comisia recunoaște că notele scrise nu constituie în mod necesar o retranscriere exactă a conversațiilor telefonice și că unele înregistrări au fost distruse [a se vedea considerentul (315) al deciziei atacate], aspect de care ea a ținut seama, de altfel, cu ocazia analizării lor, la fel ca și de faptul că autorul notei a adăugat uneori remarci personale [a se vedea printre altele considerentele (321), (322), (324) și (325) ale deciziei atacate].

105    În plus, Comisia a analizat notele scrise în funcție de înregistrările audio, atunci când acestea erau disponibile, și a obținut confirmarea Kok Seafood asupra interpretării sale cu privire la notele menționate [a se vedea printre altele considerentele (138), (182) și (325) ale deciziei atacate].

106    Reclamantele reproșează de asemenea Comisiei că nu a luat în considerare mențiunea „cu Klaas Puul”, adăugată, în opinia lor, de către domnul K. în notele scrise amintite în considerentul (206) al deciziei atacate, care ar schimba sensul cuvintelor care fuseseră rostite. Acest argument nu poate fi primit, întrucât adăugarea unei astfel de mențiuni nu schimbă cu nimic valoarea probantă a acestor note. Astfel, independent de adăugarea amintită, notele în cauză dovedesc existența unor contacte între Heiploeg și Klaas Puul prin care se urmărea ajungerea la un acord asupra unei creșteri a prețurilor de vânzare, după cum a arătat Comisia în mod întemeiat în considerentele (207) și (208) ale deciziei atacate.

107    De altfel, reclamantele nu prezintă niciun element convingător de natură să demonstreze că adăugarea menționată conferă o altă semnificație notelor în cauză. În plus, trebuie arătat că aceste note sunt în concordanță cu alte înscrisuri din dosar, precum declarațiile și documentele justificative ale Klaas Puul [a se vedea considerentul (333) al deciziei atacate].

108    În aceste împrejurări, trebuie să se respingă prima critică a reclamantelor.

109    În ceea ce privește a doua critică, potrivit căreia data și lista cu persoanele care au participat la aceste conversații nu sunt suficient de clare, este necesar să se constate că reclamantele nu menționează niciun exemplu concret în susținerea acestei afirmații. Singurul exemplu pe care l‑au citat este cel al adăugării unei mențiuni, „cu Klaas Puul”, citată în considerentul (206) al deciziei atacate. Or, după cum s‑a constatat deja la punctul 106 de mai sus, extrasul din note citat în considerentul menționat confirmă existența unor contacte între Heiploeg și Klaas Puul prin care se urmărea coordonarea strategiei lor privind prețurile de vânzare.

110    În orice caz, contrar celor pretinse de reclamante, din notele menționate mai sus pot fi deduse identitatea persoanelor care au luat parte la conversațiile raportate în acestea și momentul la care au avut loc aceste conversații, după cum s‑a arătat în mod întemeiat printre altele în considerentele (96) și (207) ale deciziei atacate.

111    Având în vedere cele de mai sus, a doua critică trebuie să fie respinsă.

112    În ceea ce privește a treia critică, întemeiată pe o eroare în repartizarea sarcinii probei efectuată de Comisie, trebuie să se observe că, potrivit jurisprudenței, atunci când Comisia se întemeiază pe elemente de probă care sunt, în principiu, suficiente pentru a demonstra existența încălcării, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să menționeze posibilitatea existenței unei împrejurări care ar putea afecta valoarea probantă a respectivelor elemente de probă. Dimpotrivă, cu excepția cazurilor în care o astfel de probă nu ar putea fi prezentată de întreprinderea în cauză ca urmare chiar a comportamentului Comisiei, revine întreprinderii în cauză sarcina de a dovedi corespunzător cerințelor legale, pe de o parte, dacă împrejurarea pe care o invocă există și, pe de altă parte, că această împrejurare pune în discuție valoarea probantă a elementelor de probă pe care se întemeiază Comisia (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2014, AC‑Treuhand/Comisia, T‑27/10, EU:T:2014:59, punctul 64 și jurisprudența citată).

113    Or, Comisia s‑a întemeiat pe probe scrise provenite direct de la întreprinderile vizate prin decizia atacată pentru a demonstra împrejurările de fapt ale încălcării imputate reclamantelor.

114    Prin urmare, ea amintește în mod întemeiat că, atunci când se întemeiază pe probe directe, întreprinderea în cauză este obligată nu numai să propună o alternativă plauzibilă la poziția Comisiei, ci și să demonstreze că probele prezentate pentru a demonstra încălcarea sunt insuficiente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 81 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 februarie 2014, AC‑Treuhand/Comisia, T‑27/10, EU:T:2014:59, punctele 63 și 64 și jurisprudența citată).

115    Totuși trebuie să se constate că, după cum a arătat Comisia în mod întemeiat printre altele în considerentele (334) și (342) ale deciziei atacate, reclamantele nu au formulat decât critici vagi cu privire la mijloacele de probă ca atare, fără a repune în discuție constatările Comisiei care reies din acestea. În plus, ele nu au furnizat nicio explicație alternativă plauzibilă cu privire la aceste constatări și nu au demonstrat că probele erau insuficiente pentru dovedirea încălcării.

116    În aceste împrejurări, a treia critică trebuie să fie respinsă.

117    În ceea ce privește a patra critică, întemeiată pe faptul că Comisia ar fi trebuit să verifice conținutul conversațiilor prin adresarea unor solicitări de informații participanților la conversațiile menționate, trebuie arătat, după cum a procedat și Comisia, că toate întreprinderile în cauză, inclusiv Heiploeg și Kok Seafood, au avut ocazia să verifice interpretările Comisiei și să prezinte interpretări alternative.

118    În această privință, este necesar să se observe că în considerentele (37) și (38) ale deciziei atacate se menționează faptul că toate destinatarele deciziei atacate au primit un DVD care conținea documente din dosarul Comisiei și că Heiploeg a consultat chiar și alte documente în incintele acesteia. Toate destinatarele comunicării privind obiecțiunile au depus, pe de altă parte, comentarii scrise și au fost ascultate în cadrul unei audieri care a avut loc la 7 februarie 2013.

119    Pe de altă parte, Heiploeg a avut acces, în cursul procedurii administrative, la notele în discuție și la înregistrările audio, după cum atestă faptul că consilierul Heiploeg a solicitat și a primit copii ale diferitor înregistrări audio.

120    În pofida faptului că o parte dintre înregistrări au fost distruse [a se vedea considerentul (315) al deciziei atacate], reclamantele au avut ocazia din plin să verifice caracterul fidel al notelor scrise în raport cu înregistrările și, cu toate acestea, nu au pretins niciodată că ar fi întâmpinat dificultăți în această privință. În orice caz, faptul că Comisia nu le‑a transmis participanților la conversațiile telefonice solicitări de informații nu poate afecta credibilitatea notelor găsite la Kok Seafood.

121    Prin urmare, nici a patra critică nu poate fi admisă.

122    În ceea ce privește a cincea critică, reclamantele afirmă că, dacă înregistrările audio, precum și notele care se referă la acestea ar fi excluse din rândul probelor, acțiunea intentată împotriva Heiploeg s‑ar nărui, întrucât singurele elemente de probă care ar rămâne ar fi declarațiile Klaas Puul în vederea obținerii clemenței.

123    După cum s‑a amintit în jurisprudența citată la punctul 96 de mai sus, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzice Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarații ale altor întreprinderi incriminate. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolelor 101 și 102 TFUE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea supravegherii bunei aplicări a acestor dispoziții care îi este atribuită prin tratat.

124    Potrivit reclamantelor, declarația unei întreprinderi căreia i se impută participarea la o înțelegere nu poate fi considerată o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă.

125    Or, din jurisprudența amintită la punctul 100 de mai sus reiese că exactitatea declarației unei întreprinderi care participă la o înțelegere trebuie să fie repusă în discuție de multe alte întreprinderi acuzate pentru a crea o îndoială asupra valorii probatorii a declarației respective. În speță, este suficient să se constate că reclamantele se limitează să conteste utilizarea declarațiilor Klaas Puul, fără a invoca vreun argument care să repună în discuție exactitatea constatărilor de fapt care reies din acestea. Mai mult, nicio întreprindere care participă la înțelegere nu contestă exactitatea declarațiilor menționate [a se vedea considerentele (300)-(311) ale deciziei atacate].

126    Pe de altă parte, reclamantele consideră în mod eronat că, dacă înregistrările audio și notele care se referă la acestea nu ar fi luate în considerare, numai declarațiile făcute de Klaas Puul în vederea obținerii clemenței ar rămâne ca probe. În această privință, este necesar să se observe, după cum s‑a arătat deja la punctele 17 și 66 de mai sus, că decizia atacată se întemeiază și pe alte mijloace de probă, a căror pertinență nu este contestată de reclamante în contextul prezentului litigiu, și anume printre altele pe materialul rămas, rezultat în urma inspecției, pe răspunsul Stührk la comunicarea privind obiecțiunile și pe documentele incriminatoare transmise de Klaas Puul în susținerea declarațiilor sale [a se vedea considerentele (55)-(224) ale deciziei atacate].

127    Or, după cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 93 de mai sus și după cum evidențiază Comisia în mod întemeiat, indiciile pe care ea le invocă într‑o decizie cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE de către o întreprindere trebuie să fie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor.

128    În aceste împrejurări, nici a cincea critică nu poate fi admisă.

129    În lumina tuturor celor care precedă, este necesar să se concluzioneze că nu s‑a demonstrat încălcarea de către Comisie a articolului 101 TFUE sau a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 prin utilizarea, în speță, a înregistrărilor contestate ale conversațiilor telefonice în cauză sau a notelor care se referă la acestea.

130    Prin urmare, primul și al doilea motiv trebuie respinse.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe refuzul Comisiei, în mod eronat, de a lua în considerare absența capacității de plată a reclamantelor în sensul punctului 35 din orientări

131    În cadrul acestui motiv, reclamantele susțin că Comisia a săvârșit mai multe erori de fapt și de drept atunci când le‑a respins cererea de reducere a cuantumului amenzii întemeiată pe absența capacității lor de plată. Ele invocă faptul că, în primul rând, plata amenzii le‑ar pune în pericol viabilitatea, în al doilea rând, că plata amenzii ar cauza pierderea unei părți semnificative a valorii activelor întreprinderii și, în al treilea rând, că contextul socioeconomic ar fi foarte special în speță.

132    Punctul 35 din orientări, care are în vedere efectul pe care îl poate avea capacitatea de plată a unei întreprinderi sancționate pentru că a încălcat articolul 101 TFUE asupra calculului cuantumului amenzii care îi poate fi aplicată, are următorul cuprins:

„În circumstanțe excepționale, Comisia poate, la cerere, să țină seama de absența capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic. Comisia nu acordă o reducere a amenzii într‑un astfel de caz doar pe baza simplei constatări a unei situații financiare nefavorabile sau precare. Reducerea se poate acorda numai pe baza unor probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi, în condițiile stabilite de prezentele orientări, ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia.”

133    Potrivit unei jurisprudențe constante, adoptând norme de conduită precum orientările și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica din acel moment în privința cazurilor la care se referă acestea, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere și nu poate să nu aplice aceste norme fără a fi sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea unor principii generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 211, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 40).

134    Trebuie să se arate de la bun început că reducerea cuantumului unei amenzi nu poate fi acordată în temeiul punctului 35 din orientări decât în circumstanțe excepționale și cu respectarea condițiilor care sunt definite la punctul menționat. Astfel, pe de o parte, trebuie să se demonstreze că amenda aplicată „ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia”. Pe de altă parte, trebuie demonstrată și existența unui „anumit context social și economic”. Trebuie să se amintească, în plus, că aceste două ansambluri de condiții au fost determinate în prealabil de instanțele Uniunii.

135    În ceea ce privește primul ansamblu de condiții, s‑a statuat că, în principiu, Comisia nu este obligată ca, la determinarea cuantumului amenzii care va fi aplicată pentru o încălcare a normelor de concurență, să țină seama de situația financiară precară a unei întreprinderi, întrucât recunoașterea unei asemenea obligații ar echivala cu conferirea unui avantaj concurențial nejustificat întreprinderilor care sunt cel mai puțin adaptate condițiilor pieței (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 327, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 94).

136    Pentru acest motiv, simpla constatare a unei situații financiare nefavorabile sau precare a întreprinderii în cauză nu poate fi suficientă pentru a constitui temeiul unei cereri prin care se solicită Comisiei să țină seama de absența capacității de plată a întreprinderii menționate pentru a acorda o reducere a cuantumului amenzii.

137    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că o măsură adoptată de o autoritate a Uniunii provoacă falimentul sau lichidarea unei întreprinderi nu este interzis ca atare de dreptul Uniunii. Deși o asemenea operațiune poate aduce atingere intereselor financiare ale proprietarilor sau ale acționarilor, aceasta nu înseamnă totuși că și elementele personale, materiale și nemateriale reprezentate de întreprindere și‑ar pierde valoarea (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, EU:C:2004:118, punctul 372, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 50).

138    Nu se poate admite că, prin adoptarea punctului 35 din orientări, Comisia și‑a impus o obligație care ar fi contrară acestei jurisprudențe. Ca dovadă a acestui fapt, punctul menționat nu se referă la falimentul unei întreprinderi, ci vizează o situație, survenită „într‑un anumit context social și economic”, în care aplicarea unei amenzi „ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia” (Hotărârea din 12 decembrie 2012, Novácke chemické závody/Comisia, T‑352/09, EU:T:2012:673, punctul 188).

139    Rezultă că simplul fapt că aplicarea unei amenzi pentru încălcări ale normelor de concurență riscă să provoace falimentul întreprinderii vizate nu este suficient în ceea ce privește aplicarea punctului 35 din orientări. Astfel, lichidarea unei societăți nu presupune în mod necesar dispariția întreprinderii în discuție. Aceasta poate continua să existe ca atare, fie în cazul recapitalizării societății, fie în cazul preluării globale a elementelor sale de activ de către o altă entitate. O astfel de preluare poate interveni fie printr‑o cumpărare voluntară, fie printr‑o vânzare forțată a activelor societății, cu continuarea activității (Hotărârea din 12 decembrie 2012, Novácke chemické závody/Comisia, T‑352/09, EU:T:2012:673, punctul 189).

140    Așadar, mențiunea cuprinsă la punctul 35 din orientări referitoare la devalorizarea completă a activelor întreprinderii în cauză trebuie înțeleasă ca având în vedere situația în care preluarea întreprinderii în condițiile amintite la punctul 139 de mai sus pare improbabilă, chiar imposibilă. Într‑o asemenea ipoteză, elementele de activ ale acestei întreprinderi vor fi oferite separat spre vânzare și este probabil că multe dintre acestea nu își vor găsi cumpărător sau, în cel mai bun caz, vor fi vândute doar la un preț semnificativ redus (Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 98).

141    În ceea ce privește al doilea ansamblu de condiții, referitor la existența unui anumit context economic și social, potrivit jurisprudenței, acesta face trimitere la efectele pe care le‑ar putea determina plata unei amenzi, în special pe planul unei creșteri a șomajului sau al unei deteriorări a sectoarelor economice aflate în amonte și în aval față de întreprinderea în cauză (Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, EU:C:2006:433, punctul 106, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 99).

142    În consecință, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile cumulative avute în vedere anterior, impunerea unei amenzi care ar risca să provoace dispariția unei întreprinderi s‑ar arăta contrară obiectivului urmărit de punctul 35 din orientări. Aplicarea punctului menționat întreprinderilor în cauză constituie, astfel, o expresie concretă a principiului proporționalității în materie de sancțiuni aplicate pentru încălcările dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată, EU:T:2012:675, punctul 100).

143    În sfârșit, după cum a amintit Comisia în mod întemeiat în mai multe rânduri în cadrul procedurilor desfășurate în fața Tribunalului, întrucât aplicarea punctului 35 din orientări constituie ultimul element luat în considerare la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, aprecierea capacității de plată a întreprinderilor sancționate se încadrează în competența de fond prevăzută la articolul 261 TFUE și la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003.

144    În ceea ce privește întinderea acestei competențe, trebuie amintit că ea constituie o modalitate de punere în aplicare a principiului protecției jurisdicționale efective, principiu general al dreptului Uniunii care este afirmat în prezent la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și care corespunde, în dreptul Uniunii, articolului 6 din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 51, Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 47, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctul 36).

145    Astfel, potrivit jurisprudenței, respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într‑o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o „pedeapsă” mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ jurisdicțional învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui organ jurisdicțional învestit cu competență de fond se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată. Un astfel de organ trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat (Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctul 35).

146    Pe de altă parte, lipsa unui control din oficiu asupra întregii decizii în litigiu nu încalcă principiul protecției jurisdicționale efective. Nu este indispensabil în vederea respectării acestui principiu ca Tribunalul, care este, desigur, ținut să răspundă la motivele invocate și să exercite un control atât de drept, cât și de fapt, să aibă obligația de a efectua din oficiu o nouă cercetare judecătorească completă a dosarului (Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 66).

147    Astfel, sub rezerva unor motive de ordine publică, pe care trebuie să le examineze și, după caz, să le invoce din oficiu, instanța Uniunii trebuie să își efectueze controlul pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate și nu se poate întemeia pe puterea de apreciere de care dispune Comisia în ceea ce privește aprecierea acestor elemente pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 62).

148    În sfârșit, instanța de fond trebuie, în principiu și sub rezerva examinării elementelor care îi sunt prezentate de părți, să țină seama de situația de drept și de fapt care prevalează la data la care se pronunță atunci când consideră că se justifică exercitarea competenței sale de reformare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, EU:C:1974:18, punctele 51 și 52, Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctul 61, și Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, EU:T:2011:560, punctele 282-285).

149    Raționamentul din decizia atacată trebuie apreciat în raport cu această jurisprudență și având în vedere argumentele prezentate de părți în fața Tribunalului și informațiile furnizate de reclamante după ședință.

150    În speță, în considerentele (562)-(566) ale deciziei atacate, Comisia a respins cererea reclamantelor de reducere a cuantumului amenzii întemeiată pe absența capacității lor de plată, arătând în esență, în primul rând, că o reducere a cuantumului amenzii nu ar diminua riscul de faliment și, în al doilea rând, că reclamantele nu demonstraseră că, după un eventual faliment, activele lor nu ar mai fi utilizate în industrie și că, în consecință, devalorizarea activelor lor ar fi semnificativă. Potrivit Comisiei, era probabil ca Heiploeg sau cel puțin un anumit număr de societăți din grupul Heiploeg să fi fost preluate și să își fi continuat activitățile „as a going concern”. Ea a considerat că, în orice caz, chiar în cazul vânzării individuale a activelor Heiploeg, aceste active ar fi vândute unei întreprinderi concurente sau unui nou venit în sector și ar fi utilizate în continuare în industrie.

151    În primul rând, reclamantele contestă argumentația Comisiei potrivit căreia situația lor financiară era deja atât de precară încât un faliment era posibil chiar în lipsa amenzii. Reclamantele invocă o versiune actualizată a unui raport de expertiză din 24 octombrie 2012 realizat de un cabinet de audit (denumit în continuare „Raportul P”), care fusese furnizat Comisiei în cursul procedurii administrative.

152    În această privință, trebuie arătat că din Raportul P reiese că reclamantele se aflau deja, înainte de impunerea amenzii de către Comisie, într‑o situație financiară deosebit de dificilă, care le situase în pragul falimentului.

153    Raportul P arată că restructurarea financiară care avusese loc în iunie 2012 le procurase cu greu reclamantelor o finanțare suficientă pentru gestionarea afacerilor curente, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții.

154    Același document arată, în plus, că raportul dintre datorie și venit înainte de dobânzi, impozite, depreciere și amortizare, care măsoară capacitatea întreprinderii de a‑și rambursa datoria, era deosebit de ridicat (16,2 în 2011) și că acest venit înainte de dobânzi, impozite, depreciere și amortizare aferent primelor șase luni ale anului financiar 2012-2013 era mult inferior previziunilor (0,7 milioane de euro, în loc de 3,9 milioane).

155    În aceste condiții, trebuie să se constate că Raportul P nu demonstrează, contrar celor susținute de reclamante, că acestea ar fi evitat falimentul dacă nu li s‑ar fi aplicat amenda.

156    Desigur, este adevărat, așa cum susțin reclamantele, că impunerea unei amenzi a crescut riscul intrării în faliment. Totuși, așa cum s‑a amintit la punctul 137 de mai sus, pe de o parte, este necesar să se arate că faptul că o măsură adoptată de o autoritate a Uniunii provoacă falimentul sau lichidarea unei întreprinderi nu este interzis ca atare de dreptul Uniunii.

157    Pe de altă parte, în scopul aplicării punctului 35 din orientări, nu este suficient să se demonstreze că întreprinderea în cauză ar fi declarată în stare de faliment în cazul impunerii unei amenzi. Potrivit chiar modului de redactare a acestui punct, trebuie să existe „probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi […] ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia”, ceea ce nu se întâmplă în mod automat în ipoteza unui faliment al societăților care exploatează întreprinderea în cauză (a se vedea punctul 138 de mai sus).

158    Prin urmare, Comisia a apreciat în mod întemeiat că o reducere a cuantumului amenzii nu ar diminua riscul de faliment.

159    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia plata amenzii ar cauza pierderea unei părți semnificative a valorii activelor întreprinderii, nici acesta nu justifică luarea în considerare a capacității de plată a reclamantelor în vederea unei reduceri a cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată.

160    În această privință, este necesar să se arate că valoarea contabilă a Heiploeg, care se ridica la 178 de milioane de euro potrivit Raportului P, fusese calculată la 31 martie 2012, mai precis cu aproape doi ani înainte de falimentul întreprinderii, care a avut loc la sfârșitul lunii ianuarie 2014. În consecință, având în vedere dificultățile financiare ale Heiploeg, nu poate fi exclus ca valoarea sa contabilă să fi fost inferioară la începutul anului 2014, la momentul falimentului acesteia.

161    Desigur, este adevărat, după cum susțin reclamantele, că Raportul P concluzionase că valoarea activelor întreprinderii s‑ar diminua cu 50 % în caz de faliment și că informațiile pe care ele le‑au furnizat după ședință arată că venitul total obținut din vânzarea diferitelor active ale Heiploeg în urma falimentului se ridica la o sumă mai mică de 70 de milioane de euro.

162    Totuși, trebuie arătat că atât raportul lichidatorilor, cât și informațiile furnizate de reclamante după ședință indică faptul că o parte semnificativă din activele în discuție, cum ar fi, spre exemplu, punctul de tratare de la Zoutkamp (Țările de Jos), au fost preluate de cumpărători care continuă activitatea întreprinderii în sectorul tratării și al comerțului cu creveți din Marea Nordului.

163    În consecință, lichidarea Heiploeg nu a însemnat dispariția sa. Dimpotrivă, aceasta a continuat să subziste ca atare, activitatea sa fiind continuată de alte entități.

164    În aceste condiții, contrar celor susținute de reclamante, activele întreprinderii în cauză nu s‑au devalorizat complet prin impunerea amenzii în sensul punctului 35 din orientări.

165    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentele reclamantelor potrivit cărora contextul social și economic în care operau era special, trebuie arătat că decizia atacată nu conține o analiză în acest sens.

166    Cu toate acestea, întrucât Comisia a considerat în mod întemeiat, după cum s‑a arătat la punctele 150-164 de mai sus, că primul ansamblu de condiții cumulative ale unei reduceri a cuantumului amenzii pentru absența capacității de plată nu era îndeplinită ea nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că nu era necesară o analiză a celui de al doilea ansamblu de condiții.

167    În orice caz, deși este cu siguranță adevărat că Raportul P prevedea că falimentul Heiploeg ar cauza pierderi de locuri de muncă și, prin urmare, o creștere a ratei șomajului în întreaga provincie Groningen (Țările de Jos), totuși, în realitate, raportul lichidatorilor indica faptul că preluarea activităților Heiploeg de către o altă societate, implicând menținerea sediului întreprinderii și a punctului de tratare de la Zoutkamp, permitea menținerea în mare parte a ocupării forței de muncă în regiune și păstrarea, în mare parte, a piețelor de desfacere pentru aproximativ 200 de pescari de creveți.

168    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au demonstrat că erau îndeplinite condițiile pentru a le fi acordată o reducere a cuantumului amenzii în temeiul presupusei absențe a capacității lor de plată în sensul punctului 35 din orientări. Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins.

169    Rezultă din toate cele de mai sus că, din moment ce, printre altele, niciunul dintre motivele invocate de reclamante în susținerea concluziilor lor, atât în anulare, cât și în reformare, nu este întemeiat, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

170    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Goldfish BV, Heiploeg BV, Heiploeg Beheer BV și Heiploeg Holding BV la plata cheltuielilor de judecată.

Berardis Czúcz Popescu

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 8 septembrie 2016.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei3

Decizia atacată6

Procedura și concluziile părților13

În drept14

Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 săvârșită prin utilizarea de către Comisie a unor înregistrări audio realizate în secret și, respectiv, a unor note referitoare la aceste înregistrări15

Cu privire la legalitatea utilizării înregistrărilor secrete ale conversațiilor telefonice și a notelor care se referă la acestea pentru a se stabili săvârșirea unei încălcări a articolului 101 TFUE16

Cu privire la credibilitatea notelor eferente conversațiilor telefonice și la respectarea de către Comisie a sarcinii probei în acest sens32

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe refuzul Comisiei, în mod eronat, de a lua în considerare absența capacității de plată a reclamantelor în sensul punctului 35 din orientări45

Cu privire la cheltuielile de judecată58

* Limba de procedură: neerlandeza.