Language of document : ECLI:EU:C:2009:183

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 24 martie 20091(1)

Cauza C‑123/08

Procedură penală

împotriva

Dominic Wolzenburg

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Rechtbank Amsterdam (Țările de Jos)]

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Motive de neexecutare facultativă a unui mandat de european de arestare – Noțiunile «rămâne» în statul membru de executare și «este rezident» al acestuia – Tratament diferit al resortisanților statului membru de executare și al resortisanților altor state membre – Principiul egalității de tratament”





1.        În prezenta cauză, Curtea este invitată să se pronunțe din nou asupra domeniului de aplicare al articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului(2), care prevede un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare.

2.        Potrivit acestei dispoziții, autoritatea judiciară a statului membru de executare(3) poate refuza să execute un astfel de mandat emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate atunci când persoana căutată „rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia” și acest stat se angajează să asigure el însuși executarea pedepsei.

3.        Rechtbank Amsterdam (Țările de Jos)(4) dorește să afle în ce măsură acest motiv de neexecutare se poate aplica unui resortisant german care face obiectul unui mandat de arestare emis de Republica Federală Germania pentru executarea unei pedepse cu închisoarea și care, din luna iunie 2005, lucrează în Țările de Jos unde trăiește împreună cu soția sa.

4.        Această instanță se confruntă de asemenea cu faptul că persoana interesată nu dispune de o autorizație de ședere pe durată nedeterminată în Țările de Jos și că, potrivit dreptului olandez, nu poate beneficia de motivul respectiv de neexecutare pentru că norma potrivit căreia predarea unui resortisant olandez în scopul executării unei pedepse trebuie să fie refuzată nu se aplică decât resortisanților celorlalte state membre care sunt titulari ai unei astfel de autorizații de ședere.

5.        Astfel, instanța menționată urmărește să afle, în primul rând, care trebuie să fie durata șederii în statul membru de executare a persoanei vizate de un mandat european de arestare pentru ca să se poate considera că această persoană rămâne în statul membru respectiv sau este rezident al acestuia, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

6.        Aceasta solicită, în al doilea rând, să se stabilească dacă aplicarea motivului de neexecutare prevăzut de această dispoziție poate fi condiționată de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

7.        Instanța de trimitere solicită, în al treilea rând, să se stabilească dacă principiul nediscriminării se opune unei legislații naționale potrivit căreia norma care prevede că predarea unui resortisant național trebuie refuzată atunci când este solicitată în scopul executării unei pedepse nu se aplică decât resortisanților celorlalte state membre care sunt titulari ai unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

8.        Aceste trei întrebări sunt foarte apropiate de cele care, într‑un context diferit, au fost adresate Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski(5), pronunțată ulterior primirii prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

9.        În această hotărâre, Curtea a dat o definiție noțiunilor „rămâne” în statul membru de executare și „este rezident” al acestui stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru. Curtea a furnizat de asemenea indicii cu privire la a doua întrebare referitoare la problema dacă aplicarea motivului de neexecutare prevăzut de această dispoziție poate fi condiționată de cerințe administrative, precum o autorizație națională de ședere. În schimb, aceasta nu s‑a pronunțat asupra ultimului aspect referitor la conformitatea cu principiul nediscriminării a unei legislații naționale care interzice predarea unui resortisant național, iar nu pe cea a unui resortisant al unui alt stat membru.

10.      Prezenta cauză ar trebui să determine Curtea să precizeze și să completeze răspunsurile date în Hotărârea Kozłowski, citată anterior, cu privire la domeniul de aplicare al articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

11.      În ceea ce privește prima întrebare a instanței de trimitere, vom propune Curții să răspundă că, referitor la noțiunea „este rezident”, precum și la noțiunea „rămâne”, condiția decisivă este dacă persoana vizată de mandatul european de arestare are legături suficiente cu statul membru de executare, care să permită concluzia că executarea pedepsei în acest stat crește șansele de reinserție a acestei persoane. Vom indica faptul că durata șederii în statul respectiv constituie unul dintre elementele relevante pe care trebuie să le ia în considerare instanța competentă pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită.

12.      În ceea ce privește a doua întrebare, vom propune Curții să răspundă că aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu poate fi condiționată de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

13.      În sfârșit, ca răspuns la a treia întrebare a instanței de trimitere, vom propune Curții să declare că legislația națională în discuție este contrară principiului nediscriminării prevăzut la articolul 12 CE.

14.      Înainte de a expune în detaliu analiza noastră, ni se pare util să prezentăm mai jos principiile esențiale pe care le vom regăsi în continuare în cursul studiului nostru și care au stat la baza raționamentului nostru:

–        procedura mandatului european de arestare instituită prin decizia‑cadru a înlocuit, între statele membre, procedura de extrădare, care se menține în relațiile de cooperare cu statele terțe, precum și în cele dintre statele membre atunci când, prin excepție, procedura mandatului european de arestare nu este aplicabilă, în special pentru motive care țin de aplicarea în timp a deciziei‑cadru;

–        dispozițiile articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru impun abordarea unor probleme care țin în realitate de dreptul penal material, în măsura în care aplicarea acestora se află în mod necesar în legătură directă cu noțiunea de reinserție a condamnatului. Având în vedere că evoluția modernă a dreptului penal, comună statelor membre, transformă reinserția într‑o funcție fundamentală a pedepsei, rezultă că, în temeiul principiului individualizării sancțiunii din care face parte regimul executării acesteia, fiecare decizie trebuie să fie adoptată ținând seama de împrejurările specifice situației individuale a fiecărui condamnat;

–        în ceea ce privește o pedeapsă sau o măsură care poate fi asimilată acesteia, precum „măsura de siguranță privativă de libertate”, executarea, precum și pronunțarea acesteia privesc libertatea individuală. Prin urmare, normele proprii sistemului judiciar – garant al respectării acestei libertăți în toate statele membre – trebuie să fie protejate, în special cu privire la libertatea de apreciere necesară de care trebuie să dispună judecătorul pentru punerea efectivă în aplicare a principiilor pe care este chemat să le aplice.

I –    Dreptul comunitar

A –    Dispozițiile relevante din decizia‑cadru

15.      Decizia‑cadru are ca obiect eliminarea, între statele membre, a procedurii formale de extrădare prevăzute de diferitele convenții la care aceste state sunt părți și înlocuirea acestei proceduri cu un sistem de predare între autoritățile judiciare(6). În această privință, considerentul (5) al deciziei‑cadru prevede:

„Obiectivul stabilit pentru Uniune[a Europeană], și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.”

16.      Decizia‑cadru se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare în domeniul dreptului penal, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare(7), și pe un „grad ridicat de încredere” între statele membre(8).

17.      Articolul 1 din decizia‑cadru este intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”. Acesta prevede:

„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

18.      Atunci când un mandat european de arestare este emis pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, trebuie să fie vorba, în conformitate cu articolul 2 din decizia‑cadru, despre o condamnare cu o durată de cel puțin patru luni.

19.      Același articol 2 prevede o listă de 32 infracțiuni pentru care, dacă sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani, mandatul european de arestare trebuie să fie executat chiar dacă faptele respective nu sunt sancționate în statul membru de executare. Pentru celelalte infracțiuni, predarea persoanei vizate de un mandat european de arestare poate fi supusă de statul membru de executare condiției dublei incriminări.

20.      Articolele 3 și 4 din decizia‑cadru sunt consacrate motivelor de neexecutare obligatorie, respectiv motivelor de neexecutare facultativă. Articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru prevede:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”

21.      Acest motiv de neexecutare facultativă este completat de articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, aplicabil atunci când mandatul european de arestare este emis în scopul urmăririi penale. Potrivit acestei dispoziții, predarea persoanei vizate de un astfel de mandat european de arestare poate fi supusă condiției ca această persoană, atunci când este resortisant sau rezident al statului membru de executare, să fie returnată în acest stat, după ce a fost audiată, pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

B –    Domeniul de aplicare al acestor dispoziții din decizia‑cadru, potrivit Hotărârii Kozłowski

22.      În Hotărârea Kozłowski, citată anterior, se regăsește următorul context de împrejurări de fapt și de drept.

23.      Autoritățile judiciare germane au fost sesizate cu o cerere de predare a domnului Kozłowski, un resortisant polonez, în temeiul unui mandat european de arestare emis de o instanță poloneză în scopul executării unei pedepse cu închisoarea de cinci luni, pronunțată printr‑o hotărâre rămasă definitivă.

24.      Domnul Kozłowski era deținut la penitenciarul din Stuttgart (Germania) unde executa o pedeapsă privativă de libertate de trei ani și șase luni, la care fusese condamnat de instanțele germane pentru numeroase fapte de înșelăciune comise în Germania.

25.      Domnul Kozłowski era celibatar și nu avea copii. Vorbea puțin, chiar deloc, limba germană. Acesta intrase în Germania în luna februarie 2005, unde locuise până la arestarea sa, care a avut loc la 10 mai 2006, cu câteva întreruperi, în special pe perioada concediului de Crăciun. De asemenea, lucrase ocazional în Germania, în domeniul construcțiilor. Domnul Kozłowski se opunea predării sale către autoritățile judiciare poloneze și dorea să rămână în Germania după eliberarea sa.

26.      În dreptul german, articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru a fost transpus în dispoziții diferite, după cum persoana respectivă este un resortisant german sau un resortisant străin.

27.      În ceea ce privește resortisanții germani, extrădarea lor în scopul executării unei pedepse nu este posibilă decât atunci când persoana urmărită consimte la aceasta(9). În ceea ce privește străinii a căror reședință obișnuită este situată pe teritoriul național, fie că sunt resortisanți ai unui alt stat membru sau ai unui stat terț, extrădarea lor în scopul executării unei pedepse poate fi refuzată atunci când persoana respectivă nu consimte la predarea sa și atunci când prevalează interesul legitim al acestuia de a executa pedeapsa pe teritoriul național(10).

28.      Această legislație a fost adoptată ca urmare a unei decizii a Bundesverfassungsgericht (Germania) pronunțată la 18 iulie 2005, prin care legea anterioară a fost declarată neconstituțională pentru motivul că aducea atingere în mod disproporționat dreptului fundamental al oricărui german de a nu fi extrădat(11).

29.      Oberlandesgericht (Germania) se confrunta cu următoarele două probleme. Pe de o parte, trebuia să stabilească dacă domnul Kozłowski rămânea sau era rezident pe teritoriul german în sensul articolului 4 punctul 6 din la decizia‑cadru. Mai exact, se întreba cu privire la consecințele care trebuiau deduse, în vederea acestei aprecieri, în primul rând, din întreruperile șederii domnului Kozłowski în Germania în anul 2005 și în anul 2006, în al doilea rând, din faptul că, la mai mult de trei luni după intrarea sa în Germania, acesta nu exercita nicio activitate și își asigura partea cea mai importantă a mijloacelor de subzistență prin comiterea de infracțiuni, astfel încât legalitatea șederii sale în Germania părea incertă și, în al treilea rând, din faptul că domnul Kozłowski era deținut.

30.      Pe de altă parte, Oberlandesgericht se întreba cu privire la conformitatea cu principiul nediscriminării a dreptului german prin care s‑a transpus articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru. Oberlandesgericht solicita Curții, în special, să se pronunțe cu privire la problema dacă și în ce măsură este posibil să se realizeze o distincție între resortisanții naționali și resortisanții străini care sunt cetățeni ai Uniunii.

31.      Astfel, Oberlandesgericht a adresat Curții următoarele două întrebări:

„1)      În vederea aplicării articolului 4 punctul 6 din [decizia‑cadru], se poate considera că o persoană «rămâne» sau «este rezidentă» într‑un stat membru [de executare], în condițiile în care această persoană:

a)      nu locuiește neîntrerupt în statul membru [de executare];

b)      nu locuiește în acest stat conform legislației naționale privind intrarea și șederea străinilor;

c)      comite în mod regulat infracțiuni în acest stat și/sau

d)      este deținut în acest stat în scopul executării unei pedepse privative de libertate?

2)      O transpunere a articolului 4 punctul 6 din [decizia‑cadru] care exclude în orice situație predarea împotriva voinței sale, în scopul executării unei pedepse, a unui resortisant al statului membru [de executare], în condițiile în care conferă autorităților statului respectiv o putere de apreciere în vederea autorizării executării unui mandat european de arestare emis împotriva unor resortisanți ai altor stat membre care se opun predării lor, este conformă dreptului Uniunii, în special principiului nediscriminării și instituirii cetățeniei Uniunii, conform articolului 6 alineatul (1) UE coroborat cu articolele 12 CE, precum și 17 CE și următoarele și, în cazul unui răspuns afirmativ, trebuie cel puțin să se țină seama de aceste principii în cadrul exercitării puterii de apreciere menționate?”

32.      În Hotărârea Kozłowski, citată anterior, Curtea nu a răspuns decât la prima întrebare. Aceasta a declarat:

„Articolul 4 punctul 6 din [decizia‑cadru] trebuie interpretat în sensul că:

–        o persoană căutată «este rezident» în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acest stat și «rămâne» în acest stat atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință;

–        pentru a stabili dacă între persoana căutată și statul membru de executare există legături care să permită să se constate că această persoană intră sub incidența termenului «rămâne» în sensul articolului 4 punctul 6 menționat, este de competența autorității judiciare de executare să efectueze o apreciere globală a mai multe elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare.”

33.      Curtea a întemeiat acest răspuns pe motivele următoarele:

–        conținutul și înțelesul termenilor „rămâne” și „este rezident” nu sunt definite în decizia‑cadru;

–        termenul „rămâne” nu poate fi interpretat într‑un mod extensiv care ar presupune ca autoritatea judiciară de executare să poată refuza executarea unui mandat european de arestare pentru simplul motiv că persoana căutată se află temporar pe teritoriul statului membru de executare. Cu toate acestea, termenul respectiv nu poate fi interpretat nici în sensul că o persoană căutată care rămâne în acest stat o anumită perioadă nu ar fi în niciun caz susceptibilă să fi stabilit cu acel stat legături care să poată justifica posibilitatea de a invoca acest motiv de neexecutare facultativă;

–        prin urmare, termenul „rămâne” este relevant pentru a stabili domeniul de aplicare al articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru;

–        termenii „rămâne” și „este rezident” trebuie să facă obiectul unei definiri uniforme în cadrul Uniunii și statele membre nu le pot da un înțeles mai larg decât cel care decurge din această definiție;

–        pentru a ști dacă motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru își găsește aplicare într‑o situație concretă, autoritatea judiciară de executare trebuie să stabilească, într‑o primă etapă, numai dacă persoana este resortisant, este rezident sau rămâne în acest stat, iar ulterior, dacă este cazul, într‑o a doua etapă, autoritatea judiciară respectivă trebuie să aprecieze dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent;

–        în această privință, articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are ca scop în special să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție a persoanei căutate;

–        prin urmare, termenii „rămâne” și „este rezident” vizează situațiile în care persoana care face obiectul unui mandat european de arestare fie și‑a stabilit reședința reală în statul membru de executare, fie, respectiv, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință;

–        pentru a determina dacă într‑un caz concret o persoană a stabilit astfel de legături, trebuie să se efectueze o apreciere globală a mai multe elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare;

–        în cadrul acestei aprecieri globale, numai unul dintre aceste elemente nu poate avea o importanță decisivă;

–        în ceea ce privește împrejurările invocate de instanța de trimitere, faptul că persoana căutată nu a locuit neîntrerupt în statul membru de executare și faptul că persoana respectivă nu locuiește în acest stat conform legislației naționale privind intrarea și șederea străinilor nu exclud, singure, concluzia că această persoană „rămâne” în acest stat, dar pot să aibă totuși un caracter relevant și

–        împrejurarea că persoana respectivă comite în mod regulat infracțiuni în statul membru de executare și faptul că era deținută în acest stat nu sunt relevante pentru a aprecia dacă această persoană „rămâne” în acest stat, dar pot fi relevante, în cazul în care persoana respectivă rămâne în statul respectiv, pentru a aprecia dacă există un motiv legitim de neexecutare.

34.      Aplicate la situația particulară a domnului Kozłowski, aceste criterii au determinat Curtea să aprecieze, pe de o parte, că acesta nu era rezident în Germania și, pe de altă parte, că nici nu rămânea în acest stat, ținând seama de durata, de natura și de condițiile șederii acestuia, precum și de lipsa de legături familiale și de legăturile economice slabe cu acest stat.

II – Cadrul factual și juridic al deciziei de trimitere

A –    Situația persoanei căutate

35.      Domnul Wolzenburg a fost condamnat de mai multe instanțe germane la o pedeapsă cu închisoarea de un an și nouă luni pentru săvârșirea mai multor infracțiuni și în special pentru introducerea de marijuana în Germania.

36.      La 13 iulie 2006, Parchetul din Aachen (Germania) a emis un mandat european de arestare împotriva domnului Wolzenburg pentru executarea acestei pedepse, mandat pe care l‑a trimis la 3 august 2006.

37.      Domnul Wolzenburg a intrat în Țările de Jos la începutul lunii iunie a anului 2005. De la 16 iunie 2005, acesta locuiește în Țările de Jos într‑un apartament situat în Venlo, în temeiul unui contract de închiriere încheiat pe numele său și al soției sale. Domnul Wolzenburg este înscris în registrele acestei localități. În ședința din 30 noiembrie 2007, a declarat că soția sa, de asemenea de cetățenie germană, este însărcinată.

38.      Între anii 2005-2007, domnul Wolzenburg a exercitat o activitate salariată în Țările de Jos. La 24 iulie 2005, i‑a fost atribuit un număr fiscal și un număr de asigurări sociale. Acesta a dovedit că dispunea de asigurare medicală pentru perioada cuprinsă între ianuarie 2006 și 31 decembrie 2008.

39.      La 20 septembrie 2006, domnul Wolzenburg s‑a prezentat la serviciul de imigrare și naturalizare pentru a fi înregistrat în calitate de cetățean al Uniunii. Instanța de trimitere indică faptul că acesta beneficiază de un drept de ședere în temeiul dreptului comunitar și că, având în vedere infracțiunile pentru care a fost condamnat, nu ar trebui să piardă dreptul de ședere în Țările de Jos.

40.      Instanța de trimitere precizează de asemenea că faptele referitoare la introducerea de marijuana în Germania au fost comise în parte în Țările de Jos, astfel încât acesta ar fi putut fi urmărit și în acest stat membru.

B –    Dreptul olandez

41.      Articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru a fost transpus în Țările de Jos prin articolul 6 din Legea privind predarea persoanelor (Overleveringswet) din 29 aprilie 2004(12), care prevede:

„1.   Predarea unui olandez poate fi autorizată în măsura în care prezența acestuia este solicitată în scopul unei anchete penale îndreptate împotriva sa și în măsura în care, în opinia autorității judiciare de executare, este garantat că, dacă acesta este condamnat în statul membru emitent la o pedeapsă privativă de libertate fără suspendare pentru fapte pentru care predarea poate fi autorizată, acesta va putea executa pedeapsa respectivă în Țările de Jos.

2.     Predarea unui olandez nu este autorizată dacă această predare este cerută în scopul executării unei pedepse privative de libertate, care i‑a fost aplicată printr‑o hotărâre judecătorească definitivă.

3.     În caz de refuz al predării întemeiat exclusiv pe dispozițiile alineatului 2, Ministerul Public anunță autoritatea judiciară eminentă că este pregătit să pună în executare hotărârea judecătorească în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 11 din Convenția din 21 martie 1983 asupra transferării persoanelor condamnate (Trb. 1983, 74) sau în temeiul unei alte convenții aplicabile.

[…]

5.     Alineatele 1-4 se aplică de asemenea unui străin titular al unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată, în măsura în care acesta poate fi urmărit în Țările de Jos pentru fapte care se află la baza mandatului european de arestare și în măsura în care, în ceea îl privește, este previzibil că nu va pierde dreptul de ședere în Țările de Jos ca urmare a unei pedepse sau a unei măsuri care i‑ar fi aplicată după predare.”

III – Întrebările preliminare

42.      Instanța de trimitere arată că dispozițiile articolului 6 alineatul 5 din OLW sunt aplicabile atunci când mandatul european de arestare a fost emis pentru executarea unei pedepse, astfel încât predarea trebuie să fie refuzată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la aceste dispoziții, în conformitate cu articolul 6 alineatul 2 din OLW.

43.      Aceasta indică de asemenea faptul că dispozițiile respective au ca obiect favorizarea reinserției persoanei condamnate, permițând acesteia să execute pedeapsa cât se poate de aproape de mediul social în care trebuie să se reintegreze.

44.      Instanța de trimitere subliniază totuși că, potrivit articolului 6 alineatul 5 din OLW, resortisanții unui alt stat membru, care beneficiază de drept de ședere în Țările de Jos în temeiul articolului 18 CE, dar care nu sunt titulari ai unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată sunt excluși de la beneficiul acestei dispoziții din OLW.

45.      Instanța de trimitere precizează că obținerea acestei autorizații de ședere pe durată nedeterminată este supusă dublei condiții de a fi locuit o perioadă de cinci ani fără întrerupere în Țările de Jos și de a fi plătit o contribuție de 201 euro.

46.      Potrivit instanței de trimitere, faptul că resortisanții unui alt stat membru, care nu sunt titulari ai unei astfel de autorizații de ședere, nu au posibilitatea de a beneficia de motivul de nepredare prevăzut la articolul 6 alineatul 5 din OLW afectează drepturile de care aceștia beneficiază ca urmare a calității de cetățean al Uniunii.

47.      După ce a amintit că, în temeiul Hotărârii din 16 iunie 2005, Pupino(13), instanța națională este obligată să interpreteze dreptul intern în conformitate cu decizia‑cadru, în limita unei interpretări contra legem, Rechtbank Amsterdam a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      [Trebuie incluse] în cadrul noțiunii de persoane care rămân sau care au reședința în statul membru de executare, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, persoanele care nu au cetățenia statului membru de executare, ci [care au] cetățenia unui alt stat membru și care, în temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, locuiesc în mod legal în statul membru de executare, indiferent de durata acestei șederi legale?

2)      a)     În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, noțiunile avute în vedere la această întrebare trebuie interpretate în sensul că se referă la persoane care nu au cetățenia statului membru de executare, ci [care au] cetățenia altui stat membru și care, înainte de a fi arestate în baza unui mandat european de arestare, au locuit în mod legal pe teritoriul statului membru de executare în temeiul articolului 18 alineatul (1) CE o durată minimă determinată?

b)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea de la litera a), care sunt cerințele care pot fi impuse în privința duratei șederii legale?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare litera a), statul membru de executare poate impune, în afara unei cerințe privind durata șederii legale, și cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată?

4)      Intră în domeniul (material) de aplicare al Tratatului CE o dispoziție națională care stabilește condițiile în care [autoritatea judiciară de executare] poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate?

5)      Având în vedere

–        că articolul 6 [alineatele 2 și 5] din [OLW] conține norme potrivit cărora persoanele care nu au cetățenia olandeză, însă dispun de o autorizație de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul olandez sunt asimilate cetățenilor olandezi

și

–        că aceste norme conduc la un refuz al predării persoanelor din categoria respectivă atunci când mandatul european de arestare privește executarea unei pedepse privative de libertate definitive,

articolul 6 [alineatele 2 și 5] din OLW conține o discriminare interzisă de articolul 12 CE, întrucât asimilarea menționată nu se aplică și resortisanților altor state membre cu drept de ședere în temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, care nu își vor pierde dreptul de ședere în urma aplicării unei pedepse privative de libertate rămasă definitivă, dar care nu dețin o autorizație de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul olandez?”

IV – Analiză

48.      Întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere privesc trei probleme pe care le vom examina în mod succesiv. Este vorba despre a afla, în primul rând, care trebuie să fie durata șederii în statul membru de executare a persoanei căutate pentru ca aceasta să „rămână” în acest stat sau „să fie rezidentă” a acestuia în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, în al doilea rând, dacă aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la această dispoziție poate fi condiționată de cerințe administrative, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată determinată, și, în al treilea rând, dacă principiul nediscriminării prevăzut la articolul 12 CE se opune unei legislații a unui stat membru în temeiul căreia predarea resortisanților naționali trebuie să fie întotdeauna refuzată, în timp ce predarea resortisanților celorlalte state membre nu poate fi refuzată decât dacă aceștia sunt titulari ai unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

A –    Cu privire la durata șederii în statul membru de executare

49.      Prin intermediul primei întrebări, precum și prin intermediul celei de a doua întrebări literele a) și b), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, ce durată trebuie să prezinte șederea persoanei căutate în statul membru de executare pentru a se considera că aceasta rămâne în acest stat sau este rezidentă a acestuia, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

50.      Răspunsul la această întrebare se deduce destul de clar, în opinia noastră, din Hotărârea Kozłowski, citată anterior. Amintim că în această hotărâre, Curtea a declarat că o persoană este rezidentă în statul membru de executare atunci când aceasta și‑a stabilit reședința reală în acest stat și că rămâne în statul respectiv atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință.

51.      Curtea a precizat că, pentru a stabili dacă, într‑un caz concret, o persoană a stabilit astfel de legături, este necesar să se efectueze o apreciere globală a mai multe elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii în statul membru de executare, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul respectiv.

52.      Curtea a dedus această afirmație din faptul că noțiunile „rămâne” și „este rezident” nu sunt definite în decizia‑cadru, din faptul că acestea trebuie să facă obiectul unei definiții uniforme în cadrul Uniunii și neextensive, determinate de obiectivele urmărite prin articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, printre care figurează în special cel de a crește șansele de reinserție a persoanei căutate.

53.      Prin urmare, din aceste considerații putem trage următoarele concluzii pentru prezenta cauză.

54.      Pe de o parte, durata șederii persoanei căutate în statul membru de executare constituie unul dintre elementele care trebuie să fie luat în considerare pentru a stabili dacă această persoană are legături suficiente cu statul respectiv. Această analiză este valabilă atât pentru noțiunea „este rezident”, cât și pentru noțiunea „rămâne”, astfel cum se atestă prin definiția acesteia din urmă, potrivit căreia o persoană rămâne în statul membru de executare atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință.

55.      Pe de altă parte, această ședere trebuie să fie de o „anumită durată”(14), și anume de o durată semnificativă pentru a demonstra, cu privire la întreaga situație a persoanei căutate, existența unei legături veritabile a acestei persoane cu statul membru de executare.

56.      Rezultă că o persoană nu poate fi considerată că „rămâne” sau „este rezidentă” pe teritoriul statului membru de executare, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, oricare ar fi durata șederii sale în acest stat. Astfel, la fel cum nu este suficient ca persoana căutată să se afle temporar pe teritoriul statului membru de executare pentru a considera că aceasta rămâne pe teritoriul respectiv(15), nu ar fi suficient nici ca aceasta să fi avut numai reședința reală sau principală în statul membru de executare de foarte puțin timp, fără a avea încă alte legături cu acest stat, precum o activitate profesională sau prezența membrilor familiei sale.

57.      Cu toate acestea, din expresia „o anumită durată” utilizată în Hotărârea Kozłowski, citată anterior, rezultă de asemenea că nu este necesar nici ca persoana căutată să fi fost rezidentă a statului respectiv în mod neîntrerupt pentru o perioadă determinată, de exemplu de cinci ani, precum impune articolul 16 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului(16) pentru a beneficia de un drept de ședere permanentă. Întrucât, noțiunile „este rezident” și „rămâne” trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme în Uniune, un stat membru nu poate impune o durată de ședere legală obligatorie. Considerăm că, prin condiționarea nepredării unui resortisant al unui alt stat membru de cerința ca resortisantul respectiv să fi locuit în mod neîntrerupt o perioadă de cinci ani în Țările de Jos, legea olandeză este contrară deciziei‑cadru.

58.      Problema dacă durata șederii în statul membru de executare a persoanei căutate este suficientă pentru a permite acesteia să beneficieze de motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru depinde, așadar, de o apreciere concretă a acestei durate, luându‑se în considerare toate celelalte elemente obiective relevante care caracterizează situația acestei persoane.

59.      Mai concret, Curtea descrie metoda de analiză pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o urmeze pentru a stabili dacă acest motiv de neexecutare trebuie să se aplice. Într‑o primă etapă, această autoritate trebuie numai să stabilească dacă persoana este resortisant sau rezident al acestui stat sau rămâne pe teritoriul acestuia și, dacă se regăsește una dintre aceste situații, într‑o a doua etapă, trebuie să aprecieze dacă există un interes legitim care să justifice ca pedeapsa aplicată în statul membru emitent să fie executată pe teritoriul statului membru de executare(17). În această perspectivă, reinserția persoanei căutate nu ar constitui decât unul dintre aceste interese legitime.

60.      Această interpretare a articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu ne convinge.

61.      Pe de o parte, având în vedere condițiile prevăzute de acest articol și sistemul deciziei‑cadru, nu vedem ce alt interes legitim ar putea fi urmărit prin această dispoziție. În plus, trebuie amintit că articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru prevede o excepție de la principul predării prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, astfel încât nu poate face obiectul unei interpretări extensive, astfel cum a indicat Curtea în ceea ce privește noțiunea „rămâne”(18).

62.      Pe de altă parte, această metodă de analiză pentru punerea în aplicare a articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu pare conformă cu metoda de interpretare a unei noțiuni prevăzute de un act comunitar, potrivit căreia, atunci când această noțiune nu este definită în actul respectiv și când acesta din urmă nici nu face trimitere la dreptul statelor membre, noțiunea respectivă trebuie să fie definită în raport cu contextul său și în raport cu obiectivul pe care îl urmărește(19). Noțiunile care condiționează aplicarea unei dispoziții comunitare trebuie să fie apreciate în fiecare caz concret luând în considerare exact obiectivul urmărit de dispoziția comunitară respectivă.

63.      În consecință, apreciem că, pentru a stabili dacă persoana căutată „rămâne” în statul membru de executare sau „este rezidentă” a acestui stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze în fiecare situație concretă dacă această persoană are legături de o asemenea natură cu acest stat încât executarea pedepsei în statul respectiv să apară necesară pentru a favoriza reinserția sa. Conținutul acestor noțiuni a fost definit de către Curte în Hotărârea Kozłowski, citată anterior, având în vedere exact acest obiectiv și în același mod trebuie apreciat în fiecare caz concret.

64.      Locul în care rămâne sau este rezidentă o persoană care trebuie să execute o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranță este relevant pentru reinserția acesteia, deoarece reinserția urmărește să permită persoanei respective să își regăsească locul în societate, și anume mediul familial, social și profesional în care trăia înainte de executarea pedepsei și în care se va întoarce probabil după executarea acesteia.

65.      Astfel, în recomandările cu privire la normele penitenciare(20), statele membre ale Consiliului Europei și‑au exprimat dorința ca detenția să fie organizată, în cea mai mare măsură posibilă, în condiții care să îi permită deținutului să mențină și să întărească legăturile cu familia sa. Executarea pedepsei cu închisoarea trebuie de asemenea să dea acestui deținut impresia că nu este exclus din societate. Detenția trebuie, în sfârșit, să ușureze obținerea sau recuperarea unui loc de muncă după executarea pedepsei, prin intermediul unui program de pregătire pentru liberare pus în aplicare în instituțiile penitenciare sau al unei liberări condiționate sub control(21).

66.      În consecință, punerea în aplicare a acestor recomandări impune ca executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de liberate să întrerupă într‑o măsură cât mai redusă legăturile deținutului cu familia sa, precum și cu mediul său social și profesional.

67.      Ținând seama de aceste considerații, autoritatea judiciară de executare trebuie să aprecieze, într‑o situație concretă, dacă persoana căutată „rămâne” în statul membru de executare sau „este rezidentă” a acestuia în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

68.      Rezultă că această persoană ar putea să fie considerată, în opinia noastră, rezidentă a statului membru de executare în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, cu toate că nu locuiește decât de foarte puțin timp în acest stat, dacă dispune totuși de alte legături suficient de puternice cu acest stat, precum faptul că are reședința principală, trăiește cu familia și exercită o activitate profesională în statul respectiv.

69.      În ceea ce privește situația domnului Wolzenburg, apreciem că acesta poate fi considerat rezident al Țărilor de Jos în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, în condițiile în care, la momentul primirii mandatului european de arestare de către autoritățile olandeze, acesta își stabilise reședința principală în statul respectiv de puțin mai mult de un an, că trăia împreună cu soția și că exercita o activitate profesională în acest stat.

70.      Având în vedere aceste elemente, propunem să se răspundă că, pentru a stabili dacă persoana căutată în temeiul unui mandat european de arestare rămâne în statul membru de executare sau este rezidentă a acestuia, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, durata șederii acestei persoane în statul membru respectiv trebuie să fie suficientă pentru a dovedi că, în raport cu alte elemente obiective care caracterizează situația concretă a persoanei respective, aceasta are cu statul respectiv legături care permit să se concluzioneze că executarea pedepsei cu închisoarea în statul membru de executare este de natură să favorizeze reinserția sa.

B –    Cu privire la posibilitatea de a condiționa aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată

71.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la această dispoziție poate fi condiționată de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

72.      Hotărârea Kozłowski, citată anterior, furnizează deja indicii cu privire la răspunsul care trebuie dat la această întrebare. În hotărârea respectivă, Curtea s‑a pronunțat cu privire la problema dacă se poate considera că persoana căutată „rămâne” în statul membru de executare sau „este rezidentă” a acestuia în cazul în care nu locuiește în acest stat conform legislației naționale privind intrarea și șederea străinilor. Oberlandesgericht Stuttgart a adresat această întrebare pentru că domnul Kozłowski, la mai mult de trei luni de la intrarea sa în Germania, nu exercita nicio activitate profesională și își asigura partea cea mai importantă a mijloacelor de subzistență prin comiterea de infracțiuni(22).

73.      Potrivit Curții, această simplă împrejurare nu exclude posibilitatea de a considera că persoana căutată rămâne în statul membru de executare, dar poate constitui un element relevant pentru a aprecia dacă această condiție este îndeplinită.

74.      Din aceste elemente se deduce că, pentru a răspunde la întrebarea examinată și precum menționează chiar instanța de trimitere, trebuie să se pornească de la faptul că dreptul de ședere în statul membru de executare al unui resortisant al altui stat membru decurge din articolul 18 CE sau, după caz, din exercitarea unei activități economice în temeiul unei libertăți de circulație prevăzute de Tratatul CE și că acest drept nu poate fi pus în discuție de statul respectiv decât în condiții conforme cu dreptul comunitar.

75.      Astfel, potrivit articolului 17 alineatul (1) CE, orice persoană care are cetățenia unui stat membru este cetățean al Uniunii și, potrivit articolului 18 alineatul (1) CE, fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul CE, precum și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale. De asemenea, este cert că această calitate de cetățean al Uniunii constituie statutul de bază al fiecărui resortisant al unui stat membru și că dreptul, garantat de Tratatul CE, de a exercita o activitate economică în calitate de independent sau de salariat în statul membru pe care l‑a ales are drept corolar dreptul de ședere în acest stat.

76.      Astfel cum indică chiar instanța de trimitere, acest drept de ședere nu este condiționat de cerințe administrative, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată. O astfel de condiție nu figurează nici printre condițiile prevăzute de Tratatul CE, nici printre cele din Directiva 2004/38, contrar cerinței de a dispune de resurse suficiente pentru o ședere de mai mult de trei luni și obligației de a nu reprezenta o amenințare pentru ordinea și securitatea publică din statul membru gazdă, cerințe în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kozłowski, citată anterior.

77.      În mod analog, deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată nu figurează nici printre condițiile de aplicare a motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

78.      Rezultă că lipsa deținerii unei astfel de autorizații nu poate exclude aplicarea acestui motiv de neexecutare și nici nu poate constitui un element relevant care poate fi luat în considerare pentru aplicarea acestuia.

79.      Având în vedere aceste elemente, propunem să se răspundă la a treia întrebare că articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că aplicarea motivului de neexecutare prevăzut de această dispoziție nu poate fi condiționată de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

80.      Cu titlu suplimentar, arătăm că dreptul olandez prevede încă două condiții suplimentare pentru aplicarea motivului de neexecutare menționat. De asemenea, este necesar, pe de o parte, ca persoana căutată să poată fi urmărită în Țările de Jos pentru faptele aflate la originea mandatului european de arestare și, pe de altă parte, să fie previzibil că aceasta nu își pierde dreptul de ședere în acest stat membru ca urmare a unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță care i‑ar fi aplicată după predare.

81.      Instanța de trimitere nu a întrebat Curtea cu privire la conformitatea unor astfel de condiții cu decizia‑cadru deoarece a constatat că acestea erau îndeplinite în prezenta cauză. Menționăm totuși că prima dintre aceste condiții, potrivit căreia persoana căutată trebuie să poate fi urmărită în statul membru de executare pentru faptele care au determinat condamnarea pe care se bazează mandatul european de arestare, nu este conformă, în opinia noastră, cu decizia‑cadru.

82.      Astfel, pe de o parte, articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru prevede drept condiție de aplicare numai, în primul rând, ca persoana căutată să fie resortisantă sau rezidentă a statului membru de executare ori să rămână pe teritoriul acestuia și, în al doilea rând, ca acest stat să se angajeze să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern. În plus, astfel cum am precizat deja, Curtea a hotărât că noțiunile „rămâne” și „este rezident” trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme în toate statele membre. Această analiză a noțiunii care condiționează aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are drept consecință, în opinia noastră, că un stat membru nu poate supune aplicarea respectivă unei condiții suplimentare care nu este prevăzută de această dispoziție.

83.      Pe de altă parte, condiția suplimentară în discuție nu poate fi justificată de obiectivul urmărit prin articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, constând în reinserția persoanei căutate. Nu există, a priori, nicio legătură între locul comiterii unei infracțiuni și locul în care persoana și‑a stabilit centrul de interese și în care, în consecință, detenția sa are cele mai multe șanse să îi favorizeze reinserția.

84.      În ceea ce privește a doua condiție, potrivit căreia persoana căutată nu trebuie să piardă dreptul de ședere în statul membru de executare, aceasta pare conformă cu decizia‑cadru, în măsura în care obiectivul de reinserție urmărit prin articolul 4 punctul 6 din aceasta presupune în mod implicit că persoana căutată poate continua să locuiască în acest stat și în care dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii într‑un stat membru a cărui cetățenie nu o deține nu este necondiționat.

85.      Amintim numai că, dacă, în urma comiterii unei infracțiuni într‑un stat membru, un cetățean al Uniunii poate fi privat de dreptul de ședere în acest stat, această privare nu poate rezulta decât dintr‑o decizie de expulzare adoptată în conformitate cu condițiile foarte restrictive prevăzute la articolele 27-33 din Directiva 2004/38.

86.      O astfel de decizie nu poate fi adoptată, așadar, decât în împrejurări excepționale, și anume atunci când comportamentul persoanei în discuție constituie o amenințare reală, efectivă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În plus, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă trebuie să ia în considerare diverși factori, precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în acest stat, precum și de legăturile sale cu țara de origine.

C –    Concluzie intermediară

87.      Având în vedere considerațiile precedente, ar trebui, așadar, să se poată considera că o persoană căutată care se află în situația domnului Wolzenburg rămâne sau este rezidentă în Țările de Jos în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru și că, astfel, beneficiază de motivul de neexecutare prevăzut la această dispoziție.

88.      Astfel cum rezultă din Hotărârea Pupino, citată anterior, și precum a amintit instanța de trimitere, este de competența instanțelor naționale, în conformitate cu principiul interpretării conforme, să interpreteze dreptul intern, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru pentru a obține rezultatul urmărit de aceasta(23). Totuși, această obligație încetează atunci când dreptului intern nu i se poate da o interpretare compatibilă cu decizia‑cadru, întrucât principiul interpretării conforme nu poate fi utilizat pentru o interpretare contra legem(24).

89.      În Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții(25), Curtea precizat însă în ce măsură acest obstacol poate fi surmontat cu ajutorul principiului echivalenței. Potrivit Curții, dacă dreptul național, prin aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, permite în anumite împrejurări ca o dispoziție din ordinea juridică internă să fie interpretată într‑un astfel de mod încât să fie evitat un conflict cu o altă normă de drept intern sau ca domeniul de aplicare al acestei dispoziții să fie redus în acest scop prin aplicarea acesteia numai în măsura în care este compatibilă cu norma respectivă, instanța are obligația să utilizeze aceleași metode în vederea obținerii rezultatului urmărit prin directiva în cauză(26). Această interpretare a domeniului de aplicare al principiului interpretării conforme poate fi transpusă în cazul unei decizii‑cadru.

90.      În prezenta cauză, instanța de trimitere nu a arătat dacă și în ce măsură metodele de interpretare recunoscute de dreptul național îi permit să rezolve conflictul dintre articolul 6 din OLW și articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru într‑un mod care să permită unei persoane aflate în situația domnului Wolzenburg să facă obiectul unei decizii de nepredare și să execute pedeapsa în Țările de Jos.

91.      Instanța de trimitere nu a indicat în ce măsură a patra și a cincea întrebare, care au ca obiect problema dacă legislația națională în litigiu este contrară principiului nediscriminării prevăzut la articolul 12 CE, sunt relevante în această privință. Cu toate acestea, nu se poate exclude faptul că, în temeiul metodelor de interpretare ale dreptului său intern, posibilitatea instanței de trimitere de a ajunge la rezultatul urmărit prin decizia‑cadru depinde de răspunsul la această întrebare. A patra și a cincea întrebare, a căror admisibilitate nu a fost contestată, nu pot fi considerate, așadar, vădit lipsite de interes pentru soluționarea acțiunii principale, astfel încât propunem Curții să le examineze.

D –    Cu privire la conformitatea reglementării în litigiu cu principiul nediscriminării

92.      Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă legislația sa națională este compatibilă cu articolul 12 CE care interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate în domeniul de aplicare al Tratatului CE.

93.      Astfel, aceasta întreabă, în esență, dacă articolul 12 CE, coroborat cu articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, se opune unei legislații a unui stat membru care prevede că predarea propriilor resortisanți în executarea unui mandat european de arestare trebuie să fie refuzată, în timp ce predarea resortisanților altor state membre care rămân în statul membru de executare sau sunt rezidenți ai acestuia în sensul respectivei dispoziții din decizia‑cadru nu poate fi refuzată decât dacă aceștia sunt titulari ai unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

94.      Mai multe state membre care au intervenit în prezenta procedură solicită Curții să dea un răspuns negativ la această întrebare pentru diferite motive care pot fi rezumate după cum urmează.

95.      În primul rând, potrivit guvernelor danez, german și austriac, articolul 4 din decizia‑cadru ar acorda statelor membre dreptul de a decide că predarea poate fi refuzată în cazurile prevăzute de această dispoziție, dar statele nu ar fi obligate să transpună aceste cazuri în dreptul intern. Prin urmare, acestea ar dispune de o marjă mare de apreciere atunci când decid să transpună motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din acest act, astfel încât ar avea dreptul să impună condiții diferite pentru aplicarea acestuia în privința resortisanților naționali și a celor ai celorlalte state membre.

96.      În al doilea rând, potrivit guvernului olandez, o astfel de reglementare nu poate fi apreciată în raport cu articolul 12 CE, deoarece nu intră în domeniul de aplicare al Tratatului CE, ci în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. În plus, împrejurările în care se află domnul Wolzenburg nu ar fi acoperite de Tratatul CE, acesta fiind arestat la 1 august 2006 pe baza unei dări în urmărire în cadrul Sistemului de Informații Schengen pentru executarea unei pedepse privative de libertate.

97.      În al treilea rând, un stat membru ar avea dreptul să interzică predarea propriilor resortisanți. Potrivit guvernului austriac, această interdicție ar fi conformă cu articolul 4 punctul 6 și cu articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, potrivit cărora existența unei legături strânse între resortisanții statului membru de executare și acest stat ar reprezenta o prezumție irefragabilă.

98.      În plus, interdicția extrădării de către un stat a propriilor resortisanți ar fi exprimată la articolul 3 din Protocolul nr. 4(27). Ar fi vorba de asemenea despre un principiu fundamental aplicat în alte texte adoptate în cadrul titlului VI la Tratatul UE, referitor la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală(28).

99.      De asemenea, Curtea ar fi admis în numeroase hotărâri că un stat membru poate adopta măsuri diferite în privința resortisanților săi și a resortisanților celorlalte state membre, dacă această diferență de tratament se justifică în mod obiectiv(29). O legislație națională care, precum în prezenta cauză, refuză predarea resortisanților naționali și nu extinde acest refuz decât la resortisanții celorlalte state membre care sunt titulari ai unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată ar fi justificată în mod obiectiv deoarece cele două categorii de cetățeni ai Uniunii ar avea o legătură mai strânsă cu statul membru de executare.

100. Pe de altă parte, prin adoptarea articolului 5 punctul 3 din decizia‑cadru, legiuitorul Uniunii ar fi decis că cetățenii acesteia care sunt rezidenți ai statului membru de executare nu trebuie să fie tratați în același mod ca și cei care rămân în statul respectiv fără a fi rezidenți ai acestuia.

1.      Cu privire la posibilitatea statelor membre de a nu transpune articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru și marja de apreciere a acestora în caz de transpunere

101. Considerăm că tratamentul diferit prevăzut de legislația națională în discuție nu poate fi justificat prin marja de apreciere de care ar dispune statele membre la transpunerea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, iar aceasta pentru următoarele două motive.

102. În principal, considerăm că transpunerea în dreptul intern a motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu este lăsată la discreția statelor membre, ci are caracter obligatoriu. În subsidiar, chiar dacă am presupune că această transpunere nu are caracter obligatoriu, un stat membru nu poate adopta o măsură care să reprezinte o discriminare pe motiv de cetățenie sau de naționalitate.

103. Cu privire la primul aspect, astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Kozłowski, citată anterior, motivul de neexecutare prevăzut articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are ca obiectiv să favorizeze reinserția persoanei condamnate. În măsura în care această persoană, dacă este vorba despre un cetățean al Uniunii, are dreptul de circulație și de ședere în toate statele membre, succesul reinserției sale privește nu numai statul membru de executare, ci de asemenea toate celelalte state membre și persoanele care trăiesc pe teritoriul acestora.

104. Aceeași analiză poate fi efectuată în ceea ce privește resortisanții statelor terțe. Ca urmare a eliminării controalelor la frontierele interne din spațiul Schengen, acești resortisanți pot circula liber în interiorul acestui spațiu. De asemenea, aceștia pot circula și locui în întreaga Uniune în calitate de membri ai familiei unui resortisant al unui stat membru.

105. Rezultă că deschiderea frontierelor a avut drept consecință că statele membre sunt responsabile solidar în lupta împotriva criminalității. Acesta este motivul pentru care crearea spațiului penal european a apărut ca o necesitate pentru ca libertățile de circulație să nu fie exercitate în detrimentul securității publice.

106. Prin urmare, transpunerea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru în dreptul fiecărui stat membru se impune, în opinia noastră, pentru ca mandatul european de arestare să nu se aplice în detrimentul reinserției persoanei condamnate și, în consecință, al interesului legitim al tuturor statelor membre în prevenirea criminalității, interes pe care urmărește să îl garanteze motivul de neexecutare prevăzut la această dispoziție.

107. Pentru aceste motive, considerăm, precum Comisia, că primele cuvinte ale articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, și anume „[a]utoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare”, trebuie interpretate în sensul că autoritatea judiciară de executare trebuie să poată dispune în dreptul intern de posibilitatea de a se opune predării atunci când condițiile prevăzute la această dispoziție sunt îndeplinite. În opinia noastră, această analiză este confirmată de Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului(30) care urmărește să favorizeze executarea pedepsei cu închisoarea în statul în care această executare este de natură să crească șansele de reinserție a persoanei condamnate.

108. Cu privire la al doilea aspect, chiar dacă s‑ar presupune că statele membre au libertatea de a transpune sau de a nu transpune articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, în cazul în care realizează o astfel de transpunere, acestea nu pot ignora principiul nediscriminării.

2.      Cu privire la aplicarea principiului nediscriminării

109. Este cert că decizia‑cadru a fost adoptată în temeiul Tratatului UE, iar nu în temeiul Tratatului CE. De asemenea, este adevărat că dreptul cetățeniei continuă să fie de domeniul competenței suverane a statelor membre și că dreptul comunitar nu are ca obiect înlăturarea oricărei diferențe de tratament în dreptul unui stat membru între resortisanții acestui stat și ceilalți cetățeni ai Uniunii. Prin urmare, obligațiile și drepturile care leagă în mod reciproc un stat membru de fiecare dintre resortisanții săi nu au vocația de a fi transpuse în mod sistematic la fiecare resortisant al celorlalte state membre(31).

110. Cu toate acestea, din această premisă nu se poate deduce că dispozițiile adoptate de un stat membru pentru transpunerea unui act care intră în domeniul de aplicare al Tratatului UE ar fi excluse de la orice control al legalității lor în raport cu principiul nediscriminării.

111. Astfel, pe de o parte, din jurisprudență rezultă că persoanele care au exercitat o libertate de circulație garantată de Tratatul CE au dreptul să se prevaleze de articolul 12 CE. Exercitarea unei libertăți de circulație constituie elementul de legătură cu dreptul comunitar, necesar aplicării acestui articol(32). În consecință, legislația unui stat membru poate fi examinată din punctul de vedere al conformității cu articolul respectiv din moment ce se aplică unei persoane care a exercitat o libertate de circulație, deși această legislație intră sub incidența unui domeniu de competență rezervată(33).

112. Astfel, în Hotărârea Cowan, citată anterior, Curtea a admis că un resortisant britanic, agresat în Franța cu ocazia unui sejur turistic, avea dreptul să se prevaleze de principiul nediscriminării împotriva legii franceze cu privire la despăgubirea victimelor infracțiunilor, chiar dacă aceasta avea caracterul unei norme de procedură penală în dreptul intern. De asemenea, în Hotărârea Garcia Avello, citată anterior, s‑a hotărât că niște copii spanioli care locuiau în mod legal în Belgia în calitate de cetățeni ai Uniunii puteau să se prevaleze de același principiu împotriva normelor belgiene care reglementau numele de familie.

113. Aceste hotărâri fac parte dintr‑o jurisprudență constantă potrivit căreia, în exercitarea competențelor sale rezervate, un stat membru nu poate aduce atingere normelor Tratatului CE(34), printre care figurează interdicția oricărei discriminări întemeiate pe cetățenie sau naționalitate, prevăzută la articolul 12 CE. Această jurisprudență ar trebui să se aplice a fortiori atunci când un stat membru transpune un act normativ al Uniunii, precum o decizie‑cadru, astfel cum confirmă articolul 47 UE, în temeiul căruia nicio dispoziție a Tratatului UE nu trebuie să afecteze normele Tratatului CE.

114. Rezultă că domnul Wolzenburg, care se află în Țările de Jos ca urmare a exercitării libertăților de circulație conferite de Tratatul CE, în calitate de cetățean al Uniunii sau de operator economic, are dreptul să se prevaleze de articolul 12 CE împotriva legislației olandeze care stabilește în ce condiții poate beneficia de motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

115. Pe de altă parte, în cadrul transpunerii unei decizii‑cadru, un stat membru nu poate aduce atingere principiului nediscriminării, ca principiu fundamental prevăzut în special la articolul 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), precum și la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000(35).

116. Astfel, există o jurisprudență consacrată în sensul că, atunci când transpun dreptul Uniunii, statele membre sunt obligate să respecte drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar(36).

117. În consecință, condițiile în care un stat membru transpune motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu pot fi sustrase unui control al conformității lor cu principiul nediscriminării.

3.      Cu privire la existența unei discriminări

118. Este cert că legislația olandeză în discuție stabilește o diferență de tratament întemeiată pe cetățenie. Astfel, precum arată Comisia, în timp ce resortisanții olandezi beneficiază în mod obligatoriu și necondiționat de motivul de neexecutare, resortisanții celorlalte state membre care rămân în Țările de Jos sau sunt rezidenți ai acestui stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, nu intră sub incidența acestui motiv decât dacă îndeplinesc condiții administrative suplimentare.

119. În conformitate cu jurisprudența, principiul nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, cu excepția cazului în care o astfel de diferență de tratament este justificată în mod obiectiv(37). De asemenea, se impune ca diferența de tratament în discuție să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit(38).

120. Mai multe state membre au susținut că ar avea dreptul să excludă în mod sistematic predarea resortisanților lor și că, în această măsură, situația acestora din urmă și cea a resortisanților celorlalte state membre în cadrul transpunerii articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu ar fi comparabile. Nu împărtășim această analiză pentru motivele următoare.

121. În primul rând, nu credem că imposibilitatea absolută de predare a resortisanților statului membru de executare este compatibilă cu decizia‑cadru.

122. Pe de o parte, constatăm că respectiva calitate de resortisant al statului membru de executare este prevăzută la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru în același mod ca și calitățile de „persoană care rămâne” în acest stat sau „persoană care este rezidentă” a acestuia, care nu pot conduce la o decizie de nepredare decât în urma unei aprecieri a situației deosebite a persoanei căutate, efectuate de la caz la caz de autoritatea judiciară de executare.

123. Pe de altă parte, motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are ca obiect creșterea șanselor de reinserție a persoanei căutate. Prevăzând la această dispoziție calitatea de resortisant al statului membru de executare, legiuitorul Uniunii a prezumat că această calitate constituia o prezumție a existenței de legături între persoana căutată și statul membru de executare, legătură care permitea să se concluzioneze că executarea pedepsei în acest stat putea favoriza această reinserție.

124. Cu toate acestea, nu credem că prezumția menționată poate fi considerată irefragabilă de un stat membru. Constituie o probă în acest sens varietatea foarte mare de situații umane cu care sunt confruntate autoritățile judiciare ale unui stat membru zi de zi. Astfel, ne putem imagina cazul unui resortisant olandez care trăiește de mulți ani într‑un alt stat membru decât Regatul Țărilor de Jos, în care are o familie și un loc de muncă, și pe care l‑ar fi părăsit numai pentru a se sustrage executării unei condamnări pronunțate împotriva sa în primul stat. Nu credem că, într‑o astfel de situație, este posibil să se prezume în mod irefragabil că reinserția persoanei interesate va fi în mod necesar mai bine asigurată prin executarea pedepsei în Țările de Jos.

125. Pentru acest motiv, considerăm că obiectivul reinserției urmărit prin intermediul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu poate fi atins fără individualizarea regimului de executare a pedepsei, care presupune că instanța beneficiază de o plenitudine de puteri jurisdicționale și de o libertate totală de apreciere. În consecință, în opinia noastră, acest obiectiv nu poate justifica faptul că un stat membru privează autoritatea judiciară competentă de orice putere de apreciere atunci când mandatul european de arestare privește un resortisant național. Astfel, autoritatea judiciară ar trebui să poată admite o cerere de predare atunci când persoana respectivă, la fel ca în exemplul menționat mai sus, nu prezintă alte legături cu statul membru de executare decât cetățenia acestuia.

126. În al doilea rând, imposibilitatea absolută de predare a resortisanților statului membru de executare nu ni se pare conformă cu economia și cu obiectivele deciziei‑cadru.

127. Neextrădarea de către un stat a resortisanților săi constituie un principiu tradițional al dreptului extrădării. Acesta este recunoscut de Convenția europeană de extrădare, semnată de statele membre ale Consiliului Europei la Paris, la 13 decembrie 1957, care prevede la articolul 6 paragraful 1 litera a) că orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanților săi.

128. Principiul neextrădării resortisanților naționali își are originile în suveranitatea statelor asupra resortisanților lor, în obligațiile reciproce care îi unesc și în lipsa de încredere în sistemele juridice ale altor state. Astfel, printre motivele care sunt invocate ca justificare a acestui principiu se află în special obligația statului de a‑și proteja resortisanții împotriva aplicării unui sistem penal străin, a cărui procedură și a cărui limbă nu o cunosc și în cadrul căruia se pot apăra numai cu dificultate(39).

129. Decizia‑cadru marchează în mod clar renunțarea la principiul menționat între statele membre. Aceasta are ca obiectiv în mod explicit, astfel cum rezultă din considerentele și din articolele sale, în special de la articolul 31, eliminarea procedurii de extrădare între statele membre și înlocuirea acesteia cu un sistem de predare în cadrul căruia autoritatea judiciară de executare nu se poate opune acestei predări decât printr‑o decizie motivată în mod special prin unul dintre motivele de neexecutare enumerate limitativ la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru.

130. Decizia‑cadru se bazează pe principiul recunoașterii reciproce. Astfel cum se precizează în considerentul (6) al acestei decizii‑cadru, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European desfășurat la Tampere la 15 și 16 octombrie 1999 l‑a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

131. În virtutea acestui principiu, în condițiile în care o decizie este adoptată de o autoritate judiciară în conformitate cu dreptul statului căruia îi aparține, aceasta are un efect deplin și direct în întreaga Uniune, astfel încât autoritățile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să își dea concursul la executarea acesteia ca și cum aceasta ar emana de la o autoritate judiciară a propriului lor stat(40). Domeniul de aplicare al unei decizii judiciare nu mai este, așadar, limitat la teritoriul statului membru emitent, ci se întinde acum în întreaga Uniune.

132. Rezultă că, atunci când autoritatea judiciară a unui stat membru solicită predarea unei persoane, fie în temeiul unei condamnări definitive, fie pentru că această persoană face obiectul unei urmăriri penale, decizia sa trebuie recunoscută și executată în mod automat în toate statele membre, fără a fi posibilă invocarea unui alt motiv de neexecutare decât cele prevăzute de decizia‑cadru. Cu alte cuvinte, acceptând să construiască spațiul judiciar european și, în particular, sistemul mandatului european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce, statele membre au renunțat la puterea lor suverană de a sustrage proprii resortisanți de la investigațiile și de la sancțiunile autorităților judiciare ale celorlalte state membre.

133. Această renunțare a devenit posibilă întrucât, astfel cum se arată în considerentul (10) al deciziei‑cadru, „mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre”.

134. Această încredere s‑a exprimat mai întâi sub forma renunțării de către statele membre la exercitarea dreptului lor de urmărire, conținută în principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen(41), în temeiul căruia o persoană judecată definitiv într‑un stat membru nu trebuie să poată face obiectul unei noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru.

135. Astfel cum Curtea a subliniat în Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge(42), acest principiu presupune în mod necesar, oricare ar fi condițiile în care este aplicată sancțiunea, să existe o încredere reciprocă a statelor membre în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre acestea să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită(43).

136. Această încredere decurge din mai mulți factori. Pe de o parte, toate statele membre au demonstrat, atunci când au creat Comunitățile Europene sau au aderat la acestea, că sunt state de drept care respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de CEDO și, de la 7 decembrie 2000, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În plus, pe lângă ratificarea acestei convenții și proclamarea acestei carte, toate statele împărtășesc o concepție exigentă a statului de drept, astfel cum a constatat Comisia la punctul 1 din motivele propunerii de decizie‑cadru(44).

137. În pofida absenței, în prezent, a unei armonizări largi a dreptului penal material și procedural în cadrul Uniunii Europene, statele membre s‑au putut, așadar, convinge că resortisanții lor sunt urmăriți penal și judecați în celelalte state membre în condiții care respectă drepturile acestor resortisanți și care le vor permite acestora din urmă să se apere corespunzător, în pofida dificultăților lingvistice și a lipsei familiarizării cu procedura.

138. Pe de altă parte, încrederea pe care fiecare stat membru și resortisanții săi trebuie să o aibă în justiția celorlalte state membre apare ca un rezultat logic și inevitabil al creării pieței unice și a cetățeniei europene.

139. Astfel, fiecare stat membru are obligația, în temeiul libertăților de circulație instituite prin Tratatul CE, să permită resortisanților celorlalte state membre să exercite pe teritoriul său o activitate economică, independentă sau salariată, în aceleași condiții ca și propriii resortisanți naționali.

140. Prin crearea cetățeniei europene a fost parcursă o etapă suplimentară, întrucât fiecare stat membru este de asemenea obligat să primească pe teritoriul său resortisanții celorlalte state membre în vederea șederii, dacă acești resortisanți dispun, cel puțin în primii cinci ani, de resurse suficiente și de o asigurare socială. Acesta trebuie de asemenea să le permită să participe la alegerile locale, precum și la cele pentru Parlamentul European. Fiecare stat membru trebuie, în sfârșit, să extindă protecția autorităților sale diplomatice sau consulare la fiecare cetățean al Uniunii care se află într‑un stat terț, în lipsa protecției statului membru al cărui resortisant este acesta.

141. Prin urmare, realizarea pieței unice și cetățenia Uniunii au pus progresiv statele membre în situația de a trebui să trateze resortisanții celorlalte state membre ca pe propriii resortisanți naționali într‑o parte din ce în ce mai mare a vieții economice, sociale și politice. Acestea permit totodată fiecărui cetățean să meargă să trăiască sau să muncească în orice stat membru al Uniunii, asemenea oricărui resortisant al acestui stat.

142. Părea, așadar, să fi venit într‑adevăr momentul ca acestei construcții juridice să i se adauge egalitatea de tratament în fața justiției. Altfel spus, întrucât un cetățean al Uniunii are acum, în orice stat membru, drepturi în mare parte identice cu cele ale resortisanților acestui stat, este normal ca acesta să fie supus acelorași obligații în materie penală. Aceasta implică faptul că, atunci când comite o infracțiune în statul membru gazdă, este urmărit și judecat de instanțele acestui stat membru ca și resortisanții naționali și că efectuează pedeapsa în statul respectiv, cu excepția cazului în care executarea acesteia în propriul său stat îi poate crește șansele de reinserție.

143. Renunțarea prin decizia‑cadru la principiul neextrădării resortisanților naționali este confirmată încă o dată, dacă este nevoie, de dispozițiile tranzitorii prevăzute în favoarea Republicii Austria la articolul 33 din decizia‑cadru respectivă, potrivit căruia acest stat membru este autorizat să mențină un astfel de principiu pe perioada necesară modificării Constituției și, cel mai târziu, până la 31 decembrie 2008.

144. Este adevărat că, în Decizia‑cadru 2002/946, adoptată ulterior deciziei‑cadru, articolul 5 reglementează în mod expres cazul în care, în temeiul dreptului național, statul membru „nu își extrădează resortisanții” și prevede că, în acest caz, persoana bănuită că a comis într‑un alt stat membru infracțiunea prevăzută de acest act trebuie să facă obiectul unei urmăriri penale în statul membru a cărui resortisantă este, în conformitate cu sistemul prevăzut la articolul 6 din Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957. Totuși, aceste dispoziții prevăzute într‑un text al cărui obiect este întărirea sancționării unei infracțiuni specifice, nu trebuie să determine interpretarea deciziei‑cadru.

145. În sfârșit nu credem că predarea de către un stat membru a unuia dintre resortisanții săi în executarea unui mandat european de arestare este contrară drepturilor fundamentale și, în special, articolului 3 alineatul (1) din Protocolul nr. 4, în temeiul căruia nimeni nu poate fi expulzat de pe teritoriul statului al cărui cetățean este.

146. Pe de o parte, predarea către autoritățile judiciare ale unui alt stat membru nu poate fi considerată o expulzare în sensul acestei dispoziții.

147. Pe de altă parte, renunțarea la principiul neextrădării resortisanților naționali, consacrată prin decizia‑cadru, nu lasă autoritatea judiciară de executare fără niciun mijloc de protecție a persoanei în cauză dacă, în mod excepțional, s‑ar dovedi că o cerere de predare ar fi de natură să aducă atingere drepturilor fundamentale ale acesteia.

148. Astfel, deși validitatea deciziei‑cadru, ca a oricărui act de drept derivat, depinde de conformitatea sa cu drepturile fundamentale(45) și deși statele membre sunt de asemenea obligate, cu ocazia transpunerii acesteia, ca și a oricărui alt act de drept comunitar, să respecte aceste drepturi, Consiliul a avut grijă să precizeze, la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru, că obligația de predare impusă de aceasta nu trebuie să aducă în niciun fel atingere drepturilor fundamentale și principiilor consacrate la articolul 6 UE.

149. Autoritatea judiciară de executare ar putea, așadar, într‑un caz particular și cu titlu excepțional, să refuze executarea unui mandat european de arestare atunci când, astfel cum se arată în considerentul (12) al deciziei‑cadru, există „motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive”.

150. În plus, trebuie amintit că, dacă un stat membru ar adopta dispoziții penale, materiale sau procedurale, care ar aduce atingere principiilor consacrate la articolul 6 UE, Consiliul ar putea să suspende executarea deciziei‑cadru în temeiul articolului 7 UE, astfel cum se arată în considerentul (10) al acesteia.

151. Prevederea acestor diferite garanții în decizia‑cadru, care nu este prin ea însăși creatoare de drepturi, întrucât garanțiile respective fac deja parte integrantă din ordinea juridică comunitară, demonstrează în ce măsură legiuitorul Uniunii a dorit ca inovațiile conținute în această decizie‑cadru în raport cu regimul tradițional al extrădării, precum renunțarea la principiul neextrădării resortisanților naționali, să nu determine o diminuare a protecției drepturilor fundamentale.

152. Prin urmare, statele membre nu pot, fără a compromite efectul util al deciziei‑cadru, să adopte dispoziții de drept intern care, într‑un fel sau altul, ar avea ca efect reintroducerea unei excepții sistematice în favoarea resortisanților lor.

153. În orice caz, chiar dacă s‑ar presupune că articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru poate fi interpretat în sensul că un stat membru ar avea dreptul să excludă în mod sistematic predarea resortisanților săi, o astfel de interpretare nu ar justifica diferența de tratament conținută de dispoziția olandeză în discuție.

154. În conformitate cu articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, un resortisant al unui alt stat membru care rămâne în statul membru de executare sau este rezident al acestuia, în sensul dispoziției menționate, este asimilat cu un resortisant al acestui stat în sensul că trebuie să poată beneficia de o decizie de nepredare și, astfel, de posibilitatea de a executa pedeapsa în statul respectiv.

155. Excluderea unui astfel de resortisant din domeniul de aplicare al dispoziției respective are ca efect că persoana căutată trebuie să execute în mod obligatoriu pedeapsa în statul membru emitent, oricare ar fi durata acestei pedepse și distanța care separă statul membru de executare de statul membru emitent.

156. Prin urmare, o astfel de soluție poate avea drept consecință ca menținerea de contacte între persoana condamnată și apropiații săi prin intermediul vizitelor la locul de detenție să devină practic imposibilă sau foarte dificilă, precum și continuarea activității profesionale a acestei persoane, de exemplu în cadrul unei organizări a executării pedepsei într‑un regim semideschis.

157. O astfel de diferență de tratament apare ca fiind vădit disproporționată în raport cu diferența de situație care ar putea să existe între resortisanții statului membru de executare și cei ai celorlalte state membre, care rămân în primul stat sau sunt rezidenți ai acestuia, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, dacă această dispoziție este interpretată în conformitate cu opinia susținută de guvernul olandez.

158. În consecință, în opinia noastră, legislația olandeză în discuție este contrară principiului nediscriminării.

159. Având în vedere aceste elemente, propunem Curții să declare că articolul 12 CE, coroborat cu articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, se opune unei legislații a unui stat membru care prevede că predarea propriilor resortisanți în executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată, în timp ce predarea resortisanților altor state membre, care rămân în statul membru de executare sau care sunt rezidenți ai acestuia, în sensul dispoziției respective din decizia‑cadru, nu poate fi refuzată decât dacă aceștia sunt titularii unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

V –    Concluzie

160. Având în vedere considerațiile precedente, propunem să se răspundă în modul următor la întrebările preliminare adresate de Rechtbank Amsterdam:

„1)      Pentru a stabili dacă persoana căutată în temeiul unui mandat european de arestare rămâne în statul membru de executare sau este rezidentă a acestuia, în sensul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, durata șederii acestei persoane în statul membru respectiv trebuie să fie suficientă pentru a dovedi că, în raport cu alte elemente obiective care caracterizează situația concretă a persoanei respective, aceasta are cu statul respectiv legături care permit să se concluzioneze că executarea pedepsei cu închisoarea în statul membru de executare este de natură să favorizeze reinserția sa.

2)      Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că aplicarea motivului de neexecutare prevăzut de această dispoziție nu poate fi condiționată de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

3)      Articolul 12 CE, coroborat cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, se opune unei legislații a unui stat membru care prevede că predarea propriilor resortisanți în executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată, în timp ce predarea resortisanților altor state membre, care rămân în statul membru de executare sau care sunt rezidenți ai acestuia, în sensul dispoziției respective din Decizia‑cadru 2002/584, nu poate fi refuzată decât dacă aceștia sunt titularii unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – Decizia‑cadru din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3, denumită în continuare „decizia‑cadru”).


3 – Denumită în continuare „autoritatea judiciară de executare”.


4 – În temeiul declarației făcute de Regatul Țărilor de Jos în conformitate cu articolul 35 UE, această instanță are dreptul să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară pentru interpretarea unui act adoptat în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, precum decizia‑cadru [Informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (JO 1999, L 114, p. 56)].


5 – C‑66/08, Rep., p. I‑6041.


6 – Considerentele (1) și (5) ale deciziei‑cadru.


7 – Considerentul (6) al deciziei‑cadru.


8 – Considerentul (10) al deciziei‑cadru.


9 – Articolul 80 alineatul 3 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală (Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost modificată prin Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721).


10 – Articolul 83b alineatul 2 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală.


11 – Articolul 16 alineatul 2 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland) prevede:


„Niciun german nu poate fi extrădat în străinătate. Prin lege poate fi adoptată o reglementare derogatorie pentru extrădarea către un stat membru al Uniunii Europene sau către o instanță internațională în măsura în care sunt garantate principiile statului de drept.”


12Staatsblad 2004, nr. 195, în versiunea modificată ulterior (denumită în continuare „OLW”).


13 – C‑105/03, Rec., p. I‑5285.


14 – Hotărârea Kozłowski, citată anterior (punctul 46).


15Ibidem (punctul 36).


16 – Directiva din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).


17 – Hotărârea Kozłowski, citată anterior (punctul 44).


18Ibidem (punctul 36).


19Ibidem (punctul 42).


20 – A se vedea în special Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniștrilor adresată statelor membre cu privire la normele penitenciare europene, adoptată la 12 februarie 1987 și înlocuită de Recomandarea Rec(2006)2, adoptată la 11 ianuarie 2006. A se vedea de asemenea Convenția Consiliului Europei din 21 martie 1983 privind transferul persoanelor condamnate. Funcția de socializare este menționată de asemenea în Rezoluția Parlamentului European cu privire la respectarea drepturilor omului în Uniunea Europeană (1997) (JO 1999, C 98, p. 279), în care această instituție a amintit că pedeapsa are o funcție de îndreptare și de resocializare și că obiectivul este, în această măsură, reinserția umană și socială a deținutului (punctul 78).


21 – Recomandarea nr. R (87) 3 [punctele 65 c), 70.1 și 88], precum și Recomandarea Rec(2006)2 (punctele 24, 103 și 107).


22 – Trebuie amintit că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38, un stat membru are dreptul să condiționeze șederea unui cetățean al Uniunii pe teritoriul său pentru o perioadă mai mare de trei luni de cerința ca acest cetățean să dispună de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.


23 – Hotărârea Pupino, citată anterior (punctul 43).


24Ibidem (punctul 47).


25 – C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835.


26 – Punctul 116.


27 – Protocolul nr. 4 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 16 septembrie 1963, recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în Primul protocol adițional la convenție, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 11 (denumit în continuare „Protocolul nr. 4”).


28 – Guvernul danez citează în special articolul 5 din Decizia‑cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate (JO L 328, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 30).


29 – Guvernul danez citează Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Pastoors și Trans‑Cap (C‑29/95, Rec., p. I‑285), precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri (C‑482/01 și C‑493/01, Rec., p. I‑5257).


30– Decizia‑cadru din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO L 327, p. 27).


31 – Legătura deosebită dintre fiecare stat membru și propriii resortisanți a fost amintită, de altfel, la articolul 17 alineatul (1) CE, potrivit căruia cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează.


32 – A se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, Rec., p. 195, punctul 19), și Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello (C‑148/02, Rec., p. I‑11613, punctul 29). A se vedea, a contrario, Hotărârea din 23 septembrie 2008, Bartsch (C‑427/06, Rep., p. I‑7245, punctul 25).


33 – În ceea ce privește normele de procedură penală, a se vedea Hotărârea Cowan, citată anterior, și, în ceea ce privește normele care reglementează numele unei persoane, Hotărârea Garcia Avello, citată anterior.


34 – A se vedea în special, în domeniul fiscalității directe, Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C‑196/04, Rec., p. I‑7995, punctul 40), precum și, în domeniul securității publice, Hotărârea din 11 ianuarie 2000, Kreil (C‑285/98, Rec., p. I‑69, punctele 15 și 16).


35 – JO C 364, p. 1. Amintim că articolul 21 alineatul (2) din această cartă prevede că „[î]n domeniul de aplicare al Tratatului [CE] și al Tratatului [UE] și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale tratatelor respective, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie”.


36 – Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld (C‑303/05, Rep., p. I‑3633, punctul 45 și jurisprudența citată).


37Ibidem (punctul 56 și jurisprudența citată).


38 – Hotărârea Pastoors și Trans‑Cap, citată anterior (punctul 26).


39 – Deen‑Racsmány, Z., și Blekxtoon, R., „The Decline of the Nationality Exception in European Extradition?”, în European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 13/3, p. 317-363, Koninklijke Brill NV, Țările de Jos, 2005.


40 – A se vedea în această privință Comunicarea Comisiei către Consiliu și către Parlamentul European din 26 iulie 2000 cu privire la recunoașterea reciprocă a deciziilor definitive în materie penală [COM(2000) 495/final, în special p. 8].


41 – Convenția din 14 iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen la 19 iunie 1990.


42 – C‑187/01 și C‑385/01, Rec., p. I‑1345.


43 – Punctul 33.


44 – Propunere de decizie‑cadru a Consiliului din 25 septembrie 2001 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [COM(2001) 522 final].


45 – Conformitatea deciziei‑cadru cu principiile enunțate la articolul 6 UE, în ceea ce privește înlăturarea condiției dublei incriminări pentru cele 32 de infracțiuni prevăzute la articolul 2 din această decizie‑cadru, a fost de altfel verificată de Curte în cadrul unei trimiteri preliminare cu ocazia aprecierii validității, în Hotărârea Advocaten voor de Wereld, citată anterior.