Ediție provizorie
HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă)
12 februarie 2019(*)
„Răspundere extracontractuală – Concurență – Înțelegeri – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE – Amenzi – Hotărâre care anulează în parte decizia – Rambursarea cuantumului principal al amenzii – Dobânzi moratorii – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Legătură de cauzalitate – Prejudiciu – Articolul 266 TFUE – Articolul 90 alineatul (4) litera (a) a doua teză din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012”
În cauza T‑201/17,
Printeos, SA, cu sediul în Alcalá de Henares (Spania), reprezentată de H. Brokelmann și de P. Martínez‑Lage Sobredo, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de F. Dintilhac și de F. Jimeno Fernández, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect, cu titlu principal, o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care se solicită repararea prejudiciului rezultat din refuzul Comisiei de a plăti reclamantei dobânzi moratorii aferente cuantumului principal al unei amenzi, rambursat ca urmare a anulării Deciziei C(2014) 9295 final din 10 decembrie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (AT.39780 – Plicuri) prin Hotărârea din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T‑95/15, EU:T:2016:722), și, cu titlu subsidiar, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea deciziei Comisiei din 26 ianuarie 2017 privind refuzul rambursării menționate,
TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă),
compus din domnii S. Frimodt Nielsen, președinte, V. Kreuschitz (raportor) și I. S. Forrester, doamna N. Półtorak și domnul E. Perillo, judecători,
grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 3 iulie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Prin Decizia C(2014) 9295 final din 10 decembrie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (AT.39780 – Plicuri) (denumită în continuare „decizia din 2014”), Comisia Europeană a constatat că printre altele reclamanta, Printeos, SA, a încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea, în perioada cuprinsă între 8 octombrie 2003 și 22 aprilie 2008, la o înțelegere convenită și pusă în aplicare pe piața europeană a plicurilor standard și a plicurilor special imprimate, inclusiv în Danemarca, în Germania, în Franța, în Suedia, în Regatul Unit și în Norvegia. Această decizie a fost adoptată la capătul unei proceduri de tranzacție în temeiul articolului 10a din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 și 102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242) și al Comunicării Comisiei privind desfășurarea procedurilor de tranzacție în vederea adoptării de decizii în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului în cazurile privind cartelurile (JO 2008, C 167, p. 1).
2 Având în vedere încălcarea constatată la articolul 1 alineatul (5) din decizia din 2014, Comisia a aplicat reclamantei, în solidar cu unele dintre filialele sale, o amendă în cuantum de 4 729 000 de euro [articolul 2 alineatul (1) litera (e) din decizia menționată].
3 Potrivit articolului 2 alineatul (2) din această decizie, amenda trebuia să fie plătită în termen de trei luni de la data notificării sale.
4 Articolul 2 alineatul (3) din decizia din 2014 prevede următoarele:
„După expirarea acestui termen, vor curge în mod automat dobânzi la rata dobânzii aplicată de B[anca Centrală Europeană (BCE)] pentru principalele operațiuni de refinanțare în prima zi a lunii în care este adoptată această decizie, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate.
În cazul în care o întreprindere menționată la articolul 1 introduce o acțiune, această întreprindere acoperă cuantumul amenzii la data scadenței fie prin constituirea unei garanții financiare acceptabile, fie prin plata cu titlu provizoriu a cuantumului amenzii, în conformitate cu articolul 90 din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei [din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (JO 2012, L 362, p. 1)].”
5 Articolul 2 alineatul (3) primul paragraf din decizia 2014 este întemeiat pe articolul 83 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 care, sub titlul „Dobândă penalizatoare”, prevede în special următoarele:
„(1) […O]rice creanță neplătită la scadența prevăzută la articolul 80 alineatul (3) litera (b) este purtătoare de dobândă în conformitate cu prezentul articol alineatele (2) și (3).
(2) Rata dobânzii pentru creanțele neplătite la scadența prevăzută la articolul 80 alineatul (3) litera (b) este rata utilizată de Banca Centrală Europeană pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, astfel cum este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, în vigoare în prima zi calendaristică a lunii în care datoria devine scadentă, majorată cu:
[…]
(b) trei puncte procentuale și jumătate în toate celelalte cazuri.
[…]
(4) În cazul amenzilor, dacă debitorul oferă o garanție financiară care este acceptată de contabil în locul plății, rata dobânzii aplicabile de la scadența menționată la articolul 80 alineatul (3) litera (b) este rata menționată la prezentul articol alineatul (2), în vigoare în prima zi a lunii în care decizia privind impunerea unei amenzi a fost adoptată și majorată doar cu un punct procentual și jumătate.”
6 Articolul 83 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 este întemeiat pe articolul 78 alineatul (4) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1, denumit în continuare „regulamentul financiar”), prin care Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 210 din același regulament în ceea ce privește stabilirea normelor detaliate referitoare printre altele la dobânda penalizatoare.
7 Articolul 90 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, menționat la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din decizia din 2014 (a se vedea punctul 4 de mai sus), prevede în special următoarele:
„(1) În cazul în care se introduce o acțiune în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva unei decizii a Comisiei de impunere a unei amenzi sau a altor penalități în temeiul [Tratatului ]FUE sau al Tratatului Euratom și până când toate căile legale de atac au fost epuizate, debitorul fie plătește cu titlu provizoriu sumele respective în contul bancar desemnat de contabil, fie furnizează o garanție financiară acceptată de contabil. Garanția este independentă de obligația plății amenzii sau a penalității cu titlu cominatoriu sau a altor penalități și se execută de la primul apel. Aceasta acoperă valoarea creanței principale și a dobânzii datorate, astfel cum se prevede la articolul 83 alineatul (4)[ din regulamentul financiar].
(2) Comisia asigură sumele încasate cu titlu provizoriu prin investirea acestora în active financiare, garantând astfel securitatea și lichiditatea fondurilor și vizând, de asemenea, generarea unui randament pozitiv.
[…]
(4) După ce toate căile legale de atac au fost epuizate și în cazul în care amenda sau penalitatea a fost anulată sau redusă, se iau oricare dintre următoarele măsuri:
(a) sumele încasate în mod nejustificat și dobânda generată sunt rambursate terțului respectiv. În cazurile în care rentabilitatea globală generată pentru perioada relevantă a fost negativă, valoarea nominală a sumelor încasate în mod nejustificat se rambursează;
(b) în cazul în care s‑a depus o garanție financiară, aceasta se eliberează în consecință.”
8 Articolul 90 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 este întemeiat pe articolul 83 alineatul (4) din regulamentul financiar, prin care Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 210 din același regulament în ceea ce privește stabilirea normelor detaliate referitoare la sumele provenite din amenzi, penalități și dobânzile acumulate.
9 Decizia din 2014 a fost notificată reclamantei la 11 decembrie 2014.
10 Prin e‑mailul din 16 februarie 2015, Comisia a amintit reclamantei că amenda aplicată trebuia să fie acoperită în termen de trei luni de la notificarea deciziei menționate și că, în cazul în care decidea să introducă o acțiune în anulare în fața Tribunalului, trebuia fie să constituie o garanție bancară suficientă, fie să efectueze o plată provizorie a amenzii.
11 La acest e‑mail a fost atașată o notă intitulată „Information Note on Provisionally Paid or Guaranteed Fines” (Notă de informare privind amenzile care fac obiectul unei plăți provizorii sau al unei garanții) din 20 iulie 2002. În această notă se arăta printre altele că:
„Potrivit articolului 85a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 [al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3)], contabilul colectează temporar sumele corespunzătoare amenzilor care fac obiectul unei acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene de la întreprinderea în cauză sau îi solicită acesteia din urmă să constituie o garanție. După ce toate căile legale au fost epuizate, sumele colectate temporar și dobânda generată de acestea sunt integrate în buget sau returnate în tot sau în parte întreprinderii în cauză.
[…]
În cazul amenzilor aplicate de Comisie începând cu anul 2010, aceasta din urmă va investi sumele plătite cu titlu provizoriu într‑un fond constituit dintr‑un portofoliu de active, a cărui expunere la risc va fi limitată la cea legată de creditele suverane de calitate ridicată având o scadență reziduală de maximum [doi] ani și care va fi gestionat de serviciile Comisiei.
În cazul în care Curtea anulează amenda în tot sau în parte, Comisia va rambursa în tot sau în parte suma anulată, majorată cu un randament garantat.
Acest randament garantat are la bază performanța indicelui de referință specific, măsurată pe durata investiției. […]”
12 Articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002 prevede în special:
„(1) În cazul în care se intentează un proces în cadrul unei instanțe comunitare împotriva unei decizii a Comisiei privind impunerea unei amenzi, a unei penalități cu titlu cominatoriu sau a unui alt tip de penalitate în conformitate cu Tratatul CE sau Tratatul Euratom iar toate căile legale au fost epuizate până la momentul respectiv, contabilul colectează temporar sumele respective de la debitor sau îi solicită acestuia să ofere o garanție financiară. Garanția solicitată este independentă de obligația plății amenzii, a penalității cu titlu cominatoriu sau a altei penalități și se aplică de la primul apel. Aceasta acoperă valoarea creanței privind principalul și dobânda datorate prevăzute la articolul 86 alineatul (5)[ din același regulament].
(2) După ce toate căile legale au fost epuizate, sumele colectate temporar și dobânda generată de acestea sunt integrate în buget sau returnate debitorului. În cazul unei garanții financiare, aceasta este executată sau eliberată.”
13 Conform articolului 290 primul paragraf din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, începând cu 1 ianuarie 2013 articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002 a fost abrogat și înlocuit cu articolul 90 din Regulamentul nr. 1268/2012 (a se vedea punctul 7 de mai sus).
14 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 februarie 2015, reclamanta a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care a solicitat cu titlu principal anularea în parte a deciziei din 2014.
15 La 9 martie 2015, reclamanta a plătit cu titlu provizoriu amenda care i‑a fost aplicată prin decizia menționată.
16 La 10 martie 2015, reprezentanții reclamantei au informat Comisia cu privire la introducerea acțiunii menționate, precum și cu privire la plata cu titlu provizoriu a amenzii.
17 Conform articolului 90 alineatul (2) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, cuantumul amenzii plătit de reclamantă cu titlu provizoriu a fost transferat într‑un fond de active financiare, constituit în temeiul Deciziei C(2009) 4264 final a Comisiei din 15 iunie 2009 privind reducerea riscurilor în materia gestionării amenzilor colectate cu titlu provizoriu și gestionat de Direcția Generală (DG) „Afaceri economice și financiare” (denumit în continuare „fondul BUFI”). Această decizie a fost întemeiată pe articolul 74 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198), înlocuit prin articolul 83 din regulamentul financiar.
18 Prin Hotărârea din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T‑95/15, EU:T:2016:722, denumită în continuare „Hotărârea Printeos”), Tribunalul a constatat că Comisia a încălcat obligația de motivare în sensul articolului 296 al doilea paragraf TFUE și, prin urmare, a anulat articolul 2 alineatul (1) litera (e) din decizia din 2014. Această hotărâre a rămas definitivă.
19 Prin e‑mailul din 14 decembrie 2016, Comisia a informat reclamanta cu privire la intenția sa de a‑i rambursa cuantumul amenzii plătit cu titlu provizoriu și i‑a transmis formularele necesare în acest scop.
20 Prin e‑mailul din 15 decembrie 2016, reprezentanții reclamantei au trimis Comisiei formularele completate.
21 Prin e‑mailul din 26 ianuarie 2017, Comisia i‑a informat pe reprezentanții reclamantei că urma să efectueze rambursarea amenzii în cursul săptămânii ce urma.
22 În aceeași zi, reprezentanții reclamantei au răspuns Comisiei că înțelegeau și solicitau ca rambursarea amenzii să includă dobânzile aferente acesteia de la data efectuării plății amenzii de către reclamantă, și anume 9 martie 2015, la rata dobânzii aplicată de BCE pentru principalele operațiuni de refinanțare (denumită în continuare „rata de refinanțare a BCE”), majorată cu trei puncte procentuale și jumătate, cu alte cuvinte la rata dobânzii prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din decizia din 2014 în cazul unei plăți efectuate cu întârziere [și anume, după expirarea termenului prevăzut la articolul 2 alineatul (2) din decizia menționată].
23 Prin două e‑mailuri din aceeași zi (denumite în continuare, împreună, „e‑mailul în litigiu”), Comisia a răspuns reprezentanților reclamantei după cum urmează:
„După cum s‑a explicat în nota [de informare] care v‑a fost adresată la 16 februarie 2015, amenzile care fac obiectul unei colectări cu titlu provizoriu sunt investite într‑un fond. În cazul anulării unei amenzi, Comisia o rambursează, majorată cu un randament garantat pe baza performanței indicelui de referință. Întrucât această performanță a fost negativă, vă va fi rambursată doar suma principală.
Vă atașez, pentru informarea dumneavoastră, un calcul al sumei rezultate, verificat de [societatea] D.”
24 Potrivit afirmațiilor – care nu au fost contestate – ale Comisiei, randamentul cumulat al fondului BUFI a fost negativ în anul 2015 (-0,09 %) și în anul 2016 (-0,265 %). De asemenea, rata dobânzii pentru facilitatea de depozit a BCE (ECB deposit facility rate) a fost negativă începând cu 5 iunie 2014, respectiv ‑0,10 începând cu luna iunie a anului 2014, ‑0,20 începând cu luna septembrie a anului 2014, ‑0,30 începând cu luna decembrie a anului 2015 și ‑0,40 începând cu luna martie a anului 2016. În sfârșit, rata de refinanțare a BCE a fost 0,05 % începând cu 9 martie 2015 și 0 % începând cu 16 martie 2016.
25 Prin e‑mailul din 27 ianuarie 2017, reprezentanții reclamantei au răspuns că, în temeiul articolului 266 TFUE, Comisia era obligată să ia toate măsurile impuse de executarea Hotărârii Printeos. Aceștia au amintit în esență Hotărârea din 10 octombrie 2001, Corus UK/Comisia (T‑171/99, EU:T:2001:249, punctele 50-53, denumită în continuare „Hotărârea Corus”), susținând că această obligație putea să cuprindă, în cazul unui act care a fost executat deja, o repunere a reclamantului în situația în care se afla anterior acestui act (principiul restitutio in integrum). În cazul unei hotărâri prin care se anulează sau se reduce amenda aplicată unei întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență, Comisia ar avea astfel obligația să restituie amenda care a fost plătită de această întreprindere fără a fi datorată, incluzând nu numai cuantumul principal al amenzii respective, ci și dobânzile produse de acest cuantum.
26 La 1 februarie 2017, reclamanta a primit în contul său bancar un virament de la Comisie în cuantum de 4 729 000 de euro, echivalent celui al amenzii pe care l‑a plătit cu titlu provizoriu la 9 martie 2015.
27 Prin e‑mailul din 3 februarie 2017, Comisia a respins argumentele reclamantei, întemeindu‑se în special pe articolul 90 alineatul (4) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012. În plus, Comisia a precizat următoarele:
„Mai întâi, alegerea de a efectua mai degrabă o plată cu titlu provizoriu decât de a constitui o garanție financiară este o decizie a clientului dumneavoastră. În plus, clientul dumneavoastră cunoștea perfect că cuantumul plății provizorii era investit într‑un fond. Funcționarea acestui fond și noțiunea de randament garantat au fost explicate în detaliu în «nota de informare» care v‑a fost transmisă la 16 februarie 2015.
Întrucât randamentul global general în perioada cuprinsă între 10 martie 2015 și 25 ianuarie 2017 a fost negativ, randamentul garantat se ridică la 0 euro, clientului dumneavoastră fiindu‑i rambursată doar suma creanței principale.”
Procedura și concluziile părților
28 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 31 martie 2017, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
29 La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a adresat părților întrebări scrise în ceea ce privește efectele asupra soluționării litigiului în special ale Hotărârii din 12 februarie 2015, Comisia/IPK International (C‑336/13 P, EU:C:2015:83, denumită în continuare „Hotărârea IPK”), invitându‑le să răspundă la aceste întrebări parțial în scris și parțial în ședință. Părțile au comunicat răspunsurile la întrebările scrise ale Tribunalului în termenele stabilite.
30 La propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.
31 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal (Camera a treia extinsă) au fost ascultate în ședința din 3 iulie 2018.
32 În răspunsurile la întrebările orale adresate de Tribunal, reclamanta, pe de o parte, a menționat că nu mai dorea să mențină articolul 266 primul paragraf TFUE în calitate de temei juridic principal, în sensul unei căi de atac autonome, cuprins în primul capăt de cerere al acțiunii sale și, pe de altă parte, a confirmat că termenii „dobânzi compensatorii” care sunt menționați în acesta trebuiau înțeleși ca având în vedere „dobânzi moratorii”, în sensul punctului 30 din Hotărârea IPK, aspect cu privire la care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.
33 Reclamanta solicită Tribunalului:
– obligarea Comisiei la plata unei despăgubiri în cuantum de 184 592,95 euro care corespunde dobânzilor moratorii calculate pentru cuantumul de 4 729 000 de euro la rata de refinanțare a BCE, majorată cu două puncte procentuale, pentru perioada cuprinsă între 9 martie 2015 și 1 februarie 2017 (denumită în continuare „perioada de referință”) sau, alternativ, la rata dobânzii pe care Tribunalul o va considera adecvată;
– obligarea Comisiei la plata unor dobânzi moratorii pentru cuantumul solicitat la liniuța precedentă pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2017 și data la care Comisia va plăti efectiv suma menționată în executarea hotărârii de admitere a prezentei acțiuni, la rata dobânzii aplicată de BCE pentru operațiunile sale de refinanțare, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate, sau, alternativ, la rata dobânzii pe care Tribunalul o va considera adecvată;
– cu titlu subsidiar, anularea e‑mailului în litigiu;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
34 În ședință, reclamanta a solicitat extinderea majorării ratei de refinanțare a BCE, astfel cum este menționată la punctul 33 prima liniuță de mai sus, la trei puncte procentuale și jumătate.
35 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea cererii de despăgubire ca nefondată;
– declararea cererii de anulare a e‑mailului în litigiu ca fiind inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată;
– declararea excepției de nelegalitate a articolului 90 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 (denumită în continuare „dispoziția în litigiu”) ca fiind inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată;
– în cazul în care s‑ar considera oportună acordarea unei despăgubiri sau a unor dobânzi reclamantei, efectuarea calculului pe baza criteriilor menționate la punctele 65-78 din memoriul în apărare;
– în orice caz, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată sau, cu titlu subsidiar, în cazul în care reclamantei i se acordă o despăgubire, obligarea fiecărei părți să suporte propriile cheltuieli de judecată.
În drept
Cu privire la obiectul litigiului
36 Cu titlu principal, reclamanta, după ce s‑a desistat de primul capăt de cerere al acțiunii, în măsura în care acesta era întemeiat pe articolul 266 primul paragraf TFUE ca fiind o cale de atac autonomă (a se vedea punctul 32 de mai sus), solicită în temeiul articolului 266 al doilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 340 al doilea paragraf TFUE și cu articolul 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) acordarea unei despăgubiri echivalente cuantumului dobânzilor moratorii pe care Comisia ar fi trebuit să i le plătească în executarea Hotărârii Printeos cu ocazia rambursării cuantumului principal al amenzii pe care l‑a plătit fără a fi datorat, conform articolului 2 alineatul (1) litera (e) din decizia din 2014, anulat prin hotărârea menționată.
37 Reclamanta precizează că în special dispoziția în litigiu nu se aplică reparării prejudiciilor în temeiul articolului 266 al doilea paragraf TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Chiar dacă se presupune că ar exista un asemenea caz, ea ar încălca articolele 266 și 340 TFUE, precum și articolul 41 alineatul (3) și articolul 47 din cartă, încălcare pe care reclamanta o invocă în calitate de excepție de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE.
38 Cu titlu subsidiar, reclamanta solicită, în temeiul articolului 263 TFUE, anularea e‑mailului în litigiu, acesta fiind fondat pe un temei juridic abrogat și inaplicabil și care încalcă în orice caz articolele 266 și 340 TFUE, precum și articolul 41 alineatul (3) și articolul 47 din cartă.
Cu privire la cererea de despăgubiri principală, în calitate de prim capăt de cerere
Evocarea argumentelor părților
39 Potrivit reclamantei, Comisia s‑a abținut în mod nelegal să îi plătească dobânzile moratorii aferente cuantumului principal al amenzii plătit cu titlu provizoriu. Plata dobânzilor menționate ar fi o componentă indispensabilă a repunerii ei în situația în care s‑ar fi aflat dacă decizia din 2014 nu ar fi fost adoptată (Hotărârea Corus, punctul 54). Faptul că nu a beneficiat de cuantumul principal al amenzii plătit fără a fi datorat s‑ar afla la originea unui prejudiciu suferit de reclamantă, în sensul că ar fi trebuit să recurgă la alte surse de finanțare și să suporte costurile aferente a trei împrumuturi bancare încheiate în perioada de referință, și s‑ar întemeia pe o încălcare suficient de gravă a normelor de drept care conferă drepturi particularilor, imputabilă în special considerentului (92) al deciziei atacate. Insuficiența motivării care viciază acest considerent, chiar caracterul său contrar adevărului, constatată la punctul 54 din Hotărârea Printeos, ar demonstra caracterul intenționat, vădit, grav și nescuzabil al încălcării de către Comisie a dreptului Uniunii Europene, care ar fi echivalent unui abuz de putere. Acest fapt ar fi confirmat mai ales de considerentul (16) al Deciziei C(2017) 4112 final a Comisiei din 16 iunie 2017 de modificare a deciziei din 2014, în care se admite că „toate întreprinderile, cu excepția Hamelin, aveau raporturile individuale produs/cifră de afaceri foarte ridicate”. Astfel, obligația de motivare în sensul articolului 296 al doilea paragraf TFUE și al articolului 41 alineatul (2) litera (c) din cartă ar fi un drept fundamental care asigură exercitarea efectivă a unui alt drept fundamental, cel al unei căi de atac jurisdicționale efective, în sensul articolului 47 din cartă. De asemenea, omisiunea de a plăti dobânzi aferente cuantumului principal al amenzii care a fost plătit fără a fi datorat ar fi o încălcare suficient de gravă a articolului 266 primul paragraf TFUE [Ordonanța din 21 martie 2006, Holcim (France)/Comisia, T‑86/03, nepublicată, EU:T:2006:90, punctul 32, denumită în continuare „Ordonanța Holcim”], care conferă dreptul subiectiv ca hotărârile Tribunalului să fie executate în mod corect și integral, fără ca în această privință Comisia să dispună de o marjă de apreciere. Această nelegalitate nu poate fi acoperită prin normele de drept invocate în e‑mailul în litigiu.
40 În această privință, pe de o parte, reclamanta precizează că articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002 era abrogat începând cu 1 ianuarie 2013, data intrării în vigoare a Regulamentului delegat nr. 1268/2012. Așadar, Regulamentul nr. 2342/2002 nu era în vigoare nici la 16 februarie 2015, atunci când Comisia a trimis informațiile referitoare la plata provizorie a amenzii, nici la 1 februarie 2017, atunci când a rambursat cuantumul principal al amenzii, nici la 26 ianuarie 2017, atunci când a trimis e‑mailul în litigiu. Or, Comisia nu poate regulariza a posteriori lipsa temeiului juridic și nici omisiunea de a plăti dobânzile datorate întemeindu‑se, pentru prima dată în e‑mailul său din 3 februarie 2017, pe articolul 90 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012. Pe de altă parte, în cazul în care ar trebui să se concluzioneze că acest articol este totuși un temei juridic pertinent, reclamanta invocă, pe baza articolului 277 TFUE, nelegalitatea dispoziției în litigiu în raport cu articolele 266 și 340 TFUE, precum și cu articolul 41 alineatul (3) și cu articolul 47 din cartă, în măsura în care această dispoziție prevede posibilitatea de a nu se plăti dobânzi.
41 În primul rând, reclamanta arată în esență că dispoziția în litigiu încalcă articolul 266 primul paragraf TFUE, mai precis principiul restitutio in integrum, astfel cum a fost recunoscut în Hotărârile IPK și Corus (punctele 54 și 57), potrivit căruia Comisia este obligată să ramburseze nu numai cuantumul principal al amenzii plătit fără a fi datorat, ci și dobânzile aferente acestuia în perioada în care reclamantul nu a putut să beneficieze de acel cuantum. Această cerință de drept primar ar prevala în fața oricărei norme de drept derivat, eventual contrară. În al doilea rând, dispoziția în litigiu ar încălca articolul 47 din cartă, protecția jurisdicțională în temeiul articolului 263 TFUE nefiind efectivă dacă, după anularea de către instanța Uniunii a unei decizii prin care se aplică o amendă pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, întreprinderea în cauză nu ar fi în măsură să obțină dobânzile aferente amenzii care a fost plătită fără a fi datorată. Introducerea unor acțiuni împotriva deciziilor prin care se aplică sancțiuni ar fi descurajată. În al treilea rând, dispoziția în litigiu ar fi deopotrivă contrară articolului 41 alineatul (3) din cartă și articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Curtea statuând în Hotărârea din 13 iulie 2016, Manfredi (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 95), că, în temeiul dreptului oricărei persoane de a solicita repararea prejudiciului cauzat, persoanele care au suferit un prejudiciu pot solicita nu numai repararea prejudiciului real (damnum emergens) și a câștigului nerealizat (lucrum cessans), ci și plata dobânzilor. Prin urmare, dispoziția menționată nu ar fi fost aplicabilă în speță și nici susceptibilă să regularizeze lipsa temeiului juridic care autorizează Comisia să refuze plata dobânzilor.
42 Comisia răspunde că, în Hotărârea Printeos, Tribunalul s‑a limitat să constate existența unei insuficiențe a motivării care afecta considerentul (92) al deciziei din 2014, fără să se pronunțe însă asupra fondului, cu alte cuvinte asupra participării reclamantei la o încălcare a articolului 101 TFUE. Argumentul potrivit căruia motivele în discuție erau contrare adevărului ar fi, așadar, lipsit de pertinență, iar Comisia ar fi fost autorizată să adopte Decizia C(2017) 4112 final prin care a aplicat reclamantei aceeași amendă ca cea aplicată prin decizia din 2014. În orice caz, o asemenea insuficiență a motivării nu ar fi o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept al Uniunii. În plus, modalitățile de rambursare a amenzii ar fi fost stabilite în decizia din 2014, prin trimiterea la dispoziția în litigiu, fără să fi fost contestate de reclamantă.
43 Cu titlu subsidiar, Comisia amintește că, în conformitate cu articolul 278 TFUE, acțiunile formulate în fața instanței Uniunii nu au efect suspensiv. Întrucât reclamanta nu a solicitat suspendarea deciziei din 2014, aceasta ar fi constituit un titlu executoriu care justifica plata provizorie a amenzii, în pofida acțiunii în anulare introduse împotriva acesteia. În speță, reclamantei nu i s‑ar fi cauzat niciun prejudiciu, dat fiind că i‑a fost rambursat cuantumul principal al amenzii, chiar dacă randamentul fondului fusese negativ. În plus, Comisia nu s‑ar fi aflat într‑o situație de neplată, în special deoarece ar fi efectuat cu diligență rambursarea cuantumului principal menționat înainte chiar ca Hotărârea Printeos să rămână definitivă.
44 Comisia susține că în cadrul contenciosului în materie de despăgubiri, obiectul dobânzilor compensatorii este în principal repararea prejudiciului cauzat de deprecierea monetară ulterioară evenimentului care a produs prejudiciul până la plata despăgubirii și reconstituirea pe cât posibilă a patrimoniului victimei (principiul restitutio in integrum). Astfel, acordarea de dobânzi compensatorii ar fi supusă întrunirii condițiilor răspunderii extracontractuale, care nu este stabilită în speță. În orice caz, aceste dobânzi ar trebui să fie calculate în funcție de prejudiciul suferit în mod efectiv, determinat ca regulă generală prin luarea în considerare a ratei inflației în perioada în cauză, constatată de Eurostat în statul membru în care reclamantul își are sediul. Or, în speță, în cursul perioadei de referință cuprinse între 13 martie 2015 și 1 februarie 2017, rata inflației în Spania ar fi fost 0 %. Deși calculul dobânzilor compensatorii trebuia efectuat pe baza ratei de refinanțare a BCE (a se vedea punctul 24 de mai sus), iar nu pe baza ratei inflației, rata de refinanțare aplicabilă nu ar fi cea de 0,05 % în vigoare la 9 martie 2015, ci aceea care era în vigoare în cursul perioadei de referință și care ar fi fost stabilită la 0 % începând cu 16 martie 2016. O majorare cu două puncte procentuale ar fi exclusă, întrucât dobânzile compensatorii nu ar urmări să impună sarcini suplimentare debitorului în scopul evitării sau al limitării întârzierii în executarea obligației sale de plată, care ar face obiectul dobânzilor moratorii. Comisia contestă că reclamanta a suferit un prejudiciu din cauza plății provizorii a amenzii și din cauza recurgerii la unele surse de finanțare care au determinat cheltuieli. În ceea ce privește dobânzile moratorii, aplicate ca urmare a întârzierii în executarea obligației de plată a unei anumite sume, Comisia precizează în esență că aceste dobânzi trebuie să fie calculate de la data hotărârii prin care este declarată această obligație până la data plății lor integrale. Spre deosebire de dobânzile compensatorii, rata dobânzii aplicabilă acestor dobânzi moratorii ar fi rata de refinanțare a BCE majorată cu două puncte procentuale. Astfel, majorarea cu trei puncte procentuale și jumătate solicitată prin analogie cu rata dobânzii aplicată în cazul neplății amenzii în decizia din 2014 nu poate fi admisă.
45 Comisia apreciază că excepția de nelegalitate invocată împotriva dispoziției în litigiu este inadmisibilă și, în orice caz, nefondată. Admisibilitatea unei asemenea excepții ar depinde de cea a acțiunii principale. Or, în speță, e‑mailul în litigiu nu ar fi un act atacabil. Ar fi vorba despre un act pur confirmativ al articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din decizia din 2014, care prevede aplicarea dispoziției în litigiu în cazul în care reclamanta ar opta pentru plata provizorie a amenzii. Întrucât a omis să conteste acest articol în acțiunea îndreptată împotriva deciziei menționate, reclamanta ar fi acceptat caracterul său definitiv, ceea ce ar determina inadmisibilitatea cererii de anulare a acesteia și, prin urmare, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate.
46 Cu privire la fond, în primul rând, Comisia amintește că dispoziția în litigiu a înlocuit articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002, precizând condițiile de rambursare a unei plăți provizorii în cazul unor dobânzi negative. În temeiul acestei dispoziții, atunci când destinatarul amenzii alege, precum în speță, să plătească cu titlu provizoriu amenda în loc să constituie o garanție, sumele plătite vor fi investite în active financiare vizând printre altele generarea unui randament pozitiv, aspect cu privire la care reclamanta ar fi fost informată „în orice moment”. În cazul anulării de către instanța Uniunii a deciziei prin care se aplică o amendă, ea ar prevedea, în conformitate cu jurisprudența, rambursarea cuantumului principal și a dobânzilor aferente. Aceste dobânzi ar avea un caracter compensatoriu destinat să remedieze indisponibilitatea cuantumului plătit cu titlu provizoriu de la data plății până la data rambursării cuantumului principal, precum și să repare prejudiciul care ar fi putut să fie cauzat. În interesul destinatarului, dispoziția în litigiu ar garanta că, în cazul unei dobânzi negative, va primi cel puțin cuantumul principal integral, astfel încât costul unui randament pozitiv în cursul perioadei de referință ar fi suportat de Comisie.
47 În al doilea rând, Comisia apreciază că dispoziția în litigiu se conformează articolului 266 TFUE și principiului restitutio in integrum. Acest principiu nu ar impune rambursarea artificială a dobânzilor în toate cazurile, ci doar în împrejurări specifice, care nu sunt întrunite în speță, având în vedere situația macroeconomică în care investiția în discuție a produs o dobândă negativă. La momentul când au fost pronunțate Hotărârea Corus și Ordonanța Holcim, normele specifice, similare dispoziției în litigiu, ar fi lipsit încă, iar Tribunalul nu ar fi putut să țină seama de conjunctura economică actuală, caracterizată prin rate ale dobânzii scăzute, chiar negative, deoarece înainte de criza economică din anul 2008 ratele negative ale dobânzii erau dificil de prevăzut în contextul economic al țărilor Uniunii. Or, dreptul de a percepe dobânzi pozitive ar fi contrar realității economice dacă ar exista într‑un context în care ratele dobânzii sunt negative și ar putea determina o îmbogățire nejustificată. În speță, dispoziția în litigiu ar fi chiar favorabilă reclamantei deoarece, în lipsa unei asemenea norme specifice, randamentul negativ menționat la punctul 24 de mai sus ar fi trebuit să fie dedus din cuantumul principal la momentul rambursării sale.
48 În al treilea rând, Comisia contestă că dispoziția în litigiu încalcă articolul 340 al doilea paragraf TFUE, articolul 41 alineatul (3) și articolul 47 din cartă, întrucât reclamanta nu explică motivele pentru care apreciază că această dispoziție ar compromite exercitarea dreptului său la reparație sau a dreptului său de a percepe dobânzi și că nu ar fi fost în măsură să își exercite dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă. Reclamanta nu ar avea nici temei să susțină că neplata unor dobânzi ar descuraja destinatarii unei decizii în materia concurenței să sesizeze Tribunalul pentru a obține anularea acesteia, rambursarea unor dobânzi (negative sau pozitive) fiind accesorie în raport cu cererea de anulare a cuantumului principal al amenzii și care nu este previzibilă în stadiul depunerii acțiunii.
Cu privire la condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii
49 Conform unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 64 și jurisprudența citată).
50 În ceea ce privește prima condiție, o jurisprudență constantă impune că trebuie să fie stabilită o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 65 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 29 și jurisprudența citată).
51 S‑a mai precizat că o asemenea încălcare este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția în cauză a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special gradul de claritate și de precizie a normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorității Uniunii (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 30 și jurisprudența citată). Numai atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/Fresh Marine, C‑472/00 P, EU:C:2003:399, punctul 26 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 aprilie 2017, Ombudsmanul/Staelen, C‑337/15 P, EU:C:2017:256, punctul 39).
52 În speță, există un dezacord între pozițiile părților privind chestiunea dacă omisiunea de a plăti dobânzi aferente cuantumului principal al amenzii care a fost rambursat reclamantei este o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor.
53 În susținerea cererii sale de despăgubiri, reclamanta invocă, pe de o parte, o încălcare a obligației de motivare în sensul articolului 296 al doilea paragraf TFUE și al articolului 41 alineatul (2) litera (c) din cartă care afectează în special considerentul (92) al deciziei din 2014 și care a determinat Tribunalul să anuleze decizia menționată în privința sa prin Hotărârea Printeos și, pe de altă parte, o încălcare a articolului 266 primul paragraf TFUE care consacră un drept subiectiv la punerea în aplicare completă și corectă a hotărârii menționate, întrucât Comisia nu dispune de o marjă de apreciere în acest scop, inclusiv în ceea ce privește acordarea unor dobânzi moratorii.
54 Tribunalul apreciază că este oportun să examineze în primul rând existența unei încălcări suficient de grave a articolului 266 primul paragraf TFUE.
Cu privire la existența unei încălcări suficient de grave a articolului 266 primul paragraf TFUE
55 În temeiul articolul 266 primul paragraf TFUE, instituția emitentă a actului anulat trebuie să ia măsurile impuse de executarea hotărârii prin care acest act a fost declarat nul și neavenit. Trebuie să se constate că acest articol constituie o normă de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor, în sensul jurisprudenței citate la punctul 50 de mai sus. Astfel, aceasta prevede o obligație absolută și necondiționată a instituției emitente a actului anulat de a lua, în interesul reclamantului care a obținut câștig de cauză, măsurile impuse de executarea hotărârii de anulare, căreia îi corespunde un drept al reclamantului la respectarea deplină a acestei obligații.
56 Astfel, în ipoteza anulării unei decizii de aplicare a unei amenzi, precum în speță, sau a unei decizii prin care se dispune restituirea plății nedatorate, jurisprudența a recunoscut în temeiul acestei norme dreptul reclamantului de a fi repus în situația în care se afla înainte de această decizie, ceea ce implică în special rambursarea cuantumului principal plătit fără a fi datorat, ca urmare a deciziei anulate, precum și plata dobânzilor moratorii (a se vedea în acest sens Hotărârea IPK, punctul 29, și Hotărârea Corus, punctele 50, 52 și 53, Ordonanța Holcim, punctele 30 și 31, și Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Comisia/IPK International, C‑336/13 P, EU:C:2014:2170, punctele 78 și 79). Curtea a subliniat în această privință că plata dobânzilor moratorii constituia o măsură de executare a hotărârii de anulare, în sensul articolului 266 primul paragraf TFUE, întrucât urmărea să compenseze în mod forfetar privarea de beneficiile unei creanțe și să încurajeze debitorul să execute, în cel mai scurt timp, hotărârea de anulare (Hotărârea IPK, punctele 29 și 30).
57 În speță, în vederea executării Hotărârii Printeos și pentru a justifica decizia de a nu plăti dobânzi reclamantei, Comisia s‑a întemeiat în special pe dispoziția în litigiu.
58 În acest context, critica invocată de reclamantă potrivit căreia Comisia ar fi aplicat în mod eronat articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002 în locul dispoziției în litigiu, care l‑a înlocuit (a se vedea punctul 40 de mai sus), nu poate fi admisă. Astfel cum arată Comisia, articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din decizia din 2014, care nu a fost contestată de reclamantă în cadrul cauzei T‑95/15 și, așadar, a rămas definitivă, face trimitere în mod explicit la articolul 90 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 în legătură cu facultatea întreprinderii în cauză de a plăti cu titlu provizoriu cuantumul amenzii. Această apreciere nu este repusă în discuție prin faptul că nota de informare transmisă reclamantei prin e‑mailul din 16 februarie 2015 făcea încă trimitere, din eroare, după cum admite însăși Comisia, la articolul 85a din Regulamentul nr. 2342/2002. Pe de altă parte, reclamanta nu contestă că, în speță, în perioada de referință, randamentul plasamentului cuantumului principal al amenzii în fondul BUFI nu a produs nicio dobândă, ci era negativ, și că, așadar, Comisia a respectat criteriile de aplicare a dispoziției în litigiu.
59 Ținând seama de jurisprudența citată la punctul 56 de mai sus, trebuie să se examineze, prin urmare, dacă, în speță, neefectuarea plății de către Comisie a dobânzilor moratorii și punerea în aplicare a dispoziției în litigiu constituiau o executare a Hotărârii Printeos conformă cu cerințele care decurg din articolul 266 primul paragraf TFUE.
Cu privire la aplicabilitatea dispoziției în litigiu și cu privire la obligația de plată a dobânzilor moratorii în lumina articolului 266 primul paragraf TFUE
60 Astfel cum Comisia a recunoscut în ședință, având în vedere contextul său normativ și modul său clar de redactare, cu trimiterea sa expresă la căile de atac și în special la situația în care amenda aplicată printr‑o decizie a fost anulată, dispoziția în litigiu este destinată să pună în aplicare cerințele prevăzute la articolul 266 primul paragraf TFUE. De asemenea, în înscrisurile sale, Comisia a confirmat că dispoziția în litigiu a fost edictată în scopul de a pune reglementarea în conformitate cu cerințele recunoscute de jurisprudență, și anume cu cele rezultate din Hotărârea Corus și din Ordonanța Holcim.
61 Dispoziția în litigiu trebuie, așadar, interpretată în lumina cerințelor care decurg din articolul 266 primul paragraf TFUE, în măsura în care acest lucru este permis de modul său de redactare. Într‑adevăr, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că un text de drept derivat al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, în sensul conformității sale cu dispozițiile tratatului și cu principiile generale ale dreptului Uniunii. În schimb, o asemenea abordare nu poate să se finalizeze printr‑o interpretare contra legem inadmisibilă a textului respectiv atunci când sensul său este clar și lipsit de ambiguitate și nu este susceptibil de o asemenea interpretare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2017, Yingli Energy (China) și alții/Consiliul, T‑160/14, nepublicată, EU:T:2017:125, punctele 151 și 152 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 33 și jurisprudența citată]. Astfel, în privința unei dispoziții al cărei sens este clar și lipsit de ambiguitate, revine exclusiv Tribunalului, sesizat cu o excepție de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE, sarcina de a controla conformitatea acesteia cu dispozițiile tratatului și cu principiile generale ale dreptului Uniunii.
62 Regulamentul delegat nr. 1268/2012 nu precizează sensul termenilor „dobânda generată” utilizați de dispoziția în litigiu. În special, el nu califică aceste dobânzi ca fiind „moratorii” sau „penalizatoare”, asemenea celor menționate la articolul 83 din acesta. În mod similar, articolul 83 alineatul (4) din regulamentul financiar, și anume temeiul juridic al dispoziției în litigiu, se limitează să prevadă de asemenea termenii ambigui „dobânzi acumulate”. În schimb, articolul 78 alineatul (4) din același regulament financiar, care privește constatarea creanțelor Uniunii față de un debitor, face trimitere în mod explicit la noțiunea „dobândă penalizatoare”. În plus, în răspunsul la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal cu privire la acest aspect, Comisia a susținut în esență că „dobânzile generate” în acest sens nu constituiau nici dobânzi moratorii, nici dobânzi compensatorii, ci dobânzi sui generis care se raportau exclusiv la randamentul sau la rentabilitatea care ar fi fost posibil să fie obținute prin depunerea cuantumului principal într‑un cont sau prin investirea lui în active financiare.
63 În această privință, Comisia consideră în esență că dispoziția în litigiu, precum și celelalte dispoziții ale Regulamentului delegat nr. 1268/2012 prezintă o reglementare completă în materia dobânzilor ce trebuie acordate în cazul rambursării unei datorii ca urmare a anulării unei decizii prin care se aplică o amendă, care o împiedică, în principiu, să acorde dobânzi atunci când, precum în speță, nu sunt întrunite condițiile dispoziției în litigiu. În schimb, independent de aplicarea dispoziției menționate, Comisia nu exclude nici posibilitatea să plătească dobânzi compensatorii pentru a despăgubi un prejudiciu, nici posibilitatea să plătească dobânzi moratorii în cazul unei rambursări cu întârziere a cuantumului principal al amenzii. În orice caz, Comisia apreciază că, în speță, nu se afla în întârziere în efectuarea plății care să poată justifica acordarea unor asemenea dobânzi moratorii, ci subliniază caracterul imediat și diligent pe care l‑a manifestat la rambursarea cuantumului principal al amenzii reclamantei, înainte chiar ca Hotărârea Printeos să rămână definitivă, excluzând astfel o întârziere în efectuarea plății.
64 Totuși, astfel cum s‑a recunoscut prin jurisprudența citată la punctul 56 de mai sus, obligația, care decurge în mod direct din articolul 266 primul paragraf TFUE, de plată a dobânzilor moratorii ca urmare a unei decizii care anulează cu efect retroactiv o decizie prin care se dispune restituirea unei plăți nedatorate sau prin care se aplică o amendă are ca obiect în special despăgubirea forfetară a privării de beneficiile creanței în discuție. În această privință, jurisprudența ține seama de faptul că, grație anulării ex tunc a deciziei respective, această creanță există din momentul în care destinatarul ei a plătit suma solicitată fără a fi datorată, astfel încât încă din acest stadiu emitentul acestei decizii, în calitate de debitor, se află neîndoielnic în întârziere în efectuarea plății (a se vedea în acest sens Hotărârea IPK, punctele 30 și 76, și Hotărârea Corus, punctele 50-54). Trebuie să se precizeze că această jurisprudență nu operează o diferențiere după cum este vorba despre o situație ca urmare a anulării unei decizii prin care se dispune restituirea unei plăți nedatorate sau cea a unei decizii prin care este aplicată o amendă, ci se aplică oricărei creanțe născute ca urmare a anulării retroactive a unei măsuri adoptate de o instituție, fără a aduce atingere conținutului dispoziției în litigiu și aplicabilității sale în speță.
65 Așadar, Comisia afirmă în mod eronat că nu se afla în întârziere în efectuarea plății încă din 9 martie 2015, data la care reclamanta a plătit cu titlu provizoriu, fără a‑l datora, cuantumul principal al amenzii aplicate, și, prin urmare, nu datora dobânzi moratorii. Întrucât decizia din 2014 a fost anulată cu efect retroactiv, Comisia se afla neîndoielnic, de la data plății provizorii menționate, în întârziere în rambursarea acestui cuantum principal. Astfel, ea era obligată să plătească dobânzi moratorii în conformitate cu articolul 266 primul paragraf TFUE pentru a respecta principiul restitutio in integrum și pentru a despăgubi reclamanta în mod forfetar pentru privarea de beneficiile aferente cuantumului respectiv.
66 De aici rezultă de asemenea că Comisia a considerat în mod eronat că dispoziția în litigiu o împiedica să își onoreze obligația absolută și necondiționată de a plăti dobânzi moratorii în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE. În orice caz, această dispoziție nu poate nici să aducă atingere acestei obligații, nici să excludă o asemenea plată, termenii „dobânda generată” care sunt prevăzuți în cuprinsul dispoziției în litigiu nefiind susceptibili să fie calificați drept „dobânzi moratorii” sau drept despăgubire forfetară, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 64 de mai sus, ci desemnând în mod exclusiv un randament pozitiv real al investirii sumei în discuție.
67 În consecință, reclamanta susține în mod întemeiat că, în urma Hotărârii Printeos și independent de dispoziția în litigiu, Comisia avea obligația, în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE, astfel cum este interpretat de jurisprudență, cu titlu de măsuri de executare a hotărârii menționate, nu doar să ramburseze cuantumul principal al amenzii, ci și să plătească dobânzi moratorii pentru a despăgubi în mod forfetar privarea de beneficiile aferente cuantumului respectiv în perioada de referință, și că nu dispunea de o marjă de apreciere în acest scop.
68 În această privință, trebuie respinsă argumentația Comisiei întemeiată pe o eventuală îmbogățire fără cauză a reclamantei ca urmare a randamentului negativ al cuantumului principal al amenzii în perioada de referință, chiar a unei supracompensări determinate de rambursarea valorii nominale a cuantumului respectiv, o asemenea înțelegere fiind în contradicție directă cu logica despăgubirii forfetare prin acordarea unor dobânzi moratorii, subliniată de jurisprudență.
69 În aceste împrejurări, având în vedere obligația absolută și necondiționată impusă Comisiei prin articolul 266 primul paragraf TFUE de a plăti asemenea dobânzi, fără ca ea să dispună de o marjă de apreciere în această privință, trebuie să se constate existența unei încălcări suficient de grave a acestei norme de drept care este susceptibilă să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii în sensul articolului 266 al doilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 340 al doilea paragraf TFUE. În aceste condiții, nu este necesară nici pronunțarea asupra celorlalte critici invocate de reclamantă în acest scop, nici asupra excepției de nelegalitate îndreptate împotriva dispoziției în litigiu.
Cu privire la legătura de cauzalitate și la prejudiciul care trebuie reparat
70 Trebuie amintit că condiția referitoare la legătura de cauzalitate prevăzută la articolul 340 al doilea paragraf TFUE privește existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul nelegal reproșat și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, C‑419/08 P, EU:C:2010:147, punctul 53 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 61 și jurisprudența citată).
71 În speță, nerespectarea de către Comisie a obligației de acordare a dobânzilor moratorii în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE prezintă o legătură de la cauză la efect suficient de directă cu prejudiciul suferit de reclamantă. Acest prejudiciu este echivalent cu pierderea dobânzilor moratorii menționate în perioada de referință, ce reprezintă despăgubirea forfetară pentru privarea de beneficiile aferente cuantumului principal al amenzii în aceeași perioadă și corespund ratei de refinanțare a BCE aplicabile, majorată, astfel cum s‑a solicitat în speță, cu două puncte procentuale (a se vedea punctul 74 de mai jos).
72 În această privință, Comisia nu poate reproșa reclamantei că a ales în mod liber să plătească cu titlu provizoriu amenda în loc să constituie o garanție bancară care, de altfel, ar fi generat în egală măsură costuri de finanțare, deși cunoștea sau trebuia să cunoască condițiile de rambursare prevăzute de dispoziția în litigiu în urma unei eventuale hotărâri de anulare. După cum Comisia însăși recunoaște, în conformitate cu articolul 278 TFUE, în lipsa unui efect suspensiv al unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii de aplicare a unei amenzi și care constituie titlu executoriu, plata provizorie a amenzii constituie obligația de principiu și primară a întreprinderii în cauză care, mai mult, în speță, a fost impusă prin articolul 2 alineatul (2) din decizia din 2014. De aici rezultă că alegerea reclamantei de a plăti cu titlu provizoriu amenda este consecința logică a acestei decizii și nu poate rupe legătura de cauzalitate dintre nelegalitatea constatată și prejudiciul suferit.
73 În ceea ce privește cuantumul prejudiciului care trebuie reparat, se impune constatarea că, în speță, Comisia nu a contestat cuantumul principal al despăgubirii, de 184 592,95 euro ca atare, solicitat de reclamantă cu titlu de compensare a dobânzilor moratorii care au curs și care nu au fost plătite începând cu 9 martie 2015, ci doar majorarea lor cu trei puncte procentuale și jumătate în loc de două puncte procentuale, în raport cu rata de refinanțare a BCE (a se vedea punctul 44 de mai sus). În aceste împrejurări, trebuie să se statueze că cuantumul principal solicitat poate face obiectul unei despăgubiri în speță.
74 Totuși, având în vedere această contestație și împrejurarea că reclamanta s‑a limitat să solicite în cadrul primului capăt al cererii de sesizare o despăgubire al cărei cuantum include dobânzi moratorii la rata de refinanțare a BCE majorată cu doar două puncte procentuale, principiul ne ultra petita interzice Tribunalului să examineze mai mult decât această pretenție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 mai 1992, Mulder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:1992:217, punctul 35). În această privință, cererea reclamantei, formulată în ședință, de a extinde majorarea la trei puncte procentuale și jumătate – în mod similar cererii sale formulate în e‑mailul din 26 ianuarie 2017 (a se vedea punctul 22 de mai sus) – este tardivă și contrară principiului imutabilității concluziilor părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2017, HX/Consiliul, C‑423/16 P, EU:C:2017:848, punctul 18). În sfârșit, doar cu titlu subsidiar, cu alte cuvinte în cazul respingerii cererii cu titlu principal, reclamanta a solicitat să i se aloce o rată a dobânzii pe care Tribunalul o va considera adecvată.
75 În consecință, se impune respingerea acestei cerere de majorare și stabilirea cuantumului despăgubirii la 184 592,95 euro.
Cu privire la cererea de acordare a dobânzilor moratorii, în calitate de al doilea capăt de cerere
76 Întrucât, în cadrul celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor moratorii aferente cuantumului despăgubirii, astfel cum se prevede la punctul 75 de mai sus, trebuie acordate dobânzi moratorii de la data pronunțării prezentei hotărâri până la plata completă efectuată de Comisie și, astfel cum s‑a solicitat, la rata de refinanțare a BCE majorată cu trei puncte procentuale și jumătate, prin analogie cu articolul 83 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 ianuarie 2017, Gascogne Sack Deutschland și Gascogne/Uniunea Europeană, T‑577/14, EU:T:2017:1, punctele 178 și 179).
77 În schimb, această cerere trebuie respinsă, în măsura în care privește acordarea de dobânzi moratorii începând cu 1 februarie 2017.
78 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie admisă cererea de despăgubiri, astfel cum este menționată în primul capăt de cerere, fără a fi necesară pronunțarea asupra cererii de anulare a e‑mailului în litigiu, formulată cu titlu subsidiar.
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)
declară și hotărăște:
1) Obligă Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană, să repare prejudiciul suferit de Printeos, SA, din cauza neefectuării plății către această societate a sumei de 184 592,95 euro care îi era datorată cu titlu de dobânzi moratorii care au curs în perioada cuprinsă între 9 martie 2015 și 1 februarie 2017, în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE, în executarea Hotărârii din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T‑95/15).
2) Despăgubirea prevăzută la punctul 1 va fi majorată cu dobânzi moratorii de la data pronunțării prezentei hotărâri până la plata completă, la rata stabilită de Banca Centrală Europeană pentru principalele operațiuni de refinanțare, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Obligă Comisia la plata cheltuielilor de judecată.
Frimodt Nielsen | Kreuschitz | Forrester |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 februarie 2019.
Semnături
Cuprins
Istoricul cauzei
Procedura și concluziile părților
În drept
Cu privire la obiectul litigiului
Cu privire la cererea de despăgubiri principală, în calitate de prim capăt de cerere
Evocarea argumentelor părților
Cu privire la condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii
Cu privire la existența unei încălcări suficient de grave a articolului 266 primul paragraf TFUE
Cu privire la aplicabilitatea dispoziției în litigiu și cu privire la obligația de plată a dobânzilor moratorii în lumina articolului 266 primul paragraf TFUE
Cu privire la legătura de cauzalitate și la prejudiciul care trebuie reparat
Cu privire la cererea de acordare a dobânzilor moratorii, în calitate de al doilea capăt de cerere
Cu privire la cheltuielile de judecată